T1.

TERAPIA OCUPATIONALA IN AFECTIUNILE CARDIOVASCULARE

Reguli

 Este obligatoriu testul de toleranta la efort.

 Înaintea sedintelor de ergoterapie/gimnastica medicala este absolut necesar

verificarea valorilor tensiunii arteriale, pulsului si oxigenarii (pulsoximetru).

 Să fie permanent supravegheat de KT.

 Programele de exercitii aerobice trebuie sa treaca treptat spre programe de terapie

ocupationala – programe cu activitati fizice mai mult sau mai putin uzuale.

 Sunt de evitat, mai ales in prima faza, exercitiile izometrice, intrucat acestea cresc
travaliul cardiac.

Obiective:

1. Readaptarea organismului la efort in mod treptat prin declansarea mecanismelor

reglatoare neuro-endocrino-metabolice, cresterea andurantei.

2. Imbunatatirea calitatii vietii

3. Declansarea unei stari psihologice de bine

4. Cresterea tonusului muscular si mobilitati articulare, respectiv imbunatatind executarea

ADL-urilor.

Mijloace de tratament

 initial mobilizari pasive, pasivo-active

 ex. fizice usoare(inclusiv izometrice peste o perioada) (nu in IC)

 cicloergometru

 aquagym, inotul terapeutic

 tehnici de relaxare (Jacobson, Schultz), autotrening etc.

  mersul in tandem,gimnastica aerobica, plimbarile, terapia prin dans, meloterapia

Activitati usoare, sezand sau in picioare:

Desen artistic sau industrial, Decoratiuni pe sticla

Mica Tamplarie, - Marochinarie

Cartonaj, -Tesut, Brodat, Macrameu

Impletit cosuri: nuiele, papura, rachita, salcie

Croitorie, Cusutul la masina cu pedale- recomandat bolnavilor cardiaci si

reumatici

Activitati relaxante in timpul liber ( activitati cotidiene, de interior):

- pictura, artizanat, decorari

- tapiterie

- mica tamplarie

- electricitate

Ergonomie menajera:

- bucatarie

- spalat rufe, menaj

- gradinarit – activitate in aer liber, sedativa

Programele de tratament se vor desfasura initial in ambulator, ulterior la domiciliu

pacientului sau in ambulator institutionalizat (cluburile coronarienilor). Lucratul in grup
in statiuni cardiovasculare (de ex. Covasna, Buzias, etc.)– extrem de motivant, si
actioneaza benefic asupra starii de bine fizic si psihic a pacientului.
T2. TERAPIA OCUPATIONALA IN AFECTIUNILE RESPRATORII

Obiective:

1. Accelerarea drenajului bronşic

2. Imbunătăţirea funcţiei respiratorii

3. Creşterea toleranţei la efort

4. Creşterea calităţii vieţii

Tipuri de respiratie recomandate

 Respiraţia prin buze protruzionate – menţin căile respiratorii deschise, încetineste

frecvenţa respiraţiei

 Respiraţia diafragmatică (sugarii, copii mici)

 Controlul respiraţiei rapide

1.Respiraţia prin buze protruzionate este indicata in:

- ridicare
- aplecare
- mersul pe jos
- senzatii de panică
- scurtarea respiraţiei

Timp 1. Cu gura închisă, inspiraţi o cantitate normală de aer prin nas.

Timp 2. Puneţi buzele în aşa fel ca la fluierat sau ca şi cum aţi stinge usor o lumânare.

Timp 3. Păstraţi buzele încreţite, încet expiraţi aerul prin gura. Nu vă încordaţi pentru a
forţa aerul afară.

2. Respiraţia diafragmatică (pentru controlul dispneei).

Aşezaţi- vă confortabil într-un fotoliu.

Timp 1. Relaxaţi-vă. Începeţi prin relaxarea umerilor.

Timp 2. Puneţi-vă mâinile uşor pe abdomen.

Timp 3. Inspiraţi lent pe nas. Trebuie să vă simţiţi abdomenul ridicat sub mâinile
dumneavoastră.

Timp 4. Expiraţi lent prin buzele protruzionate. În timpul expirului trebuie să vă simţiţi
abdomenul retras.

3. Controlul respiraţiei rapide

 Opriţi-vă şi odihniţi-vă într-o poziţie confortabilă

 Inspiraţi şi expiraţi pe gură.

 Inspiraţi şi expiraţi atât de repede cât este necesar.

 Începeţi să expiraţi mai lent, dar nu cu forţa.

 Utilizaţi respiraţia prin buze protruzionate, dacă vi se pare că vă ajută.

 Începeţi să încetiniţi frecvenţa respiraţiei.

 Începeţi să inspiraţi pe nas.

 Odată ce respiraţia este sub control, începeţi respiraţia diafragmatică (dar numai
dacă ştiţi că vă ajută).

 Atunci când vă simţiţi mai bine, rămâneţi în această poziţie şi continuaţi să

respiraţi prin buze protruzionate timp de cinci minute sau până când simţiţi că
respiraţia dumneavoastră este sub control.

T3. ELEMENTE DE TO IN RECUPERAREA VARSTINICILOR

Obiective:

1. recuperarea complexă a vârstnicului

2. scaderea nivelului de anxietate, dezorientare.

3. cresterea sau imbunatatirea independentei pacientului geriatric

4. cresterea calitatii vietii

5. prevenirea şi întârzierea proceselor de îmbătrânire;

6. reantrenarea prin mijloace diverse, în condiţii fiziologice, a funcţiilor diminuate sau

pierdute;

7. stimularea capacităţii de adaptare la noi situaţii;

Aspecte generale

Recuperarea geriatrică presupune un concept bine delimitat, numărul vârstnicilor fiind

mare iar independenţa acestora constituind o problemă primordială.

Infirmităţile datorate îmbolnăvirii organismului cât şi cele rezultate din afecţiunile

apărute pe parcursul vieţii se cumulează, se agravează şi se multiplică în perioada de
îmbătrânire.

În această perioadă, capacitatea de raţionament şi de adaptare se degradează punându-şi

amprenta asupra vieţii psihologice şi sociale.

1. Anxietatea se datorează grijii persoanei în vârstă în privinţa securităţii existenţei

sale, fapt care generează o nelinişte accentuată.

2. Dezorientarea survine în urma deficienţelor de adaptare la exigenţele şi

schimbările mediului său de viaţă.

3. Dependenţa exprimată printr-o atitudine pasivă raportată la activităţile de zi cu

zi este urmare a pierderii iniţiativei şi conştientizării faptului că este un întreţinut, uneori
o povară.

Implicaţiile medicale, psihologice, familiale şi economice legate de îngrijirea şi asistenţa

persoanelor în vârstă sunt importante.
În acest sens se impune combaterea tendinţei persoanelor în vârstă spre sedentarism,
“subsolicitarea dovedindu-se a fi mult mai nocivă decât suprasolicitarea”.

Principiile activitatilor terapeutice:

- cunoaşterea particularităţilor biologice, psihologice şi de morbiditate ale vărstnicului

stă la baza organizării, prescrierii şi aplicării activităţilor de terapie ocupaţională şi
ergoterapie;

- organizarea activităţilor se face în mod individualizat şi este supravegheată

îndeaproape de către echipa terapeutică pluridisciplinară;

- activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie trebuie să fie recomandate cât

mai curând posibil după îmbolnăvire simultan cu activităţile zilnice de autoservire şi cele
de kinetoterapie;

- recomandarea activităţilor practice trebuie corelată cu particularităţile deficienţei

generale şi a celei speciale a pacientului, urmărindu-se efectul terapeutic al acestora;

- activităţile alese să respecte ideile şi gusturile persoanei, experienţa sa, fapt ce va

susţine motivaţia şi reuşita execuţiei pe un fond psihic favorabil;

- activităţile de ergoterapie nu trebuie să fie neapărat cele anterioare îmbolnăvirii

pentru a nu crea sentimentul de nereuşită, să nu fie prea grele pentru starea actuală a
pacientului, dar nici puerile pentru a nu crea complexe de inferioritate;

- în alegerea activităţilor se va ţine cont de particularităţile vârstei (uneori spiritul

mai puţin ager, memoria alterată, înţelegerea mai greoaie, rezistenţa la efort mai mică);

- evitarea automatismului (reduce participarea voluntară), activităţile să aibă o

succesiune logică, firească;

- în execuţie nu se va trece brusc de la o activitate la alta pentru a nu dezorienta şi

diminua concentrarea asupra activităţii;

- factorii de ambianţă fizică, psihică şi socială să fie menţinuţi la un nivel

corespunzător, pentru a susţine capacitatea de muncă a pacientului.

Dintre activităţile recomandate în funcţie de starea şi posibilităţile fizice ale fiecărui

vârstnic se recomandă:
- activităţi la pat - croşetatul, cusutul, confecţionarea unor obiecte de artizanat;

- activităţi la sală - ţesut, artă culinară;

- munca în sere de flori, în curţi, grădini, parcuri;

- participarea la activităţi artistice, culturale, frecventarea cluburilor,

cinematografelor, vizitarea muzeelor, sărbătorirea unor evenimente.

Unele forme de activitate pot fi încadrate în ergoterapie dar la vârstnicii bolnavi este
dificilă departajarea acestora. Pentru unii o activitate poate urmări reeducarea funcţională,
pentru alţii poate avea un caracter profesional.

T4. ELEMENTE DE TO APLICATE IN RECUPERAREA AFECTIUNILOR

REUMATICE.
 Specific afecţiunilor reumatice, articulaţiile sunt dureroase, umflate, rigide,
deformate, terapia ocupaţională constituind o formă specifică de reeducare funcţională.

Alături de tratamentul medical, terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt metodele

importante care sunt puse în practică corelate cu mecanismele deformaţiilor articulare.

Obiective:

1. tonifierea musculaturii şi obţinerea unei stări generale bune;

2. prevenirea deformaţiilor, anchilozelor, atrofiilor musculare;

3. câştigarea amplitudinii mişcărilor;

4. readaptarea sau reorientarea profesională;

5. imbunatatirea ADL-urilor, recastigarea sau mentinerea independentei.

Pentru abordarea acestui grup de afecţiuni, terapeutul trebuie să aibă în vedere o

anumită succesiune a metodelor de reeducare, legate de activităţile necesare bolnavului
de la primele ore ale zilei (ridicarea din pat, igiena, gimnastica, îmbrăcarea, manevrarea
unor obiecte de toaletă, de comunicare, etc, apoi utilizarea aparatelor de uz casnic, până
la cele profesionale).

Trebuie combătută înclinaţia bolnavilor cu astfel de afecţiuni de a sta cât mai mult
în pat sau în fotoliu!!!

Recuperarea bolnavilor cu afecţiuni reumatice urmăreşte obţinerea autonomiei

maxime pentru activităţile zilnice, prin efort propriu sau prin recurgerea la aşa-zisele
“mijloace tehnice auxiliare” (accesorii simple sau automatizate).

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu au în vedere numai bolnavii spitalizaţi, ele

au rol important şi în recuperarea bolnavilor ambulatori şi a celor imobilizaţi la domiciliu.
Astfel, pe lângă terapia medicamentoasă, hidroterapia, kinetoterapia, psihoterapia, etc.
ergoterapia recurge la gestualitatea specifică muncii artizanale şi a celei din viaţa
cotidiană, la mijloacele de joacă şi sportive, la cele recreative, ca metode de recuperare
fizică şi psihică.

Recuperarea mâinii reumatice este anevoioasă şi necesită timp. Dintre ocupaţiile şi

lucrul obişnuit în terapia ocupaţională şi ergoterapie pentru recuperarea mâinii reumatice
amintim pentru poliartrita reumatoidă:
  diferite jocuri cu mingea de tenis, pe care bolnavul o prinde în mână efectuând
diverse mişcări de extensie, flexie, rotaţie;

 cititul şi răsfoitul unor albume (manevrând cu degetele filele acestora ţine policele
în abducţie maximă);

 confecţionarea unor biluţe din hârtie (mărgele) prin rulare pe o andrea sau rularea
unei hârtii folosind ambele mâini;

 rularea unei feşe sau alte materiale în direcţie radială;

 imprimarea unor modele folosind un rulou sau o ştampilă;

 confecţionarea unor obiecte artizanale (flori artificiale, coşuleţe, cutii, jucării);

 folosirea unor jucării (titirobil, învârtind sfârleaza în sens radial);

 jocuri cu bile de diferite mărimi în care solicită fiecare deget pe rând pentru
manevrarea acestora;

 cusutul, brodatul, împletitul;

 modelarea plastilinei, a lutului.

T5. ELEMENTE DE TO APLICATE IN RECUPERAREA AFECTIUNILOR

MUSCULO-SCHELETALE.
 Starea de boală, anormală pentru organism, produce modificări în activitatea
pacientului. Durata acestei stări depinde de diagnostic, de gradul de inacţiune, de
perioada impusă de tratamentul medical, dar şi de componenta psihică a bolnavului.

Afecţiunile musculo-scheletale datorate în principal accidentelor (de muncă, de

circulaţie, etc.) interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a celor în cauză, uneori
până la scoaterea lor din activitate.

Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este însemnată, iar consecinţele destul de

importante atât prin gravitatea lor cât şi prin durata invalidităţii pe care o antrenează.

Persoanele aflate într-o astfel de situaţie, datorită scoaterii pe o perioadă de timp

din activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa fizică generată de traumatism pot avea
tulburări ale stării psihice, urmare a izolării ce rezultă din invaliditatea respectivă.

Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor afecţiuni a căror recuperare este

uneori de lungă durată, sunt complexe: fizico-psiho-sociale.

Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi socială a bolnavului respectiv.

Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea perioadei de convalescenţă se poate

realiza apelând în paralel cu actul medical (în completarea acestuia) la terapii
recuperatorii care vizează în primul rând autonomia bolnavului.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul afecţiunilor traumatice completează

efectele medicale curative şi preventive, alături de celelalte metode de reeducare
(ortopedia, chirurgia plastică, kinetoterapia).

Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât mai repede posibil la viaţa
anterioară accidentului (îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună.

Activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt propuse de medicul

specialist în urma unor testări a bolnavului în privinţa potenţialului său funcţional
recuperat, cu participarea psihologului şi a ergoterapeutului.

Activităţile de ergoterapie în traumatismele (afecţiunile) aparatului locomotor

trebuie folosite cât mai precoce, incluse în complexul tratamentelor recuperatorii,
adaptate stării generale a bolnavului, stadiului şi formei leziunilor suferite.

Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională şi ergoterapie poate începe încă din

faza în care bolnavul este “la pat”, când nu se poate deplasa în atelierul de ergoterapie,
prin adaptări speciale, în scopul îndepărtării monotoniei, oferindu-i o preocupare cu
efecte terapeutice asupra segmentului lezat, dar şi de întreţinere a întregului organism.

Activitati de TO potrivite in afectiunile locomotorii:

- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau adaptate pentru picior: jocul
de minifotbal, etc.);

- ţesutul la război sau gherghef;

- modelaj în plastilină;

- decupaje;

- desen, pictură;

- diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur, trestie, papură;

- dactilografie recreativă;

- activităţi utilitare şi gospodăreşti.

Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea autoservirii:

 mâncatul

 îmbrăcatul şi dezbrăcatul

 spălarea

 pieptanatul

 bărbieritul, etc.

T6. TO IN BOLILE NEUROLOGICE.

Bolnavii motori care devin inactivi pe o perioadă lungă de timp, îşi pierd
posibilităţile de a acţiona fizic şi încrederea în vindecare şi redresare. Infirmii motori ce
beneficiază de terapie ocupaţională şi ergoterapie, prin activităţile de muncă şi alte
ocupaţii diverse se clasifică după Louis Pierquin şi colaboratorii, astfel:
- infirmi paraplegici şi tetraplegici (paralizia membrelor inferioare sau a tuturor
celor patru membre);

- infirmi hemiplegici (paralizia pe o jumătate de corp);

- infirmi motori cerebrali (afecţiuni neurologice diverse);

- copii cu traumatisme craniene;

- afecţiuni traumatice ale membrelor superioare;

- afecţiuni traumatice ale membrelor inferioare;

- copii cu mari handicapuri motorii;

- adolescentul handicapat motor grav, în urma poliradiculonevritelor, polinevritelor

şi neuropatiilor periferice.

Obiective:

1. Prevenirea instalarii pozitiilor vicioase.

2. Prevenirea complicatiilor:

- escare

- TVP

- Pneumonie de staza

- Tulburari digestive, urinare si de control sfincterian

- Tulburari circulatorii

3. Ameliorarea constientizarii schemei corporale si mentinerea memoriei kinestezice.

4. Mentinerea sau ameliorarea ROM si a CM.

5. Relaxarea fizica si psihica.

Elementele caracteristice ale bolnavului motor rezidă în recurgerea la o activitate

corectoare a unui deficit muscular, necesitând respectarea regulilor unei ergoterapii
specifice.

Activităţile curente ale vieţii cotidiene, alese în funcţie de priorităţi, impun

realizarea independenţei bolnavului în practicarea lor. În funcţie de nevoile diverse,
antrenarea acestuia în activităţile prioritare de autoservire, bolnavul cu afecţiuni motorii
trebuie asistat şi solicitat permanent. El trebuie să fie încurajat, ajutat, iar familia lui să fie
informată permanent cu privire la starea în care acesta se află.

Procesul muncii, în afară de latura psihologică pe care o susţine, are un caracter

fizic tonic, travaliul muscular dinamic având în acest sens rolul determinant.

Starea de boală, anormală pentru organism, produce modificări în activitatea

pacientului. Durata acestei stări depinde de diagnostic, de gradul de inacţiune, de
perioada impusă de tratamentul medical, dar şi de componenta psihică a bolnavului.

În cazul bolnavilor cronici sau al celor greu recuperabili, inactivitatea întârzie

însănătoşirea, duce la pierderea capacităţii de autoservire şi de munca.

În situaţia bolnavilor paraplegici şi tetraplegici, terapia ocupaţională şi ergoterapia,

încearcă reducerea deficitului motor rezultat din leziunea sau întreruperea căilor
medulare, cu ajutorul mişcărilor şi gesturilor reeducative.

Acolo unde deficitul motor este irecuperabil, se recurge la compensarea mişcărilor

pierdute prin folosirea aptitudinilor restante, la o adaptare fizică şi psihologică la cerinţele
vieţii de zi cu zi.

Dobândirea independenţei la aceşti bolnavi este primul scop al terapiei de orice

tip, inclusiv al terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, uneori atins cu eforturi imense, atât
din partea pacientului cât şi a terapeuţilor implicaţi în recuperarea lui.

T7. TO IN BOLILE PSIHICE.

Noţiuni generale.

Afecţiunile psihiatrice, care perturbă pentru o perioadă îndelungată relaţiile

bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un ridicat potenţial invalidant al acestuia.
 Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un ansamblu organizat de măsuri medico-
psiho-sociale, care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului, cât mai apropiată de
viaţa normală şi cu un grad cât mai redus de dependenţă socială.

Psihiatria dispune de o lege ergoterapeutică, de un cadru juridic prin care bolnavul

este protejat pentru a nu deveni victima vreunei forme de exploatare.

La bolnavii psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie,

numărul faptelor grave comise de aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.

Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul metodelor curative care folosesc

mijloacele psihologice. J.D. Frauk consideră elemente curative comune tuturor
psihoterapiilor (individuale sau de grup) următoarele:

 relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un terapeut cu statut social;

 un cadru protejat (setting) în care pacientul se manifestă, se exteriorizează, fără a

se teme de consecinţe;

 o terapie care să permită medicului terapeut explicaţia unor întâmplări sau

probleme din viaţa pacientului;

 un proces izvorât din această teorie şi reunind adeziunea pacientului şi a

psihoterapeutului;

 caracteristicile comune oricăror orientări psihoterapeutice sunt: încrederea

pacientului în actul terapeutic, descătuşarea stărilor sale emoţionale, redobândirea
încrederii în sine, prin trăirea unor experienţe reuşite.

Terapia ocpationala

Pentru sustragerea bolnavului din starea nevrotică sau psihotică sunt puse la
dispoziţia sa preocupări dirijate care să determine o descărcare afectivă, resocializarea şi
dezalienarea acestuia.

Activităţile uşoare, simple şi reconfortante desfăşurate în cluburi, cenacluri,

reuniuni literar-muzicale, play- şi hobyterapia crează posibilitatea îndeplinirii acestor
obiective.

Ergoterapia.
 Pornind de la premiza că munca este o datorie a omului, dar şi o modalitate de
comunicare interumană, în acest context este privită sub mai multe aspecte.

Lipsa posibilităţii de a presta o activitate de muncă, poate constitui pentru un

bolnav cu afecţiune psihică un handicap în plus, accentuând psihologic infirmitatea
acestuia. Integrarea unui astfel de bolnav într-un flux ergonomic interuman, devine o
condiţie terapeutică prin reintroducerea bolnavului în lume.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin intermediul cărora bolnavii psihici sunt

stimulaţi, normalizează relaţiile dintre aceştia, dintre aceştia şi personalul medical şi cel
de deservire, reprimă stările lor agresive sau de vegetaţie pasivă, de inactivitate şi
introvertire, conduce la coordonarea gesturilor, reflexelor, gândurilor, echilibrează
afectivitatea, stimulează memoria, voinţa, în general activitatea.