T1.

RECUPERAREA TRAUMATISMELOR PICIORULUI

Piciorul are un rol static si rol dinamic, fiind parghia terminala a locomotiei.

Tipurile lezionale ale macro traumatismelor piciorului sunt cele obisnuite : plagi,
contuzii, entorse, luxatii, fracturi, care pot interesa toate structuriile anatomice.

Ligamnente, muschi, tendoane, articulatii, oase, vase si nervi. Aceste leziuni pot
lasa sechele imediate sau tardive a caror filiatie cu traumatismul respectiv nu e greu de
stabilit.

Piciorul mai prezinta insa, frecvent, o serie de sindroame sau boli disfunctionale in
a caror etiopatogenie micro traumatismul joaca un rol determinant. Astfel sunt unele
bursite si tenosinovite, metatarsalgiile, osteonecrozele, sindromul tibial anterior etc.

Suprasolicitarea statica si dinamica a piciorului, agravata de o incaltaminte sablon

si neadaptata anatomiei acestuia explica multitudinea suferintelor piciorului ce pot fi
incadrate in patologia traumatica.

In acest fel medicul fizioterapeut si recuperator este confruntat cu suferinte

sechelare posttraumatice obisnuite (edem, redoare articulara, atrofii sau retracturi
musculare, pareze etc) dar si cu tulburari de statica cu picior dureros cronic pe fond tot
traumatic dar nu ca sechele ale unui traumatism unic, ci ale unor suprasolicitari mecanice
continue.

Traumatismele gleznei sunt cele mai frecvente dintre toate localizarile

traumatismelor aparatului locomotor, entorsele detinand primul loc, iar fracturile locul II
in categoriile respective.

Marea lor frecventa se explica prin faptul ca la acest nivel au loc miscari multiple
comandate de nevoile de mobilitate ale piciorului, expus la diferiti factori traumatici ce
actioneaza in conditii diferite.

Complexitatea aparatului osos si musculo-ligamentar alcatuit de catre articulatia

mortezei tibio-peroniere cu astragalul face ca aceste traumatisme sa aiba un rasunet
diferit asupra formatiilor respective in functie de directia si intensitatea de actiune a
traumatismului si de gradul de rezistenta al elementelor solicitate.

Astfel entorsele se produc de obicei printr-o miscare de inversiune a piciorului

rezultata din supinatia combinata cu adductia si rotatia interna, deoarece ligamentul
lateral extern solicitata in aceasta miscare este mai putin rezistent decat ligamentul lateral
intern. In schimb fracturile maleolare sunt mai rare prin inversiune si apar cel mai des in
urma miscarii de eversiune rezultate din combinatia miscarilor de abductie, pronatie si
rotatie externa. Entorsele prin eversiune sunt exceptionale, ligamentul deltoidian
rupandu-se de obicei in urma fracturii peroneului.

Luxatiile gleznei nu sunt niciodata simple nelimitandu-se doar la leziuni

ligamentare ci insotindu-se cel mai frecvent de fracturi maleolare si fracturi marginale
postterioare sau anterioare, dupa tipul luxatiei, traumatismul cauzal fiind de o deosebita
intensitate. Mecanismul entorselor si fracturilor maleolare este de obicei indirect; numai
fracturile pilonului tibial recunosc o cauza directa in majoritatea cazurilor.

PRINCIPIILE SI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFKT

1. Combaterea durerii: Acolo unde se simte durerea spontan sau la presiune, acolo
este si leziunea. Durerea posttraumatica are la baza:

 inflamatia
 edemul
 tensiunea aponevrotica si capsulara
 tractiunea tenomusculara
 hiperemia pasiva osoasa
 reactia periostala
 iritatia directa a nervilor.
 2. Refacerea echilibrului muscular: acest proces este legat de statica normala a
piciorului. Echilibrul de repaos este asigurat de ligamente si doar tricepsul sural este in
activitate, tragand gamba posterior. Orice deviatie a vectorului de echilibru pune in
contractie musculatura extrinseca si intrinseca a piciorului.

Activitatea musculaturii pusa in joc pentru asigurarea echilibrului in ortostatism nu

este valabila si in mers.

Refacerea echilibrului muscular al piciorului comporta doua etape:

- In prima etapa se lucreaza pentru tonifierea musculaturii prin metode obisnuite

de izometrie si exercitii cu rezistenta progresiva.

- In a doua etapa se practica exercitii de coordonare si refacere a echilibrului

senzitivo motor.

3. Refacerea mobilitatii articulare: redoarea posttraumatica a gleznei si piciorului

determina un handicap functional care se manifesta mai ales in mersul pe teren
accidentat.

Miscarile piciorului sunt:

 flexia-extensia asigurate de articulatia tibiotarsiana cu o mica participare a

articulatiei subastragaliene;
 inversia – eversia le asigura articulatiile subastragaliana si mediotarsiana;
 abductia – adductia este realizata de articulatia subastragaliana cu
participarea articulatiei tibiotarsiene si in mica masura cea mediotarsiana;
 circumductia este o miscare combinata; elasticitatea piciorului se realizeaza
in articulatia tarsului anterior;
 flexia – extensia degetelor este asigurata in articulatiile
metatarsofalangiene.

Castigarea acestor miscari se poate realiza numai in masura in care structura

anatomica si raporturile fortelor articulare sunt respectate.

Edemul posttraumatic este elementul cel mai important care afecteaza aparatul
fibros al piciorului.

4. Refacerea boltii plantare. Aproape toate tipurile de traumatisme sau imobilizari

necesitate de acestea, lasa ca sechela o perturbare de statica prin modificarile boltii
plantare.
 Piciorul este compus dintr-un sistem de oase, realizate de oasele tarsiene si
metatarsiene, mentinute de ligamente si aponevroza si tensionate de tonusul
muscular.Exista doua arce longitudinale(intern si extern) si unul anterior ( transversal).

e) Refacerea alinierii piciorului: Un picior functional normal trebuie sa respecte

orientarea axiala a componentelor osoase, in special al piciorului posterior si a degetelor.
Lezarea rectitudinii degetelor perturba statica si mersul.

Fracturile gleznei si piciorului, prin frecventa lor ca si prin sechelele pe care le

lasa reprezinta un procent important in practica serviciilor de fizioterapie si recuperare.
Asistenta de recuperare trebuie inceputa inainte de a se stabili starea de sechela.

1. In general, in perioada de imobilizare la pat, se va avea in vedere:

 pastrarea posturii antideclive pentru evitarea edemului

 mobilizarea articulatiilor libere prin exerciti pasive sau active ajutate
 masajul pentru asigurarea troficitatii tesuturilor si facilitarea intoarcerii
venolimfatice
 diapulse pentru grabirea formarii calusului si vindecarii procesului lezional,
 gimnastica generala si respiratorie.

!!!O atentie deosebita trebuie acordata evitarii fixarii in grefa a degetelor.

2. In perioada de mers in aparat gipsat se vor continua masurile de mai sus,

incarcarea pe pe piciorul lezat se va face progresiv, in mod adecvat tipului de fractura,
exercitii de izometrie sub gips.

3. Dupa scoaterea aparatului gipsat – indepartarea edemului, ameliorarea

fenomenelor vasculotrofice, recastigarea fortei musculare, recastigarea mobilitatii
articulare, refacerea reflexelor proprioceptive, refacerea staticii piciorului.

4. Tardiv de la fractura, recuperatorul este pus in fata consecintelor dureroase de

statica si dinamica determinate de dezvoltarea calusului vicios , secundar care poate bloca
mobilitatea articulatiilor.

Dezaxarile produse vor perturba repartitia presiunilor articulare de unde rapida

regenerare a cartilagiuluiu articular, cu instalarea artrozei secundare dureroase.

In acest caz, tratamentul conservator, oricat de intensiv si prelungit ar fi, nu poate

realiza decat ameliorari partiale si tranzitorii, in consecinta impune interventia
operatorie corectoare.
 GIMNASTICA MEDICALA

Se fac:

exercitii de flexie a degetelor urmate de relaxare

exercitii de extensie a degetelor urmate de relaxare
exercitii de flexie a piciorului
exercitii de extensie a piciorului
exercitii de circumductie
exercitii cu bicicleta ergometrica, cu laba piciorului fixata pe pedala
exercitii de polikineto-recuperare
exercitii de flexie plantara si dorsala cu contrarezistenta
exercitii de abductie a piciorului
exercitii de apucare a unei vergele de lemn cu degetele piciorului
exercitii de apucare a unui prosop intins pe o suprafat neteda
exercitii de ridicare pe varfurile picioarelor, alternative
exercitii de mers pe varfuri inainte si inapoi
exercitii de mers pe calcaie inainte
exercitii de mers incrucisat
exercitii de mers pe loc, intre doua bare paralele

TERAPIA OCUPATIONALA

Reprezinta o metoda complexa de tratament si de recuperare a unor afectiuni fizice

sau mentale care utilizeaza munca sau orice alta ocupatie in vederea corectarii sau
compensarii deficientelor functionale.

Toate activitatile recomandate in cadrul terapiei ocupationale sunt prescrise de

medic si aplicate bolnavilor de catre terapistii ocupationali.

Terapia ocupationala este complementara kinetologiei medicale si reprezinta

elementul central al recuperarii socio-profesionale (etapa a doua a recuperarii)
permitand ameliorarea insuficientei de forta musculara sau de amplitudine articulara.

Utilizand indeosebi miscarile globale (lanturi cinematice), terapia ocupationala

poate avea un efect stimulant spre exemplu asupra unei glezne si al unui picior cu
sechele postraumatice, contribuind la reeducarea gestului,respectiv a mersului, care
reprezinta forma cea mai expresiva si complexa a motricitatii.
 T2. RECUPERAREA TRAUMATISMELOR GENUNCHIULUI

Genunchiul, cea mai mare articulaţie a corpului dintre toate segmentele aparatului
locomotor, este cel mai frecvent expus diferitelor afecţiuni şi traumatisme. În afara
leziunilor directe, el suferă şi în cazul unor imobilizări impuse după anumite boli.

Genunchiul reprezintă segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă coapsa

de gambă.

Acesta are în mers un dublu rol:

 de a asigura statica printr-o mare stabilitate în momentul de sprijin

 de a asigura elevaţia piciorului pentru orientarea acestuia în funcţie de denivelările
terenulu. Î
 n acelaşi timp, genunchiul are un rol important atât în activităţi uzuale (şezând pe
scaun, ridicarea unui obiect, încălţat etc.), cât şi în activităţi profesionale.

Ligamentele sunt structuri articulare afectate foarte frecvent în traumatismele

sportive. Leziunile ligamentare se produc în urma unor suprasolicitări prin forţe excesive,
ce determină rupturi ale fibrelor.

Se disting trei grade de leziuni ligamentare după cum urmează:

 leziuni de gradul I – se produc prin întindere, fără rupturi şi fără o instabilitate

semnificativă;
 leziunile de gradul II – în care întâlnim rupturi parţiale ale ligamentelor şi o
anumită instabilitate;
 leziunile de gradul III – acestea constau în rupturi complete ale structurii
ligamentare, ce determină un grad mai mare de instabilitate articulară.

În cazuri complicate (rupturi ligamentare) se recomandă transportul de urgenţă într-

un serviciu de specialitate pentru intervenţie chirurgicală reparatorie. În întinderile de
ligamente se aplică imediat imobilizarea piciorului afectat într-un aparat ghipsat. Şoldul
şi degetele piciorului rămân în afara imobilizării astfel încât devin accesibile mobilizării
pasive şi active, care se efectuează cu scopul de a evita dezvoltarea redorii articulare la
acest nivel. Musculatura coapsei se va menţine tonică prin exerciţiile izometrice care
favorizează şi circulaţia de întoarcere venolimfatică.

Obiectivele în programele de recuperare ale genunchiului posttraumatic sunt:

I. combaterea durerii;
 II. obţinerea stabilităţii;

III. obţinerea mobilităţi.

I. Combaterea durerii se realizează prin: (PRICE)

 Medicamente antiinflamatoare şi antialgice, administrate în general (pastile,

injecţii) sau local (infiltraţii, unguente, comprese).
 Crioterapia – aplicarea precoce a unei pungi cu gheaţă ce are ca efect
reducerea procesului inflamator, a durerii şi oprirea extinderii leziunilor şi
în consecinţă a acumulării lichidului intraarticular.
 Electroterapia (diadinamice, ultrasunete, ultrascurte etc.).
 Repausul articular – în cazurile acute, respectiv leziuni recente, repausul la
pat este obligatoriu, cu membrele inferioare deasupra planului orizontal şi
utilizarea cârjelor sau a bastonului, pe perioade mai scurte sau mai lungi, în
funcţie de caracterul cronic al leziunii. Poziţia cea mai bună este cu
genunchiul flectat uşor, susţinut de o pernă, poziţie în care scade presiunea
intraarticulară.

Această postură poate deveni periculoasă în procesele inflamatorii ale

genunchiului, inducând formarea edemului inflamator, redoare, contractură, fiind
necesară intervenţia chirurgicală. Pentru reducerea edemelor se folosesc precoce bandaje
succesive.

 Acupunctura poate fi utilă, de asemenea, în controlul durerilor, pe parcursul

procesului de recuperare.

Controlul durerilor este necesar nu numai în faza acută, ci şi în continuare, întrucât

indoloritatea este o condiţie de bază pentru aplicarea programelor de kinetoterapie de
recuperare. În funcţie de condiţii se poate face apel atât la metodele farmacologice, cât şi
la cele fizioterapeutice, scopul fiind crearea condiţiilor pentru aplicarea metodelor active
kineto de recuperare.

II. Obţinerea stabilităţii – este vorba despre o stabilitate pasivă şi una activă.

a) Stabilitatea pasivă – este asigurată de aparatul capsulo-ligamentar, format din

ligamentul lateral intern, ligamentul lateral extern, ligamentul posterior, ligamentul
anterior şi ligamentele încrucişate şi de suprafeţele articulare (cartilajul articular şi
meniscurile).
 b) Stabilitatea activă – rolul cvadricepsului în stabilitatea genunchiului este
general recunoscut.

Orice traumatism care afectează genunchiul determină repede o hipotonie şi

hipotrofie a cvadricepsului. Tonifierea cvadricepsului este un obiectiv principal în
recuperarea genunchiului şi nu va fi neglijată niciodată. Cum grupele musculare nu
acţionează izolat, ci în lanţuri musculare, contracţiile reflexe apar atât în lanţul triplei
flexii, cât şi în lanţul triplei extensii a membrului inferior.

1. Tonifierea cvadricepsului – cvadricepsul asigură „zăvorârea” genunchiului.

a) Exerciţii izometrice:

DD

 exerciţii active sau cu rezistenţă progresivă cu membrul inferior sănătos;

 se contractă puternic cvadricepsul membrului inferior afectat (2-3 min.) repaus
(1min.);
 ridicarea gambei de pe sol (pat), genunchiul fiind întins;
 sub genunchi se aşează un mic sac de nisip sau o perniţă de 8-10 cm, prin ridicarea
gambei, se contractă puternic cvadricepsul;
 mobilizarea activă a gleznei în toate sensurile;
 ridicarea piciorului întins la verticală, revenire fără a aşeza piciorul pe planul de
sprijin;
 kinetoterapeutul cu o mâna menţine coapsa pe sol apăsând pe cvadriceps, iar
cealaltă mână o plasează sub călcâi. Pacientul încearcă să ridice, extins, membrul
inferior;
 se ridică membrul inferior cu şoldul şi genunchiul în flexie, apoi se lasă pe sol cu
genunchiul în extensie;
 rotaţii interne şi externe în articulaţia şoldului, corespunzător genunchiului
traumatizat.

DV

 îndoirea genunchiului afectat cu revenire pe sol;

 ridicarea piciorului întins spre înapoi;
 forfecarea picioarelor întinse;
 ridicarea piciorului corespunzător genunchiului afectat şi menţinerea poziţiei (10
timpi), revenire (10 timpi);
 rotaţii interne şi externe în articulaţia şoldului, efectuate cu membrul afectat;
 Şezând

 cu gamba în extensie, se execută contracţiile;

 cu genunchii flectaţi, lipiţi unul de altul. Se comandă contracţia pentru
extinderea gambei fără să se execute, continuând să se ţină strâns lipiţi
genunchii;
 ridicarea piciorului întins, depărtarea şi aşezarea pe sol, revenire în poziţia de
plecare;
 ridicarea piciorului întins, depărtarea şi apropierea piciorului cu revenire pe
sol;

În ortostatism:

 sprijin pe piciorul sănătos, membrul inferior afectat, cu genunchiul întins, se

duce puţin înainte şi se execută contracţii izometrice.

b) Exerciţii cu contrarezistenţă:

DD

 se execută extensia, în timp ce profesorul opune rezistenţa la nivelul treimii

inferioare a gambei. Contrarezistenţa se va aplica la diverse grade de flexie a
genunchiului;
 în sprijin pe mâini şi pe genunchi. Se extind genunchii ca să se ajungă în
sprijin pe mâini şi vârfurile picioarelor;
 la instalaţia cu scripete şi contragreutăţi sau cu benzi elastice, care se prind de
gleznă, se trage genunchiul la piept cu revenire fără a aşeza piciorul pe planul
de sprijin;
 ridicarea piciorului întins la verticală, revenire fără contact cu solul;

Decubit ventral – aceleaşi două exerciţii anterioare;

Şezând

 gamba sănătoasă peste cea a membrului afectat execută contrarezistenţă;

 se fixează la nivelul gleznei greutăţi de valori progresive şi se ridică (extensia
genunchiului) până apare oboseala musculară.

De reţinut că în acest gen de exerciţiu forţa maximă solicitată cvadricepsului este de la

flexia de 900 către 450 şi solicitarea descreşte pe măsură ce se ajunge la extensia
completă.
 III. Obţinerea mobilităţii

Atât traumatismele directe, cât şi imobilizarea articulară după o fractură sau alte
cauze determină, de regulă, redoarea şi limitarea mobilităţii genunchiului.

a) Reducerea flexumului

 Se aplică intermitent saci de nisip pe genunchi (treimea inferioară a gambei

fiind sprijinită pe o pernă sau pacientul stând pe scaun întinde piciorul pe
un alt scaun). Procedeul poate fi dureros. În prealabil, se indică a fi pregătit
cu căldură, timp de 30 – 40 de minute, sau se aplică comprese cu gheaţă
dacă articulaţia este inflamată. Sacii de nisip au greutăţi progresive.
 Mişcări active de extensie.
 Metode adjuvante: masajul, ultrasunetul, diadinamice, medicaţie
antiinflamatoare şi antalgică.

b) Creşterea amplitudinii flexiei

Foarte utilizată este întinderea sub greutăţi progresive a genunchiului. Până la un

unghi de 800 –900 , se poate executa la marginea patului, cu greutatea prinsă de gleznă.
Peste această amplitudine, trebuie să instalăm o tracţiune pe scripete.

Metoda întinderilor sub greutăţi se aplică de 3-4 ori/zi, până la o ora ca durată sau
până la apariţia durerii.

Nu se aplică această metodă când genunchiul este inflamat sau sechela

postfractură este incomplet consolidată.

Mişcări active:

Din decubit dorsal:

 flexii-extensii ale gambei, cu sau fără patine cu rotile, alunecând pe o placă;

 pedalaj înainte, înapoi;
 coapsa la 90 , se lasă gamba să cadă liber, apoi extensie completă. Din
decubit ventral:  flexia gambei, apoi extensie (sub genunchi, pe faţa
anterioară se pune o pernă);  cu o greutate pe gleznă se face flexia rapid
(inerţia mărită de greutate va funcţiona până la capătul cursei).

Din şezând:

 flexii-extensii;
  cu greutatea pe gleznă, se balansează gamba în flexie-extensie;
 pedalaj în gol sau pe bicicletă;
 se duce genunchiul la piept şi se forţează flexia gambei.

Din stând pe genunchi

 se încearcă aşezarea cu şezutul pe călcâie şi revenire;

 sprijin pe mâini, membrul inferior sănătos se duce la spate întins, sprijinit pe

vârful piciorului. Se fac fandări pe genunchiul bolnav – forţând astfel flexia lui.

Din stând în picioare

 mâinile pe bară, se execută genuflexiuni rapide;

 se flectează gamba, se rămâne în sprijin unipodal.

Aproape toate aceste mişcări se pot executa şi în bazine.

 T3. RECUPERAREA TRAUMATISMELOR ȘOLDULUI

Soldul, cea mai mare articulatie a corpului, este structurata pentru sprijin in
ortostatism si mers (faza de propulsie) si pentru oscilatie (faza de pendulare). Ca pentru
orice articulatie a membrului inferior, se poate in anumite situatii, sacrifica mobilitatea,
dar niciodata stabilitatea.

Soldul este cea mai profunda articulatie fiind acoperita cu mase mari musculare,
care protejeaza articulatia de traumatisme directe. De aceea incidenta traumatismelor
soldului, exceptand fracturile (si acestea mai ales la varstnici), este relativ redusa si ca
numar si ca varietati clinico-morfologice. Entorsele, dupa unii nici nu ar exista, luxatile
sunt rare (se fac mai ales posterior) si aceasta se explica prin rezistenta exceptionala a
ligamentelor.

Traumatismele directe determina frecvent leziuni musculare cu formare de

hematoame importante.

Traiectele vaselor si nervilor in zona soldului sunt profunde si nu sunt lezate de

obicei decat indirect, de capul femural luxat, sau fracturat, sau in fractura oaselor
bazinului. Plagile penetrante sunt de asemenea foarte rare.

Se dezvolta insa in ultimul timp o categorie noua de "leziuni traumatice" ale

soldului si anume soldul operat. Cresterea vertiginoasa a numarului de interventii
ortopedo-chirurgicale pentru vechile "afectiuni medicale" ale soldului si in primul rand
pentru coxartroza, a facut ca aceasta categorie sa ajunga pe locul secund ca incidenta,
dupa fracturi. Daca insa consideram in soldul operat si fracturile operate, atunci
"sechelele" postoperatorii devin predominante.

Principiile si obiectivele tratamentul BFKT.

 reducerea durerii;
 reducerea contracturii musculare;
 tonifierea musculara;
 coordonarea activitatii rahisului cu membrele inferioare.

Mijloace de tratament:

 Tratamentul prin hidro-termoterapie

 Se intelege prin hidroterapie aplicarea in scop profilactic si curativ a unui numar
variat de proceduri, care au la baza apa la diferite temperaturi si sub diferite stari de
agregatie, ca si unele tehnici strans legate de aceasta.

 Tratamentul prin electroterapie

Electroterapia este acea parte a fizioterapiei, care studiaza utilizarea actiunii

diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau
profilactic.

 Kinetoterapie

Mobilizarea soldului trebuie inceputa imediat ce devine posibila, deci chiar din
perioada de imobilizare la pat a pacientului.

Ca principiu universal valabil, ramane orientarea tipului si intensitatii

kinetoterapiei dupa regula "non" durerii.

A. Refacerea mobilitatii si refacerea fortei musculare

Se vor aborda in acest context doar aspectele legate de recuperarea amplitudinii

miscarilor si recastigarea fortei musculare pentru miscarile fiziologice.

Reeducarea flexiei se poate face prin:

- adoptarea anumitor posturi

Exercitiul 1 Corpul, pe o planseta inclinata: piciorul homolateral se sprijina pe un

scaunel: inaltimea scaunelului este in functie de capacitatea de flexie a articulatiei
coxofemurale, inclinarea plansetei fiind un mijloc de gradare.

Exercitiul 2 - Sprijin pe membrul inferior sanatos, cu piciorul homolateral ridicat

pe un scaun: inaltimea scaunului si aplecarea trunchiului in fata maresc gradul de flexie a
articulatiei.

- mobilizari pasive

Acestea se realizeaza prin flexia femurului pe bazin sau a bazinului pe femur.

Intotdeauna genunchiul trebuie sa fie flectat pentru a destinde ischiogambierii.
 Exercitiul 1 - Pacientul in decubit dorsal, cu membrul inferior sanatos extins:
asistentul aplica priza pe treimea inferioara a coapsei, executand flexia articulatiei
coxofemurale (genunchiul este flectat).

Exercitiul 2 - Pacientul in sezand la marginea mesei asistentul cu corpul sau

fixeaza coapsa suferinda printr-o presiune asupra genunchiului in axul coapsei, pacientul
apleaca trunchiul inainte, asistentul prinde cu ambele maini regiunea lombara marind
bascularea anterioara a bazinului.

- mobilizari autopasive

Exercitiul 1 - Pacientul in decubit dorsal se prinde cu mainile coapsa si se

tractioneaza daca unghiul de flexie e prea mic pentru a putea ajunge la coapsa se poate
tractiona prin intermediul unei chingi trecute peste picior sau peste genunchiul flectat.

Exercitiul 2 - Din postura patrupeda se forteaza flexia articulatiei coxofemurale

prin greutatea trunchiului, oblicitatea coapsei determina variatiile unghiului de flexie.

- miscari active

Exercitiul 1 - Din ortostatism cu spatele la perete flecteaza coxofemurala cu

genunchiul flectat, tragand coapsa la piept. Tot din ortostatism, va executa genoflexiuni,
cu trunchiul usor aplecat inainte.

Exercitiul 2 - Din sezand pe podea, se flecteaza coapsa, aplecarea trunchiului spre

coapsa mareste amplitudinea flexiei coxofemurale.

Reeducarea extensiei se poate realiza prin:

- adoptarea anumitor posturi

Exercitiul 1 - Pacientul in decubit dorsal cu o perna sub fese, membrul inferior

afectat intins, celalalt contra lateral mult flectat.

- mobilizari pasive

Exercitiul 1 - Pacientul in decubit ventral: asistentul cu o mana fixeaza pe masa

bazinul, iar cu antebratul si mana cealalta trecute pe sub gamba, genunchi si coapsa
realizeaza extensia.
 Exercitiul 2 - Pacientul in decubit lateral: cu membrul inferior opus mult flectat si
fixat de catre asistent cu o mana, cu axila aceluiasi membru superior, asistentul fixeaza
bazinul, iar cu mana opusa realizeaza extensia coapsei de deasupra.

- miscari autopasive

Exercitiul 1 - Pacientul se afla in decubit dorsal mentinand cu mainile genunchiul

membrului opus la piept, membrul afectat intins pe un plan inclinat.

- miscari active

Exercitiul 1 - Pacientul in decubit ventral, cu bazinul fixat: executa extensii ale

coxofemuralei, cu si fara flectarea genunchiului.

Exercitiul 2 - Pacientul in decubit lateral (pe partea sanatoasa) face extensia

coapsei, in timp ce asistentul ii impinge in fata bazinul.

Reeducarea abductiei:

- prin adoptarea anumitor posturi

Exercitiul 1 - Pacientul in decubit dorsal cu un suport triunghiular intre coapse

sau cu o perna intre genunchi pentru abductia bilaterala.

Exercitiul 2 - In pozitia "sezand calare" pe o bancheta.

- prin mobilizari pasive

Exercitiul 1 - Pacientul in decubit dorsal, utilizeaza membrul inferior sanatos ca

stabilizator acesta fiind in abductie, cu gamba "cazuta" la marginea mesei.

Exercitiul 2 - Pacientul in ortostatism, cu picioarele indepartate: asistentul la

spatele lui ii prinde cu mainile din lateral, bazinul impingandu-l spre partea sanatoasa.

- prin miscari autopasive

Exercitiul 1 - Pacientul in ortostatism, cu membrul inferior lezat intins si in usoara

abductie, cu piciorul sprijinit pe un mic suport: executa o genoflexiune pe membtul
inferior sanatos.

- prin miscari active

 Exercitiul 1 - Pacientul in decubit lateral pe partea sanatoasa: se ridica (genunchiul
extins) membrul inferior lezat.

Exercitiul 2 - Din ortostatism se fac fandari laterale.

Reeducarea adductiei:

- prin adoptarea anumitor posturi

Exercitiul 1 - Din decubit dorsal pacientul incruciseaza membrele inferioare cu

genunchii intinsi, membrul inferior lezat este dedesubt, si din pozitia sezand se poate
incrucisa coapsa (pozitia "picior peste picior").

Exercitiul 2 - Pacientul in decubit homolateral, cu o perna sub genunchi, membrul

inferior este flectat din coxofemurala si genunchi.

- prin mobilizari pasive

Exercitiul 1 - Pacientul in decubit dorsal se flecteaza articulatia coxofemurala si

asistentul executa tractiunea de adductie, avand grija sa fixeze bazinul.

Exercitiul 2 - Pacientul in decubit contralateral cu membrul inferior flectat din

coxofemurala si genunchi, degajand posibilitatea de adductie pentru membrul inferior de
deasupra daca bazinul este la marginea mesei, adductia poate fi mult amplificata.

- prin miscari autopasive

Exercitiul 1 - Pacientul in decubit homolateral cu membrul inferior lezat prins in

chingi de un scripete si tractionat in adductie cu mana.

- prin miscari active

Exercitiul 1 - In decubit dorsal: incrucisari ale membrelor inferioare (genunchiul

intins). Idem, cu membrele lipite: se fac miscari de lateralitate cu amandoua,
concomitent.

Reeducarea rotatiei:

- Prin adoptarea anumitor posturi

Exercitiul 1 - Bolnavul sezand pe sol, cu genunchii flectati si picioarele in afara

axului coapsei (rotatie interna) sau inauntrul axului (rotatie externa).
 B. Reluarea mersului

Exercitiile de reluare a mersului incep desigur, cu perioada de adaptare la

ortostatism care in special la varstnici capata importanta deosebita.

In momentul in care stationarea in picioare este posibila fara tulburari de echilibru

se incepe mersul.

Mersul fara sprijin pe membrul inferior afectat este aproape regula intr-o prima
etapa, in recuperarea traumatismelor soldului. Pacientul este invatat sa mearga cu carje
astfel:

a) sprijin pe membrul sanatos;

b) carjele se duc in fata;

c) membrul afectat se duce intre carje, fara incarcare (atinge doar soldul);

d) se trece greutatea corpului pe carje prin balansarea in fata a acestora;

e) membrul inferior sanatos se trece printre carje si se sprijina pe sol inaintea carjelor,
concomitent cu trecerea greutatii corpului de pe carje pe membrul sanatos.

Pacientul va fi invatat sa urce si sa coboare o scara. Se urca cu membrul sanatos

apoi carjele si membrul afectat apoi este adus piciorul sanatos pe aceeasi treapta.

 Mersul cu incarcare a membrului afectat se reia treptat, in functie de tipul

lezionar. Uneori este precoce ca in luxatii cand se incepe dupa doua luni
sau dupa 90 de zile, ca in fracturi. Aceste momente nu inseamna reluarea
sprijinului 100%, ci doar inceputul cu un procent de 8-10% din greutatea
corpului.
 Mersul in baston se incepe cand pacientul a ajuns la o incarcare de
aproximativ 50% si pelvisul nu mai basculeaza datorita insuficientei
abductorilor.
 Bastonul se tine in mana opusa membrului afectat si se deplaseaza
impreuna. Incarcarea in continuare se gradeaza slabind sprijinul mainii pe
baston. Exista bastoane dinamo-metrice care inregistreaza presiunea mainii.
Uneori mersul cu sprijin in baston se va pastra toata viata.
 Refacerea completa a mersului cere o serie de exercitii complexe: mers
liber, mers pe panta, mers inapoi, mers in lateral, mers cu picioarele
incrucisate, mers in zigzag, intoarceri etc.