1.

Identificati in Codul Civil o normă juridică prohibitivă , o

normă juridică onerativă , o normă juridică pemisivă, o normă
juridică supletivă. Argumentați.

Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept
să aibă o anumită conduită, dacă vor. Ca exemplu de norme de drept civil permisive cităm: art.
1698 alin. (1) Codul Civil., potrivit căruia „părţile pot conveni să extindă sau să restrângă
obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie
contra evicţiunii”;
Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie
pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Ca
exemple de norme juridice civile supletive menţionăm: art. 1.670 Codul Civil ., care prevede că,
„în lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un
avans din preţul convenit”; art. 2.015 Codul Civil, conform căruia „dacă părţile nu au prevăzut un
termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui”; art. 2.256 alin. (2) Codul
Civil, potrivit căruia „în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât
în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor”

Normele imperative onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită
conduită. De exemplu: art. 1204 Codul Civil, conform căruia „consimţământul părţilor trebuie să
fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”; art. 1011 alin. (1) Codul Civil, care stabileşte
că „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”
Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor. Ca exemple
de norme de drept civil prohibitive menţionăm: art. 1569 alin. (1) Codul Civil, care stabileşte că
„nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege”; art. 1634
alin. (6) Codul Civil , conform căruia „dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu
poate invoca imposibilitatea fortuită de executare”;

2. Analizați comparativ nulitatea relativă si nulitatea absolută.

Dată fiind diversitatea cauzelor care le determină, nulităţile pot fi clasificate în funcţie de
diferite criterii. Cea mai importantă clasificare a nulităţilor se face în funcţie de natura interesului ocrotit prin
norma încălcată si numai derivat de regimul juridic care li se aplica, ea distinge nulitatile absolute
de cele relative.
Trebuie retinut ca din punct de vedere al efectelor produse, nulitatile absolute nu se deosebesc de
cele relative – ambele lipsesc actul de efectele in vederea carora a fost incheiat, nu exista asadar
sub acest aspect nici o diferenta .
Astfel in principiu, nulitatea absolută intervine în cazul în care s-au încălcat norme juridice
imperative ( de ordine publică) cre au ca scop ocrotirea unor interese generale, pe când nulitatea
relativă intervine în cazurile în care la îincheierea actului s-au îincălcat dispoziții legale care au ca
scop ocrotirea unor interese personale ( de interes privat) .
Regimul juridic al nulitații absolute diferă de regimul al nulitații relative sub trei aspecte
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de către instanţa de
judecată, pe când nulitatea relativă, poate fi invocată, de regulă, numai de către persoana ocrotită prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului (sau de succesorii ei cu excepţia acţiunilor intuitu personae,
a procurorului în baza art. 45 C.pr.civ, a creditorilor chirografari ai părţii ocrotite cu excepţiile prevăzute de art. 974
C.civ. şi de ocrotitorul legal al celui incapabil)
Exemplu:
dacă la încheierea actului consimţământul părţii a lipsit cu desăvârşire, va putea fi invocată
nulitatea absolută a actului nu numai de către partea respectivă ci şi de cealaltă parte sau de orice
persoană care are interesul de a fi desfiinţat actul; în schimb, dacă o parte a consimţit la
încheierea actului dar consimţământul ei a fostviciat de eroare, doi sau violenţă, va putea fi
invocată nulitatea relativă a actului, în principiu, numai de către partea respectivă. Tot astfel, dacă
un act s-a încheiat cu depăşirea capacităţii speciale de folosinţă a persoanei juridice ori dacă s-a
încheiat un act prohibit de lege, va putea fi invocată nulitatea absolută, de oricine şi chiar din
oficiu; dacă însă actul s-a încheiat de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără a fi
asistată de ocrotitorul legal, nulitatea relativă va putea fi invocată de incapabilul respectiv iar nu
şi de alte persoane.
Aşadar nulitatea absolută poate fi invocată numai de acea persoană care are un interes
direct,legitim şi protejat juridiceşte sau de către persoanele anume desemnate de lege, şi nu de
orice persoană străină de act. în orice caz, ea poate fi invocată şi de partea responsabilă pentru
nulitatea actului
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune
(acţiunea în constatarea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă), pe când nulitatea relativă nu
poate fi invocată decât în limita termenului legal de prescripţie, acţiunea în anulare fiind
prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani dacă legea nu prevede un termen mai
scurt .Invocarea nulităţii relative,chiarşi pe cale deexcepţie este prescriptibilă.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, pe când nulitatea relativă poate
fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptăţit a cere anularea lui, fie în mod expres,
fie tacit (prin executarea voluntară a obligaţiilor izvorâte din act). Este de reţinut că şi actul prin
care se renunţă la beneficiul de a invoca nulitatea absolută este lovit tot de nulitate absolută.
Dacă un act este lovit de nulitate absolută părţile, având în vedere toate condiţiile legale, pot să
facă un nou act de data aceasta valabil. Dar acest act nu are puterea de a-l reînvia pe primul; el nu
va lua naştere decât din momentul în care a fost întocmit legal iar actul vechi va rămâne pe mai
departe nul; aceasta nu este o confirmare ci o refacere. Dimpotrivă, când un act este atins de o
nulitate relativă, se admite ca persoana care l-a întocmit să confirme acest act. De pildă,
contractantul care a fost victima unei erori care antrenează o nulitate relativă, poate, atunci când a
descoperit eroarea sa, să confirme contractul.
Sintetizând problema regimului juridic diferit al celor două feluri de nulităţi, putem reţine că
nulitatea absolută poate fi invocată de oricine (cu precizările făcute), oricând şi este iremediabilă,
pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de anumite persoane, numai într-un anumit
termen şi poate fi confirmată de cel îndreptăţit a oinvoca. Pentru evitarea unor confuzii mai
trebuie să reţinem şi următoarele precizări terminologice:
-atunci când ne referim la nulitatea absolută trebuie folosită cu precădere expresia de"nul"\ar
atunci când ne referim la nulitatea relativă să folosim expresia de "anulabil" . În mod similar, este
bine să nuanţăm mai precis exprimarea, vorbind de acţiunea în nulitate sau declararea
nulităţii(pentru nulitatea absolută) şi, dimpotrivă, ce acţiune în anulare (anulabilitate)sau
pronunţarea nulităţii (pentru nulitatea relativă).