Există mai multe concepţii în această privinţă:

* Obiectul retoricii este discursul (Gorgias; Platon); dacă termenul „discurs" este conceput
în sensul de „vorbire organizată asupra unui subiect", atunci se va înţelege că discursul nu
formează materia, ci opera retoricii, tot aşa cum o statuie este opera sculptorului; discursul
este un produs al artei, asemenea unei statui.

* Obiectul retoricii îl constituie argumentele convingătoare; numai că, la rândul lor, acestea
sunt o parte din operă; sunt create de artă şi au nevoie de materie.

* Obiectul retoricii constă în chestiunile politice; nu este un punct de vedere greşit, ci

limitativ (nu doar aceste chestiuni constituie materia retoricii).

*Obiectul retoricii îl reprezintă virtutea, întreaga viaţă a omului (justiţia; curajul).

Quintilian promovează o viziune sintetizatoare, susţinând că retorica are ca materie „toate

subiectele asupra cărora va fi chemată să vorbească". Şi Platon a avut aceeaşi opinie: de
pildă, în dialogul: „Phaidros", el consideră în mod deschis că retorica există nu numai în
discursurile judiciare şi politice, dar şi în subiectele particulare şi de familie. În mod similar,
Cicero declară: „Totuşi, titlul de orator şi însuşi angajamentul de a vorbi bine par să implice
promisiunea că va vorbi despre orice subiect propus într-un stil elegant şi bogat". De
asemenea, marele orator roman afirmă: „Fiindcă viaţa omului este domeniul oratorului şi
materia pe care o tratează, toate subiectele privitoare la viaţa omului trebuie cercetate,
auzite, citite, discutate, tratate şi dezbătute de către adevăratul orator".

În mod peiorativ, unii au numit retorica „o artă hoinară" întrucât ea vorbeşte despre orice
subiect, negând, totodată, faptul că retorica ar avea o materie proprie (deoarece această
materie este foarte variată). Quintilian remarcă, în acelaşi context, că - dacă un subiect
oarecare apare nu doar în retorică, dar şi în altă artă - acesta nu ar fí materie a retoricii. Iată
câteva argumente: bronzul este, deopotrivă, materie pentru sculptor şi meşteşugar
(turnător); totuşi, vasele se deosebesc foarte mult de statui; masajul este comun medicinii
şi gimnasticii; grija pentru calitatea mâncărurilor apare atât în medicină, cât şi în arta
culinară.

Mai există o obiecţie la adresa retoricii: oratorul trebuie să cunoască toate artele, fiindcă se
impune să vorbească despre toate subiectele, iar aceasta ar fi o dificultate insurmontabilă.
Quintilian o rezolvă cu înţelepciune si claritate:

* oratorul trebuie să cunoască subiectul despre care va vorbi;

* deci el va vorbi despre problemele în prealabil învăţate; va studia întretimp artele despre
care va trebui să vorbească;

* de pildă, un orator va vorbi mai bine despre muzică decât un muzician sau despre
meşteşug decât un meşteşugar dacă va fi informat anterior, de către aceştia, cu privire la
meseriile sau artele în cauză;

* fiecare artist sau meseriaş îşi cunoaşte, desigur, cel mai bine arta/meseria; dar el nu este
în măsură să vorbească la fel de bine ca un orator despre propria artă/meserie.
Concluzia formulată cu claritate de către Quintilian are următorul conţinut: „Cred că
aproape orice subiect poate ajunge, întâmplător, în domeniul oratorului; dacă nu se iveşte
ocazia, oratorul nu va cerceta astfel de subiecte".

Gorgias era aşa de convins că oratorul trebuie să trateze orice subiect încât permitea ca în
sălile de curs fiecare să-i pună întrebarea pe care o dorea. Aristotel, prin împărţirea
oratoriei în trei genuri - judiciar, deliberativ şi demonstrativ - a lăsat, de asemenea, aproape
totul în competenţa oratorului, căci nu există ceva care să nu intre în aceste genuri.

Care este utilitatea retoricii? Întrebarea apare, în interpretarea lui Quintilian, cu atât mai
legitimă cu cât unii obişnuiesc să atace retorica cu neruşinare, dar - ceea ce este ruşinos -
folosesc în scopul acuzării tocmai mijloacele artei oratorice. În opinia acestora, elocinţa ar fi
folositoare în scăparea de la pedeapsă a răufăcătorilor. Datorită „înşelătoriei" acesteia,
uneori sunt condamnaţi oameni buni, se iau cele mai rele hotărâri, se generează nu doar
atacuri şi tulburări populare, dar chiar „războaie înverşunate". Mai mult, folosirea elocinţei
ar ajuta „minciuna împotriva adevărului". Adepţii acestei imagini peiorative asupra oratoriei
aduc, drept probe, alungarea elocinţei din statul lacedemonienilor sau oprirea oratorilor
atenieni de a utiliza pateticul în cuvântările lor.

Quintilian afirmă că, prin raţionamente de acest gen, nici comandanţii de oşti, nici
magistraţii, nici filosofii nu vor fi utili; de pildă, există doctori care folosesc otrava. Să nu se
mai creeze săbii pentru soldaţi, deoarece aceleaşi arme pot fi folosite şi de către un tâlhar?
Să renunţăm la hrană pentru că aceasta aduce uneori boală? Cine nu ştie că apa şi focul,
Soarele şi Luna, fără de care nu ar putea exista viaţa pe Pământ, sunt şi vătămătoare
uneori? Negreşit, arta retorică are o însemnătate de prim rang, iar Quintilian vine cu un şir
de argumente forte în această privinţă:

i) vestitul Appius Caecus a zădărnicit, prin forţa sa oratorică, pacea ruşinoasă, oferită de
Pyrrhus;

ii) „elocinţa divină" a lui Marcus Tullius Cicero a fost pe gustul poporului, atât atunci când a
vorbit împotriva legilor agrare, cât şi când a zdrobit îndrăzneala lui Catilina;

iii) un discurs alungă de multe ori teama din sufletele înspăimântate ale ostaşilor,
învăţându-i că „gloria este preferabilă vieţii".

iv) întemeietorii de oraşe nu ar fi reuşit să închege în popoare „acea mulţime rătăcitoare",

dacă „nu ar fi convins-o vreun glas priceput";

v) nici legiuitorii nu ar fi putut convinge oamenii să se supună de bună voie „robiei legilor",
fără neîntrecuta putere a elocinţei;

vi) preceptele morale, nobile prin natura lor, au o putere sporită în formarea caracterelor
atunci când „strălucirea cuvântului pune în lumină frumuseţea fondului".

Concluzia lui Quintilian se impune cu pregnanţă în termenii care urmează: „ chiar dacă
armele elocinţei sunt săbii cu două tăişuri, nu este just să considerăm că e rău ceea ce
poate fi bine utilizat".
Divinitatea l-a înzestrat pe om cu „darul graiului". Raţiunea însăşi nu ar fi atât de utilă dacă
omul nu ar putea reda, prin cuvinte, cele concepute cu mintea: „Deci - spune Quintilian -
dacă zeii nu ne-au hărăzit un dar mai bun decât cuvântul, ce am putea considera mai demn
de atenţia şi de osteneala noastră?... Dar nu este oare frumos însuşi faptul că, dintr-o
inteligenţă comună tuturor şi din cuvintele pe care le folosesc toţi oamenii, obţii atâta laudă
şi glorie, încât faci impresia nu că vorbeşti sau pledezi, ci - cum s-a spus despre Pericle - că
fulgeri şi tuni?"

Tehnica retorică (techné rhetoriké) conţine cinci operaţiuni principale:

* Inventio: inventire quid dicas (a găsi ceea ce este de spus);

* Dispositio: inventa disponere (a pune în ordine ceea ce s-a găsit);

* Elocutio: ornare verbis (a adăuga ornamentul cuvintelor, al figurilor):

* Actio: agere et pronuntiare (a juca discursul ca un actor, prin gesturi şi dicţie);

* Memoria: memoriae mandare (a recurge la memorie).

Primele trei operaţiuni sunt cele mai importante, în timp ce ultimele două au fost treptat
abandonate, de îndată ce retorica nu s-a mai aplicat doar asupra discursurilor rostite
(declamate) ale avocaţilor sau oamenilor politici. Nu există, de altfel, niciun dubiu că aceste
ultime segmente nu prezintă un mare interes: Actio sugerează o „dramaturgie a cuvântului"
(un ritual), iar Memoria postulează nivelul stereotipurilor transmise în mod mecanic şi
monoton.