1.2.

Rolul şi principiile dreptului civil

În sistemul de drept românesc, dreptul civil îndeplineşte un rol important ce poate fi dedus cu
uşurinţă din contribuţia pe care normele juridice de drept civil o au cu privire la ocrotirea valorilor
sociale reflectate în drepturile patrimoniale şi drepturile personale nepatrimoniale ale persoanelor
fizice şi juridice pe de o parte, iar pe de altă parte din aportul său substanţial la formarea unei
conştiinţe juridice corecte pe fondul asigurării respectării şi întăririi moralei, fiind un adevărat garant
al acestor valori.

Ca ramură de drept, rolul dreptului civil în sistemul de drept românesc, dobândeşte importanţă şi
prin prisma funcţiei sale de drept comun, exprimată în posibilitatea acestuia, recunoscută de lege, de
a împrumuta normele sale juridice şi altor ramuri de drept dacă acestea nu au norme proprii. În acest
sens, art. 2 alin. (2) C. civ. dispune: „Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care
constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”
(s.n.).

Dreptul civil, ca şi în cazul altor ramuri de drept, aşa cum deja am arătat, este guvernat de trei
categorii de principii (idei de bază):

– principiile fundamentale ale dreptului românesc;

– principiile fundamentale ale dreptului civil;

– principiile specifice instituţiilor de drept civil.

Ceea ce deosebeşte cele trei categorii de principii este sfera lor de aplicare.

Astfel, principiile din prima categorie au sfera de aplicare cea mai întinsă, deoarece se regăsesc la
baza întregului drept românesc. Dreptul civil este parte din dreptul românesc astfel încât, în mod
firesc, aceste principii se regăsesc şi la baza dreptului civil. Din această categorie fac parte: principiul
egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul democraţiei
ş.a.

Principiile fundamentale ale dreptului civil au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că ele
guvernează doar ramura dreptului civil. Totuşi, prin prisma funcţiei dreptului civil de drept comun,
aceste principii îşi pot extinde aplicarea şi în alte ramuri de drept. Fac parte din această categorie:
principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile,

principiul bunei credinţe, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul
garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.

Principiile specifice diferitelor instituţii de drept civil au o sferă de aplicare şi mai restrânsă decât în
cazul principiilor fundamentale ale dreptului civil, în sensul că acestea stau la baza doar a unei
instituţii a dreptului civil.

Dreptul civil ca ramură de drept este alcătuit din mai multe instituţii juridice. Aşadar, corelaţia dintre
dreptul civil ca ramură de drept şi oricare dintre instituţiile sale juridice, este de genul întreg-parte.
Instituţiile juridice reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează anumite categorii de
relaţii sociale, ceea ce generează categorii distincte de raporturi juridice. Sunt instituţii de drept civil,
de exemplu: raportul juridic civil, aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu, actul
juridic civil, obligaţiile, dreptul de proprietate, succesiunea ş.a.
Dintre principiile specifice instituţiilor de drept civil amintim:

– principiul consensualismului care guvernează instituţia privind forma actului juridic civil;

– principiul neretroactivităţii legi şi principiul aplicării imediate întâlnite în materia aplicării legii civile
în timp;

– principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii care guvernează

efectele actului juridic civil;

– principiul retroactivităţii, principiul repunerii în situaţia anterioară şi principiul anulării actului

subsecvent ca efect al anulării actului iniţial, principii care guvernează efectele nulităţii;

– principiul proximităţii gradului de rudenie care este specific devoluţiunii (moştenirii) legale ş.a.

1.3. Izvoarele dreptului civil

Noţiunea de izvoare de drept civil este susceptibilă de două înţelesuri, astfel:

– izvoare de drept civil, în sens material, prin care se înţeleg condiţiile materiale de existenţă care
generează normele acestei ramuri de drept;

– izvoare de drept civil, în sens formal, prin care se înţeleg legea, uzanţele şi principiile generale ale
dreptului [art. 1 alin. (1) C. civ.]. Altfel spus, izvoarele formale ale dreptului civil sunt actele
normative, înţelegând prin acestea din urmă toate actele ce emană de la organele de stat învestite cu
putere legislativă.

Prin lege, în sens strict (stricto sensu), se înţelege actul normativ ce emană de la autoritatea
legislativă în stat, adică Parlamentul. Includem în această categorie: Constituţia, legile
constituţionale, legile ordinare şi legile organice.

Prin lege în sens larg (lato sensu) se înţelege atât legea stricto sensu, cât şi alte acte normative cu
putere de lege care însă nu emană de la Parlament. Includem în această ultimă categorie:
ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiuniile şi regulamentele conducătorilor
organelor centrale ale administraţiei publice centrale, precum şi actele normative emise de
autorităţile administraţiei publice locale (hotărârile Consiliului local, decizia primarului etc.)

Aşadar izvoarele formale ale dreptului civil sunt:

– Constituţia;

– Legea;

– Actele normative care emană de la autorităţile administraţiei publice centrale;

– Actele normative care emană de la autorităţile administraţiei publice locale;

– Legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri edictate înainte de 1990 în măsura în care mai sunt
în vigoare;

– Reglementările internaţionale (convenţii, tratate, pacte, acorduri) la care România a devenit parte
prin ratificare şi care, prin ratificare, au devenit parte integrantă a dreptului nostru intern;

– Reglementările instituţiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă (regulamentul, decizia) şi,

după caz, efect direct în dreptul intern, dacă reglementează raporturi juridice civile. Potrivit art. 5 C.
civ. dreptul Uniunii Europene se aplică prioritar în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de
calitatea şi statutul părţilor. În privinţa Dreptului Uniunii Europene se face distincţie între:

– dreptul originar (Tratatul privind Uniunea Europeană/TUE şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene/TFUE). Dreptul originar şi Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la 1 noiembrie 2009 „au
semnificaţia unei Constituţii a Uniunii Europene” şi

– dreptul comunitar derivat format din regulamente care se aplică în mod obligatoriu în toate statele
membre ale Uniunii Europene, directive/legi cadru, care nu se aplică direct, statele membre având
obligaţia să-şi

armonizeze legislaţia internă în conformitate cu acestea şi Decizia comunitară a cărei aplicabilitate

este obligatorie pentru statele membre.

– Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile

Omului (CEDO) care reprezintă o interpretare a Convenţiei (aplicată în mod direct şi prioritar faţă de
dreptul intern) este obligatorie şi pe cale de consecinţă, este asimilată unui veritabil izvor formal de
drept civil.

– Uzanţele. Potrivit Codului civil prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Obiceiul reprezintă o regulă de conduită impusă prin repetarea ei în timp. Acesta poate deveni izvor
formal de drept civil numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acesta şi nu contravine
ordinii publice şi bunelor moravuri. Astfel, deşi nu îmbracă o formă scrisă, obiceiul, în măsura în care
legea face trimitere expresă la acesta, intră în conţinutul normei juridice şi din această perspectivă
este asimilat unui veritabil izvor formal de drept civil.

Uzurile profesionale reprezintă reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei
profesii sau, după caz, între membri şi clienţi în exercitarea profesiei. Uzurile profesionale pot fi
izvoare formale de drept civil numai dacă:

– nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri [art. 1 alin. (4) C. civ.];

– partea interesată face dovada existenţei şi conţinutului lor [art. 1 alin. (5) teza I C. civ.]. În teza a II-a
a aceluiaşi articol se consacră o prezumţie relativă în ceea ce priveşte existenţa uzanţelor în sensul
că, în măsura în care acestea sunt publicate în culegeri elaborate de organisme autorizate în
domeniu, se prezumă că există.

Jurisprudenţa formată din totalitatea hotărârilor judecătoreşti, nu poate fi izvor formal de drept civil,
deoarece judecătorul aplică legea nu o creează. Totuşi pe cale de excepţie este unanim admis că
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului constituie izvoare şi pentru dreptul civil.

Doctrina formată din literatura de specialitate, deşi formulează propuneri de lege ferenda care de
cele mai multe ori devin lege, totuşi nu poate fi izvor formal de drept civil.