Într-un eseu consacrat „vechii retorici", Roland Barthes apreciază că aceasta reprezintă un

meta-limbaj (faţă de limbajul-obiect, respectiv discursul), care a dominat Occidentul

începând cu secolul al V-lea B.C. şi până în secolul al XlX-lea. Meta-limbajul (discurs asupra
discursului) conţine o serie de practici retorice dintre care cele mai relevante sunt:

i) o tehnică, adică o artă în sensul clasic al termenului: arta persuasiunii, un ansamblu de

reguli şi de reţete a căror aplicare permite convingerea auditoriului asupra unui anumit
discurs;

ii) un învăţământ: arta retorică, transmisă la început pe căi personale (un orator şi discipolii
săi) s-a integrat rapid în sfera instituţiilor educaţionale; în şcoli, aceasta a format esenţialul
a ceea ce astăzi se numeşte al doilea ciclu secundar şi învăţământul superior;

iii) o ştiinţă sau, în orice caz, o „proto-ştiinţă", respectiv un câmp de observaţie autonom, ce
delimitează anumite fenomene omogene (efectele limbajului); o clasificare a acestor
fenomene în seria cărora cea mai cunoscută este lista figurilor retorice;

iv) un meta-limbaj,adică un ansamblu de tratate de retorică în care materia este un limbaj-

obiect (limbajul argumentativ şi limbajul „figurat");

v) o morală: dat fiind un sistem de reguli, retorica este pătrunsă de ambiguitatea

cuvântului; aceasta este simultan un manual de reţete animate de o finalitate practică, un
cod, un corp de prescripţii morale în materie de utilizare a limbajului;

vi) o practică socială: acea tehnică privilegiată care permitea claselor dominante să îşi
asigure proprietatea cuvântului; deoarece limbajul reprezintă o putere, s-au elaborat în
timp reguli selective de acces la această putere;

vii) o practică ludică: deoarece toate aceste proceduri constituie un formidabil sistem
instituţional, era normal să se afirme şi o anumită retorică “neagră" (suspiciuni, ironii,
jocuri, parodii, aluzii, plezanterii de colegiu ş.a.).

Arta discursului este, aşa cum o caracteriza Platon în dialogul „Phaidros”, o psychagogie,
adică o artă a călăuzirii sufletelor cu ajutorul cuvântărilor. Când în Grecia are loc trecerea dc
la mit la logos, cetatea preţuieşte saltul de la Homo loquens la Homo eloquens. În acelaşi
dialog, Platon consideră că discursul ar fi o fiinţă vie: „să aibă un trup care să fie doar al ei,
astfel încât să nu-i lipsească nici capul, nici picioarele; să aibă deci o parte de mijloc şi
extremităţile menite să se potrivească unele cu altele şi toate cu întregul".

Această caracterizare subliniază o serie de trăsături esenţiale ale discursului: a) unitatea; b)

independenţa; c) fundamentarea internă; d) armonia.

Discursului îi aparţine dreptul la existenţă socială, face parte din lumea cetăţii deoarece are
viaţă şi dă viaţă gândurilor. Geneza omenească a rostirii este corelată cu scopul fiinţării sale:
orice cuvântare se va referi la suflet, acesta este subiectul discursului:

- orice discurs va conţine descrierea detaliată a sufletului prin relaţia unu/omogen;

- orice discurs se va ocupa de modul cum poate fi influenţat sufletul;

- în orice discurs este importantă descoperirea relaţiilor cauzale pentru a stabili relaţia
dintre tipurile de discursuri şi tipurile sufletului, pentru a demonstra cum un fel de suflet se
lasă influenţat în chip necesar de un anumit tip de discurs, iar altul nu.

Încă de la Platon, discursul s-a născut ca o forţă de manipulare în mâinile maeştrilor vorbirii.
Tot Platon este cel care va distinge între discursul dialectic şi discursul retoric. Discursul
dialectic, structurat pe două procedee logice (sinteza detaliilor şi analiza, divizarea în
specii), este opus discursului retoric. Acesta din urmă are următoarea structură:

* preambulul - „fineţurile artei";

* expositio (mărturiile);

* dovezile;

* argumentele verosimile;

* confirmarea şi reconfirmarea;

* respingerea şi contra-respingerea;

* insinuarea şi elogiile indirecte;

* recapitularea sau rezumatul.

Pledând pentru discursul oral, Platon consideră că discursul scris este doar „un simulacru".

Gândirea dialectică a lui Platon propune pentru orice discurs două legi fundamentale:

a) legea unităţii de structură care exprimă necesitatea argumentării întregului: „Se spune că
nu se cade să laşi pe jumătate chiar basmele; că totdeauna ele trebuie spuse în întregime,
să nu umble aşa, fără cap".Legea respectivă se află în perfectă concordanţă structurală cu
conceperea discursului drept o fiinţă vie.

b) legea unităţii universale care se referă la legătura dintre oameni şi zei, Cer şi Pământ,
guvernată de geometrie: „Numai proporţia geometriei este atotputernică între zei şi
oameni".

Creatorul dictonului „Nu intră nimeni care nu cunoaşte geometrie" în Academia de Filosofie
aduce la acelaşi numitor al armoniei logosului discursul care trebuie să ţină seama de
măsura umană impusă şi zeilor: geometria introduce armonia între zei şi oameni, trebuie
aşadar să lumineze şi fiecare discurs.

Pentru un distins profesor de oratorie de talia lui Quintilian apare necesar să se preocupe
de definirea acestui orizont intelectual atât prin precizarea clară a domeniului de referinţă,
cât şi prin detaşarea de unele interpretări eronate.

Aşadar ce este retorica?; în pofida unor opinii diverse(simplă forţă, artă, virtute, exerciţiu,
ştiinţă), definiţia cea mai răspândită în Antichitate era: retorica = forţa de a convinge.
Caracterizarea respectivă se originează în tratatul atribuit lui Isocrate pentru care retorica
este făuritorul convingerii. Şi la Platon, Gorgias - în dialogul cu acelaşi nume - are o opinie
similară asupra esenţei retoricii. Cicero scria în mai multe lucrări ale sale că datoria
oratorului este „să vorbească în aşa fel încât să convingă".

La acest moment, Quintilian intervine cu precizări necesare. Pot convinge - fiecare în felul şi
gradul său - banul, autoritatea sau funcţia celui care vorbeşte, chiar simpla prezentare a
unor obiecte neînsoţite de cuvinte, dar amintind meritele unei persoane. Aceasta înseamnă
că elocinţa nu este forţa de a convinge în general, ci forţa de a convinge prin cuvânt.Dar, în
viziunea lui Quintilian, nici această definiţie nu ar fi completă, deoarece tot prin vorbe „ne
conving sau ne duc unde vor şi alţii, de pildă, femeile de moravuri uşoare, linguşitorii ori
corupătorii"; dimpotrivă, oratorul nu convinge întotdeauna.