Un discurs trăieste prin cuvintele sale; acestea sunt purtătorii de sens, de mesaj de la orator către

auditoriu. Dar, dincolo de cuvinte, o prestatie retorică dobândeste relevantă şi vigoare prin
valorificarea unui bogat arsenal de instrumente adiacente cum ar fi: timbrul; intensitatea şi
inflexiunile vocii; cadenta vorbirii; frecventa pauzelor; accentele ş.a. Un orator desăvârsit stie să le
utilizeze pe toate acestea în mod ponderat şi armonios integrat bogătiei de mesaje pe care doreşte
să le comunice unei asistente.

Oralitatea discursului acceptă mai greu scuzele sau corectarea a posteriori a unor erori. În scris,
gândirea poate reveni de mai multe ori asupra formulărilor sau constructiilor lingvistice, înlăturând
greselile, abandonând insuficientele sau repetitiile inutile, introducând expresii mai coerente. În
schimb, discursul rostit implică un grad superior de responsabilitate: prima variantă, exteriorizată şi
materializată este cea care rămâne în perceptia şi constiinta auditoriului; amendarea ei nu este
imposibilă, dar comportă anumite riscuri în materie de receptivitate. Pregătirea prealabilă a unui
orator are în vedere şi acest gen de dificultăti inerente.

Vorbirea - nu numai prin conţinut, ci şi prin trăsături ale formei - poate transmite mesaje
complementare. O voce pe tonalităti înalte este ascutită, tipătoare sau stridentă, iar pe tonalităti
joase este groasă, gâtuită, aspră. Toate acestea determină tonalitatea care poate fi construită, pentru
a nuanta anumite efecte ale comunicării sau spontană, denotând indiferentă, lipsă de practică,
apartenentă la un anumit mediu intelectual sau social. Volumul vocii este o trăsătură care
impresionează pozitiv sau negativ; determinat de o respiratie corectă, acesta impune o auzire şi o
receptare corespunzătoare, fără a fi nevoie de stridente, dacă este adecvat mărimii grupului şi locului
de adresare. Dictia şi accentul, viteza, folosirea pauzei şi timbrul vocii trădează multe elemente ale
personalităţii celui care vorbeste, precum şi intentionalitatea mesajului care generează un asemenea
tip de comportament vocal. Stilul vorbirii poate fi considerat ca o probă ADN în identificarea unei
persoane care se bucură de o anumită cunoastere şi recunoastere într-un mediu dat. Acest stil
cuprinde anumite structuri verbale, mesaje-standard, repetitii, tonalităti specifice ş.a., constituind o
matrice distinctă şi inconfundabilă, la fel ca testul genetic sau amprentele digitale. Modul natural de
a vorbi nu poate fi eliminat cu desăvârsire, chiar dacă autorul în cauză îşi propune acest lucru pentru
a-şi ascunde uneori identitatea şi a deruta pe cei care îl caută.

În literatura de specialitate, accentului i se atribuie o importantă deosebită în calitatea sa de

componentă majoră a oricărui comportament verbal, desfăsurat în coordonate publice. Alături de
melodie, intensitate, durată, cantitate, pauză (elemente numite prosodome), accentul apartine
fenomenelor prosodice ale limbajului.

Cuvinte cheie

• Discurs

• Vorbire

• Tonalitate

• Debit verbal

Teste de autoevaluare
1. Prin ce dobândeste relevantă şi vigoare o prestatie retorică?

2. Care sunt principalele calităti ale vocii?

3. Care sunt trăsăturile meta-verbale care asigură o receptare adecvată a mesajului?

4. Care este diferenta dintre un orator si un declamator în viziunea lui J. Joubert?