FIȘĂ PERSONAJ (îndrumar)

- nume (și semnificații) (vezi 1)

- vâ rstă : cronologică , biologică , psihologică , culturală (vezi 2)
- dimensiune fizică (vezi 3)
- dimensiune social (vezi 4)
- dimensiune psihologică (vezi 5)
- gest caracteristic/marca personajului
- scop declarat și scop secret
- motivație (de ce?)
- moment marcant (important) din trecut
- replica/expresia/cuvâ ntul caracteristic
- momentul/scena definitorie
- ce rol/funcție are în piesă (protagonist, antagonist, adjuvant etc.)
- relații cu alte personaje
- ce se întâ mplă cu personajul după ce se termină piesa (dacă e cazul)
- exercițiu: o zi din viața personajului
- exercițiu 2: ce-ar fi dac-ar fi?...
Kharakter s-ar traduce prin „semn gravat”, adică marcat cu unicitate, ca o amprentă,
dar și însemnat până în străfunduri cu fierul roșu al conflictului (mai ales cel interior)
care-l face să fie singular prin cicatricile lăsate.
La exterior, personajul arată, se mișcă și se comportă conform unor așteptări sociale și
unor roluri pe care le ia în situații și este destul de previzibil chiar și atunci când
încalcă normele. La nivel profund, lucrurile stau diferit și de aici vin surprizele pentru
spectator și pentru el însuși.
1. Înainte de orice, încă de pe prima pagină a textului, el are un nume iar
semnificația acestuia ester un fel de supradestin pe care autorul i l-a dăruit, ca
o ursitoare. Numele în teatru nu este ales întâmplător, chiar dacă este o inițială,
trimite la ceva ca o mare indicație de cod, iar faptul că i se spune A, El, Primul
nu înseamnă că dramaturgul era în pană de idei.
Totodată, este doar o indicație, o didascalie, alături de vârstă sau funcție social sau
statut marital, adică acele două, trei detalii pe care autorul le notează la început. Este
ca atunci când faci cunoștință cu cineva: afli vreo două amănunte, poate nu cele mai
semnificative, în niciun caz cele definitorii, chiar dacă cineva ți-a șoptit la ureche un
lucru despre trecutul persoanei respective. Urmează s-o cunoști cu adevărat în istoria
pe care veți fi avut-o împreună și care, în cazul unui text dramatic, nu este una banală.
Abia după ce veți fi petrecut o viață împreună, poți să încropești biografia
personajului, adică ceea ce s-a întâmplat înainte de a începe piesa. De cele mai multe
ori, există date relevante și revelatorii în trecutul personajului (history), care explică
incidentul cauzal, motivul de a acționa al personajului, cauza momentului declanșator
(story) ș.a. Dar, dintr-o existență trecută și din atâtea ore trăite, dramaturgul va selecta
să amintească uneori un minut, o zi, un fapt de-o oră, adumbrind restul timpului care
nu i se pare semnificativ. Aviz făcătorilor de texte, dar și actorilor care, în dorința de
a-și cunoaște mai bine personajul, îl îndoapă cu trăsături nefolositoare intrigii, cu o
abundență de amănunte mult prea omenești, uitând că omul de hârtie nu e real și cu
atât mai puțin „ca mine”.

2. Vârsta personajului este un indiciu care, dacă e privit ca o axiomă, mai rău
încurcă. În mijlocul intersecției, cum spuneam, personajul se află la
întretăierea mai multor vârste: i) cronologică (cea din certificatul de naștere
eliberat de autor); ii) biologică (felul în care funcționează sistemele fiziologice
vorbește despre gradul de îmbătrânire al corpului personajului; acuitatea
vizuală sau auditivă, obezitatea, termoreglarea, capacitatea de efort sunt câțiva
bioindicatori care pot deveni importanți în caracterizare: un individ cronologic
tânăr, dar care face extrem de puțină mișcare din cauza unei infirmități,
precum Laura din „Menajeria de sticlă”, nu are cum să aibă 20 de ani
biologici); iii) psihologică (experiența subiectivă a cât de bătrân se simte
personajul respectiv; este strâns legată de vârsta biologică, dar și de
următoarea; ambele, dar mai ales aceasta, au legătură cu timpul interior, ca
mișcarea gândurilor între amintire și anticipație); iv) culturală (nu se referă
neapărat la câte cărți a citit personajul, ci la felul în care le-a perceput, dacă
vreți; vârsta culturală ține seama de epoca și de mediul în care s-a format, de
familie și este bine cunoscut faptul că în perioade precum anii interbelici tineri
 de 20 de ani se simțeau, arătau, se comportau ca cei de astăzi de peste 40 de
ani).

3. Dimensiunea fizică însumează date care pot deveni, printr-un detaliu sau mai
multe, semnificative în urzeala textului: sex; înălțime și greutate; culoarea
ochilor, a părului, a pielii; postură; defecte sau infirmități, ticuri; apariție –
curat, murdar, prost sau prea bine îmbrăcat, arătos, urât.

4. Dimensiunea socială poate fi indicată prin:

i) grupul, clasa, casta din care face parte: mic-burghez, aristocrat, muncitor,
homeless;

ii) statut marital;

i) familie (și ce loc ocupă aici);
ii) meseria, ocupația din prezent și/sau funcția;
iii) educația: școală, familie, lecturi sau subiecte favorite, anumite
aptitudini dezvoltate sau nu;
iv) naționalitate, rasă;
v) religie, credințe, obiceiuri preluate, superstiții practicate, ritualuri;
vi) afiliere politică;
vii) locul (și statutul) în comunitate: lider, anonim, vecin, antisocial,
membru de club, sportiv;
viii) hobby-uri, distracții sociale.

5. Dimensiunea psihologică este considerată un produs, un rezultat al celorlalte

două. Și încă ceva în plus, aș adăuga, care ține de nivelul profund al
personajului și care nu se poate explica numai prin relația cauză-efect.
i) ambiții, planuri personale;
ii) standarde etice și morale;
iii) viață sexuală;
iv) frustrări, dezamăgiri, neîmpliniri, eșecuri;
v) temperament;
vi) atitudinea față de viață: resemnat, militant, defetist, optimist;
vii) complexe, inhibiții, superstiții în care crede, manii, fobii;
viii) extrovert, introvert, ambivert;
ix) abilități, talente;
x)I.Q.
xi) defecte de caracter și/sau calități.

NOTA BENE:

Un personaj este cel puțin tridimensional, dacă nu multidimensional. Hamlet nu are

trei, ci cel puțin zece dimensiuni: nebun, lucid, actor, bufon; calm și impulsiv,
meschin, generos, plictisit, confuz, filosof; este temător, apoi curajos, bănuitor, laș, iar
curajos până la limită, nemilos; e suficient să-l vedem în relație cu Ofelia și vom
constata că ies la suprafață trăsături aflate în contradicție, dar care coexistă verosimil
în desfășurarea intrigii.
Iar această discrepanță, această contradicție se află ori între ceea ce se vede în exterior
și ceea ce este, de fapt (ce face și ce gândește), ori la nivel profund, ca o bătălie între
două egouri, așa cum se întâmplă cu Macbeth, care își dorește cu orice preț puterea
(conceptul lui ar fi ambiția), dar se simte copleșit de vină. În oricare dintre cazuri,
tensiunea dintre „caracter” și „gândire”, cum le spune Aristotel, se va vedea în
acțiunea și în consecințele acesteia.