Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (în engleză: North Atlantic Treaty

Organization, NATO; în franceză: Organisation du traité de l'Atlantique nord, OTAN),

cunoscută și ca Alianța Atlanticului de Nord, este o alianță politico-militară ce
reunește 30 de țări din Europa și America de Nord. Organizația a fost înființată
în 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, D.C. pe 4
aprilie 1949, cu obiectivul principal de a pune în aplicare un sistem comun de
apărare împotriva unui atac provenit din exterior. Sediul general NATO se află
la Bruxelles, în Belgia, iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în
apropiere de Mons, în Belgia.
Cele 12 state fondatoare ale organizației
sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portu
galia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statele Unite ale
Americii și Țările de Jos. Au existat șapte etape de extindere, dintre care cea mai
recentă a avut loc în 2020, când Macedonia de Nord a finalizat formalitățile de
aderare.
Cheltuielile militare însumate ale NATO constituie aproximativ 70% din totalul
cheltuielilor militare la nivel mondial. Reprezentanții statelor membre și-au exprimat
intenția de a aloca minimum 2% din produsul intern brut pentru cheltuielile militare
până în 2024.

Cuprins

 1State membre
 2Istoric
 3Formarea NATO și Rezoluția Vandenberg
 4Summit-uri
o 4.1Consiliul NATO de la Bruxelles: 1994
o 4.2Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin: 1996
o 4.3Conceptul Strategic NATO, Washington 1999
o 4.4Declarația de la Washington: 1999
o 4.5Comunicatul Summit-ului de la Washington: “O alianța pentru
secolul XXI”
o 4.6Declarația cu privire la Kosovo, Washington, 1999
o 4.7Consiliul Nord-Atlantic de la Praga: 2002
 5Structura NATO
o 5.1Consiliul NATO
o 5.2Adunarea Parlamentară a NATO
o 5.3Structuri militare
 6Secretarii Generali ai NATO
 7Aderarea României la NATO
o 7.1Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic
 8Parteneriatul pentru Pace (PfP)
o 8.1Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic
 9Actul fondator și relațiile NATO-Rusia
 10Conceptul de forțe multinaționale interarme (CJTF – Combined Joint
Task Forces)
 11Prezența NATO în Bosnia-Herțegovina (SFOR)
 12Apărarea colectivă și noul rol NATO
  13Relațiile NATO cu alte organisme internaționale
o 13.1Relația NATO – UEO
o 13.2Relatia NATO – U.E.
 14Vezi și
 15Note
 16Legături externe

State membre[modificare | modificare sursă]

Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952. Germania a aderat
ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea
Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar
fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie la 12
martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia,
Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO
Albania și Croația. La 5 iunie 2017 Muntenegru a aderat la NATO.
Franța s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda,
singura țară membră NATO care nu are o forță militară proprie, s-a alăturat
organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.

Expansiunea
Data Țara Note
(Etapa)

4 aprilie 1949  Belgia Fondatori

4 aprilie 1949  Canada [2]

4 aprilie 1949  Danemarca

 Statele
4 aprilie 1949
Unite

Franța s-a retras din structurile NATO în 1966, în timpul

4 aprilie 1949  Franța mandatului lui Charles de Gaulle,[3] și a revenit în 2009 în
timpul președinției lui Nicolas Sarkozy.[4]

4 aprilie 1949  Islanda Islanda este singura țară membră care nu deține forțe
militare (apărarea este asigurată de Forțele de Apărare
Islandeze, care sunt conduse de Statele Unite și își au
baza la Keflavík); ea s-a aliat cu condiția de a nu
participa la niciun conflict armat.
4 aprilie 1949  Italia

4 aprilie 1949  Luxemburg

4 aprilie 1949  Norvegia

4 aprilie 1949  Olanda

4 aprilie 1949  Portugalia

 Regatul
4 aprilie 1949
Unit

18 Grecia și-a retras trupele din structurile NATO între 1974

februarie 195  Grecia și 1980 din cauza tensiunilor dintre Grecia și Turcia din
2 1974.
Prima
18
februarie 195  Turcia
2

Germania s-a numit Republica Federală

9 mai 1955  Germania A doua Germania din 1955 și până la unificarea
din 1990 cu Republica Democrată Germană.

La 12 martie 1986 a avut loc referendumul popular

30 mai 1982  Spania A treia
pentru aderarea la NATO.[5]

12
 Ungaria
martie 1999

12
 Polonia A patra
martie 1999

12
 Cehia
martie 1999
29
 Bulgaria
martie 2004

29
 Slovacia
martie 2004

29
 Slovenia
martie 2004

29
 Estonia A cincea
martie 2004

29
 Letonia
martie 2004

29
 Lituania
martie 2004

29
 România
martie 2004

1 aprilie 2009  Croația

A șasea

1 aprilie 2009  Albania

5 iunie 2017  Muntenegru A șaptea

27  Macedonia Macedonia de Nord a devenit cel de-al 30-lea stat

A opta
martie 2020 de Nord membru al NATO.[6]

Istoric[modificare | modificare sursă]
La 17 martie 1948 Benelux, Franța, și Regatul Unit au semnat Tratatul de la
Bruxelles care este o extindere la înțelegerea NATO.
URSS și statele aliate ei au format Pactul de la Varșovia în 1955 pentru a
contrabalansa NATO. Ambele organizații au fost forțe oponente în Războiul Rece.
După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varșovia s-a dezintegrat.
NATO și-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o
campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia și Muntenegru între 24
martie și 11 iunie 1999.
Trei foste țări comuniste, Ungaria, Republica Cehă și Polonia, s-au alăturat NATO în
1999 după ce au fost invitate, la 8 iulie 1997. La întâlnirea de vârf de
la Praga (Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie 2002, șapte țări au fost
invitate spre a începe negocierile de aderare cu
alianța: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria și România. Țările
invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei și Fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice și militare
și că vor trebui să aștepte. Croația a făcut o cerere abia în 2002.
Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru
a-și dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea
Centralei NATO din Paris, Franța la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie 1967. În
timp ce centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară și cea a
Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE) sunt localizate la sud de Bruxelles în
orașul Mons.
La 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol
din carta sa prin care se înțelege că orice atac asupra unui stat-membru este
considerat un atac împotriva întregii alianțe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul
terorist de la 11 septembrie 2001.
La 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franța și Belgia au
împiedicat procedura de aprobare tacită în privința momentului la care s-ar lua
măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu și-
a folosit dreptul de veto, însă a spus că susținea vetoul.
La 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forței Internaționale de
Asistență pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august același an. Decizia a venit
după cererea Germaniei și Olandei, cele două națiuni care conduceau ISAF la
momentul înțelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toți cei 19 ambasadori ai
NATO. A fost prima oară în istoria organizației când a avut loc o misiune în afara
zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAF-ei.

Formarea NATO și Rezoluția

Vandenberg[modificare | modificare sursă]

Președintele american Harry S. Truman semnează Tratatul Nord-Atlantic

Între 1945-1949, vestul era îngrijorat de expansionismul URSS care dorea să-și

mențină forță militară la întreagă capacitate și să impună forme nedemocratice de
guvernământ. Între 1947-1949, Norvegia, Grecia, Turcia și alte țări vest-europene
sunt amenințate datorită blocadei Berlinului.
În 1947 are loc Tratatul de la Dunkerque, tratat de apărare colectivă între Franța și
Marea Britanie prin care își asumau asistență mutuală în cazul unui "atac german"
asupra uneia dintre ele și prevenirea Germaniei de a redeveni o mare putere.
În 1948 este încheiat Tratatul de la Bruxelles între Franța, Marea Britanie, Belgia,
Olanda și Luxemburg care prevedea colaborare economică, socială și culturală prin
articole formale. Conform articolului 4, sunt asigurate garanțiile de securitate.
Conform articolului 51 din Carta ONU, Europa dorea să demonstreze Statelor Unite
că era gata să fie anihilată pentru a se apară. Aderarea se făcea prin invitație, iar
tratatul trebuia ratificat de toate statele care pot ieși din tratat după 50 de ani.
Au loc negocieri cu Canada și SUA pentru formarea unei Alianțe Nord-
Atlantice dintre Europa și America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia și
Portugalia au fost invitate de marile puteri să participe la Tratatul de la Bruxelles.
În 1949 este încheiat Tratatul de la Washington din 1949 prin care cele 12 țări
fondatoare: SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia pun bazele NATO.
Tratatul garanta principii precum:

 democrație
 libertate individuală
 statul de drept
 rezolvarea conflictelor pe cale pașnică
 colaborarea economică
 garanții de securitate
 solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui
membru NATO, deși SUA își asumă o garanție juridică
slabă pentru că nu doresc să se angajeze într-un conflict
 apărarea teritorială în Europa și America de Nord la nord
de Tropicul Racului
 supremația Cartei ONU
 tratatele internaționale nu intră în contradicție cu Tratatul
 organizarea intalniriilor Consiliului de câte ori este
necesar
 aderarea la NATO prin care statele se pun de acord și
invită statul care vrea să adere, actele fiind depuse la
Washington.
 ratificarea tratatului de aderare dacă majoritatea statelor
votează
 tratatul nu poate fi modificat timp de 10 ani
 tratatul poate fi denunțat după 20 de ani cu notificarea
SUA
 limbile oficiale în care este încheiat tratatul
Adunarea Parlamentara NATO

Scopul NATO

 asigurarea libertății și securității membrilor săi prin

mijloace politice și militare în conformitate cu Tratatul
Nord-Atlantic și cu principiile Cartei ONU
 promovarea relațiilor de pace și prietenie în zona
Nord-Atlantică
 prevenirea războaielor
Sarcinile fundamentale ale NATO

 securitatea
 consultarea
 descurajarea conflictelor
 apărarea
 managamentul situațiilor de criză
 parteneriatul

Structura NATO

NATO s-a structurat pe o platforma de

comandamente militare

 Consiliul Nord-Atlantic, condus de miniștri

de externe civili ce reprezintă statele, fiind un
organism de conducere suprem. Anual,
aveau loc summit-uri NATO la care participau
șefii de stat și șefii de guvern.
 Comandamentul Forțelor Aliate din
Europa - (SHAPE), cu sediul la Paris
 Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate
din Europa - (SACEUR); cu cea mai înaltă
poziție care a devenit Comandamentul de
operații american după summit-ul din 2002
 Comandamentul Forțelor Aliate din
Atlantic din Norfolk
 Comandamentul Suprem al Forțelor
Aliate - (SACA); după 2002 a devenit
Comandamentul de Transformare American
 Comandamentul Forțelor Aliate din Canalul
Mânecii care a fost desființat
 Adunarea Atlanticului de Nord - parlament
format din reprezentanții parlamentelor
naționale, fiind un corp de dezbatere înainte
de procedura de ratificare prin două faze:
dezbaterea și ratificarea
 Secretarul General NATO - cea mai înaltă
autoritate civilă, fiind un european
NATO a reprezentat legătură transatlantică prin
intermediul căreia securitatea Americii de Nord
este în permanentă conexiune cu securitatea
Europei. NATO este o manifestare practică a
efortului colectiv depus de membri pentru
susținerea intereselor comune în problema
securității. Statele își mențin suveranitatea și
independența. Forța militară se bazează pe forța
militară a statelor membre.
Rezoluția Vandenberg permite președintelui
SUA să intre într-o relație de securitate cu
Europa pe timp de pace. Aceasta îi dă autoritate
președintelui să încheie alianțe colective și de
apărare, alianțe încheiate doar cu scop defensiv
conform art. 51 din Carta ONU.

Summit-uri[modificare | modificare sursă]
Consiliul NATO de la Bruxelles:
1994[modificare | modificare sursă]

Membrii Parteneriatului pentru Pace

În cadrul Consiliului NATO de la Bruxelles s-au

luat trei decizii importante: Parteneriatul pentru
Pace, Identitatea Europeană de Securitate și
Apărare și Forțele Combinate Multinaționale
Interarme(CJTF). [7]
Parteneriatul pentru Pace a lansat o nouă
inițiativa majoră în sprijinul stabilității și securității
europene. A lansat de asemenea un nou
program cuprinzător de cooperare cu NATO,
având o componentă fundamentală a securității
în zona Euro-Atlantică. Fiecare partener își
asumă activitățile pe baza programelor
individuale de parteneriat. [8]
Identitatea Europeană de Securitate și Apărare a
fost creată în interiorul NATO pentru a înfrunta
probleme precum contribuția Europei la apărarea
alianței și capacitatea acesteia de a rezolva
crizele fără participarea propriu zisă a SUA.
Forțele Combinate Multinaționale Interarme au
fost create pentru a asigura transferul de
capabilități separat de altă organizație, dar nu
separabil, membrii acesteia fiind membrii NATO.
Astfel, când pornea o situație de criză, Europa o
putea rezolva în cazul în care americanii-NATO
nu vor să participe.
CJTF a devenit operațional la Berlin din 1996.
Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin:
1996[modificare | modificare sursă]
În iunie 1996, la Berlin, miniștrii de externe a
statelor NATO s-au întrunit. Principalele teme
dezbătute au fost :
Consolidarea unei Identități Europene de
Securitate și Apărare în cadrul NATO: contribuție
coerentă și eficientă la misiunile și activitățile
Alianței și distribuirea egală a responsabilităților,
necesitatea dezvoltării capacității Alianței de a-și
asuma noi roluri și misiuni în domeniul prevenirii
conflictelor și gestionării crizelor, intensificării
eforturilor împotriva proliferării armelor de
distrugere în masă și menținerii capacității de
apărare colectivă, contribuția Alianței la
securitatea și stabilitatea întregii zone euro-
atlantice prin extinderea și intensificarea
cooperării cu statele membre NATO.
Conceptul Strategic NATO,
Washington 1999[modificare | modificare
sursă]
 Membrii Common Security and Defence Policy

Membrii EAPC

Partenerii NATO

A fost al doilea după 1991, fiind desfășurat la

Roma pentru a confirmă scopul esențial al
Alianței de apărare colectivă a valorilor
democrației, a drepturilor omului și a legiilor.
A oferit instrucțiuni generale pentru dezvoltarea
unor politici și planuri militare detaliate. A descris
scopul și funcțiile alianței și a examinat
Perspectivele Strategice. A stabilit abordarea
problemei securității în secolul XXI de către
Alianță.
Are rol în multe elemente-cheie

 menținerea legăturii transatlantice

 menținerea capacităților militare eficiente
 Identitatea Europeană de Apărare și
Securitate
 preîntâmpinarea conflictelor și crizei de
management
 parteneriatul, cooperarea și dialogul
 extinderea și controlul armamentului,
dezarmarea și neproliferarea
S-au oferit instrucțiuni pentru Forțele Alianței
privind funcțiile fundamentale de securitate
ale Alianței, descriind mediul strategic și
evaluând pericolele și riscurile pentru
securitate care puteau fi prevăzute și
reafirmând că pericolul unui război general în
Europa a dispărut. Însă există alte riscuri:

 conflictele etnice
 încălcarea drepturilor omului
 instabilitatea politică
 precaritatea economică
 răspândirea armelor nucleare, biologice și
chimice
Se pune accent pe dezvoltarea continuă a
capacităților militare și pe combinația
adecvată de forțe nucleare și convenționale
cu baze în Europa, complet dotate în cazurile
necesare cu un nivel minim de suficientă.
Apare astfel conceptul strategic de operațiuni
de gestiunea crizelor.
Declarația de la Washington:
1999[modificare | modificare sursă]

Razboiul din Kosovo

În aprilie 1999, este prezentată Declarația de

la Washington pe fondul apogeului conflictului
din Kosovo, când statele NATO au efectuat o
campanie aeriană pentru oprirea epurării
etnice și a încălcării drepturilor omului de
către guvernul Republicii Federative
Iugoslavia.
Conflictul a încetat la sfârșitul lunii iunie 1999
în urma retragerii forțelor Serbiei și
desfășurarea forței din Kosovo conduse de
NATO. Summit-ul de la Washington s-a axat
pe criză în plină desfășurare din Kosovo și a
abordat chestiuni referitoare la viitorul
stabilității din Europa de Sud-Est.
S-au luat decizii precum:

 aprobarea și publicarea unui Concept

Strategic revizuit al Alianței
 adoptarea unui Plan de Acțiune al
membrilor
 adoptarea măsurilor de îmbunătățire a
Programului pentru Pace
 noi inițiative care să adapteze capacitățile
defensive ale țărilor membre
Evenimentele ulterioare din cadrul Alianței s-
au axat pe consolidarea Identității Europene
de Securitate și Apărare și pe dezvoltarea
structurilor de cooperare între NATO și UE.
Apărarea colectivă a rămas inima alianței. Se
dorea construirea unui viitor mai bun, a unei
comunități euroatlantice de democrații mai
puternice unde libertățile fundamentale și
drepturile omului să fie respectate, unde
granițele să fie deschise omului, ideillor și
comerțului, unde războiul să fie imposibil. Se
dorea ca toate națiunile să rezolve orice
dispută internațională pe cale pașnică.
Lucrând împreună, Aliații și Partenerii,
inclusiv Rusia și Ucraina, vor dezvolta
cooperarea între aceștia și vor elimina
divizarea impusă de Războiul Rece pentru a
ajuta la formarea unei Europe libere și întregi,
unde securitatea și prosperitatea sunt
împărtășite și indivizibile.
Comunicatul Summit-ului de la
Washington: “O alianța pentru
secolul XXI”[modificare | modificare sursă]
 Organizatii defensive

Între 23-25 aprilie 1999 a avut loc cel de-al

XVI-lea summit din istoria NATO la
Washington. Temele majore ale Summit-ului
au fost pregătirea Alianței în vederea
dificultăților și oportunităților secolului XXI și
dirijarea dezvoltării militare și politice pe
viitor. [9]
Se dorea :

 Dezvoltarea Identității Europene de

Securitate și Apărare, o continuare a
eforturilor de transformare a acesteia într-
o realitate.
 realizarea Inițiativei pentru Capacitățile de
Apărare menită să ajute forțele militare ale
Alianței să devină mai mobile, mai
interoperabile, mai capabile să ajute și
mai eficiente.
 micșorarea prăpastiei militare SUA-UE
printr-un transfer de capabilități
 realizarea unui Plan de Acțiune pentru
Membri-"manifestarea practică a Ușilor
Deschise"
 pregătirea de aderare la NATO dusă la un
plan superior pe cinci paliere: politică de
economie, apărare, resurse, probleme de
securitate, probleme juridice.
 inițiativa Alianței asupra Armelor de
Distrugere în Masă pentru a preveni
proliferarea sau deturnarea acestora prin
mijloace diplomatice, Centrul MAD fiind în
cadrul Statutului Major Internațional de la
Sediul NATO
 Dialogul Mediteranean al NATO privind
abordarea problemei securității, în spiritul
ajutorului reciproc și începerea rapidă a
implementării cooperării practice și politice
 Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic care
să facă raportul "Către un Parteneriat
pentru secolul XXI-Parteneriatul lărgit și
mai operativ" și să aibă angajamentul față
de parteneriatul cu Rusia prin Actul
Fondator
 nevoia urgentă de încheiere a conflictului
din Kosovo și restabilirea drepturilor
populației
Declarația cu privire la Kosovo,
Washington,
1999[modificare | modificare sursă]


 

 
 

În aprilie 1999, obiectivele NATO au fost

stabilite în declarația întrunirii extraordinare a
Consiliului Nord-Atlantic și reconfirmate de
șefii de stat și de guvern la Washington.
Obiectivele și măsurile pentru îndeplinirea lor
erau :

 condiții necesare pentru încetarea

suferințelor umane și a violențelor din
Kosovo.
 încetarea acțiunilor militare
 retragerea din Kosovo a forțelor de poliție,
militare și paramilitare
 staționarea în Kosovo a unei prezențe
militare internaționale
 repatrierea în siguranță și necondiționată
a tuturor refugiaților și persoanelor
deportate și accestl nestingherit al
organizației de ajutor umanitar în scopul
asistării acestora
 stabilirea unui angajament prin cadrul
politic pentru Kosovo pe baza acordurilor
de la Rambouillet în conformitate cu legile
internaționale și Cartei ONU
S-a emis rezoluția 1244 a Consiliului de
Securitate prin care Kosovo trece sub
protecția ONU până la obținerea
independenței și scos de sub autoritatea
Serbiei.
Consiliul Nord-Atlantic de la Praga:
2002[modificare | modificare sursă]
 NRF

Extinderea NATO in statele post-sovietice

Vehicul aerian NATO

Pe 21 noiembrie 2002, la Palatul Congreselor

de la Praga se desfășoară un Consiliu. Sunt
invitate șapte state să adere: Estonia,
Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia,
România și Bulgaria.
Obiectivul fundamental al alianței s-a
schimbat fundamental. De la apărarea
Europei occidentale de amenințarea sovietică
s-a trecut la apărarea întregului continent
european de terorismul internațional și
rețelele criminale.
Structura de comandă NATO a fost
modificată pentru a asigura o structura de
comandă mai suplă și eficientă care să fie
ușor dislocată. A plasat toate
responsabilitățile operaționale sub autoritatea
Comandamentului Aliat pentru Operații. A
clarificat confuzia generală de dublă
subordonare existentă anterior:
Comandamentul Suprem Aliat din Norfolk și
din Virginia care a fost dezactivat precum și
Comandamentul Aliat pentru Operații.
A fost creată o Forță de Răspuns NATO, o
forță avansată tehnologic, flexibilă, ușor de
dislocat, interoperabilă și sustenabilă.
Această include elemente terestre, maritime
și aeriene, fiind pregătită să se deplaseze
rapid oriunde în lume unde este nevoie. Este
o forță permanentă față de celelalte forțe
NATO anterioare.
Prin Angajamentul Capabilităților de la Praga,
statele membre și-au luat angajamentul să își
îmbunătățească capabilitățile operaționale ale
forțelor militare individuale și colective.
Alianța are acum capacitatea de a acționa
pro-activ și nu reactiv cum o făcuse în
Războiul Rece. Efectivul uman inactiv, inutil și
costisitor a fost diminuat. S-a impus
necesitatea adaptării continue a statelor
membre pentru asigurarea rotației în cadrul
Forței de Răspuns NATO-NRF, care va
constitui un impuls pentru transformarea
armatelor statelor membre NATO.[10]

Structura
NATO[modificare | modificare sursă]
Cartierul General al NATO se află
la Bruxelles, Belgia. Un nou sediu pentru
Cartierul General este în construcție
începând cu anul 2010, iar finalizarea lui a
fost prevăzută în anul 2015.[11]
Consiliul NATO[modificare | modificare
sursă]
Consiliul NATO sau Consiliul Atlanticului
de Nord(CAN/NAC) este instanța superioară
a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.
Acesta se poate întruni la nivelul
Reprezentanților Permanenți sau poate fi
 constituit din Miniștrii de Stat, ai Apărării ori
din Primii-miniștri ai statelor membre.
Consiliul are aceeași autoritate indiferent de
nivelul de reprezentare al componenților și se
întrunește de două ori pe săptămână, astfel:
în fiecare marți pentru discuții informale, și în
fiecare miercuri pentru ședințe ce vizează
decizii.
Adunarea Parlamentară a
NATO[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Adunarea Parlamentară a
NATO.
Adunarea Parlamentară a NATO (NATO
Parliamentary Assembly, NATO PA /
Assemblée parlementaire de l'OTAN, AP
OTAN) a fost înființată în anul 1955 sub
denumirea de North Atlantic
Assembly (Adunarea Atlanticului de Nord)
este un organism consultativ interparlamentar
format din membri ai parlamentelor naționale
ale statelor membre, numărul reprezentanților
naționali fiind proporțional cu numărul
populației statelor membre și reprezintă
distribuția politică a parlamentelor naționale.
Președintele în funcție al AP NATO este
politicianul german Karl A. Lamers.
Structuri militare[modificare | modificare
sursă]
Unitățile și formațiunile militare ale NATO
consituie organismul operațional al NATO.

Secretarii Generali ai
NATO[modificare | modificare sursă]
Secretari Generali[12]

 Regatul
1 General Hastings Lionel Ismay 4 aprilie 1952 – 16 mai 1957
Unit

2 Paul-Henri Spaak  Belgia 16 mai 1957 – 21 aprilie 1961

 Țările de 21 aprilie 1961 – 1
3 Dirk Stikker
Jos august 1964
 1 august 1964 – 1
4 Manlio Brosio  Italia
octombrie 1971

 Țările de 1 octombrie 1971 – 25
5 Joseph Luns
Jos iunie 1984

 Regatul
6 Lord Carrington 25 iunie 1984 – 1 iulie 1988
Unit

7 Manfred Wörner  RFG 1 iulie 1988 – 13 august 1994

13 august 1994 – 17
8 Sergio Balanzino  Italia
octombrie 1994

17 octombrie 1994 – 20
9 Willy Claes  Belgia
octombrie 1995

1 20 octombrie 1995 – 5
Sergio Balanzino  Italia
0 decembrie 1995

1 5 decembrie 1995 – 6
Javier Solana  Spania
1 octombrie 1999

1 George Robertson, Baron  Regatul 14 octombrie 1999 – 1

2 Robertson of Port Ellen Unit ianuarie 2004

1  Țările de 1 ianuarie 2004 – 1 august

Jaap de Hoop Scheffer
3 Jos 2009

1 1 august 2009 - 1 octombrie
Anders Fogh Rasmussen  Danemarca 2014
4

1
Jens Stoltenberg  Norvegia 1 octombrie 2014 - prezent
5
 Vice-secretari generali[13]

# Nume Țară Durată

Jonkheer van
1  Olanda 1952–1956
Vredenburch

2 Baron Adolph Bentinck  Olanda 1956–1958

3 Alberico Casardi  Italia 1958–1962

4 Guido Colonna di Paliano  Italia 1962–1964

5 James A. Roberts  Canada 1964–1968

6 Osman Olcay  Turcia 1969–1971

7 Paolo Pansa Cedronio  Italia 1971–1978

8 Rinaldo Petrignani  Italia 1978–1981

9 Eric da Rin  Italia 1981–1985

10 Marcello Guidi  Italia 1985–1989

11 Amedeo de Franchis  Italia 1989–1994

12 Sergio Balanzino  Italia 1994–2001

13 Alessandro Minuto Rizzo  Italia 2001–2007

14 Claudio Bisogniero  Italia 2007–2012

 Vice-secretari generali[13]

# Nume Țară Durată

15 Alexander Vershbow  Statele Unite 2012–2016

16 Rose Gottemoeller  Statele Unite 2016-2019

17 Mircea Geoana  România 2019-prezent

Aderarea României la
NATO[modificare | modificare sursă]
România a solicitat formal aderarea la NATO
în 1993. Un an mai târziu, România a fost
primul stat care răspunde invitației lansate de
NATO de a participa la Parteneriatul pentru
Pace, program destinat cooperării euro-
atlantice în materie de securitate, cu rol major
în procesul de includere a noi membri în
NATO.
În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de
acțiune în vederea admiterii de noi membri
(Membership Action Plan - MAP). În cadrul
acestui mecanism, România și-a elaborat
propriul Plan național anual de pregătire
pentru aderare (PNA), care stabilește
obiective, măsuri și termene de realizare în
vederea orientării, susținerii și evaluării
eforturilor făcute în pregătirea pentru
aderarea la Alianță.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22
noiembrie 2002), pe baza evaluării
progreselor înregistrate de statele candidate,
șefii de state și de guverne ai țărilor membre
ale NATO au decis invitarea României, alături
de alte șase state
– Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovaci
a, Slovenia, să înceapă convorbirile de
aderare la Alianța Nord-Atlantică.
Ambasadorii statelor membre NATO au
semnat Protocoalele de aderare la NATO
pentru România și celelalte șase state invitate
să adere, în cadrul unei ceremonii
desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003.
După semnarea Protocoalelor, pentru
acomodarea cu modul de lucru al NATO,
statele invitate au fost implicate treptat în
activitățile Alianței, prin participarea, ca
observatori, la lucrările majorității structurilor
aliate.
La 29 martie 2004, România a devenit
membru
La data de 17 iulie 2019 Mircea Geoană a
fost numit secretar general adjunct al NATO
Consiliul de Cooperare Nord-
Atlantic[modificare | modificare sursă]
Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic
supraveghează viitoarea dezvoltare a
parteneriatului dintre NATO și Europa
Centrală și de Est în urmă Declarației de
Pace și Cooperare de la Roma din 1991.
Întâlnirea inaugurală a avut loc pe 20
decembrie 1991 după desființarea URSS.
Are ca rol de a facilita cooperarea în
problemele de securitate între statele
participante și de a supraveghea procesul de
dezvoltare a unor legături strânse
instituționale și neprotocolare între acestea.
Implementarea s-a realizat pe baza unor
planuri de lucru, inițial stabilite anual, însă
începând din 1995, acestea au cuprins
perioade de câte doi ani.
Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic a
dus procesul mai departe, fiind un plan de
acțiune că baza a viitoarei sale strategii de
lucru. În 1991, au participat statele membre
NATO și nouă state post-sovietice din Europa
Centrală și de Est. În martie 1992, cele 11
state aflate pe teritoriul fostei URSS,
formează Comunitatea Statelor
Independente. În 1992 apar Georgia și
Albania (care în 2009 adera la NATO). Până
în 1997, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic
a fost înlocuit de Consiliul pentru Parteneriat
Euro-Atlantic, iar numărul statelor partenere
de cooperare s-a extins la 22.
Au apărut probleme regionale care au luat
amploare în Moldova sau Georgia, izbucnind
violențe odată cu escaladarea tensiunilor,
precum și în interstatele fostei Iugoslavii care
puteau compromite realizarea unui nou mediu
de securitate europeană.
În 1992 este emis Documentul de la
Helsinki despre "Provocările Schimbării", fiind
noi inițiative în crearea forumului Conferință
pentru Securitate și Cooperare în
Europa (CSCE) pentru securitate și
cooperare și pentru activități de menținere a
păcii, un sprijin necondiționat avându-l
Consiliul Nord-Atlantic și Consiliul de
Cooperare Nord-Atlantic.

Parteneriatul pentru Pace

(PfP)[modificare | modificare sursă]
În 1994 are loc întâlnirea la nivel înalt a
Consiliului Nord-Atlantic la Bruxelles. Are că
scop întărirea stabilității și securității în
Europa. Invitația este lansată tuturor statelor
participante la Consiliul de Cooperare Nord-
Atlantic-NACC și altor state prezente la
Conferință pentru Securitate și Cooperare în
Europa. Sunt elaborate programe individuale
de parteneriat prin care fiecare partener își
asumă activitățile elaborate în comun. Toți
membrii PfP sunt membrii ai Consiliului
Parteneriatului Euro-Atlantic și asigura cadrul
general al cooperării NATO și statele
partenere. Programul cuprinde cooperarea în
probleme de apărare, creșterea stabilității,
diminuarea amenințărilor la adresa păcii și
relații de securitate de cooperare practică și
angajamentul față de principiile democratice.
Documentul cadru al PfP a fost emis de șefii
de stat și de guvern odată cu Documentul
Invitație, incluzând sarcini specifice pentru
fiecare participant și presupunând
participarea activă la PfP. Orice țară care
dorea să se alăture PfP trebuia să semneze
Documentul Cadru.
Obiectivele erau:

 transperenta privind activitățile militare și

intensificarea consultării și cooperării
 menținerea capacității și disponibilității de
a contribui la operațiunile întreprinse sub
autoritatea ONU sau responsabilitatea
OSCE
 Relații militare cooperante cu NATO.
Documentul de Prezentare a fost trimis de
parteneri la NATO. Indică etapele pe care le
va urmă pentru a îndeplini obiectivele,
resursele militare pe care le are la dispoziție
în scopurile parteneriatului și domeniile
specifice de cooperare pe care dorește să le
urmeze alături de NATO Programul
Individului de Parteneriat a fost elaborat în
comun pe baza declarațiilor făcute în
Documentul de Prezentare și a propunerilor
suplimentare din partea NATO și a fiecărei
țări partenere. Celulă de Coordonare a
Parteneriatului este o structura PfP unică,
având sediu la Mons unde se află și SHAPE
și având că sarcina coordonarea și
planificarea activităților militare reunite în
cadrul PfP. Procesul de Analiză și Planificare
a Parteneriatului a fost creat pentru
intensificarea legăturilor dintre NATO și
statele partenere și a introdus o gama largă
de propuneri și activități militare și
participarea la cursurile Colegiului de Apărare
al NATO de la Roma, Școli NATO-Shape și
Oberammergau. Țările PfP sunt invitate să
desemneze candidați pentru posturile din
cadrul structurilor.
În cadrul Summit-ului de la Washington de la
1999:

 sunt stabilite planuri pentru un Parteneriat

extins și operativ care să ofere
instrumente pentru sprijinirea rolului
Alianței în menținerea securității euro-
atlantice
 crește rolul partenerilor în planificare și
procesul de decizie
 stabilește gestionarea crizelor
 parteneriatul contribuie la eficientă altor
două inițiative
Inițiativa Capacităților de Apărare cuprinde:

 planul de acțiune pentru aderare

 Sunt clasificate după gradul de implicare:
 națiuni cu potențial contribuabile
 națiuni recunoscute că fiind potențial
contribuabile
 națiuni contribuabile
 Întărește rolul Parteneriatului că element
permanent de consolidare a securității. A
marcat o nouă etapă în dezvoltarea
Parteneriatului și a EAPC având că
potențial gestionarea crizelor și prevenirea
conflictelor.
Rolul PfP:

 contribuții aduse la operațiunile militare

 prevenirea conflictelor și în gestionarea
crizelor
Și-a folosit mecanismele în Kosovo, Albania
și în Macedonia. Inițiativa NATO pentru
Europa de S-E a fost creată pentru
dezvoltarea cooperării regionale din Europa
de S-E și aplică metodă practică. Cooperarea
între aliați și parteneri are două principii:

 oportunitățile pentru consultanță politică și

cooperare practică sunt oferite tuturor
aliaților și partenerilor în mod egal
 mecanismele pentru auto-diferențiere-
partenerii au posibilitatea de a decide
individual nivelul și domeniile de
cooperare cu Alianța, ducând activități
axate pe probleme economice, de
apărare, științifice, de protejare a
mediului, de cooperare pentru menținerea
păcii.
Activitatea EAPC se bazează pe un plan de
acțiune pe 2 ani, se axeaxa pe consultări și
cooperare în problemele legate de securitate
și politică, jucând un rol important că for
consultativ în cadrul războiului din Kosovo și
susținând seminarii în Georgia, Lituania,
Slovacia, Bulgaria și Uzbekistan. Centrul
Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor
împotriva Dezastrelor a fost creat în 1998
destinat crizei refugiaților din Kosovo și
ajutorului umanitar în Ucraina.
Consiliul Parteneriatului Euro-
Atlantic[modificare | modificare sursă]
La Sintra, în 1997, NACC este urmat de
EAPC.Se reunește într-un forum care asigura
consultări și cooperări regulate, având 19
aliați și 27 de parteneri. Se întrunește periodic
la nivel de ambasadori și miniștri de externe
și ai apărării. Șefii de Stat și de Guvern ai
celor 46 de țări se pot întâlni de asemenea.
Obiectivul este lansarea unei noi etape de
cooperare. Principiile sunt cuprinse în
documentul fundamental al EAPC:

 trecerea colaborării comune, politice și

militare, la un nou nivel calitativ.
 pacea și stabilitatea în zona Euro-
Atlantică.
 valorile → documentul-cadru al
Parteneriatului pentru Pace (PfP)
 cadrul general pentru consultări legate de
securitate și politică și pentru o mai largă
cooperare sub tutela Parteneriatului
pentru Pace
 Două principii de importantă majoră
 oportunitățile pentru consultanță politică și
cooperare practică sunt oferite în mod
egal tuturor aliaților și partenerilor;
 mecanisme pentru auto-diferențiere:
Partenerii au posibilitatea de a decide, în
mod individual, nivelul și domeniile de
cooperare cu Alianța.
Pot duce activități de cooperare, activități
axate pe probleme economice de apărare.
PfP este element clar identificabil de
colaborare practică în domenii militare și de
apărare, în cadrul flexibil al EAPC. În 1997,
EAPC a aprobat un Plan de acțiune care
prevedea:

 parteneriat comun mai puternic și mai

operativ.
 importantă și profunzime cooperării și
consultărilor + transparență
 Centru Euro-Atlantic de coordonare
pentru riposta în caz de dezastre și a unei
Unități Euro-Atlantice pentru riposta în caz
de dezastre.
Activitățile EAPC au fost cuprinse într-un plan
de acțiune pe doi ani:
 chestiuni regionale
 controlul armamentului
 terorismul internațional
 menținerea păcii
 apărarea economică
 planificarea de urgență civilă
 subiecte științifice
 subiecte de mediu.
În Summit-ul EAPC de la Washington (1999)
s-au dezbătut:

 pericole-cheie pentru securitate din zona

EAPC și în special asupra situației din
Kosovo
 două documente referitoare la dezvoltarea
viitoare a PfP:"Cadrul politico-militar al
operațiunilor PfP aflate sub conducerea
NATO" - recomandă implicarea țărilor
partenere în consultări politice, luarea de
decizii, planificarea operațională și de
comandă pentru viitoare operațiuni sub
conducerea NATO la care vor lua parte.
"Către un Parteneriat pentru secolul XXI –
Parteneriatul Extins și mai Operativ", EAPC a
jucat un rol important că forum consultativ
pentru criză din Kosovo. O realizare
importantă a EAPC a constituit-o înființarea
Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a
Măsurilor împotriva Dezastrelor (EADRCC)
care :

 sprijină înaltul Comisar al Națiunilor Unite

pentru Refugiați
 asistență umanitară coordonată a NATO
și a țărilor Partenere
 susținerea de seminarii pe tema
cooperării practice în problema securității
regionale

Actul fondator și relațiile

NATO-Rusia[modificare | modificare
sursă]
Din 1991 se inițiază cooperare în cadrul
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică. În
1994, Rusia s-a alăturat programului
Parteneriatului pentru Pace și a fost de acord
să continue "lărgirea și îmbunătățirea
dialogului și cooperării" cu NATO și în afară
PfP. Au loc întruniri între țările membre NATO
și Rusia → schimburi de informații și
consultări într-o gama largă de chestiuni de
interes comun, cum ar fi menținerea păcii,
securitatea ecologică, știință.
În 1995, are loc participarea Rusiei la
implementarea Acordului de pace pentru
Bosnia-Herțegovina. Trupe rusești puteau
colabora cu IFOR și SFOR: NATO și Rusia
pot colabora efectiv la construirea securității
în Europa. Pe 27 mai 1997 este încheiat Actul
fondator NATO - Rusia prin care erau
asigurate relații mutual de cooperare și
securitate și se creează un nou forum pentru
continuarea dezvoltării: Consiliul permanent
reunit NATO-Rusia (PJC). PJC a fost
principala instanța pentru consultări NATO-
Rusia. Obiectivul era construirea de nivele
superioare de încredere prin asigurarea unui
mecanism pentru consultări sincere și
regulate, progrese încurajatoare în
intensificarea consultărilor și cooperării, dar
umbrite de apariția crizei din Kosovo.
Aceste evenimente au culminat cu
suspendarea de către Rusia a cooperării din
cadrul PJC la 24 martie 1999, că rezultat al
campaniei aeriene desfășurate de NATO
pentru a pune capăt conflictului din
Kosovo.După terminarea campaniei din
Kosovo Rusia s-a întors la PJC,Rusia
contribuie cu trupe la Forțele din Kosovo de
sub comandă NATO (KFOR). Vizită la
Moscova a Secretarului General al NATO,
Lord Robertson, din februarie 2000 face
posibilă depășirea problemei referitoare la
Kosovo. NATO și Rusia sunt din nou angajate
activ în implementarea obiectivelor Actului
fondator prin deschiderea unui Birou de
Informații NATO la Moscova.
Actul fondator NATO-Rusia este încheiat pe
10 decembrie 1996 că urmare a solicitării a
Miniștrilor de Externe ai NATO după 4 luni de
negocieri.
Actul fondator asupra relațiilor mutuale,
cooperării și securității între NATO și
Federația Rusă a fost semnat la Paris la 27
mai 1997 , un angajament de durata cu
scopul obținerii unei păci cuprinzătoare și
durabile în zona Euro-Atlantică pentru
stabilirea unei relații mai strânse.
Preambulul documentului stabilește contextul
politic și istoric al relațiilor NATO - Rusia.Cele
patru secțiuni ale documentului descriu
principiile și mecanismele:

 Secțiunea I → principiile călăuzitoare

 Secțiunea ÎI → crearea PJC
 Secțiunea III → domeniile pentru
consultări și cooperare.
 Secțiunea IV → chestiuni politico-militare,
inclusiv reiterarea angajamentului politic al
statelor membre NATO, prin care acestea
nu au "nici o intenție, nici un plan și nici un
motiv" de-a amplasa arme nucleare pe
teritoriul noilor membri ai Alianței
Pe scurt, Actul fondator reprezintă un
angajament reciproc de întrajutorare pentru
menținerea unui continent stabil, al păcii și
nedivizat, pe baza parteneriatului și
interesului mutual , fiind o înțelegere politică,
nu tratat.
Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC)
a fost prima dată la 18 iulie 1997 , fiind
centrul eforturilor de constituire a încrederii,
depășire a peceptiilor eronate și dezvoltare a
unui tipar pentru cooperare și consultări
regulate.PJC se întrunește lunar la nivel de
ambasadori și reprezentanți militari, de două
ori pe an, la nivel de miniștri ai afacerilor
externe și ai apărării, precum și la nivel de
șefi de Stat Major sau șefi ai apărării.Acest
consiliu se poate întruni și la nivel de șefi de
Stat și de Guvern.La 18 martie 1998,
Federația Rusă trimite Reprezentant militar
superior că făcând parte din Misiune, în
scopul facilitării cooperării militare și de
apărare.NATO și Rusia au folosit întregul
mecanism PJC pentru consultări asupra crizei
din Kosovo.

Conceptul de forțe
multinaționale interarme
(CJTF – Combined Joint Task
Forces)[modificare | modificare sursă]
CJTF este o forță operativă, multifuncțională
(interarme) și multinațională (combinată),
organizată pe sarcini specifice și alcătuită în
vederea acoperirii întregului spectru de
misiuni militare ale Alianței, care necesită
comandă și control multifuncționale și
multinaționale din partea unui Cartier General
CJTF.Ea poate include elemente aparținând
națiunilor nemembre NATO care contribuie cu
trupe.Conceptul CJTF a fost lansat la sfârșitul
anului 1993 și a fost aprobat la Summit-ul de
la Bruxelles, din ianuarie 1994.

 viitoarea dezvoltare a conceptului să

reflecte disponibilitatea lor de a pune la
dispoziție activele NATO, pe baza
hotărârilor de la caz la caz ale Consiliului
Nord-Atlantic, pentru desfășurarea
operațiunilor conduse de UEO sprijinind
constituirea Identității europene de
securitate și apărare.
 au legat dezvoltarea conceptului CJTF de
cooperarea practică politico-militară, în
contextul Parteneriatului pentru Pace
(PfP).
Necesitatea care a dus la crearea acestui
concept s-a conturat în noul context de
securitate din Europa

 viitoarele măsuri în materie de securitate

să implice formațiuni militare
multifuncționale, multinaționale și ușor de
desfășurat
Acestea includeau ajutoare umanitare,
menținerea și consolidarea păcii, apărarea
colectivă, adaptabile tuturor circumstanțelor,
ușor de mobilizat și rapid activate în centrul
conceptului CJTF → măsurile privind
comanda și controlul, rolul cartierelor
generale CJTF fiind de o importanță crucială
CJTF a fost deja testat de mai multe ori in:
exercițiul "Allied Effort" din noiembrie 1997
exercițiul "Strong Resolve" din martie 1998, în
cadrul căruia țările partenere participante au
fost integrate în structura CJTF. Scopul
acestor exerciții a fost validarea conceptului
de Cartier general al CJTF, aflat în plin
proces de consolidare.
Pe baza acestor exerciții și a altor analize
relevante, Alianța a declanșat, în 1999,
implementarea completă a conceptului CJTF
planificat să se încheie la sfârșitul anului
2004.

Prezența NATO în Bosnia-

Herțegovina (SFOR)
[modificare | modificare sursă]
Baza politică a fost decisă la Sesiunea
Ministerială a Consiliului Nord-Atlantic, Oslo,
iunie 1992. Miniștrii de Externe, Consilii Nord-
Atlantice s-au intrunit la Oslo pentru ca NATO
să susțină acțiuni menținere a păcii
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în
Europa (CSCE / OSCE). S-au intrunit apoi la
Bruxelles ca NATO să susțină acțiuni de
menținere a păcii sub autoritatea Consiliului
de Securitate al Națiunilor Unite.
In anii 1992-1995 NATO adoptă mai multe
decizii – practic: operațiuni: Forțele navale
NATO + UEO – monitorizare + impunere
embargou + sancțiuni stabilite de UN în
Marea Adriatică Forțele aeriene NATO –
monitorizare + impunerea zonei de interdicție
aeriană stabilită de UN deasupra Bosniei-
Herțegovina; NATO acordă sprijin direct
forțelor UN (FORPRONU) + autorizează
declanșarea loviturilor aeriene pentru a
sparge asediul orașului Sarajevo și al zonelor
de securitate NATO stabilește Planuri de
circumstanță pentru sprijinirea activităților
UN:Repsectarea zonei de interdicție aeriană,
Crearea zone de ajutor + zone de siguranță
pentru populația civilă din B-H si Modalități de
prevenire a extinderii conflictului în Kosovo și
Macedonia
In 1992 au loc Operațiuni de supraveghere
maritime (embargou) si aviatice (zona de
interdicție) si operațiuni de repsectare a
sancțiunilor și a embargoului – eventuale
încălcări si posibilitatea de a opri, inspecta
sau întoarce navele din drum. In 1993 este
emisa Rezoluția 816 care autorizează
impunerea respectării zonei de interdicție
aeriană deaspura B-H și extinide interdicția
asupra tuturor zborurilor efectuate de avioane
și elicoptere în acest spațiu. Se desfasoara
sesiune comună cu Consiliul Nord-Atlantic și
Consiliul UEO care aprobă un concept
combinat de operațiuni NATO/UEO care să
asigure respectarea embargoului asupra
armelor în Marea Adriatică impus de UN. Ca
rezultat: Sharp Guard – desfășurarea unui
dispozitiv unic de comandă și control sub
autoritatea Consiliilor Pentru controlul Forței
multinaționale sub egida NATO și UEO a fost
delegat Comandantul Suprem al Forțelor
Aliate din Europa (SACEUR) →
Comandantului Forțelor Navale Aliate pentru
Europa de Sud (COMNAVSOUTH).
Operațiunea a fost suspendată odată cu
ridicarea embargoului UN asupra armelor.
Rezoluția 836 prevede protecția generală a
zonelor de securitate si măsuri dure împotriva
vinovaților: atacuri aeriene (dacă Sarajevo nu
era eliberat și nu se permitea acordarea de
asistență umanitară în regiune).
Consiliul Nord-Atlantic are opțiuni
Operaționale pentru atacurile aeriene în B-H
(identificare ținte)
In 1994, Consiliul Nord-Atlantic autorizează
Comandantul Forțelor Aliate din Europa de
Sud (CINCSOUTH) să lanseze atacuri
aeriane asupra Sarajevo.  Toate armele
grele din zona de interdicție (20 km în jurul
Sarajevo) să fie retrase sau să fie trecute sub
control FORPRONU în 10 zile.4 avioane de
luptă care încalcă zona de interdicție aeriană
sunt doborâte de avioanele NATO fiind prima
intervenție militară a NATO. Ajutoarele
umanitare și echipele medicale pot să intre în
oraș (sârbii bosniaci se retrag 3 km).La
cererea FORPRONU, NATO atacă un
obiectiv în interiorul zonei de interdicție de la
Sarajevo; urmează alte atacuri aeriene.
In 1995 ONU cer ajutor NATO pentru
protecția Căștilor Albastre: sârbii bosniaci
înaintează spre Srebrenica si vor cuceri
orașul. Sunt elaborate planuri de descurajare
a sârbilor bosniaci (Consiliul Nord-
Atlantic).Atacurile aeriene NATO se extind în
Croația si Bosnia (ajutați de Forțele
ONU).Operațiunile sunt decise în comun de
Comandantul Șef al Forțelor Aliate din
Europa de Sud (CINCSOUTH) și
Comandantul Forțelor de Pace ale Națiunilor
Unite (Rezoluția 836) ce duc la suspendarea
atacurilor. Are loc Interceptarea unui avion al
NATO de către sârbii bosniaci, iar avioanele
NATO lansează 3 rachete asupra 2 stații
radar si asupra unui buncăr de comandă și
control al armatei sârbe din Bosnia.
Are loc Acordul pentru Pace privind Bosnia
de la Dayton-Obio, semnat în SUA de:
Bosnia-Herțegovina, Croația, Republica
Federală Iugoslavia (Serbia, Muntenegru).
Are apoi loc Acordul pentru Pace privind
Bosnia de la Paris prin care NATO pune
capăt operațiunilor de impunere a restricțiilor
(zboruri)
Consiliul Nord-Atlantic emite Rezoluția 1031:
Prevede transferul responsabilităților
operațiunilor de la ONU la NATO și conferă
NATO misiunea de apune în aplicare
aspectele militare ale Acrodului pentru Pace,
Operațiunea Joint Endeavor: sprijin aerian
direct forțelor de menținere a păcii ale UN,
Controlul spațiului aerian al B-H și asigurarea
sprijinului aerian direct pentru misiunea
UNTAES: asigurate în continuare de Forțele
de Stabilizare (SFOR) care au înlocuit IFOR
(după decembrie 1996) si Sprijinul aerian
direct a încetat odată cu încheierea
mandatului UNITAES.

Apărarea colectivă și noul rol

NATO[modificare | modificare sursă]
Inițial NATO a fost înființat cu scopul de a
asigura libertatea și securitatea tuturor
membrilor săi prin mijloace politice și militare,
în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și
principiile Cartei ONU.NATO este
manifestarea practitcă a efortului colectiv
depus de către membrii săi pentru a susține
interesele comunue în problema securității
5 sarcini fundamentale de securitate:
Securitate: mediu de securitate stabil în zona
E-A, dezvoltarea instituțiilor democratice,
rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor,
împotriva folosirii forței Consultare: în
conformitate cu art. 4 din Tratatul de la
Washington, NATO este un forum
transatlantic esențial în consfătuirile aliate
asupra probl. de interes comun Descurajare
și apărare: să descurajeze și să se apere în
fața oricărei agresiuni Managementul
situațiilor de criză: prevenirea efectivă a
conflictelor + angajare activă în rezolvarea
crizelor și în acțiunile de ripostă Parteneriat:
promovarea parteneriatului, cooperării,
dialogului – creșterea transparenței, încrederii
și capacității de a acționa
Transformarea Alianței – noul mediu de
securitate:
Modificarea relațiilor E-V, a RI și a mediului
de securitate Începutul coincide cu a 40-a
aniversare a Tratatului de la Washington
(1989)
Rolul NATO: Asigură baza de apărare
colectivă și securitate comună a țările
membre păstrează o balanță strategică în
Europa de-a lungul Războiului Rece
promovează stabilitatea, respectarea
drepturilor omului fundamental în îndeplinirea
condițiilor de schimbare
Sursele schimbărilor: 1967: Doctrina Harmel
– bazată pe politici paralele de menținere a
unei apărări adecvate în încercarea de a
detensiona relațiile E-V 1969: Ostpolitik (Willy
Brandt) 1975: Actul final de la Helsinki –
CSCE (OSCE) desfășurarea de NATO a
Forțelor Nucleare cu Rază Medie de Acțiune
în Europa 1979: Invadarea Afganistanului de
URSS Venirea lui Gorbaciov + Revoluțiile
anticomuniste și unificarea Germania
1987: Tratatul de la Washington – eliminarea
totala a focoaselor 1989, Viena: negocieri
privind controlul armamentului: stabliește
politicile călăuzitoare ale Aliaților pe parcursul
celui de-al 5-lea deceniu de cooperare
stabilește un Concept Cuprinzător privitor la
Controlul Armamentului și Dezarmare
Declarația Summitului: recunoaște
schimbările care s-au petrecit + declară
nevoia continuă de forțe de descurajare
efective + de control al armamentului; adoptă
măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor pe
termen lung
Rol NATO: Asigură cadrul consultărilor și
coordonării politicilor între țările membre cu
scopul de a diminua riscul crizelor care ar fi
putut afecta interesele comune de securitate
Alianța își intensifică eforturile de: Îndepărtare
a dezechilibrelor militare + deschidere în
privința acestor probl. Sporire a încrederii prin
acorduri radicale, aranjamente de control și
prin mai multe contacte la toate nivelele
1990, Londra: Declarație: cea mai
cuprinzătare de la fondarea NATO se dorește
să pună capăt confruntării Est – Vest
prefigurată de Mesajul din Tumberry – ofertă
de prietenie și cooperare URSS – statele
europene
Cartierul general NATO: Reprezentanții țărilor
din Europa Centrală și de Est au fost invitați
Au avut loc mai multe vizite – intensificarea
contactelor diplomatice
1990, Paris: Carta de la Paris pentru o nouă
Europă: Declarație comună de neagresiune
Tratatul asupra forțelor convenționale din
Europa Se pune capăt oficial relațiilor de
adversitate, renunțarea la utilizarea forței În
conformitate cu Carta ONU și Actul Final de
la Helsinki
Discuții asupra doctrinelov și forțelor militare:
Acordul Cerului Deschis (survolarea teritoriilor
naționale) – sporirea încrederii, transparenței
Reducerea forțelor convenționale de la
Atlantic și până la Urali – limitarea efectivelor
militare în Europa Intensificarea CSCE
Pe plan intern NATO începe revizuirea
strategiei proprii – adaptată noilor circumtanțe
Schimbarea poziției în politica de apărare:
Rolul principal al NATO rămâne același:
garantarea securtății și integrității teritoriale a
membrilor + asigurarea prin intimidare și
apărare colectivă Capata noi
roluri:Parteneriatul pentru Pace
Consiliul Permanent Reunit NATO-Rusia,
Comisia NATO-Ucraina: create pentru
intensificarea cooperării:forțele militare aliate
– rol în facilitarea transparenței și creșterea
încrederii între NATO și Parteneri + în
verificarea acordurilor privind armamentul
NATO își asumă misiunea de sprijinire a
rezolvării efective a crizelor și angajamentelor
de prevenire a conflictelor prin implementarea
Acordului pentru Pace din Bosnia si sigurarea
prezenței internaționale de securitate în
Kosovo, mandatată de UN
Prima misiune combatantă majoră în care
NATO folosește forțele militare ca instrument
de rezolvare a crizei și de a sprijini UN:
conflictul din Iugoslavia (1995) NATO
implementează aspectele militare ale
Acordului pentru Pace prin preluare
conducerii Forțelor de implementare
multinațională (TFOR), apoi a Forțelor de
Stabilizare (SFOR)
NATO trece de la un rol relativ limitat de
sprijinire a eforturilor UN de menținere a păcii
la unul de preluare a întregului control al
operațiunilor complexe de menținere a păcii –
implică participarea de forțe din partea a
numeroase țări Partenere sau non-NATO
Acțiunea NATO în Kosovo și rolul său în
atenuarea crizei umanitare din țările vecine
au contribuit la întărirea rolului NATO în
rezolvarea crizei: NATO contribuie prin
campaniile sale aeriene și prin desfășurarea
a KFOR la obiectivul comunității
internaționale de creare a fundamentului
pentru pace și stabilitate de lungă durată în
Kosovo Adaptarea forțelor militare la noile
curcumstanțe: Forțe Operative Multinaționale
Interarme (CFTF) – NATO oferă mijloace
flexibile la noile amenințări la securitate si
Integrarea participanților non-NATO la
operațiunile de sprijinire a păcii sub comanda
NATO
Structurile și acordurile permit țărilor membre
să beeficieze de avantajele politice, militare și
de resurse ale acțiunii și apărării colective.
Includerea țărilor Partenere NATO contribuie
la îmbunătățirea eforturilor comune de
cooperare în probleme de securitate Euro-
Atlantică
Principalele caracteristici ale schimbărilor
care afectează forțele militare NATO in
reduceri ale ale dimensiunilor si vitezei de
reacție Creșteri ale Flexibilității, Mobilității,
Multinaționalității
Principii:
 Angajamentul față de apărarea colectivă
ca funcție centrală, fundamentală a
Alianței
 Menținerea legăturii transatlantice ca
garant al credibilității și eficienței Alianței
 Rolul Forțelor Aliate:
Au constituit baza apărării și intimidării în fața
amenințării unui război – care a rămas
principala problemă de securitate a Aliaților
timp de 40 ani

 Rolul principal: garantarea securității și

integritatea teritorială a statelor membre
 Asigurarea securității prin intimidare și
apărare colectivă
Summit-ul de la Madrid, iulie 1997: Anunță
tranziția spre o nouă fază în care structurile și
politicile inovatoare introduse ca răspuns la
noile conjucturi aveau să fie testate în
practică Alianța – transformări externe și
interne =>măsuri suplimentare concrete și
cuprinzătoare în toate domeniile Programul a
dovedit capacitatea NATO de a-și asuma noi
resposabilități fără a aduce atingere
scopurilor sale inițiale și de a-și consolida
rolul în viitor pe abilitatea deja demonstratp
de adaptare la cerințele unei societăți aflate
în continuă transformare
Rolul operațional al NATO în menținerea
Păcii: Rolul NATO în conflictul din Fosta
Iugoslavie Rolul NATO în conflictul din
Kosovo

Relațiile NATO cu alte

organisme
internaționale[modificare | modificare
sursă]
Relația NATO –
UEO[modificare | modificare sursă]
Cooperarea NATO-UE a stat la baza
procesului de reactivare a UEO. Mai 1992:
prima reuniune oficială a Consiliului UEO și a
Consiliului Nord-Atlantic. SG al UEO a asistat
în mod regulat la reuniunile minsteriale ale
Consiliului Nord-Atlantic SG al NATO a
participat la reuniunile ministeriale ale UEO.
Consiliile UEO și Nord-Atlantic au început să
se reunească de 4 ori pe ani si suplimentar
Memorandum de întelegere NATO-UEO:
UEO are acces la sistemul integrat de
telecomunicații al NATO
Summitul NATO, Bruxelles, 1994:
Dezvoltarea unei Identități Europene pentru
Securitate și Apărare (ESDI) În 1996: va fi
sprijinită pe o planificare militară adecvată și
va permite crearea unor forțe mailitare
coerente și eficiente, cpabile să acționeze
sub controlul politic și orientarea strategică a
UEO; la nevoie, se poate lua în considerare
participarea completă a aliaților europeni
Adoptă conceptul Forțelor operative
multinaționale Interarme (CJTF): instrument
de facilitare a operațiunilor determinate de
anumite circumstanțe sunt alocate capcități
militare separabile, dar nu separate, care pot
fi defășurate de NATO sau UEO – contribuie
la securtatea Alianței
2000: exercițiu comun de gestionare a
crizelor UEO/NATO Testarea conceptelor și
angajamentelor legate de ESDI, specifice
operațiunilor de sub comanda UEO care sunt
efectuate cu activele și capacitățile NATO
Dezvoltarea ESDI în cadrul NATO => măsuri
care acoperă toate aspectele sprijinului
acordat de NATO într-o operațiune de sub
comanda UEO: Luarea în calcul a cerințelor
UEO referitoare la noile proceduri de planif. a
apărării Stabilirea unor acorduri europene de
comandă multinațională în interiorul NATO
Introducerea unor consultări și a unor
facilităță de acces la informații
scop: a avea certitudinea că, în cazul unei
crize în care UEO va hotărî să intervină, iar
NATO, nu, UEO va putea solicita ccesul la
activele și capacitățile alianței
Întâlnirea la nivel înalt a UE, Cologne, 1999
o Decizii de acordare de către UE de
mijloace și capacități necesare
implementării unei politici europene
comune de securitate și apărare (ESDP) o
Rolul asumat de UEO cu privire la ESDI
va fi preluat progresiv de UE o NATO va
continua să lucreze alături de UEO în
această perioadă
Întâlnirea de la Marsillia, 2000
o miniștrii UEO decid să suspende
mecanismele NATO-UEO pentru
consultările de rutină, separat de cele
care vor fi necesare pe parcursul
perioadei de tranziție
Relatia NATO – U.E.
[modificare | modificare sursă]
- întâlnirea de la Helsinki a Consiliului
Uniunii Europene – decembrie 1999 
"Obiectiv global" al statelor membre
UE, referitor la capacitățile lor militare
destinate operațiunilor de rezolvare a
crizelor.  Scopul: a permite UE să
desfășoare, până în anul 2003, și să
susțină, minim un an, forțe militare de
până la 60000 de soldați, care să
efectueze întreaga gamă de așa-
numite "activități Petersburg", stabilite
prin Tratatul de la Amsterdam, din
1997.  Acestea constau în • sarcini
umanitare și de salvare; • sarcini de
menținere a păcii; • sarcini ale forțelor
combatante în rezolvarea crizelor,
inclusiv, de menținere a păcii.  Rolul
acestora ar fi acela de a efectua
operațiunile militare sub conducerea
UE, ca răspuns la crizele
internaționale, în circumstanțe în care
NATO, în întregul său, nu este
angajată din punct de vedere militar.
→ hotărârea UE: politică europeană
comună de securitate și apărare: 
Procesul va elimina suprapunerea,
inutilă, peste structurile NATO și nu
presupune crearea unei armate
europene.  Crearea de structuri
politice și militare permanente: un
Comitet politic și de securitate, un
Comitet militar și un Stat Major militar.
 acorduri de cooperare, transparență
și consultări complete cu NATO →
dialogul, cooperarea și consultările
necesare cu membrii europeni ai
NATO, care nu sunt membri ai UE
- Dialog NATO – UE:  întâlnirile
Consiliului Europei de la Nisa și cea a
Consiliului Nord-Atlantic de la
Bruxelles, din decembrie 2000, au
înregistrat progrese în acest sens. 
Parteneriat real între NATO și UE în
rezolvarea situațiilor de criză. 
Consultări și relații de cooperare în
probleme de interes comun,
referitoare la securitate, apărare și
rezolvarea crizelor, astfel încât crizele
să fie înfruntate cu cea mai adecvată
ripostă militară și cu asigurarea unei
gestionari eficiente.  Cel puțin trei
întâlniri la nivel de ambasadori și o
întâlnire la nivel ministerial la fiecare
șase luni.  Astfel, acum au loc
ședințe regulate ale Comitetului poliție
și de securitate al UE și Consiliului
Nord-Atlantic, iar cele două organizații
parcurg rapid drumul de la teoria
ESDI/ESDP la consultări și cooperare,
pe probleme concrete și specifice,
cum ar fi situația din vestul Balcanilor.
- De la mijlocul anului 2000, grupuri de
lucru ad hoc NATO-UE au susținut
întâlniri pentru a discuta  probleme
legate de securitate (de exemplu,
proceduri de schimb de informații
clasificate, inclusiv secrete); 
modalități de acces al UE la activele și
capacitățile Alianței;  obiective legate
de capacități (inclusiv probleme
referitoare la sistemul Alianței de
planificare a apărării)  acorduri
permanente de consultări.
- Pe parcursul celei de-a doua jumătăți
a anului 2000, experții Alianței au
oferit consultanță tehnică și militară
experților UE care lucrau la întocmirea
unui catalog de forțe și capacități
pentru "Obiectivul global" al UE, în
perspectiva Conferinței UE privind
acordul asupra capacităților, care a
avut loc în noiembrie 2000.
- La intâlnirea din decembrie 2000,
miniștrii de externe ai Alianței au
afirmat disponibilitatea NATO de a
oferi în continuare consultanță de
specialitate la cererea UE,
supunându-se deciziilor necesare.
- în primăvara lui 2001, Secretarul
General al NATO a fost invitat, pentru
prima oară, să informeze Consiliul UE
pentru afaceri generale asupra politicii
NATO.
- In interiorul NATO continuă lucrările
asupra chestiunilor principale care
privesc dezvoltarea viitoare a ESDI, în
special o identificarea unui număr de
opțiuni de comandă europeană; o
prezumția de disponibilitate a activelor
și capacităților identificate în prealabil;
o accesul asigurat la capacitățile
NATO de planificare a operațiunilor; o
adaptarea planului de apărare al
Alianței
Paradoxul NATO
- NATO nu a fost facuta pentru a
castiga razboaie, ci ca sa
previna/preintampine razboaiele
Noul Concept Strategic al NATO,
Roma, 1991
Conceptul strategic pe ansamblu -
Conceptul Strategic a fost publicat
pentru prima oară în 1991 (la fel ca in
1999) → declararea oficială a
obiectivelor Alianței și oferă
instrucțiuni la vârf despre mijloacele
politice și militare care trebuie folosite
pentru a le îndeplini.
- oct 1949 - apr 1950: "Conceptul
strategic pentru apărarea zonei Nord-
Atlantice"
- Mid ‘50s : "represalii/ retalieri
masive" → tactica de descurajare
bazată pe amenințarea că NATO va
răspunde oricărui act de agresiune
împotriva țărilor membre prin orice
mijloc aflat la dispoziția sa, inclusiv
armele nucleare.
- 1967 : înlocuit cu "riposta flexibilă" →
ofera garanții că orice fel de act de
agresiune va fi perceput ca implicând
riscuri inacceptabile.
- Raportul Harmel, publicat în 1967 →
metodele de apărare și dialogul, care
includea controlul armamentului = cei
doi indicatori ai poziției Alianței în
problema securității. (*)
Conceptul strategic 1991 - Patru
intâlniri la nivel înalt → calea de
adaptare a Alianței: • Roma, în
noiembrie 1991 • Bruxelles, în ianuarie
1994 • Madrid, in iulie 1997 •
Washington, în aprilie 1999
- Conceptul strategic de la Roma a
schițat o abordare largă a problemei
securității, bazată pe cooperare și pe
menținerea unei capacități colective
de apărare:  reducerea numărului de
arme nucleare  schimbări majore în
forțele militare integrate în NATO 
reduceri substanțiale ale dimensiunilor
și pregătirii acestora,  îmbunătățiri
ale mobilității, flexibilității și
adaptabilității în cazul eventualelor
incidente  folosire mai largă a
formațiunilor multinaționale.
- sublinia cooperarea cu foștii
adversari, în locul confruntării cu
aceștia (URSS) - menținea securitatea
națiunilor membre ca obiectiv
fundamental al NATO + eforturi pentru
extinderea și întărirea securității în
întreaga Europă. - infiintarea NACC =
North Atlantic Cooperation Council -
riscuri multifatetate, mai greu de prezis
→ dificultati economice, politice si
entice → conflicte armate => cel mai
mare risc a aparut la caderea URSS

Vezi și[modificare | modificare
sursă]

 OSCE
 Uniunea Europeană
 ONU
 STANAG
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^  en  „The official Emblem of NATO”.
NATO. Accesat în  7 noiembrie 2010.
2. ^ Canada și NATO  en   fr
3. ^ Francia y la OTAN (în fraceză)
4. ^ Sarkozy confirma el regreso francés
al mando de la OTAN: 'Ha llegado el
momento' | Mundo | elmundo.es
5. ^ Spania și NATO
6. ^ Andrei Văcaru (27 martie
2020),  „Macedonia de Nord a devenit
cel mai nou membru NATO”, Mediafax,
accesat în 27 martie 2020
7. ^ name="thomas101">Thomas, Ian
Q.R. (1997). The promise of alliance:
NATO and the political imagination, p.
101.
8. ^ name="nato1"/
9. ^ name=NATO1>NATO, NATO
summits and ministeral meetings,
s.d., [1]
10. ^ „Press Conference by US President
George W. Bush and Vaclav Havel,
President of the Czech Republic”.
NATO. Accesat în  19 mai 2015.
11. ^ http://www.nato.int/cps/en/SID-
8B0474DB-
C84BF8E1/natolive/news_69421.htm?
selectedLocale=en
12. ^ NATO Who's who? -Secretarii
Generali ai NATO
13. ^ NATO Who's who? - Secretaries
General of NATO

Legături
externe[modificare | modificare
sursă]

 Site-ul oficial al NATO

 Forța de Răspuns a NATO - Articol
 Misiunea română la NATO
 Textul Tratatului Nord-Atlantic
 Conceptul strategic al NATO
(1949-2009), 2014, Mihai
Tiuliumeanu, CoolCats Publishing,
Smashwords
 Scurt istoric NATO, 11 ianuarie
2008, Amos News
 Relațiile transatlantice, din
perspectivă istorică, 13 aprilie
 2008, Prof. Dr. Cătălin
Turliuc, Ziarul Lumina
 Relațiile transatlantice, din
perspectivă istorică (II), 20 aprilie
2008, Prof. Dr. Cătălin
Turliuc, Ziarul Lumina
 Țările vest-europene în fața
dezastrului economic postbelic, 18
mai 2008, Prof. Dr. Cătălin
Turliuc, Ziarul Lumina
 Moscova și NATO, de la Stalin la
Putin, 4 aprilie 2008, Jurnalul
Național
 59 de ani de NATO, sărbătoriți în
capitala României, 1 aprilie 2008,
Anca Aldea, Jurnalul Național
 România devine membru cu
drepturi depline al NATO, 29
martie 2004, Amos News

v • d • m

Istorie Tratatul Atlanticului de Nord · Summit · Operațuni · Extinderea

Consiliu · Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa ·  · Centrul Aerian ·  · Centru

Structură
standardizare

Oameni Secretar General al NATO · Summit · Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din E

Albania · Belgia · Bulgaria · Canada · Croația · Cehia · Danemarca · Estonia · Fran
Membrii
Nord · Muntenegru · Norvegia · Olanda · Polonia · Portugalia · România · Slovacia

Relațiile
 · Asociația Tratatului Atlanticului · Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic · Dialog
multilaterale
F): 148423701
Categorie: 
 NATO
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
În alte limbi
 Boarisch
 Беларуская (тарашкевіца)
 Български
 Čeština
 Dansk
 English
 Македонски
 Русский
 Українська
Încă 149
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 aprilie
2020, ora 12:10.