INTRODUCERE

1.1. Actualitatea cercetării

Comunicarea reprezintă una dintre activităţile umane pe care fiecare dintre noi o poate
recunoaşte, însă puţini o pot defini satisfăcător. Orice comunicare implică semne şi coduri.
Semnele sunt acte care se referă la altceva decât la sine, sunt construite cu semnificaţie. Codurile
sunt sistemele în care sunt organizate semnele şi care determină modul în care se leagă semnele
unele de altele.
Transmiterea informaţiilor constituie un domeniu aflat în continuă evoluţie datorită
nevoilor tot mai mari de comunicare a oamenilor, nevoie ce este cu greu satisfăcută chiar cu
apariţia internetului şi a altor servicii de comunicare.
Aflându-ne în secolul vitezei cel mai important domeniu de activitate este cel al
informaţiei şi al celor ce se întrepătrund cu acesta: colectarea, prelucrarea şi distribuirea
informaţiilor de orice tip. Datorită progresului tehnologic rapid, aceste domenii converg în ritm
alert, iar diferenţele între colectarea, transportul, stocarea şi prelucrarea informaţiei dispar pe zi
ce trece. Astfel, pe măsură ce posibilităţile noastre de a colecta, prelucra şi distribui informaţia
cresc, cererea pentru o prelucrare mai sofisticată a informaţiei creşte şi mai rapid.
Pe măsură ce omenirea a urcat pe treptele istoriei, sistemele de transmitere a informaţiei s-
au perfecţionat, ajungându-se la cele cunoscute astăzi. Dintre ele , cel mai răspândit este radioul,
istoria acestuia reprezintă o înlănţuire de cercetări şi descoperiri pasionale, ea a început cu
aproximativ trei secole în urmă. Aparent multe din descoperirile şi invenţiile făcute în acest
interval de timp n-au nici o legătură cu ce numim azi radio , în realitate însă ,ele se asamblează ca
un joc de cuburi, contribuind la apariţia şi perfecţionarea continua a radioului şi implicit şi a
celorlalte forme de transmitere a informaţiei la distanţă cum ar fi:
telefonia
televiziunea
internetul
radioul.
O dată cu apariţia şi dezvoltarea acestora au apărut şi noi tehnologii legate de cele vechi
ca de exemplu telefonia celulară, televiziunea în culori şi apoi cea prin satelit, transmiterea
informaţiilor mai întâi prin foc, apoi prin cablu telefonic şi în prezent prin fibră optică.

1
 Deşi acest domeniu are un înţeles mult mai larg , ne vom opri asupra unei anumite tehnici
de transmitere a informaţiei. Una dintre primele modalităţii utilizate în transmiterea informaţiei a
fost limbajul Morse, actualmente fiind utilizat de armată şi radioamatori în special.
O formă de comunicare care foloseşte semne şi coduri este radiocomunicaţia care poate fi
realizată în două feluri : fie în telegrafie, folosind coduri şi prescurtări şi transmiţând semne ale
alfabetului Morse, fie în telefonie, transmiţând direct vocea omenească sau alte sunete cu ajutorul
microfonului.
Explozia sistemelor de comunicaţii a îmbunătăţit abilitatea operatorilor radio de a
răspândi informaţia în toată lumea. Noile staţii de emisie-recepţie au creat oportunităţi pentru
radiotelegrafişti să transmită şi să recepţioneze informaţiile mult mai uşor, codarea şi decodarea
semnalelor putând fi făcută direct de staţia radio sau de un calculator conectat la sistemul de
comunicaţii.
Primul sistem de codificare a informaţiei a fost realizat de Samuel Brese Morse (1838).
Telegraful lui Samuel Brese Morse folosea un cod alcătuit din linii şi puncte, cunoscut sub
numele de “alfabetul Morse” rămas neschimbat şi folosit de radiotelegrafişti.
Alfabetul Morse se poate învăţa auditiv, adică după sunet, pentru aceasta avem nevoie de
un aparat care să ne dea o frecvenţă muzicală pe care să-o putem întrerupe cu ajutorul
manipulatorului (dispozitivul folosit pentru obţinerea duratelor liniilor şi punctelor la transmisia
Morse), în vederea obţinerii semnalelor Morse, acest aparat poartă denumirea de „Generator de
ton ”.
Problema de cercetare a prezentei lucrări constă în realizarea unui dispozitiv electronic
care să îmbunătăţească tradiţionalul generator de ton şi să poată realiza următoarele funcţii:
- decodarea semnalelor telegrafice audio din cod Morse şi afişarea lor pe un display
alfanumeric;
- cuplarea cu receptorul staţiei radio să se poată realiza prin cablu şi microfon;
- viteza de decodare a semnalelor să fie cuprinsă între 30 de litere/min şi 150 de litere
/min.;
- eroarea dispozitivului la decodare să fie sub 3 litere din 100 la o viteză de 60 de litere
/minut;
- posibilitatea vizualizării propriei manipulări pe display-ul alfanumeric;
- dispozitivul să fie uşor de manevrat şi transportat
- posibilitatea alimentării de la o baterie de 9V şi de la reţeaua de 220V.
2
 1.2. Scopul şi obiectivul cercetării

Scopul investigaţiei îl constituie elaborarea concepţiei teoretice şi a principiilor de

aplicare practică în materia decodării semnalelor Morse şi creşterea vitezei de recepţie şi
decodare a semnalelor telegrafice audio cu ajutorul unui dispozitiv electronic, altul decât
calculatorul .
Decodorul Morse se naşte dintr-o dublă cerere legată de învăţarea alfabetului Morse, şi în
primul rând să îmbunătăţească tradiţionalul generator de ton dotându-l cu un display pe care să
verifice corectitudinea propriei manipulări, în al doilea rând pentru a putea dispune de un
instrument de cuplare la receptorul staţiei radio , pentru ai ajuta pe cei ce se află în dificultatea de
a înfrunta perioada iniţială de activitate ca radiotelegrafişti.
Prin aceasta lucrare ne-am propus analizarea şi interpretarea practică a decodorului
Morse, realizat prin procesarea semnalelor analogice audio
Scopul propus se concretizează prin următoarele obiective:
- conversia semnalelor analogice audio în semnale digitale;
- prelucrarea semnalului digital cu ajutorul programului înscris în memoria
microcontrolerului;
- decodarea semnalelor audio telegrafice utilizând microcontrolerul PIC 16F84
- afişarea informaţiei decodate pe display LCD.

Metodologia cercetării ştiinţifice. Telegrafia auditivă în cod Morse este singura

modalitate digitală de transmitere şi recepţie a informaţiei care poate fi folosită eficient şi citită
uşor de către oameni, fără a necesita existenţa unui computer, fapt care permite transmiterea
informaţiei pe canale de comunicare destinate transmiterii sunetelor şi deci a vocii umane.
Codul Morse poate fi considerat o formă timpurie de transmitere digitală a informaţiei;
totuşi, este dificil de adaptat la transmiterea automată din cauza lungimii variabile a caracterelor
sale.
Studiul este conceput în concordanţă cu tendinţele actuale ale cercetării ştiinţifice şi ţine
cont de analiza cantitativ-calitativă a lucrărilor de cercetare în domeniul telegrafiei auditive şi
electronicii confirmate de către Ministerul Apărării Naţionale.

3
 Studiul telegrafiei auditive, recepţia semnalelor telegrafice şi decodarea cât şi a celorlalte
tehnici în domeniul electronicii, implică interpretarea acestora prin intermediul diferitelor
procedee.
Pentru analiza unui studiu mai profund şi detaliat al problemei am folosit drept bază
metodologică o serie de metode specifice de cercetare a prelucrării semnalelor telegrafice, cum ar
fi: metoda logică (analiza şi sinteza), istorică, sistematică, analizei dinamice (în retrospectivă şi
perspectivă).
Metoda de sinteză a fost utilizată pentru a generaliza aspectele supuse analizei şi pentru a
stabili clar şi concis recomandările autorului.
Metoda cercetării documentelor a îmbogăţit conţinutul teoretic al lucrării iar procesul
expunerii şi evidenţei ideilor de bază, suportul teoretic al lucrării a fost completat cu exemple din
practica radiotelegrafică.
În sistemul teoretico-metodologic al analizei efectuate, un rol prioritar este atribuit
prelucrării semnalelor analogice şi digitale: captarea sunetului, procesarea semnalelor sinusoidale
în circuitele electrice ,prelucrarea informaţiilor în sistemele digitale.
Lucrarea este bazată pe rezultatele cercetărilor şi opiniile specialiştilor în domeniu ca de
exemplu: Blaja Valeriu, Chiciuc Andrei, I. Bănică, L. Feştilă, Emil Marian, Mihai Scorţaru, Gh.
Stănciulescu, Ovidiu Spătari, T. H. Cormen, C. E. Leiserson, P. M. Fenwick, Jack R.Smith.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor reprezintă în însuşi modalitatea de
abordare a problemelor ce ţin de telegrafia auditivă în domeniul decodării semnalelor Morse, în
conţinutul inedit, a cărei esenţă se exprimă, în fond, prin concluziile şi propunerile înaintate spre
susţinerea prezentei lucrări.
În studiul efectuat au fost sintetizate cele mai noi opinii şi concepţii expuse in telegrafia
auditivă.
Prezenta teză este o lucrare ştiinţifică, în care este realizată o cercetare ştiinţifică,
pragmatică şi comparativă a principalelor probleme de comunicaţii la distanţă ce ţin de telegrafia
auditivă.
Lucrarea propusă se prezintă ca un studiu în care nu numai că se evidenţiază principalele
aspecte ce privesc telegrafia auditivă şi decodarea semnalelor Morse, ci sunt prezentate soluţii şi
recomandări care ar putea fi utile în activitatea radiotelegrafiştilor.
În lucrare se efectuează o analiză teoretico-practică atât în domeniul electronicii cât şi în
cea a comunicaţiilor telegrafice, fiind examinat un număr de lucrări în domeniu.
4
 Materialul expus va contribui la aprofundarea cunoştinţelor din electronică şi va servi ca o
bază bună teoretică şi practică pentru alte cercetări.
În general însă, metodica de cercetare rămâne a fi deosebit de importantă, ca o direcţie
nouă a cercetărilor ştiinţifice în domeniu, ajungând la realizarea părţii practice şi funcţionarea
fără probleme.

5
1.3 Conţinutul lucrării

Introducerea reprezintă o caracteristică generală a temei investigate în care se subliniază,

în special, actualitatea temei investigate; metodologia cercetării ştiinţifice; scopul şi obiectivele
lucrării. Este argumentată noutatea ştiinţifică, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a
acesteia; sunt expuse abordările rezultatelor lucrării, structura şi volumul ei.
Capitolul I, intitulat „Stadiul actual al tehnicii şi realizărilor în domeniul
comunicaţiilor morse” este structurat în trei subcapitole.
În primul compartiment este analizată apariţia şi evoluţia sistemului de comunicare la
distanţă.
Începutul comunicării la distanţă, datează din anul 336 Î.C, de la istoricul militar Polybe
ne-a rămas descrierea telegrafului cu apă construit de Eneas (336 Î.C.).
În anul 1838 a fost construit un telegraf simplu, uşor de manipulat şi care s-a răspândit în
întreaga lume, a fost construit de Samuel Brese Morse. Telegraful folosea un cod alcătuit din linii
şi puncte, cunoscut sub numele de “alfabetul Morse” sau „codul Morse”.
În compartimentul 2 intitulat „captarea şi procesarea sunetului”, sunt analizate şi
comentate metodele de captare a sunetelor; procesare a sunetului; propagarea semnalelor
sinusoidale în circuite electrice liniare;
Un dispozitiv de captare a sunetelor este microfonul. Principiul de funcţionare al acestuia
este similar modului de funcţionare a urechii umane, prin urmare, sunetele care ajung la microfon
interacţionează cu membrana acestuia care generează semnale electrice ce reprezintă
amplitudinea sunetului în funcţie de timp.
Semnalele sinusoidale sunt singurele din natură care se propagă prin sisteme liniare fără a
fi deformate! Adică, dacă la intrarea unui sistem liniar se aplică o sinusoidă, la ieşirea sa va apare
tot o sinusoidă
În compartimentul 3 intitulat „sisteme digitale de prelucrarea informaţiei” sunt
analizate trei module ce stau la baza sistemelor digitale, microprocesorul, detectorul de ton şi
modulu LCD.
Microprocesorul reprezintă cea mai importantă realizare a industriei electronice a
ultimelor două decenii. Cel mai important criteriu, pentru evaluarea şi selecţia
microprocesoarelor este mărimea cuvântului de date al acestuia. Cuvinte de date mai mari
implică evident o putere de calcul şi adresabilitate sporită.
6
 Detectorul de ton. În principiu , este vorba despre un filtru trece bandă (FTB) , realizat cu
buclă PLL . Componenta alternativă a semnalului de la ieşirea preamplificatorului de microfon
ajunge la intrarea decodorului (pinul 3) prin intermediul unui condensator fix.
Display-ul LCD. Afişarea caracteristicilor ASCII decodate de microcontroler se
realizează pe un display alfanumeric 2x16 (doua linii şi 16 caractere ), Acest modul conţine o
matrice de cristale lichide (LCD) de consum redus, contrast ridicat şi vizibil dintr-un unghi larg
(TN LCD) şi un controler CMOS-LCD integrat.
Capitolul II , intitulat ”Formularea problemei ” este structurat în două subcapitole.
În primul compartiment intitulat „descrierea blocurilor şi funcţionare ”sunt analizate
fiecare module împreună cu componentele electrice ce îl deservesc. Funcţionarea decodorului de
morse este descrisă în acest compartiment.
În compartimentul „avantaje şi deficienţe” sunt prezentate rezultatele obţinute în urma
testării decodorului de cod morse.
Capitolul III, intitulat „Soluţia propusă”, este prezentat modul de conectare şi testare a
decodorului cu ajutorul programului „acid morse trainer”.
Capitolul IV, intitulat „Poze şi funcţionarea sistemului”, este prezentat modul de
funcţionare şi reglaj a decodorului de cod Morse.

Îmi exprim recunoştinţa

Domnului profesor universitar doctor inginer Lucian Băluţ

, care m-a susţinut mult
în elaborarea acestei lucrări de licenţă cât şi pentru sprijinul
său constant în cercetările mele.

7
 CAPITOLUL I

STADIUL ACTUAL AL TEHNICII ŞI REALIZĂRILOR ÎN DOMENIU

1.1. Prezentarea generală a sistemului de comunicaţii la distanţă

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi în transmiterea informaţiilor la
distanţă. Însă acest lucru a luat amploare în funcţie de gradul de cunoştinţe ştiinţifice ale vremii şi
dezvoltării forţelor de producţie.
Primele mijloace de comunicare au fost:
- semnalele acustice (vocea, tam-tam-ul tobelor), care se propagau pe distanţe reduse;
- semnalele optice (focul, fumul) care s-au folosit vreme îndelungată.
Încă de pe vremea vechilor greci ne-au rămas informaţii, despre transmiterea mesajelor de
război cu ajutorul focului şi fumului. Se spune că soţia regelui Agamemnon, Clytemenstra, a aflat
de căderea Troiei chiar în noaptea evenimentului, cu toate că cetatea Micene era la o distanţă de
50 km, tocmai prin folosirea unei reţele de transmisie cu ajutorul focului.
De la istoricul militar Polybe ne-a rămas descrierea telegrafului cu apă construit de Eneas
(336 Î.C.), alcătuit din rezervoare cu apă prevăzute cu tije gradate. Tot Polybe a descris un
telegraf care folosea un cod al flăcărilor (150 Î.C.).
Şi romanii foloseau posturi de transmisie cu ajutorul focului, dovadă fiind imaginile săpate în
piatră pe Columna lui Traian
Telegrafia, se poate spune că datează de la inventarea telescopului (Galileo Galilei, 1609) cu
ajutorul căreia se acopereau distanţe mai mari în transmiterea mesajelor. În anul 1690, Amontons
a construit un telegraf cu ocheane, dar cel mai răspândit a fost telegraful francezului Claude
Chappe ( 1791) şi tot atunci s-a introdus şi termenul de telegraf derivat de la grecescul «tele» =
distanţă şi «graphos» = scriere. Telegraful lui Chappe, era alcătuit dintr-un sistem de semafoare
cu braţe iar transmiterea mesajelor fiind făcută după un cod cu 172 de semne.
Descoperirea electricităţii, a dat posibilitatea omului să facă un salt important în tehnica
mijloacelor de comunicare.
Prima încercare de a folosi electricitatea statică în telegrafie, a fost făcută de elveţianul
George Lesage în anul 1774. Au urmat Sömmering (1809) cu telegraful electrochimic şi Silling
(1830) care a construit telegraful electromagnetic.

8
 Primii paşi în telecomunicaţii, folosind curentul electric, au fost făcuţi prin transmiterea
de impulsuri electrice într-un cod anumit sau astfel încât la corespondent să fie indicate literele
sau cifrele transmise. Un telegraf simplu, uşor de manipulat şi care s-a răspândit în întreaga lume,
a fost construit de Samuel Brese Morse (1838). Telegraful folosea un cod alcătuit din linii şi
puncte, cunoscut sub numele de “alfabetul Morse”.
Telegraful lui Morse, se compunea dintr-un manipulator, o baterie şi un electromagnet.
Ideea şi totodată subiectul patentului cerut de el în 1844 este utilizarea electromagnetului la
recepţie. Apăsarea manipulatorului închide circuitul electric şi electromagnetul atrage armătura
mobilă ce apasă tocul pe banda de hârtie, care se deplasează cu o viteză constantă şi pe hârtie
rămâne scrisă o linie. Lungimea liniei scrise pe hârtie este determinată de timpul cât
manipulatorul este ţinut apăsat. Mai rămânea de inventat "Codul Morse." Majoritatea
perfecţionărilor telegrafului lui Morse, precum şi codul de transmitere al cuvintelor, a fost gândit
şi făcut de asociaţii lui, dintre care îi menţionăm pe Alfred Vail şi pe tânărul lui asistent, William
Baxter.
În 1837, el va obţine un patent pentru noul său sistem telegrafic, ce include un cod de
puncte şi linii şi un dicţionar ce traduce acest cod în litere. Ulterior, Morse va aduce multe
îmbunătăţiri aparatului său, dar încercările de a aduna fonduri pentru efectuarea unui test de
anvergură, cu telegraful şi codul inventat de el, s-au izbit de scepticismul autorităţilor. Abia în
1843, el reuşeşte să convingă Congresul Statelor Unite să construiască prima linie de telegraf
între Baltimore şi Washigton D.C, pentru ca, pe data de 24 mai a anului următor, să transmită
primul mesaj telegrafic folosind codul ce-i poartă numele, prin cuvintele „What Hath God
Wrought!” („Ce lucruri măreţe a făcut Dumnezeu!”) Astfel, Morse devine omul zilei, fiind
considerat un adevărat erou al Americii. Invenţia sa îi va aduce o avere considerabilă din care,
credincios idealurilor sale umaniste, o importantă parte este donată instituţiilor de învăţământ,
precum Yale şi Vassar, dar nu-i uită pe artiştii talentaţi, fără posibilităţi materiale. Venerat şi
apreciat de o lume întreagă, care acum îi folosea invenţia pe scară largă, Samuel Morse a încetat
din viaţă pe 2 aprilie 1872, răpus de pneumonie, la vârsta de 80 de ani.

9
1.2. Tehnici de captare şi procesare a sunetului
Din punct de vedere fiziologic, sunetul constituie senzaţia produsă asupra organului
auditiv de către vibraţiile materiale ale corpurilor şi transmise pe calea undelor acustice. Urechea
umană este sensibilă la vibraţii ale aerului cu frecvenţe între 20 Hz şi 20 kHz, cu un maxim de
sensibilitate auditivă în jur de 3500 Hz. Acest interval depinde mult de amplitudinea vibraţiei, de
vârsta şi starea de sănătate a individului. Sub amplitudinea de 20 μPa vibraţiile nu mai pot fi
percepute. Odată cu vârsta, intervalul de sensibilitate se micşorează, în special frecvenţele înalte
devin inaudibile.
Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiţie mai largă, el nefiind legat de senzaţia
auditivă.
Definiţia sunetului: Orice perturbaţie (energie mecanică) propagată printr-un mediu
material sub forma unei unde se numeşte sunet.
În această definiţie se includ şi vibraţii la frecvenţe din afara domeniului de sensibilitate al
urechii: infrasunete (sub 20 Hz) şi ultrasunete (peste 20 kHz).
Un caz particular de sunet este zgomotul, care se remarcă prin lipsa obiectivă sau
subiectivă a unei încărcături informaţionale. Zgomotul deranjează fie prin senzaţia neplăcută pe
care o produce, fie prin efectul negativ asupra transmiterii de informaţie. Orice zgomot poate fi
perceput ca sunet util dacă i se atribuie o valoare informaţională.
Din punct de vedere muzical (sau estetic), sunetul este o entitate caracterizată de patru
atribute: înălţime, durată, intensitate şi timbru. Înălţimii îi corespunde frecvenţa (măsurată în Hz).
Intensităţii îi corespunde nivelul de intensitate sonoră (măsurat în dB).
Viteza cu care se propagă undele sonore depinde de mediul de propagare, în particular de
elasticitatea şi densitatea acestuia. În fluide (gaze şi lichide) participă la propagarea sunetului
numai deformarea volumică a mediului; la solide mai intervin şi forţele de frecare.
Captarea sunetelor. Cel mai bun exemplu de dispozitiv de captare a sunetelor este
microfonul. Principiul de funcţionare al acestuia este similar modului de funcţionare a urechii
umane, prin urmare, sunetele care ajung la microfon interacţionează cu membrana acestuia care
generează semnale electrice ce reprezintă amplitudinea sunetului în funcţie de timp.
Semnalele electrice generate de microfon trebuie transformate în şiruri de numere. Acest lucru se
realizează de către o unitate ADC (Analog Digital Convertor) care primeşte la intrare o tensiune
electrică şi generează la ieşire un număr reprezentat binar. Datorită faptului că orice tensiune

10
electrică se reprezintă numeric printr-un şir finit de biţi, apare o eroare numită eroare de
cuantificare.
Pentru reprezentarea unui semnal în formă digitală, acesta trebuie eşantionat. Prin eşantionare,
dintr-un semnal se extrag cadre la intervale de ”T” secunde. După eşantionarea unui semnal,
acesta poate fi folosit de aplicaţii multimedia pentru a prelucra şi/sau stoca şirurile de biţi
generate de unităţile ADC.
Calitatea sunetului digital care se doreşte a fi obţinută depinde de numărul de biţi folosiţi pentru a
reprezenta un cadru şi de intervalul de timp dintre cadre. Calitatea sunetului este mai bună cu cât
numărul de biţi este mai mare şi cu cât intervalul de timp dintre două cadre este mai mic.

Procesarea semnalelor analogice. Majoritatea semnalelor numerice provin din lumea

reală, în urma unui proces de achiziţie de semnale analogice, precum: semnale audio, video,
biomedicale, semnale de proces (temperatură, viteză, forţă, tensiuni ).
Semnalele numerice au ca destinaţie finală tot lumea reală. Spre exemplu, semnalele audio
procesate ajung în final să fie redate pe sisteme analogice (difuzoare), spre a fi sesizate de
urechea umană, în manieră analogică.
Procesarea numerică a semnalelor reprezintă o alternativă la procesarea analogică a
semnalelor, care a apărut şi s-a dezvoltat pe seama experienţei din domeniul procesării
semnalelor analogice, şi de cele mai multe ori rezolvă aceleaşi probleme apărute în lumea
semnalelor analogice.
Acest subcapitol conţine scurte referiri la principalele proprietăţi şi metode de prelucrare ale
semnalelor continue în timp continuu numite şi semnale analogice, referiri ce se vor o trambulină
spre procesarea cu ajutorul calculatorului a semnalelor numerice.

X(t) Y(t)

Figura 1.1 Semnal analogic prelucrat de un sistem liniar.

Semnalul sinusoidal în timp continuu. Forma de variaţie sinusoidală are o importanţă cu

totul aparte în lumea care ne înconjoară. Există tensiuni sinusoidale, oscilaţii mecanice

11
sinusoidale, oscilaţii acustice sinusoidale. Undele care se propagă în diverse medii elastice (gaze,
lichide, solide) sunt tot variaţii sinusoidale ale unor mărimi fizice.
Folosim denumirea de „semnal sinusoidal”(figura 1.2) în loc de „tensiune sinusoidală”,
deşi ea nu este cea mai potrivită. Semantic, prin noţiunea de semnal se înţelege o entitate
purtătoare de informaţie. Cu cât semnalul este mai imprevizibil, cu atât mai mare este cantitatea
de informaţie conţinută. Ori din acest punct de vedere, o tensiune sinusoidală conţine extrem de
puţine informaţii: amplitudine, frecvenţă şi, eventual, defazajul faţă de o fază de referinţă.
u(t) = Umax sin (t)

Figura 1.2. Reprezentarea grafica a sinusoidei în raport cu timpul sau în raport cu faza.

Precizări asupra mărimilor legate de tensiunea sinusoidală:

- Umax - amplitudinea tensiunii sinusoidale u(t). Reprezintă valoarea
maximă a tensiunii u(t).
- (t) - faza tensiunii u(t): [t]SI = 1 rad. Reprezintă argumentul funcţiei sinus şi are
dimensiunea unui unghi. Funcţia sin(),are ca argument un unghi. Notaţia consacrată este:  t =

- - pulsaţia tensiunii u(t): []SI = 1 rad/sec. în domeniul mecanic, în cazul oscilaţiei unui
punct material spre exemplu, această mărime poartă denumirea de „viteză unghiulară”
- T - perioada tensiunii sinusoidale: [T]SI = 1 sec. Reprezintă intervalul de timp după
care tensiunea u(t) trece prin aceleaşi valori, în acelasi sens.
- f - frecvenţa tensiunii u(t): [f]SI = 1 sec -1 = 1Hz. Arată de câte ori se repetă un ciclu
pe durata unei secunde.
Conform definiţiei:
f= 1/T

12
 Relaţia dintre , T si f se deduce punând condiţia ca după un ciclu complet, (t=T), faza
semnalului (t) să ajungă la valoarea 2;
(t)|t=T = 2
 = (T+0) ; u(t) =Umax sin(T+0)
Deci: T=2
Din definiţia fazei trebuie precizat că noţiunea de defazaj” apare şi trebuie folosită doar atunci
când se compară între ele două tensiuni sinusoidale. Prin definiţie, defazajul este diferenţa fazelor
a două tensiuni sinusoidale de aceeaşi frecvenţă. Deci, defazajul dintre tensiuni este:
=(T+0) –(T) = 0

Propagarea semnalelor sinusoidale în circuite electrice liniare. Semnalele sinusoidale sunt

singurele din natură care se propagă prin sisteme liniare fără a fi deformate! Adică, dacă la
intrarea unui sistem liniar se aplică o sinusoidă, la ieşirea sa va apare tot o sinusoidă, dar care
poate avea:
- amplitudinea diferită, mai mare sau mai mică, faţă de amplitudinea sinusoidei de la
intrare;
- o posibilă întârziere, mai mare sau mai mică, faţă de sinusoida de intrare (fază diferită
faţă de tensiunea de intrare).
Dacă un circuit liniar, format din rezistoare, bobine si condensatoare, este alimentat de o
sursă de tensiune sinusoidală, atunci toţi curenţii din acel circuit vor fi tot sinusoidali, de aceeaşi
frecvenţă cu a sursei.
Toţi curenţii din circuit sunt sinusoidali, rezolvarea circuitului se rezumă doar la aflarea
amplitudinii acestora şi a defazajului lor faţă de sinusoidă ce reprezintă tensiunea u(t), aşa cum
este arătat în figura 1.3.

Figura 1.3. Regimul armonic în circuitele liniare

13
Filtre analogice realizate cu circuite electrice liniare. Orice reţea care conţine elemente liniare
de circuit, şi anume: rezistenţe (R), capacităţi (C) sau inductanţe (L), formează un sistem liniar
pentru semnalul care se propagă prin acea reţea.

Circuitul în regim sinusoidal. Cu ajutorul unui aparat matematic simplu vom pune în evidenţă
comportarea selectivă faţă de semnale de frecvenţă diferită, deci, comportamentul de filtru
analogic.
Vom alege ca exemplu trecerea semnalului sinusoidal printr-un circuit RC, având schema din
figura 1.4.

Figura 1.4. Filtru RC

Dacă semnalul de intrare este unul sinusoidal, atunci şi semnalul de ieşire va fi tot
sinusoidal. Ştiind acest lucru, putem să determinăm amplitudinea şi faza sinusoidei de ieşire.
Semnalul de la ieşirea sistemului diferă prin amplitudine şi fază faţă de semnalul de la intrare, de
aceea putem spune că circuitul procesează semnalul sinusoidal de intrare.
Pentru semnalele electrice există mai multe metode care permit determinarea exactă a
amplitudinii si fazei sinusoidei de ieşire atunci când se cunoaşte semnalul de intrare şi structura
circuitului. O soluţie simplă este analiza circuitului utilizând metoda „calculului în complex”.
Toate relaţiile, inclusiv teoremele lui Kirchhoff, se scriu „ca în curent continuu”, cu următoarele
diferenţe:
- toate mărimile electrice (tensiuni electromotoare, căderi de tensiune, curenţi) sunt
mărimi complexe, si trebuie notate ca atare subliniindu-le cu o bară.
- impedanţele condensatoarelor sunt 1/jωC, iar ale bobinelor sunt jωL, unde ω este
pulsaţia semnalului sinusoidal de la intrare.

Codul Morse

14
 Datorită marilor descoperiri din secolul al XIX-lea, ca electricitatea, apoi undele
electromagnetice, putem astăzi comunica la distanţă fără sa ne deplasam.
Telegraful electric cunoaşte adevăratul său succes datorită lui Samuel Morse (1791-1872),
pictor şi fizician american. El creează în 1832 un sistem care pune în legătură două staţii. De la
prima, operatorul trimite impulsuri electrice mai lungi sau mai scurte; ele ajung până la cea de a
doua staţie, unde sunt transcrise de cel care recepţionează mesajul. Morse elaborează un cod
simplu alcătuit din numai doua semne: linia si punctul. Fiecare literă a alfabetului şi fiecare cifră
este codificată printr-o combinaţie de linii si puncte.
Alfabetul Morse a fost folosit pe scară largă începând cu perioada timpurie a
comunicaţiilor radio (anii 1890).
Alfabetul Morse poate fi transmis în mai multe feluri. Iniţial a fost transmis sub formă de
pulsaţii electrice de-a lungul unei linii telegrafice, dar poate fi transmis ca un ton audio, ca un
semnal radio având pulsaţii ori tonuri lungi şi scurte sau ca semnale mecanice ori vizuale,
utilizând o lanternă, un heliograf sau aşa-numita lampă Aldis. Alfabetul Morse este prezentat în
figura 1.5.
Pentru a transmite un mesaj, telegrafistul manevrează un mic braţ (manipulator) care lasă
să treacă sau întrerupe curentul electric. Printr-o apăsare uşoară, lasă curentul să treacă pentru
scurt timp: acesta este echivalentul unui punct.

A .- K -.- U ..- 1 .----

B -… L .-.. V …- 2 ..---
C -.-. M -- W .-- 3 …--
D -.. N -. X -..- 4 ….-
E . O --- Y -.-- 5 …..
F ..-. P .--. Z --.. 6 -….
G --. Q --.- 7 --…
H …. R .-. - --..-- 8 ---..
I .. S … ? ..--.. 9 ----.
J .--- T - , .-.-.- 0 ----- (-)

Figura 1.5. Codul Morse.

15
 Alfabetul Morse se poate învăţa auditiv, adică după sunet, pentru aceasta avem nevoie de
un aparat care să ne dea o frecvenţă muzicală pe care să-o putem întrerupe cu ajutorul
manipulatorului (figura 1.5 b) dispozitivul folosit pentru obţinerea duratelor liniilor şi punctelor
la transmisia Morse), în vederea obţinerii semnalelor Morse, acest aparat poartă denumirea de
„Generator de ton ”. De obicei semnalele Morse sunt recepţionate după auz în cască sau difuzor,
punctul fiind redat printr-un sunet scurt iar linia printr-un sunet lung.
Decodarea se face de către un operator uman calificat, caz în care pot apare unele limitări
datorită vitezei cu care acesta poate recepţiona şi decodifica semnalul transmis.

Figura 1.5 a. Receptorul telegrafic a lui Samuel Morse

Figura 1.5 b. Manipulator

16
 1.3. Codificarea informaţiei în sistemele digitale

Sistemul de numeraţie binar a început să fie folosit în mod implicit încă din cele mai vechi
timpuri, odată cu apariţia logicii bivalente: odată definite noţiunile de "propoziţie adevărată" şi
"propoziţie falsă", operaţiile care lucrează cu aceste noţiuni sunt operaţii de tip binar. Folosirea
sistemului binar s-a răspândit însă cel mai mult abia recent, odată cu apariţia sistemelor
informatice, începând de la cele mai rudimentare şi până la cele curente.
Prima descriere cunoscută a unui sistem de numeraţie binar a fost scrisă între sec. VIII şi
IV Î.Hr. de către matematicianul indian Pingala.
Alfabetele ne permit exprimarea în scris (prin cuvinte) a ceea ce dorim să comunicăm iar
sistemul zecimal ne permite reprezentarea numerelor, folosind cifre de la 0 la 9. Un alt sistem de
codificare a informaţiei este sistemul de numeraţie binar. Acesta este un sistem de numeraţie care
foloseşte pentru reprezentarea informaţiei cifrele "0" şi "1".
În sistemele digitale informaţia se transmite sub forma unor cuvinte binare adică ca şiruri
de cifre care iau valorile de "0" sau "1" care poartă numele de biţi.
Un bit este unitatea elementară de informaţie şi poate conţine doar una din două variante posibile:
sau "0" sau "1" ("bit" vine de la "Binary digit"). În funcţie de conotaţia sa, un bit mai poate fi
reprezentat şi prin perechile "da" sau "nu", "adevărat" sau "fals".
Cuvintele binare sunt o succesiune de biţi de "0" si "1", pot fi reprezentate pe 4, 8 ,16,32, 64 biţi .
Sistemele digitale sunt realizate cu ajutorul unor componente electronice asamblate în
circuite electronice. În cel mai simplu circuit electronic format dintr-un bec, o baterie şi un
întrerupător pot fi 2 stări:
- „1” - starea ON - când circuitul are întrerupătorul închis şi tensiunea pe bec este cea dată
de sursă - adică informaţia transmisă este "1" (figura.1.6 )

Figura 1.6. Starea ON

17
 - 2 - starea OFF - circuitul este nealimentat (deci întrerupătorul este deschis) şi tensiunea
pe bec este "0" - informaţia transmisă este "0" (fig.1.7)

Figura 1.7. Starea OFF

Aceste stări se pot codifica cu "1" pentru starea ON şi cu "0" pentru starea OFF.
Stările "0" si "1" sunt folosite în sistemul binar pentru codificarea informaţiei şi
transmiterea ei sub forma unei succesiuni de stări astfel încât se obţine o succesiune de cifre "0"
si "1".
Circuitele electronice care operează cu stările "0" şi "1" se numesc porţi logice NU, ŞI,
SAU, ŞI-NU, SAU-NU etc. (porţile logice ,circuite electronice care implementează funcţiile
logice de bază ŞI, SAU, NU).
Algebra booleana operează cu elementele 0 şi 1. Operaţiile de bază ale algebrei booleene sunt:
- reuniunea (funcţia booleana SI)
- intersecţia(funcţia booleana SAU)
- negaţia (funcţia booleana NU).
Din aceste funcţii deriva alte funcţii ŞI-NU (NAND), SAU-NU (NOR), Sau-exclusiv
(XOR) etc.
Un cuvânt binar reprezentat pe 8 biţi în sistemul de numeraţie binar se numeşte Byte.
Bitul cel mai din stânga este cel mai semnificativ şi bitul cel mai din dreapta este cel mai puţin
semnificativ. Pentru un cuvânt de lungime N biţi se pot obţine 2N informaţii diferite. Pentru
reprezentarea informaţiei pe 8 biţi se pot obţine 2↑8=256 de caractere diferite.
Pentru a realiza operaţii cu numere şi mai mari este necesară o reprezentare a informaţiei
pe cuvinte de lungime mai mare de 4 biţi. Aceasta este o reprezentare cantitativa în sistemul binar
dar se pot face şi reprezentări calitative cum este codificarea unei culori şi a nuanţelor ei.

18
 În afara sistemului binar (pentru codificarea informaţiei ) se mai folosesc şi alte sisteme
de numeraţie cum sunt codul ASCII, codul hexazecimal, codul BCD.

Decodificatorul este un circuit combinaţional avand n intrări şi m iesiri , care identifică

un cod de intrare prin activarea unei singure linii de ieşire , corespunzătoare acestui cod. Numărul
maxim al liniilor de ieşire (numărul de căi) corespunde numărului de conbinaţii ale variabilelor
de intrare (m≤2ⁿ). Un decodificator cu 2ⁿ căi se notează cu DCD n:2ⁿ.Decodificatorul se
utilizează în numeroase aplicaţii, ca de exemplu adresa memoriilor, selectarea(validarea) unor
circuite sau a unor periferice afişarea datelor etc.
Deoarece decodificatoarele generează toţi termeni canonici complementaţi sau nu ,
corespunzători variabilelor de intrare ele se pot utiliza pentru implementarea funcţiilor logice.
Pentru aceasta , funcţia se aduce la forma canonică disjunctivă sau conjunctivă iar minimizarea
funcţiei nu mai este necesară. Implementarea unei funcţii exprimate sub forma canonică
disjunctivă se realizează utilizând pe lângă circuitul decodificator, o poartă ŞI-NU, cu un număr
de intrări egal cu numărul de teremeni ai funcţiei . O altă soluţie constă în utilizarea, în locul
porţii ŞI-NU unei porţi ”ŞI” la care se conectează terminalele asociate termenilor canonici care
nu intervin în expresia funcţiei .
Două implementări a unei funcţii booleene ( figura 1.8) prin decodificatoare cu ieşirii active în
starea 0 logic:

Figura 1.8. Două implementări ale unei funcţii booleene prin decodificatoare cu ieşirii active în
starea „0” logic.

19
 Microprocesorul

În 1947, J.Baarden, W.H.Brattain şi W.B.Shockley, cercetători la laboratoarele telefonice

Bell, au inventat tranzistorul, alcătuit dintr-o bucată foarte mică de siliciu, un material bun
conducător de electricitate.
Tranzistorul este mult mai mic decât tubul electronic şi poate servi drept comutator în
calculatoare. În 1950, inginerii de la societatea americană de electronică Texas Instruments au
descoperit un procedeu care permite gravarea şi legarea mai multor tranzistori între ei pe o placă
minusculă de siliciu de numai câţiva milimetri pătraţi. Totalitatea acestor tranzistori formează un
circuit integrat. În 1971, societatea Intel a reuşit să instaleze toate componentele principale ale
unui calculator într-un singur circuit integrat: acesta este primul microprocesor.
Microprocesorul reprezintă probabil cea mai importantă realizare a industriei electronice
a ultimelor două decenii. Apariţia sa este legată de necesitatea producerii unor circuite integrate
pe scară largă (LSI) universale, apte de a fi utilizate într-o gamă extinsă de aplicaţii.
Printre progresele tehnologiei electronice, înregistrate în ultimele decenii, apariţia
microprocesoarelor a reprezentat un moment de cotitură, atât în ceea ce priveşte plaja practic
nelimitată a domeniilor de aplicaţie a acestor componente revoluţionare din punct de vedere
tehnic şi tehnologic, cât şi în ceea ce priveşte concepţia şi realizarea sistemelor cu microprocesor.
Un nou mod de abordare a controlului proceselor industriale, cu ajutorul sistemelor numerice,
devenea posibilă cu acest prilej.
Din punctul de vedere al tehnologiei de fabricaţie, s-a pornit iniţial de la tehnologia
pMOS. Practic, toate tehnologiile disponibile de fabricare a circuitelor semiconductoare au fost
testate de-a lungul anilor (CMOS, NMOS, bipolare, I 2 L). Sunt preferate circuitele realizate în
tehnologii MOS, datorită densităţii mai mari de tranzistori pe cip, ce se pot obţine în aceste
tehnologii. Dintre acestea tehnologia NMOS a fost cea mai utilizată, atât datorită densităţii mari
cât şi a vitezei ridicate de comutaţie.
Unul dintre cele mai importante criterii, pentru evaluarea şi selecţia microprocesoarelor,
este mărimea cuvântului de date al acestora. Cuvinte de date mai mari implică evident o putere de
calcul şi adresabilitate sporite.
Creşterea performanţelor şi a complexităţii acestor circuite s-a făcut bineânţeles cu preţul
unui efort de proiectare sensibil crescut. Astfel, acesta a crescut de la 1 om-an, la peste 100 om-
an, pentru circuitele cele mai avansate.

20
În decursul anilor, a crescut sensibil şi capacitatea de adresare a microprocesoarelor. Numărul de
moduri auxiliare de adresare a crescut de asemenea. Multe firme oferă circuite specializate pentru
controlul şi coordonarea funcţionării memoriei sistemului.
Din punct de vedere al setului de instrucţiuni aceste microcontrolere sunt compatibile,
diferenţele dintre ele constând în capacitatea memoriei program (512 bytes pentru PIC16X83,
respectiv 1024 bytes pentru PIC16X84 ), tipul de memorie program ( CMOS sau FLASH ),
memoria de tip ROM prezentă la PIC16CR83, respectiv PIC16CR84 şi capacitatea memoriei de
date (36 , respectiv 68 bytes ).
Structura generală a microcontrolerului PIC 16F84 este reprezentată în schiţă reprezentând
blocurile de bază(figura 1.3.1).

Figura 1.3.1. Microprocesorul PIC16F84

Aceste microcontrolere au implementată arhitectura RISC (Reduce Instruction Set Code )
astfel au disponibil 35 de instrucţiuni ( un set redus faţă de alte micro-controlere). Construit pe o
arhitectură de tip Harvard, procesorul foloseşte bus-uri separate pentru instrucţiuni şi pentru date,
ceea ce permite utilizarea unor instrucţiuni de 14 biţi lungime şi o magistrală de date pe 8 biţi.

21
 Tipic microcontrolerul PIC16F84 are pînă la 64 bytes memoria RAM, 64 bytes memoria
de date EEPROM şi 13 porturi de intrare-ieşire. Un prescaler (T M R0) este de asemenea
disponibil.
Există patru opţiuni în ceea ce priveşte configuraţia oscilatorului extern. Utilizatorul poate
programa 2 biţi de configurare (FOSC1 şi FOSC2 ) pentru selecţia unuia dintre cele patru
moduri:
- LP (Lower-Power Crystal)
- XT (Crystal / Resonator )
- HS ( Hoght Speed-Crystal-Resonator )
- RC ( Resistor / Capacitor )

În situaţia decodorului Morse , am utilizat pentru oscilatorul extern un cristal de cuarţ de

4.000 [MHz], împreună cu două condensatoare de 82 [pF] pentru asigurarea stabilităţii
oscilatorului.

Arhitectura internă a procesorului PIC16F84

Înalta performanţă a familiei PIC16XXX este caracteristică tuturor procesoarelor Risc. În
primul rând, PIC16XXX foloseşte o arhitectură de tip Harvard (figura 1.3.2).
În această arhitectură programul şi datele sunt accesate din memorii separate. Deci
dispozitivul are magistrala pentru memoria program şi separat magistrala pentru memoria de
date.

22
 .

23
 Figura 1.3.2. Arhitectură de tip Harvard

Acest lucru face posibilă atingerea unor viteze mai mari decât în arhitecturile tradiţionale
von Newmann, unde atât programul cât şi datele sunt accesate din aceeaşi memorie şi folosind
aceeaşi magistrală.
Instrucţiunile pentru PIC16XXX sunt de 14 biţi lungime. Bus-ul de 14 biţi ataşat
memoriei program permite execuţia instrucţiunii de 14 biţi într-un singur ciclu
Diagrama de tact/ciclul unei instrucţiuni
Intrarea de clock (OSC1) este divizată intern cu 4, generând patru semnale de tact
interne : Q1, Q2 ,Q3, Q4. Numărătorul de program (Program Counter ) este incrementat la fiecare
24
Q1, instrucţiunea fiind preluată din memoria programului şi încărcată în registrul de instrucţiuni
în ciclul Q2, iar după aceea decodată şi executată în intervalul de la Q3 la Q4. Diagrama care
cuprinde tactul şi execuţia unei instrucţiuni este prezentată în figura 1.3.3

Figura 1.3.3. Diagrama care cuprinde tactul şi execuţia unei instrucţiuni

Execuţia unei instrucţiuni. Un ciclu maşină constă în patru cicluri Q1, Q2, Q3, Q4.
Execuţia unei instrucţiuni este realizată efectiv într-un singur ciclu complet. Dacă instrucţiunea
determină modificarea numărătorului de program (PC), de exemplu utilizând instrucţiunea Goto,
atunci două cicluri sunt necesare pentru completarea execuţiei.
Un ciclu începe cu incrementarea numărătorului de program în intervalul Q1. În
continuare instrucţiunea este copiată în registrul de instrucţiuni. Această instrucţiune este apoi
decodată şi executată în intervalele Q2, Q3 şi Q4.
Memoria de date este citită în timpul Q2 şi scrisă în intervalul Q4.

Unitatea de logică aritmetică este responsabilă de executarea operaţiilor ca adunarea,

scăderea, mutarea (la stânga sau la dreapta într-un registru) şi de operaţiile logice. Mutarea
datelor într-un registru se mai numeşte 'shifting'- transferare. PIC16F84 conţine o unitate logică
aritmetică de 8 biţi şi regiştri de lucru de 8 biţi, reprezentată în figura 1.3.4.

25
 Figura 1.3.4. Unitatea de logică-aritmetică şi cum lucrează

În instrucţiunile cu doi operanzi, în mod obişnuit un operand este în registrul de lucru

(registrul W), iar celălalt este unul din regiştri sau o constantă. Prin operand înţelegem conţinutul
asupra căruia se fac unele operaţii, iar un registru este oricare din regiştrii GPR sau SFR. GPR
este o prescurtare de la 'General Purposes Registers'-Regiştri cu Scopuri Generale, iar SFR de la
'Special Function Registers'-Regiştri cu Funcţie Specială. În instrucţiunile cu un operand, un
operand este fie registrul W fie unul din regiştri. Pe lângă operaţiile aritmetice şi logice, ALU
controlează biţii de stare (biţi găsiţi în registrul STATUS). Executarea unor instrucţiuni afectează
biţii de stare, de care depinde rezultatul însuşi. Depinzând de ce instrucţiune este executată, ALU
poate afecta valorile biţilor Carry (C), Digit Carry (DC), şi Zero (Z) în registrul STATUS.

Funcţia de control. Microprocesorul operează în mod secvenţial, determinat de către

un program memorat, format din instrucţiuni. Dar programul în sine nu este suficient pentru
funcţionarea sistemului. Trebuie să fie activate în mod corespunzător semnalele de control, la
momente adecvate de timp, pentru secţiunile de MEMORY, ALU, INPUT/OUTPUT, în vederea
citirii, decodificării şi executării instrucţiunilor în ordinea dorită şi evitându-se interferenţa
operaţiilor.
Toate aceste cerinţe sunt îndeplinite de către secţiunea de CONTROL. În esenţă,
secţiunea de CONTROL reprezintă "sistemul nervos" al microprocesorului, asigurând
secvenţializarea, decodificarea şi activarea operaţiilor acestuia.

26
 Memoria internă a sistemului microcalculator reprezintă o parte componentă esenţială
a acestuia. Ea este utilizată pentru memorarea programelor executate de către microprocesor, şi
pentru vehicularea datelor şi rezultatelor diferitelor operaţii efectuate. Denumită memorie
principală a sistemului, capacitatea sa depinde de tipul microprocesorului utilizat, Memoria de
date EEPROM
PIC16F84 are 64 de bytes de locaţii de memorie EEPROM la adresele de la 00h la 63h
unde se poate scrie sau de unde se poate citi. Cea mai importantă caracteristică a acestei memorii
este că nu pierde conţinutul în timpul închiderii sursei de alimentare. Aceasta înseamnă practic că
ceea ce a fost scris în ea va rămâne chiar şi când microcontrolerul este închis. Datele pot fi
reţinute în EEPROM fără sursa de alimentare până la 40 de ani. (după cum declară producătorul
lui PICD16F84), şi se pot executa 10000 de cicluri de scriere.
În practică, memoria EEPROM este folosită pentru stocarea unor date importante sau a
unor parametri de proces.
Un asemenea parametru este o temperatură dată, asignată când se setează un regulator de
temperatură la un proces. Dacă nu s-a reţinut, va fi nevoie să se ajusteze temperatura dată după
fiecare întrerupere a alimentării. Pentru că aceasta este foarte nepractic (chiar periculos),
producătorii de micro-controlere au început să instaleze un tip mai mic de memorie EEPROM.
Memoria EEPROM este plasată într-un loc special al memoriei şi poate fi accesată prin
regiştri speciali. Aceşti regiştri sunt:
• EEDATA la adresa 08h, care reţine datele de citit sau cele de scris.
• EEADR la adresa 09h, ce conţine o adresă a locaţiei EEPROM ce este accesată.
• EECON1 la adresa 88h, ce conţine biţi de control.
• EECON2 la adresa 89h. Acest registru nu există fizic şi serveşte la protejarea EEPROM-ului de
scrieri accidentale.
Registrul EECON1 la adresa 88h este un registru de control cu 5 biţi implementaţi. Biţii 5, 6 şi 7
nu sunt folosiţi, şi prin citire sunt totdeauna zero.

Organizarea memoriei a micro-controlerului PIC16F84 (figura 1.3.6) are două blocuri

separate de memorie: memoria program şi memoria de date. Fiecare bloc are propriul bus, deci
accesul în fiecare dintre ele este posibil în timpul aceleaşi perioade de tact . Memoria de date este
împărţită în :
- memoria RAM cu caracter general (general purpose RAM)
27
 - regiştri cu funcţie specială (special function register SFR).

Memoria program a fost realizată în tehnologia FLASH ceea ce face posibil de a

programa un microcontroler de mai multe ori înainte de a fi instalat într-un montaj, şi chiar după
instalarea sa dacă se întâmplă unele schimbări în program sau parametri de proces. Mărimea
memoriei program este de 1024 locaţii cu lăţime de 14 biţi unde locaţiile zero şi patru sunt
rezervate pentru reset şi pentru vectorul întrerupere.

Memoria de date constă din memoriile EEPROM şi RAM. Memoria EEPROM constă
din 64 de locaţii de opt biţi a căror conţinut nu este pierdut în timpul opririi sursei de alimentare.
EEPROM-ul nu este direct adresabil, dar este accesat indirect prin regiştrii EEADR şi EEDATA.
Pentru că memoria EEPROM este folosită curent la memorarea unor parametri importanţi (de
exemplu, o temperatură dată în regulatoarele de temperatură), există o procedură strictă de scriere
în EEPROM ce trebuie urmată pentru a preveni scrierea accidentală. Memoria RAM pentru date
ocupă un spaţiu într-o hartă a memoriei de la locaţia 0x0C la 0x4F ceea ce înseamnă 68 de locaţii.
Locaţiile memoriei RAM sunt de asemenea denumite regiştri GPR care este o abreviere General
Purpose Registers-Regiştri cu Scop General. Regiştrii GPR pot fi accesaţi indiferent de ce banc
este selectat la un moment.

Bancuri de Memorie. În afară de diviziunea în 'lungime' a regiştrilor SFR şi GPR, harta

memoriei este de asemenea împărţită în 'lăţime' (figura 3.6.) în două zone numite 'bancuri'.
Selectarea unuia din bancuri se face de biţii RPO şi RP1 în registrul STATUS-stare.

Scrierea în memoria EEPROM .Pentru a scrie datele în locaţia EEPROM,

programatorul trebuie mai întâi să scrie adresa în registrul EEADR şi datele în registrul
EEDATA. Numai atunci este folositor de a seta bitul WR ce pune totul în mişcare. Bitul WR va
fi resetat, şi bitul EEIF setat urmând o scriere ce poate fi folosită în procesarea întreruperilor.
Valorile 55h şi AAh sunt prima şi a doua cheie care interzic ca scrierea accidentală în EEPROM
să se întâmple. Aceste două valori sunt scrise în EECON2 care serveşte doar pentru acel scop, de
a primi aceste două valori şi de a preveni orice scriere accidentală în memoria EEPROM. Liniile
de program marcate ca 1, 2, 3 şi 4 trebuie să fie executate în acea ordine în intervale egale de
timp.
28
 Păstrarea conţinutului regiştrilor importanţi. Doar valoarea de întoarcere a contorului
programului este înmagazinată într-o stivă în timpul unei întreruperi (prin valoare de întoarcere a
contorului programului înţelegem adresa instrucţiunii ce trebuie executată, dar nu a fost executată
pentru că a avut loc întreruperea). Păstrând doar valoarea contorului programului adesea nu este
suficient. Unii regiştri ce sunt în uz în programul principal pot fi de asemenea în uz în rutina de
întrerupere. Dacă ei nu sunt reţinuţi, programul principal va obţine valori complet diferite în acei
regiştri în timpul întoarcerii dintr-o rutină de întrerupere, ceea ce va cauza erori în program. Un
exemplu de asemenea caz este conţinutul registrului de lucru „W”. Dacă presupunem că
programul principal a folosit registrul de lucru „W” pentru unele din operaţiile sale, şi că a păstrat
în el o valoare ce este importantă pentru următoarea instrucţiune, atunci o întrerupere ce se va
întâmpla înainte de acea instrucţiune va schimba valoarea registrului de lucru „W”, ce va
influenţa direct programul principal.
Procedura de înregistrare de regiştri importanţi înainte de a merge la o rutină de
întrerupere se numeşte PUSH, în timp ce procedura ce aduce valorile înregistrate înapoi, se
numeşte POP. PUSH şi POP sunt instrucţiuni ale altor microcontrolere (Intel), dar sunt atât de
larg acceptate că o întreagă operaţie este numită după ele. PIC16F84 nu are instrucţiuni ca PUSH
şi POP, şi ele trebuie să fie programate.
În figura 1.3.5 este prezentată unul din posibilele cazuri de erori dacă nu s-a făcut salvarea
când s-a mers la un subprogram al unei întreruperi.

Figura 1.3.5. Posibile cazuri de erori

29
 Datorită simplităţii şi folosirii frecvente, aceste părţi ale programului pot fi făcute ca
macro-uri. Conţinuturile regiştrilor „W” şi STATUS sunt memorate în variabilele W_TEMP şi
STATUS_TEMP înainte de rutina de întrerupere. La începutul rutinei PUSH trebuie să verificăm
bancul selectat în prezent pentru că W_TEMP and STATUS_TEMP nu se găsesc în bancul 0.
Pentru schimbul de date între aceşti regiştri, instrucţiunea SWAPF se foloseşte în loc de MOVF
pentru că nu afectează starea biţilor registrului STATUS.

30
 Figura 1.3.6. Organizarea memoriei micro-controlerului PIC16F84

Porturi de intrare – ieşire. PIC16F84 are două porturi, PORT A şi PORT B . Unii pini ai
acestor porturi sunt multiplexaţi , având mai multe funcţii , după cum urmează:

PORT A
1. RA0-port bidirecţional de intrare- ieşire de tip TTL
2. RA1-port bidirecţional de intrare- ieşire de tip TTL
3. RA2-port bidirecţional de intrare- ieşire de tip TTL
31
 4. RA3-port bidirecţional de intrare- ieşire de tip TTL
5. RA4/TOCKI poate fi selectat ca port bidirecţional de intrare-ieşire intrarea fiind de tip
Triger-Schmith, respectiv ieşire cu colectorul în gol (open drain). De asemenea, poate fi selectat
ca intrare de clock pentru numărătorul TM R0.

PORT B
PORT B este un port bidirecţional. Registrul PORTB poate fi programat Software.
1.RB0/INT poate fi selectat şi ca pin de întrerupere externă. Ieşirea este TTL, intrarea
Trigerr-Schmitt;
2. RB1-port bidirecţional de intrare-ieşire de tip TTL
3. RB2- port bidirecţional de intrare-ieşire de tip TTL
4. RB3- port bidirecţional de intrare-ieşire de tip TTL
5. RB4- port bidirecţional de intrare-ieşire de tip TTL
6. RB5- port bidirecţional de intrare-ieşire de tip TTL
7.RB6- port bidirecţional de intrare-ieşire de tip TTL, cu intrare de tip Triger-Schmitt cînd
este utilizat în modul de programare serială. Pe aceasta se aplică semnalul de tact (CLOCK) în
timpul programării.
8. RB7– port bidirecţional de intrare-ieşire de tip TTL sau intrare dedate (DATA) în
modul de programare serială.

Operaţii de intrare /ieşire efectuate prin întreruperi. Întreruperile sunt un mecanism a

unui microcontroler ce îi permit să răspundă la unele evenimente la momentul când se întâmplă,
indiferent de ce face atunci microcontrolerul. Aceasta este o parte foarte importantă, pentru că
permite conexiunea microcontrolerului cu lumea de afară. În general, fiecare întrerupere schimbă
debitul programului, îl întrerupe şi după executarea unui subprogram (rutine de întrerupere),
continuă din acelaşi punct.
Una din posibilele surse de întreruperi şi cum afectează programul este reprezentată în
figura 1.3.7.

32
 Figura 1.3.7 Una din posibilele surse de întreruperi şi cum afectează programul

Registrul de control al unei întreruperi se numeşte INTCON şi se găseşte la adresa 0Bh.

Rolul lui este de a permite sau interzice cererile de întreruperi, şi în caz că nu sunt permise,
înregistrează cererile de întrerupere singulare prin biţii lui.
Registru INTCON

PIC16F84 are patru surse de întrerupere:

1. Terminarea scrierii datelor în EEPROM
2. Întreruperea TMR0 cauzată de depăşirea timer-ului
3. Întreruperea în timpul schimbării la pinii RB4, RB5, RB6 şi RB7 ai portului B.
4. Întrerupere Externă de la pinul RB0/INT al microcontrolerului
În general, fiecare sursă de întrerupere are doi biţi legaţi la ea. Unul permite întreruperea,
iar celălalt detectează când au loc întreruperi. Există un bit comun numit GIE ce poate fi folosit
pentru a interzice sau permite toate întreruperile simultan. Acest bit este foarte folositor când se
scrie un program pentru că permite ca toate întreruperile să fie interzise pentru o perioadă de
timp, aşa că execuţia unei părţi importante a programului să nu fie întreruptă. Când instrucţiunea
ce resetează bitul GIE a fost executată (GIE=0, toate întreruperile interzise), fiecare întrerupere ce
rămâne nerezolvată trebuie ignorată.
33
Întreruperile ce rămân nerezolvate şi ce au fost ignorate, sunt procesate când bitul GIE (GIE=1,
toate întreruperile sunt permise) va fi şters. Când i s-a răspuns întreruperii, bitul GIE a fost şters,
aşa că orice întreruperi adiţionale vor fi interzise, adresa de întoarcere a fost trimisă în stivă, iar
adresa 0004h a fost scrisă în contorul programului – numai după aceasta începe răspunsul la o
întrerupere! După ce este procesată întreruperea, bitul a cărui setare a cauzat o întrerupere trebuie
şters, sau rutina de întrerupere va fi procesată automat tot mereu în timpul întoarcerii la
programul principal.
Schema simplificată a întreruperilor microcontrolerului PIC16F84 este prezentată în
figura 1.3.8.

Figura 1.3.8. Schema simplificată a întreruperilor microcontrolerului PIC16F84

Microcontrolerul PIC16F84 a fost proiectat astfel încât să se obţină fiabilitate maximă
minimizînd costurile de producţie prin eliminarea componentelor exterioare, oferind facilităţi de
consum redus (power saving ) şi de protecţie a codului (locaţii ID).
Caracteristici ale PIC16F84 :
1. Selectarea tipului de oscilator;
2. Resetul:
-la pornire POR (Power on reset);
-resetul numărătorului la pornire PWRT (Power up timer);
-OST (Oscillator start up timer):
3. Sistemul de întreruperi (în număr de patru);
4. Counter-ul WDT (Watchdog) ;
5. Modul SLEEP de operare cu consum redus (Stand By);
34
 6. Locaţii speciale de memorie pentru coduri de acces la program (ID );
7. Programarea serială în circuit.
PIC16F84 este dotat cu un oscilator WDT (Watchdog ), care poate fi dezactivat numai
prin biţii de configurare. Acesta foloseşte propriul oscilator de tip RC, fiind independent de
oscilatorul extern din pinii OSC1 şi OSC2. În timpul unei funcţionări normale , trecerea prin ”0”
a numărătorului WDT generează un reset al procesorului; dacă acesta este în modul SLEEP,
aceeaşi situaţie determină revenirea procesorului în starea normală de funcţionare (Wake-up) şi
continuarea execuţiei programului.
WDT poate fi dezactivat permanent prin programarea bitului de configurare WDTE cu
”0”.
Există două numărătoare care realizează o întârziere la pornire. Primul este OST-ul
(Oscillator start up timer ) ; acesta menţine procesorul în stare de reset până când oscilatorul
pilotat cu cuarţ devine stabil. Cel de-al doilea numărător este PWRT (Power up timer ) şi
realizează o întârziere fixă de 72[ms] numai la pornire.
Această structură menţine procesorul în stare de reset până în momentul stabilirii
alimentării. Datorită acestor două numărătoare integrate în cip , cele mai multe dintre aplicaţii nu
necesită circuit extern pentru reset.
Modul SLEEP este un mod de consum redus în care procesorul este inactiv (Stand by).
Utilizatorul poate readuce procesorul în starea normală , din modul SLEEP
printr-un reset extern ,trecerea prin ”0” a numărătorului WDT (Watchdog) sau prin
generarea unei întreruperi (IRQ).
Există mai multe opţiuni pentru tipul de oscilator extern folosit. Oscilatorul RC este
utilizat pentru reducerea costurilor , în timp ce modul LP cu cristal de cuarţ reduce consumul.
Există un set de biţi care permit configurarea şi selecţia modului folosit.
Instrucţiunile sunt executate într-un singur ciclu maşină, cu excepţia instrucţiunilor de
condiţionare, sau când numărătorul de program (PC) se modifică în urma execuţiei unei
instrucţiuni. În acest caz execuţia durează două cicluri maşină în cel de-al doilea ciclu
executându-se instrucţiunea nop (No operation).
Un ciclu maşină constă în patru perioade de tact. De aceea, pentru un oscilator extern cu
frecvenţa de 4 [MHz] timpul în care se execută în mod normal o instrucţiune este de 1 [(s]. În
cazul în care se testează îndeplinirea unor condiţii sau schimbarea numărătorului de program ca
rezultat al unei operaţii, timpul de execuţie devine 2 [s].
35
 Decodorul de ton

Este realizat cu un circuit integrat specializat LM567 produs de National Semiconductors.

Circuitul integrat LM567 este un integrat utilizat în scară largă pentru decodoarele de ton. La
ieşire are un tranzistor care lucrează în comutaţie ,(regim saturat-blocat), astfel încât prezenţa
unui semnal la intrarea decodorului, cu frecvenţa în banda de trecere a filtrului determină
saturarea tranzistorului , rezultând la ieşire un nivel corespunzător lui “0” logic.
Componentele externe sunt utilizate pentru setarea frecvenţei fundamentale (F 0) a benzii
şi pentru întârzierea ieşirii.
În principiu , este vorba despre un filtru trece bandă (FTB) , realizat cu buclă PLL .
Componenta alternativă a semnalului de la ieşirea preamplificatorului de microfon ajunge la
intrarea decodorului (pinul 3) prin intermediul unui condensator fix.
Capacitatea din pinul 2 ( Input Filter) stabileşte banda de trecere a filtrului conform
următoarei relaţii aproximative de calcul.:
Vi
f 0C2
B=1070 , unde (2.1)
Vi= tensiunea de intrare [volţi rms] VI<=200 mV
C2=capacitatea condensatorului din pinul 2 [  F]
Frecvenţa fundamentală a decodorului de ton este egală cu frecvenţa liberă de
oscilaţie a oscilatorului comandat în tensiune (VCO) . Această frecvenţă este aproxi-mată
de următoarea relaţie de calcul:
1

F0 1.1R1C 1 unde (2.2)
,

R1 = rezistenţa din pinul 5 (Rvco);

C1 = condensatorul din pinul 6.

În cazul nostru e necesar ca fundamentală a filtrului trece bandă să fie cuprinsă în

intervalul 600[Hz]-1800[Hz], aceasta fiind gama tipică de frecvenţe utilizate în transmisiunile
Morse. Aşadar , s-a impus ca pentru C1 să se folosească un condensatorfix cu capacitatea de 0.1 [
 F] şi conform relaţiei 2.2 avem:

36
 fmin= 600[Hz]
1 1
  15.15 K
=> R1= 1.1 f min C1 1.1  600  0.1  10 6

C1=0.1 [  F]

Fmax=1780[Hz]
1 1
 6
 5.12 K
=> R1= 1.1 fC1 1.1  1780  0.1  10
C1=0.1 [  F]

La implementare s-a ales pentru R1 un rezistor fix de 5.1[k  ] ]n serie cu un semireglabil

liniar de 10[k  ] .
Ieşirea decodorului de ton este compatibilă TTL , fiind capabilă să debiteze un curent de
maxim 100[mA] . Dintre caracteristicile acestui decodor de ton (LM567) se evidenţiază:
- o puternică rejectare a semnalelor care nu se află în banda de trecere a filtrului;
- imunitate la semnale false;
- o foarte bună stabilitate pe frecvenţa centrală (F0) ;
- alegerea frecvenţei centrale într-un domeniu suficient de larg : 0.01[Hz]-500[KHz];
- reglajul lăţimii benzii de la 0-14[%] din F0;
- timp de calare a buclei PLL mic.

Viteza de detecţie. Timpul minim de blocare este legat de frecvenţa naturală a buclei. Cu
cât este mai mică, ea devine mai activă în regimul tranzitoriu. Astfel, viteza maximă de
funcţionare este obţinută atunci când C2 se află la un nivel minim. Atunci când semnalul aplicat
pentru prima dată, faza poate să iniţieze conducerea oscilatorului controlat de frecvenţa de
intrare.
Valorile condensatoarelor C2 şi C3 permit cea mai mare viteza de operare pentru diferite
frecvenţe. Rata minimă la care informaţiile digitale pot fi detectate este de aproximativ 10 cicluri
pe biţi, ceea ce corespunde la o rată de transfer de informaţii de f0/10 baud.
37
Sensibilitatea. Atunci când funcţionează ca detector pe bandă foarte îngustă (mai puţin de 8%),
ambele condensatoare C2 şi C3 sunt destul de mari pentru a îmbunătăţi semnalul şi a respinge
zgomotul în afara benzii de semnal. Acest lucru va încetini în mod inevitabil, timpul de răspuns.
La ieşirea decodorului de ton s-a montat un led indicator printr-o rezistenţă de limitare a
curentului pentru urmărirea funcţionarii etajului. Schema decodorului de ton este prezentată în
figura 1.3.9.

Figura 1.3.9.Schema decodorului de ton realizat cu NE567

Modulul LCD
Afişarea caracteristicilor ASCII decodate de microcontroler se realizează pe un display
alfanumeric 2x16 (doua linii şi 16 caractere ) de tip DEM 16216SYH-LY, produs de Seiko

38
Instruments( figura 1.4.a, figura 1.4.b ). Acest modul conţine o matrice de cristale lichide (LCD)
de consum redus, contrast ridicat şi vizibil dintr-un unghi larg (TN LCD) şi un controler CMOS-
LCD integrat.

Figura 1.4.a Display DEM 16216SYH-LY

Figura 1.4.b. Schema bloc a display-ului DEM 16216SYH-LY

Controlerul este realizat după standardul industrial al firmei Hitachi, HD44780.

Generatorul de caractere este integrat în controler şi cuprinde setul complet de caractere ASCII,
plus altele. Toate funcţiile display-ului sunt controlabile prin intermediul unui set de instrucţiuni,
astfel încât modulul poate fi uşor interfaţat cu un microcontroler (MCU). Această caracteristică îl
face aplicabil într-un domeniu larg, incluzând sistemele de afişare pentru computere sau în
aparatură de măsură.

Funcţiile pinilor sunt descrise în Tabelul 1.1:

Denumirea Nr. I/O Dest. Funcţie
39
 semnalului pinilor
DB0 – DB3 4 I/O MCU Bus de date bidirecţional cu trei stări: Datele
sunt citite din modul de către MCU sau
scrise în modulul LCD de către acesta .
Dacă este setată adresarea pe 4 biţi, aceşti
pini sunt nefolosiţi.
DB4 – DB7 4 I/O MCU Bus de date bidirecţional cu trei stări: Datele
sunt citite din modul de către MCU sau
scrise în modul LCD de către acesta. DB7
este folosit şi ca flag de busy.
E 1 Intrare MCU Acest semnal activează scrierea sau citirea
în/din modul
R/ W 1 Intrare MCU Selectat ”0” logic pentru operaţia de
scriere, respectiv ”1” logic pentru citire.
RS 1 Intrare MCU Semnal de selecţie acelor două registre (de
citire sau de scriere ).
VLCD 1 - Alim. Terminal pentru alimentarea cristalelor
lichide: contrastul display-ului variază
proporţional cu VLCD.
VDD 1 - Alim. +5V
VSS 1 - Alim. GND 0V

Regiştri .Modulul LCD prezintă doi regiştri de 8 biţi cu următoarea semnificaţie:

Registrul de instrucţiuni (IR);
Registrul de date (DR).
Aceştia sunt selectaţi de pinul RS conform Tabelulu 1.1. Registru(IR)memorează
codul instrucţiunii, cum ar fi: Display Clear sau Cursor Shift, adresa (DD RAM) poziţiei
în care urmează să afişeze şi adresa caracterului de afişat.
Registrul (DR) memorează temporar datele ce urmează a fi scrise în (DR RAM) sau (CG
RAM), sau citite din (DD RAM) sau (CG RAM).
Flagul Busy ( BF )
Acest flag indică dacă modulul este gata să accepte următoarea instrucţiune. Starea
acestui bit trebuie să fie verificată de fiecare dată înaintea execuţiei unei instrucţiuni. Dacă o

40
instrucţiune este executată fără verificarea prealabilă a acestui bit, apare o întârziere în execuţia
instrucţiunii respective.
Numărătorul de adresă ( AC )
Numărătorul de adresă (Address Counter ) specifică adresa la care datele sunt scrise sau
citite în DD RAM sau CG RAM. Când datele sunt scrise sau citite din ( DD RAM ) / ( CG
RAM ), registrul AC este în mod automat incrementat, respectiv decrementat, conform cu modul
de operare selectat de Entry Mode Set. Conţinutul numărătorului de adresă ( AC ) este copiat în
ieşirile DB0 - DB6 ,conform tabelului anterior, dacă RS=0 şi R/W=1.
Memoria RAM de date a display-ului ( DD RAM )
( DD RAM ) este o capacitate de până la 80x8 biţi şi memorează datele afişate a80 de
caractere a câte 8 biţi fiecare ( figura 1.4.1)
Generatorul de caractere ROM ( CG ROM )
Generatorul are predefinite 192 de tipuri de caractere cu font de 5x7 puncte, fiecare fiind
reprezentat pe 8 biţi. Tabelul 1.2. prezintă corespondenţa dintre codurile caracterelor şi tipurilor
acestora.

Figura 1.4.1. Schema pentru conectarea printr-un bus de 4 biti

41
 Tabelul 1.2 Setul de caractere predefinite ale display-ului DEM 16216SYH-LY

Generatorul de caractere RAM ( CG RAM ) este folosit pentru definirea de către

programator a caracterelor. opt tipuri de caractere pot fi astfel programate.
Setul de instrucţiuni
Modulul LCD DEM 16216SYH-LY are un set de 11 instrucţiuni utilizate la iniţierea şi
funcţionarea în bune condiţii. Acestea sunt: Display Clear, Cursor Home, Entry Mode Set,
Display ON/OFF Control, Function Set, CG RAM Address Set, BF/ Address Read, Data Write to
CG RAM, Data Read from CG RAM or DD RAM.

42
 CAPITOLUL II
FORMULAREA PROBLEMEI

2.1. Schema bloc a decodorului de cod Morse

Display alfanumeric 5.
5
V
4.
5 MCU
V manipulator
Semnal audio

Detector de ton Preamplificat

or M
audio
Microfon

3. 5 Sursă 12V/9v 2.
V de
alimentare

1.
220Vc.a.
Blocurile detectorului de cod Morse:
1. Sursa de alimentare
2. Preamplificator audio
3. Decodor de ton
4. MCU
5. Display alfanumeric
6. M- microfon

43
2.2. Descrierea blocurilor componente şi a funcţionării
Decodorul de Morse este compus din 5 module distincte conectate între ele. Aceste module sunt
descrise în subcapitolul următor.

Blocul de alimentare ( sursa de alimentare). Alimentarea cu energie a montajelor

electronice reprezintă o cerinţă esenţială în orice sistem în scopul conversiei parametrilor
tensiune curent conform scopului urmărit.
Pentru orice schemă electronică este prevăzut un regim energetic care trebuie realizat de
către blocul de alimentare.
Bateriile şi acumulatoarele reprezintă pentru montajele electronice surse de energie
aproape ideale, deoarece nu introduc, pe întreaga perioadă a funcţionării lor, distorsiuni sau
paraziţi de natură electrică. Inconvenientul surselor chimice constă în durata de viaţă limitată
pentru baterii şi faptul că acumulatoarele trebuie reîncărcate periodic.
Reţeaua de curent alternativ reprezintă o sursă constantă de energie, care trebuie, printr-o
serie de transformări, adaptată necesităţilor energetice ale montajului electronic. Alimentarea
curent alternativ-curent continuu se face ţinând cont de următorii factori:
- valoarea curentului continuu maxim
- valoarea tensiunii continue
- factor de stabilitate al tensiunii continue.
De obicei acest sistem, numit redresor, include următoarele componente:
- transformatorul de reţea, care realizează conversia energiei din reţea la parametrii
apropiaţi de cei necesari alimentării montajului în curent continuu- tensiune continuă
- redresorul propriu-zis, care transformă tensiunea alternativă în tensiune continuă
pulsatorie.
- blocul de filtraj al tensiunii continue pulsatorii, format dintr-un grup de condensatoare
electrolitice şi neelectrolitice
- stabilizator de tensiune, funcţie de tipul alimentării cu energie a blocului electronic
( preamplificator, corector de ton, etc. )
În acest proiect nu am pus mare accent pe calculul alimentatorului deoarece componentele
acestuia se găsesc în comerţ, reprezentativ pentru acest decodor este partea formată din decodorul
de ton şi etajul cu microcontroler .

44
 Ca stabilizator de tensiune am folosi circuite din familia:  A78xx produse de firma
BĂNEASA S.A . Aceste circuite sunt produse în două variante: cu capsule tip TO-220 (78XXA /
78XXC ) şi capsulă tip TO-3 ( 78XXAK şi 78XXCK ).

Blocul preamplificator audio. Microfoanele sunt traductoare mecanoelectrice (mai exact

acustoelectrice) care transformă undele sonore în tensiune electrică variabilă. Eficienţa
transformării se măsoară prin sensibilitatea microfoanelor, adică prin valoarea tensiunii electrice
furnizate pentru unitatea de presiune acustică.
Valoarea tensiunii electrice furnizate de un microfon este determinată de sensibilitatea lui
şi de valoarea presiunii acustice, fiind egală cu produsul lor. Se precizează că presiunea acustică
la pragul de audibilitate este de 20  Pa (la frecvenţa de 1 kHz ), iar pragul de durere, 20 Pa,
raportul dintre ele fiind de 1 : 106. Unei discuţii puternice îi corespunde o presiune de 20 mPa. La
această presiune microfonul cu o sensibilitate de 1 m V/ Pa dă o tensiune de 1 (mV / Pa ) * 20
mPa = 20  V.
Deoarece acest semnal are o valoare foarte mică se foloseşte un preamplificator înainte de
Decodorul de Ton.
Preamplificatoarele sunt montaje destinate în general realizării unei amplificări cât mai
mari a semnalelor de audiofrecvenţă slabe, rezultate de la o sursă: detector, picup magnetofon iar
în cazul nostru microfon.
Uneori aceste semnale nu au intensitatea necesară pentru a fi preluate de un amplificator
obişnuit.
Cerinţele principale care trebuie îndeplinite de preamplificatoarele de microfon sunt:
- adaptarea impedanţei sursei de semnal
- asigurarea unei amplificări de tensiune ridicate, în condiţii de zgomot propriu şi
distorsiuni mici, într-o gamă dinamică suficient de extinsă.
Întrucât nu este necesară modificarea spectrului semnalului furnizat de microfon în scopul
corectării unor neajunsuri ale caracteristicii de frecvenţă a acestuia, preamplificatoarele de
microfon au scheme mai simple decât cele pentru doze de picup şi pentru capete magnetice ( care
conţin în plus circuite speciale de corecţie ).
Etajul format din microfon şi preamplificator este realizat astfel:
- microfonul cu condensator ( în miniatură )

45
 - etajul preamplificator realizat cu un tranzistor în conexiune emitor comun, figura 2.2,
schema clasică cu performanţe bune.

Figura 2.2 . Schema preamplificatorului de microfon.

Circuit lucrează în banda de frecvenţe audio cuprinsă între 20Hz si 100KHz, iar factorul
de amplificare este de X100 la 20dB, impedanţa de ieşire este foarte mică ceea ce permite
conectarea cablului de ieşire la o distanţă de până la 50 de metri.
Preamplificatorul este realizat cu două tranzistoare NPN cu siliciu, notate în schemă cu litera Q
(Q1 respectiv Q2).
Acest circuit este foarte sensibil, având posibilitatea de a capta cu ajutorul microfonului
orice sunet de intensitate scăzută şi îl poate reda fără distorsiuni la un nivel mult mai ridicat.

Blocul detector de ton. În blocul detector de ton şi frecvenţă am ales circuitul integrat
NE567, cu structura internă prezentată în figura 2.3, fiind un circuit electronic de sinfazare a
oscilatorului local cu semnalul exterior de sincronizare, detecţia a modulaţiei în amplitudine şi
putere de ieşire în circuit. Prima funcţie este de a încărca frecvenţa susţinută până când în banda
de detecţie apare semnalul iniţial de intrare. Centrul lărgimii benzii de frecvenţă şi ieşirea
întârziată sunt independent determinate de componentele exterioare.
Caracteristicile detectorului de ton NE567 sunt:
- gamă largă de frecvenţă(0,01hz- 500khz);
- stabilitate în centrul frecvenţei;
- banda de frecvenţă este independent controlată( până la 14%);
46
 - ajustarea frecvenţei de până la 20 :1 din gamă cu ajutorul unei rezistentei exterioare.

Figura 2.3. Structura interna a circuitului integrat NE 567

Modulul ce execută decodificarea semnalului primit de la modulul ADC este preluat de
circuitul integrat 74HC4093 ce conţine patru circuite trigger-Schmitt. Fiecare funcţie a circuitului
reprezintă câte o poartă NAND cu 2 intrări trigger-Schmitt cu acţiune pe ambele intrări. Poartă de
switch-uri pentru diferite puncte pozitive şi negative în funcţie de semnale.

MCU. Blocul 4 funcţional constă în microcontrolerul pe 8 biţi PIC16F84 produs de firma

Microcip. Funcţia lui este de a măsura durata unui „0” logic de la ieşirea decodorului de ton.
Acest „0” logic indică recepţia unui ton de către microfon.
Această durată este convertită în linii , puncte , spaţii între litere , spaţii între cuvinte. De
asemenea , procesorul realizează şi o corecţie a semnalelor recepţionate în situaţia în care
decodorul de ton omite un semnal. Această facilitate am considerat-o esenţială pentru o
funcţionare robustă în condiţii de variaţie a semnalului.
O altă funcţie importantă realizată de MCU constă în adaptarea la variaţiile de viteză ale
codului, adaptare posibilă prin calcularea unei medii a componentei semnalelor în timp real.
Această medie este folosită în calculul nivelului de prag, pentru interpretarea corectă a
simbolului.
Cu alte cuvinte, orice semnal recepţionat care are o durată mai mică decât un anumit
interval ( 16 [ms] ) este considerat zgomot, fiind ignorat. Fiecare simbol recepţionat este

47
memorat, iar atunci când se ajunge la un anumit număr de simboluri , acestea sunt asamblate
pentru conversia lui în caracter ASCII echivalent ce urmează a fi afişat .
Procesorul realizează atât interfaţarea cu un display cu cristale lichide ( LCD ) pe care
afişează caracterele ASCII, cât şi controlul display-ului. De asemenea, întregul montaj prezintă
interfaţă cu portul serial al unui PC ( RS232C ), acest lucru conferind două facilităţi:
1. posibilitatea reprogramării microcontrolerului în circuit, modelul implementat fiind
compatibil cu programatoarele serial de tip LUDIPIPO sau PROG84;
2. vizualizarea caracterelor ASCII recepţionate pe PC prin utilizarea unui program terminal de
comunicaţie gen Kermit sau Minicom setat la 8N1 şi rată 2400 bps .

Display LCD alfanumeric. Blocul cinci îl reprezintă display-ul LCD. Am utilizat un

modul LCD alfanumeric 2x16 ( 16 caractere pe 2 linii ), produs de Display Elektronik GmbH.
Acest display are încorporat un controler compatibil DEM 16216SYH-LY (standard industrial ),
un generator de caractere şi o memorie de date pentru stocarea caracterelor afişate. Funcţiile
display-ului sunt controlate prin instrucţiuni, modulul putând fi astfel interfaţat cu
microcontrolerul.

48
 2.3 Avantaje şi deficienţe
Decodorul de Morse se naşte dintr-o dublă exigenţă legată de învăţarea telegrafiei
auditive: în primul rând să îmbunătăţescă tradiţionalul generator de ton dotându-l cu un display
pe care să se verifice corectitudinea propriei manipulări, în al doilea rând pentru a putea dispune
de un instrument de cuplare la receptor, pentru ai ajuta pe cei ce se află în dificultatea de a
înfrunta perioada iniţială de activitate în domeniu. Consider că nici acest dispozitiv, nici altele nu
pot să se substituie capacităţii de interpretare a urechii şi a creierului, dar pot să furnizeze cel
mult un suport pentru a accelera învăţarea telegrafiei auditive .
Capacităţile de decodare se leagă în mod esenţial de calitatea semnalului primit care
trebuie să fie destul de robust şi curat, să nu se creadă totusi că se poate decodifica micul semnal
de abia perceptibil şi evanescent în mijlocul zgomotului de fond, în acest caz e mai bine să se
apeleze la ureche. Dacă totuşi semnalul e destul de bun şi stabil, atunci aparatul reuşeşte să-şi
desfăsoare bine treaba lui, fiind capabil să se adapteze automat rapidităţii manipulării într-un
interval de la 30 la 150 de litere pe minut, ştiind că un radiotelegrafist foarte bine antrenat poate
decoda la o viteză de maxim 120 de litere pe minut.

Avantaje :
- decodarea semnalelor telegrafice în timp real;
- realizează decodarea semnalelor telegrafice transmise de la viteza de 30 de litere
/minut până la 150 de litere /minut fără eroare (omul poate să recepţioneze până la
viteza de 110 litere /minut );
- posibilitate de transport şi alimentare de la o sursă proprie de tensiune (baterie) ;
- conectarea la sursa de semnal telegrafic este uşor de realizat;
- posibilitatea vizualizării propriei manipulări.

Deficienţe:
- erori în decodare când semnalul de intrare este mic în comparaţie cu zgomotul de fond
(bruiaj radio)
- erori în decodare când viteza de transmitere creşte peste viteza de 150 de litere pe
minut şi tonul audio variază în gama 700- 1000Hz .

49
 CAPITOLUL III
Proiectarea decodorului de cod Morse
3.1. Soluţia propusă
Conectarea decodorului de cod Morse la receptorul radio prin cablu şi prin microfon.

Receptorul staţiei radio

1482,00 KHZ

Conectare prin microfon

Conectare prin mufa de căşti audio

CW decoder

Figura 3.1.
Pentru a realiza conectării decodorului de cod Morse la receptorul staţiei radio am folosit
pe rând ambele variante de conectare posibile (prin cablu jack-jack de 3,5' şi conectarea cu
microfon )(figura 3.1).
Pentru testarea decodorului de cod morse la viteze şi tonuri diferite am folosit programul
pentru calculator „Acid morse trainer”(figura 3.2).

Figura 3.2. Interfaţa grafică a programului „Acid morse trainer”

50
 Program ce permite creşterea vitezei de transmitere a semnalelor telegrafice până la viteza
de 300 de litere /minut, variaţia tonului începând de la 100Hz până la 1000Hz şi putem adăuga
bruiaj peste tonul audio telegrafic.
Programul transmite semnale telegrafice audio (litere, numere şi semne) în funcţie de ce
opţiune alegem şi are posibilitatea de verificare (afişare) a semnalelor transmise prin butonul de
„output”.
Schema electrică a decodorului de cod Morse

LISTA DE COMPONENTE
Rezistenţe Condensatoare Circuite integrate
R1 = 1.8 K C1 = 47 F C13 = 1 F CI1 =  A7805
R2= 1.8
C2 = 4.7 F C14 = 220 F CI2 = MMC4093
K
R3 = 18 K C3 = 100 F C15 = 100 nF CI3 = NE567
R4 = 22 K C4 = 100 nF C16 = 100 nF CI4 =PIC 16F84
R5 = 18 K C5 = 82 pF C17 = 1.5 F
R6 = 18 K C6 = 82 pF C18 = 0.47 F D1,2 = OA95
R7 = 820  C7 = 100 nF C19 = 100 nF
R8 = 10 K C8 = 1 F C20 = 100 nF Q = 4 MHz
R10 =10 K C9 = 100 nF
R11 = 33 K C10 = 100 nF SR1 = 4.7 K
R12 = 3.3 K C11 = 220 F SR2 = 10 K

51
R13 = 18 K C12 = 22 F
3.2 Elemente de proiectare
Funcţionare. SR2 este un potenţiometru de 1K multitură şi împreuna cu două rezistenţe de 5k6
şi 6k8 se montează între pinii 5 şi 6 ai circuitului integrat pentru a se putea realiza calarea pe
semnalul dorit .
Condensatorul C16 se lipeşte cu atenţie direct pe pinii 6 şi 7 iar valoarea acestuia trebuie să fie
de 100nF.
între ieşirea Mon. notată pe schemă şi GND , se poate ataşa un difuzor de 32Ω pentru
monitorizarea semnalului.
Între punctul Key şi GND se poate conecta un manipulator clasic sau o cheie de manipulare
pentru antrenament.
Punctul P din schemă poate afişa pentru o perioadă scurtă de timp viteza de lucru dacă se
conectează la masă pentru 1-2 sec printr-un push-buton.
Punctul J anuleaza pauza dintre cuvinte sau litere , lucrul pe care l-am ignorat.
Condensatorii C1 şi C3 se conectează direct pe pinii stabilizatorului, acelaşi lucru se va
întampla cu condensatorii C5 , C6 , C8 , C9 , C14 şi C15 , în cazul respectiv– al integratelor.
Este bine ca circuitele 74HC4093 şi NE 567 să poată fi sortate din mai multe bucăţi – unele nu
răspund corespunzator.
După realizarea montajului , se injectează semnal de la ieşirea audio a calculatorului, montajului
fiindu-i necesar un semnal de aproximativ 100mV. Cu ajutorul unui osciloscop se urmăreşte
semnalul în punctele : pinii 3 şi 8 ai CI3 , pinul 3 al CI2 şi pinul 17 de la PIC16F84 , LED-ul
indică prezenţa semnalului telegrafic.
Personal am folosit decodorul de cod morse pe staţia radio R1301. Dacă semnalul este present
în punctele menţionate , se aduce potenţiometrul multitură SR2 în poziţia de mijloc şi se roteşte
uşor stânga – dreapta până semnalul este decodat.
Conectarea la sursa de semnal se face printr-un cablu ecranat tip microfon .
Intreg montajul se închide într-o carcasă metalică – în caz contrar se poate şterge softul din
microcontroler.

52
 3.3 Validarea soluţiei
Funcţionarea decodorului de cod Morse a fost testată cu ajutorul programului „Acid
morse trainer” , obţinând rezultate bune în decodarea semnalelor telegrafice până la viteza de 150
de litere pe minut.
- am realizat conectarea decodorului de cod Morse la ieşirea audio a calculatorului ;
- am rulat programul „Acid morse trainer” pe calculator cu opţiunea de verificare a
semnalelor transmise ;
- pe display-ul decodorului au fost afişate primele caractere decodate care au corespuns
cu cele ale programului rulat pe calculator .
am crescut viteza de transmitere a semnalelor telegrafice audio până la 150 de litere pe
minut şi decodorul de cod Morse nu a înregistrat erori

Figura 4.1. Decodorul de cod Morse

53
Cablu de conectare a decodorului de cod Morse cu receptorul staţiei radio (calculatorul)

Intrare Intrare Lumină

Intrare semnal microfon diplay Intrerupător
manipulator audio reţea 220V

Mufe de conectare a decodorul de cod morse

Componentele decodorul de cod Morse

54
 CONCLUZII
Ca rezumat al cercetării complexe, a analizei documentaţiei de specialitate în domeniul
radioelectronicii au fost obţinute următoarele concluzii:
1) Aplicaţia „Decodor de cod Morse” îşi găseşte utilitatea în domeniul transmisiunilor de
mesaje decodificate Morse, permiţând decodarea mesajelor transmise la viteze mari (până la 150
de litere pe minut), acest lucru nefiind posibil de realizat de către un operator uman.
2) Imunitatea la zgomotele adiacente datorată caracteristicii de transfer a filtrului trece
bandă (FTB) acordat pe frecvenţa fundamentală F0. Adaptibilitatea la schimbarea ratei
simbolurilor recepţionate reprezintă o altă caracteristică definitorie.
3) Upgrade software pe acelaşi suport hardware, se pot realiza noi aplicaţii cum ar fi
decodor pentru transmisiuni Radio-Packet utilizând protocolul AX.25 (cu extensia DAMA), dat
fiind că circuitul folosit în decorul de ton (LM567) poate lucra şi ca demodulator FSK (ASK) .
În acest caz , transmisiunile de date radio-pachet modulate AFSK sunt demodulate în
blocul decodor (se exclude partea de intrare : microfon şi preamplificator de microfon ) şi
prelucrate de către microprocesor astfel încât pe display şi în portul conectat la computer vom
putea urmări conţinutul frame-urilor de AX.25 din pachetul radio.

55