Viața și activitatea lui Pitagora

Pitagora a fost un filosof și matematician grec, originar din insula Samos,

întemeietorul pitagorismului, care punea la baza întregii realități, teoria
numerelor și a armoniei. A fost și conducătorul partidului aristocratic din
Crotone (sudul Italiei). Scrierile sale nu s-au păstrat. Tradiția îi atribuie
descoperirea teoremei geometrice și a tablei de înmulțire, care îi poartă numele.
Ideile și descoperirile lui nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale
discipolilor apropiați.

Pitagora a fost un mare educator și învățător al spiritului grecesc și se

spune că a fost și un atlet puternic, așa cum stătea bine atunci poeților, filosofilor
(de exemplu, Platon însuși) și comandanților militari. El era ionian, originar din
insula Samos, dar a emigrat la Crotone, în Italia de sud, unde a întemeiat școala
ce-i poartă numele, cea dintâi școală italică a Greciei antice.

Este greu să diferenţiezi realitatea de legendele care îl prezintă pe Pitagora

drept marele iniţiat în toate secretele grecilor şi barbarilor. Herodot îl numea
„cel mai mare înţelept din Eleea”.

Conform legendei, el a învăţat 22 de ani de la preoţii din Egipt.

Cunoscând faptul că pătratul este o figură geometrică cu numeroase axe de
simetrie, Pitagora a completat cele învăţate de la egipteni cu propriile cercetări
asupra armoniei pătratului, drept rezultat apărând aşa-numitul tabel al lui
Pitagora.

Pitagora şi discipolii săi sunt consideraţi autorii expresiilor: „Numerele

sunt esenţa tuturor lucrurilor”, „Dumnezeu a pus numerele la temelia ordinii
lumii”, „Lumea a fost creată prin imitarea numerelor”. Fiecărui lucru, afirmau
pitagoreicii, îi corespunde o relaţie definită de numere. Numărul 2 întruchipează
esenţa feminină, iar numărul 3 — pe cea masculină. Numărul 5 = 2 + 3 exprimă
unitatea dintre feminin şi masculin; el era venerat precum un număr sfânt. Pe
deasupra, numărul 5 includea în sine un inceput simetric (5 = 2 + 1 + 2) şi
asimetric (5 = 2 + 3). De aceea pentagrama era considerată o figură sacră,
simbolul vieţii, armoniei şi sănătăţii. Armonia (simetria) era constituită din
contrarii. Din punctul de vedere al pitagoreicilor, care analizau filosofic
simetria, există 10 perechi de astfel de contrarii. De exemplu: par — impar,
dreaptă — curbă, stânga — dreapta, masculin — feminin etc.

În mod cert, Pitagora este una dintre personalităţile legendare ale lumii
antice. Legenda spune că, iniţial, Pitagora era extravagant în opiniile sale, ceea
ce este bine pentru un înţelept devenit celebru şi este rău pentru unul de care
incă nu ştie lumea. La inceput, învăţătura lui îi distanţa pe oameni şi îi şoca,
nimeni nu voia să-i fie discipol. Conform unor date istorice, Pitagora i-a propus
unui tânăr să-i plătească el insuşi, pentru ca acela să accepte să-i devină discipol.

Cu toate că este greu de imaginat dezvoltarea filosofiei şi chiar a culturii antice

fără pitagoreici, noi incă nu cunoaştem nimic, cu deplină certitudine, despre
pitagoreism, mai ales despre cel timpuriu. Se relevează tabloul măreţ, dar vag al
„parteneriatului” ca o comunitate ştiinţifico-filosofică şi etico-politică a
tovarăşilor de idei. Este adevărat că nu este clar care era faţa politică a
comunităţii. La început, pitagoreicii părea să fi ajuns conducătorii unor oraşe,
însă, după moartea lui Pitagora, duşmănia împotriva lor a crescut.

La mijlocul secolului al V-lea î.Hr., s-a produs o catastrofă: în Crotona,

multor pitagoreici li s-a luat viaţa şi arşi în casa în care se adunaseră; asemenea
evenimente au avut loc şi-n alte părţi. Cei rămaşi in viaţă au fost nevoiţi să fugă,
luând cu sine învăţăturile şi misterele comunităţii lor. Datorită acestor mistere,
comunitatea a putut exista şi atunci când işi pierduse importanţa politică şi
filosofică de odinioară. Din secolul al IV-lea, pitagoreismul se află în declin,
fiind depăşit de filosofia platoniană.

Cu toate că această învăţătură conţine multe elemente mistice, ea a

devenit un factor important care şi-a lăsat amprenta asupra dezvoltării pe mai
departe a ştiinţelor europene, în primul rând, a matematicii. Se gândeşte oare la
aceasta vreunul dintre noi, atunci când privim — poate pentru a suta oară —
cunoscuta tablă a inmulţirii de la sfârşitul caietului de matematică?