ACADEMIA MILTARĂ A FORŢELOR ARMATE

FACULTATEA ŞTIINŢE MILITARE

CATEDRA COMUNICAȚIE ȘI INFORMATICĂ

CURS DE LECŢII

SISTEME DE COMUNICAȚII ȘI
INFORMATICĂ 1

MODULUL COMUNICAŢII MULTICANAL 1

1
TEMA: Nr. 1. Bazele telefoniei

LECŢIA: Nr. 1. Principiul transmisiei în telecomunicaţii.

1. INTRODUCERE ÎN CURS

Cursul „Comunicaţii multicanal 1-2” reprezintă un aspect inovator al

învăţământului universitar militar. El se axează pe trei niveluri comportamentale, cu un
grad divers de complexitate: cunoaştere, aplicare, integrare. Nivelul cunoaştere
presupune acumularea cunoştinţelor teoretice, formarea bazei conceptuale în domeniul
reţelelor şi sistemelor de comunicaţii telefonice, telegrafice şi multiplex. Aplicarea
presupune formarea abilităţilor tipice disciplinei, dezvoltarea capacităţilor. Integrarea
presupune formarea capacităţii de transfer al cunoştinţelor teoretice şi al abilităţilor
practice în situaţii atipice, soluţionarea situaţiilor de problemă, rezolvarea unor sarcini cu
un grad sporit de complexitate, manifestarea atitudinilor personale faţă de diverse
activităţi. Nivelul comportamental de integrare constituie finalitatea procesului de
învăţământ la disciplina Comunicaţii multicanal 1-2 formată prin realizarea obiectivelor
de cunoaştere şi aplicare.
Cursul „Comunicaţii multicanal 1-2” ţinând cont de cele expuse mai sus cuprinde
aspectele generale referitoare la modalităţile de cunoaştere şi aplicate în practică a
materialului studiat, încadrându-se în numărul de ore repartizate pentru realizare în
semestrul III şi IV de studiu

ADMINISTRAREA DISCIPLINEI
Numărul de ore Evaluarea
Anul Semest
Codul disciplinei Nr. Examen,
predării rul P S LP Credit
ore colocviu
II III 60 36 6 18 examen

TOTAL 60 36 6 18 examen

2. NOŢIUNEA DE TELECOMUNICAŢII

2
 Telecomunicaţiile constituie un domeniu al tehnicii care se ocupă cu
transmiterea informaţiilor la distanţă.
În prezent, acest domeniu prezintă o maximă importanţă economică, politică,
militară şi socială, atât pentru ţările dezvoltate, cât şi pentru cele în curs de dezvoltare,
deoarece telecomunicaţiile permit schimbul rapid şi sigur de informaţii între subsistemele
societăţii, asigurând astfel controlul şi coordonarea acestor subsisteme, precum şi
utilizarea optimă a resurselor disponibile. Din acest punct de vedere, telecomunicaţiile pot
fi comparate cu sistemul nervos al unui organ viu.
Creşterea investiţiilor în telecomunicaţii este considerată acum o modalitate eficientă
de economisire a resurselor energetice, deoarece transportul de materiale şi persoane poate
fi înlocuit în bună parte prin transport de informaţi, folosind de exemplu serviciul de tele-
vodeo-conferinţă (contraviziune).
Evoluţia în timp a telecomunicaţiilor poate fi ilustrată prin apariţia şi specificul
serviciilor oferite abonaţilor. Acestea sunt următoarele:
1. Telegrafia – transmiterea la distanţă a mesajelor scrise. Apariţia telegrafiei a fost
marcată de inventarea telegrafului de către Shiling (1825) şi Morse (1832) şi, ulterior, de
inventarea teleimprimatorului telegrafic (1846), care a permis transmiterea şi imprimarea
directă a caracterelor alfa-numerice.
2. Telefonia – transmiterea la distanţă a informaţiilor vocale. Inventarea în 1876 a
telefonului, de către Alexander Graham Bell şi independent de acesta de către Elisha
Gray, este considerată cadată de naştere a telefoniei.
3. Facsimilul – transmiterea la distanţă a imaginilor statice: fotografii, documente
etc.
4. Radiotelefonia – telefonie cu transmitere prin unde radio între posturi mobile şi
fixe.
3. Transmisiunile de date . Spre deosebire de serviciile anterioare care asigură
comunicaţia între oameni, datele sunt informaţii codificate numeric utilizate pentru
comunicaţia între calculatoare şi între om şi calculator.
6. Videotex-ul – serviciu privind afişarea, la cerere, pe un terminal video al
abonatului, a informaţiilor stocate în memoria unui calculator central.
7. Videotelefonia, contraviziunea, facsimilul în culori, tele-corespondenţa şi tele-
ziarul sunt o parte dintre serviciile în curs de dezvoltare.
Telefaxul este un aparat prin care se pot transmite atat informatii sonore, cat si
imagini (scrise si fotografice) folosind reteaua telefonica.

Radiofonia reprezinta transimiterea la distanta a sunetului;transimisia se face

numai intr-un singur sens , de la postul de transmisie la receptoarele radio . Exista si
posturi locale de radio care pot fi receptionate numai intr-o zona apropiata statiei de
emisie.

Televiziunea consta in transmiterea la distanta a sunetului si a imaginii;si in acest

caz , transmisia se face tot unidirectional. La nivel national exista mai multe posturi de

3
televizune , fiecare avand programul care se transmite atat prin unde radio , cat si prin
calbu.

Telefonul este un mijloc de comunicare care transmite si receptioneaza sunete la

distanta. Cel mai adesea telefonul este folosit pentru a transmite vocea umana, dar poate fi
folosit si la transmiterea altor tipuri de sunete. Cele mai multe telefoane opereaza prin
transmiterea semnalelor electrice de-a lungul a diferite retele telefonice complexe, fapt
care permite aproape fiecarui utilizator al unui telefon sa comunice cu aproape oricare alt
utilizator al unui telefon conectat la retea.
Televiziunea Inceputurile televiziunii dateaza din 1923, cand Farnsworth inventeaza
iconograful un dispozitiv pentru captarea imagini si conversia acesteia in semnal electric.
In septembrie 1927 este realizata prima demonstratie a unei transmisii de televiziune. In
anul 1930 BBC incepe difuzarea unui program de televiziune in mod regulat. In anul 1936
existau aproximativ 200 de televizoare in intreaga lume. In 1940 este realizat un sistem de
televiziune color care putea reproduce pana la 343 de linii. In anul 1956 se introduce un
sistem bazat pe banda magnetica pentru a putea difuza emisiuni inregistrate. In acelasi an
se realizeaza si prima telecomanda pentru televizor. In Statele Unite, in anul 1967,
majoritatea transmisiilor de televiziune erau color. Televizorul foloseste fie un ecran cu
tub catodic (in acest caz, se utilizeaza un tun de electroni), fie un ecran LCD sau cu
plasma, in acest caz costurile fiind ridicate. Televizorul este folosit astazi pentru educatia
si divertismentul intregii familii.
Principalele tendinţe care se manifestă în prezent, pe plan mondial, în domeniul
telecomunicaţiilor sunt:
1. Numerizarea semnalului vocal (şi a altor semnale analogice din reţea) prin
utilizare de convertoare A/N şi N/A integrate. Aceasta va permite trecerea la reţeaua
integrată de telecomunicaţii în care transmisia, prelucrarea, memorarea şi comutarea
semnalului vocal, imaginii şi datelor se vor întrepătrunde extrem de profund atât în
structura echipamentelor de comutaţie, cât şi în modalităţile de folosire a lor.
2. Studiul şi utilizarea unor noi medii de transmisie: fibre optice şi
radiocomunicaţii prin sateliţi. Fibrele optice prezintă două avantaje extrem de importante:
bandă largă;
insensibilitate la perturbaţiile din exterior care corelate cu reducerea atenuării şi a
costurilor de fabricaţie, viitor deschide calea unor aplicaţii deosebit de
spectaculoase.
Un astfel de sistem implimentat experimental în Japonia permite abonaţilor
următoarele servicii:
 legături videotelefonice;
 teleaccesul la o bibliotecă cu benzi video-magnetice pentru rularea de
filme la cerere;
 educaţie la domiciliu prin instruire asistată de calculator;
 telesupravegherea consumului de energie electrică, gaze şi apă;
 telesemnalizarea automată a evenimentelor grave (incendii, spargeri);

4
  transferul electronic de fonduri pentru cumpărături comandate la
domiciliu;
 reglajul automat a condiţiilor microclimatice şi altele.
3. Realizarea prin logică programată a sistemelor numerice de telecomunicaţii.
Realizarea de componente integrate pe scară largă şi foarte largă a deschis posibilităţi
vaste de modernizare a sistemelor de telecomunicaţii. Astfel, funcţiile acestor sisteme pot
fi realizate în prezent prin executarea cu ajutorul microprocesoarelor integrate a unor
programe înregistrate în memorii semiconductoare. Avantajele obţinute sunt numeroase şi
deosebit de importante:
 reducerea substanţială a numărului componentelor din sistem cu implicaţii
directe asupra creşterii fiabilităţii sistemului;
 reducerea dimensiunilor fizice şi a consumului de materiale şi energie electrică;
 creşterea flexibilităţii datorită posibilităţii de modificare a caracteristicilor
funcţionale prin simpla modificare a programului etc.
Telecomunicaţiile vor constitui în secolul următor componenta esenţială a
infrastructurii societăţii, alături de transportul de persoane şi mărfuri şi transportul energiei
electrice.
3. REŢEAUA DE TELECOMUNICAŢII.

Reteaua de telecomunicatii reprezinta totalitatea mijloacelor tehnice pentru

transmiterea la distanta a informatiilor. Informatiile pot fi sub forma de sunete , imagini ,
texte sau date informatice;retelele de telecomunicatii sunt:reteaua de telefonie , de
televiziune , televiziune prin cablu , Internet etc.
Intre oameni pot exista comunicare personala si in masa. Comunicarea personala are
loc intre doua persoane si se poate realiza prin telefon, fax etc.,iar cea in masa consta in
transmiterea informatiei unei audiente mai largi si se realizeaza prin mass-media(ziare ,
reviste , radio , televiziune).
Reteaua de telefonie asigura comunicatiile bilaterale si este formata din :
- centrale telefonice;
- posturi telefonice instalate la abonati;
- liniile telefonice , adica liniile de legatura intre centrala si posturi telefonice
si intre centralele telefonice existente
In prezent, tot mai mult se extinde telefonia mobila, care permite comunicarea intre
persoane aflate la orice distanta , fara existenta posturilor fixe si a liniilor telefonice.
Prin intermediul retelei telefonice se poate face si conectarea la Internet, numai prin
utilizarea unui modem.
Caracteristicile specifice ale reţelei de telecomunicaţii sunt următoarele:
a) Durata foarte mare de viaţă a sistemelor componente ale reţelei. De, exemplu, o
centrală telefonică automată are o durată de viaţă de 30 – 40 ani, care impune condiţii
deosebit de severe la proiectarea ei pentru a-i asigura atât o fiabilitate foarte bună pe
termen lung, cât şi posibilităţi de extensie a capacităţii şi de interconectare cu
sistemele prezente şi viitoare.

5
b) Permanenţa modificare a reţelei datorită creşterii continue a numărului de abonaţi ţi
apariţiei de noi servicii şi noi tipuri de sisteme. Există în prezent numeroase servicii
care pot fi oferite abonaţilor în centralele telefonice moderne, ca de exemplu:
 numerotarea prescurtată a posturilor frecvent chemate;
 transferul automat la un post predeterminat al apelurilor sosite la un abonat
absent;
 serviciul videotex;
 asistenţa acordată chemătorului, la cerere, în cazul primirii tonului de linie
inexistentă;
 trezirea automată la o oră prestabilită etc.
c) Complexitatea extraordinară. Reţeaua telefonică internaţională este cel mai complex
sistem realizat vreodată de oameni, ea conţinând mai mult de 800.000.000 de
terminale interconectabile la cerere fiecare cu fiecare.

Reţeaua de telecomunicaţii este compusă din:

 Terminalele abonaţilor, care sunt în mare majoritate (90) aparate telefonice, restul
de 10 fiind terminale pentru transmisii de date, videotex, telegrafie, faximil etc.
 Reţeaua propriu-zisă formată din:
 reţeaua liniilor de abonat, care asigură conectarea terminalelor la centralele
telefonice;
 reţeaua joncţiunilor urbane şi interurbane care constituie circuitele de legătură
între centralele telefonice.
 Centralele telefonice.
 Sistemele de transmisiuni.
Ponderea valorică a componentelor reţelei în costul global al unei reţele
naţionale de telecomunicaţii este următoarea:
 terminalele abonaţilor 4;
 reţeaua liniilor de abonat - 38;
 reţeaua joncţiunilor - 22;
 centrale telefonice – 25;
 clădiri şi instalaţii auxiliare - 11.
Deşi valorile indicate sunt estimative şi pot avea variaţii mari (de exemplu,
reţeaua liniilor de abonat poate avea o pondere între 35 şi 50), se observă totuşi că
reţeaua propriu-zisă are ponderea cea mai însemnată (aproximativ 60) în costul reţelei
naţionale de telecomunicaţii şi de aceea optimizarea ei constituie una din preocupările
majore ale inginerilor de telecomunicaţii.
Necesitatea mai multor centre de comutaţie (centrale telefonice) într-o reţea
naţională rezultă, pe de o parte, din imposibilitatea tehnică de a realiza o singură centrală
telefonică pentru o ţară întreagă şi, pe de altă parte, din necesitatea reducerii costului
liniilor de abonat care sunt foarte numeroase şi au o utilizare foarte redusă.

3.1 STRUCTURI DE REŢELE

6
Reţeaua în arbore (reţea radială)

Centrele de comutaţie C sunt interconectate într-un sistem arbore cu mai multe nivele (fig.
3.3.).
Se observă la conexiunile între două terminale pătrunderea în reţea numai cât este
necesar.
Avantajele reţelei în arbore sunt:
- economicitate;
- posibilitatea de ierarhizare a reţelei;
- lungime minimă posibilă a drumurilor prin reţea.

Fig. 3.3. Structura în arbore.

Dezavantajul major este inexistenţa reţelei de rezervă.

Structura derivată din reţeaua în arbore cu un singur nivel este structura în stea:
1. Structura în stea (fig. 3.4.)

7
 Fig. 3.4. Structura în stea.

Din această structură rezultă alte tipuri de structuri:

a) BUS comun (fig. 3.3.) T T T

T T T T
Fig. 3.3. Structura BUS.

Informaţia transmisă prin BUS are etichetă de adresă.

Funcţia de comutare a fost transferată terminalelor care posedă inteligenţa
necesară pentru a elabora şi analiza mesajele cu adresă. Pe baza adresei conţinută în
fiecare mesaj – pachet de informaţie, acesta este recepţionat şi identificat de către unul sau
mai mulţi destinatari. În reţelele cu difuziune, centrul de comutaţie se poate înlocui cu un
mediu de transmisie, el neavând decât funcţia suport de transmisie a mesajelor care sunt
recepţionate de către orice terminal.

b) Structura PBX (Private Branch Exchange)

Fig. 3.6. Structura PBX.

d) Structuri prin satelit (fig. 3.7.).

8
 Fig. 3.7. Structura prin satelit
Fig. 3.8. Structura inel cu jeton.

d) Inel cu jeton (Token – ring) (fig. 3.8.).

Exemplu: Fiber Distribution Data Interface (F.D.D.I.)

9
 Inelul unidirecţional din figura 3.8. rezultă tot dintr-o configuraţie stea cu un
nivel, el este un suport comun pentru transmisia unidirecţională a mesajelor, fiind
echivalat topologic cu centrul stelei.
Structurile prezentate anterior (bus comun, inel cu jeton sau reţea satelit)
presupun rezolvarea accesului la suport de către terminalele T. Această problemă se
rezolvă de obicei prin diviziunea în timp cu alocare statică/dinamică a intervalelor de timp
(canale temporale). În practică se foloseşte structura cu două inele bidirecţionale care
elimină dezavantajul fiabilităţii reduse a inelului monodirecţional (fig. 3.9.), prin
oportunitatea de reconfigurare în inelul unidirecţional.

Fig. 3.9. Topologie dublu inel cu varianta de

reconfigurare în inel unidirecţional.

3.2.2. Reţele cu interconectare totală (tip plasă)

Se prezintă în figura 3.10. un asemenea tip de reţea.

10
 Fig. 3.10. Reţea cu interconectare totală.

Centrele de comutaţie se leagă între ele pe principiul fiecare cu fiecare.

Avantaje:
- număr mare de joncţiuni:
- rute de rezervă multiple.
Dezavantaje: cost ridicat.

3.2.3. Reţele poligonale (inel)

Caracteristici:
- au o fiabilitate ridicată şi un cost mediu;
- oferă caracteristici medii: număr mic de joncţiuni (N joncţiuni pentru N centre);
- există o rută de rezervă pentru fiecare comunicaţie;
- orice comutator trebuie să asigure funcţii de comutaţie locală şi de tranzit. (fig.
3.11.)

11
Fig. 3.11. Structura reţelei poligonale (inel).

12
 3.2.4. Reţele cu topologie mixtă.

Sunt distribuite pe arii geografice mari. Structurile au rezultat din considerente,

altele decât cele strict tehnice (economice, de trafic, politice, militare etc.). Se prezintă un
exemplu în fig. 3.12.

Fig. 3.12. Reţele cu topologie mixtă.

3.3. ARHITECTURI STRATIFICATE ŞI FUNCŢIILE PENTRU

NIVELELE FUNCŢIONALE ALE SISTEMELOR DESCHISE

3.3.1. Arhitectura standard a sistemelor deschise

Modelul arhitectural al reţelei tehnice defineşte o mulţime de funcţii şi relaţiile

dintre ele, făcându-se abstracţie de implementarea particulară a subsistemelor.
În modelul arhitectural, fiecare element de reţea (terminal, nod de reţea) implicat
într-o comutaţie este dimensionat ca un sumator de nivele ierarhice, unele din nivele având
sarcini de transport prin reţea a informaţiei, iar alte nivele de prelucrări ale acesteia .
Stratificarea continuă şi în interiorul celor două nivele, rezultând o arhitectură cu
mai multe nivele; pentru reţelele de comunicaţii este acceptată arhitectura standard OSI
(Open System Interconnection) de către ISO (International Standardization Organization).
Acest model de referinţă permite definirea standardelor informaţionale privind
schimbul de informaţii între terminale, reţele, procese care devin “deschise” una alteia şi
pot fi conectate la acelaşi sistem.

13
 Prin respectarea standardelor admise pentru OSI se asigură posibilitatea
interconectării, a cooperării sistemelor şi transferul informaţiilor utilizatorilor.
Există următoarele trei elemente importante introduse de OSI :
- puncte de acces la servicii ( SAP- Service Acces Point), care definesc interfeţele
între nivele adiacente ;
- primitive ca bază a dialogului între nivele adiacente ;
- protocoale care reprezintă reguli pentru executarea dialogului între nivele de
acelaşi ordin ale echipamentelor care se află în relaţie directă unul cu celălalt .
Criteriile potrivit cărora ISO a repartizat funcţiile pe nivele au fost :
- omogenizarea în interiorul fiecărui strat ;
- reducerea la minimum a interacţiunilor dintre nivele ;
- limitarea numărului de nivele la o valoare acceptabilă.
În modelul OSI, nivelele 1-3 conţin funcţiile necesare pentru transferul
informaţiilor prin reţea .
Nivelele ierarhice şi organizarea ierarhică în sistemul de transmisiuni automatizat
sunt prezentate în continuare într-un mod coerent şi unitar.
Rolul unui nivel este de a realiza următoarele funcţii:
- comunică cu entitatea de acelaşi nivel dintr-un alt subsistem la care este
realizată conexiunea prin reţeaua tehnică, folosind un protocol de comunicaţie
standardizat, specific nivelului;
- oferă servicii nivelelor superioare;
- solicită anumite servicii nivelelor inferioare.
Termenii de nivel sau strat folosiţi în cadrul lucrării sunt sinonimi, în contextul
OSI de multe ori la aceeaşi referire funcţională se utilizează atât exprimarea cu nivel cât şi
cea de strat.
Organizarea funcţiilor necesare pentru transmiterea şi recepţionarea informaţiilor
între sistemele de comutaţie numerice se face pe 7 nivele (straturi) ierarhice după cum
urmează:
- nivelul 7 - stratul APLICAŢIE (cel mai înalt) – APLICATION layer
- nivelul 6 - stratul PREZENTARE – PRESENTATION layer
- nivelul 5 - stratul SESIUNE – SESSION layer
- nivelul 4 - stratul TRANSPORT – TRANSPORT layer
- nivelul 3 - stratul REŢEA – NETWORK layer
- nivelul 2 - stratul LEGĂTURI DE DATE – DATA LINK layer
- nivelul 1- stratul FIZIC (cel mai scăzut) – PHYSICAL layer

14
 În modelul OSI nivelele de bază (1-3) conţin funcţiile necesare pentru transferul
informaţiilor prin reţea.

Fig. 3.13. Modelul de referinţă al sistemelor deschise

3.3.2. Detalierea funcţiilor nivelelor funcţionale din sistemul tehnic STAR

NIVELUL 1 (FIZIC)
Nivelul FIZIC este singurul care menţine o legătură electrică cu elementele
corespondente.
Celelalte nivele comunică cu nivelele omoloage prin conexiuni logice sau virtuale
(programe sau proceduri software) din punct de vedere informaţional, evident prin acelaşi
şi unicul nivel fizic.
Tratează aspectele fizice (electrice, mecanice, procedurale) ale comutaţiei.
Funcţiile tipice sunt:
- electrice;
- codificarea datelor binare;
- sincronizarea de bit;
- alimentare electrică;
-definirea modului de transmisie (full duplex, semiduplex, simplex);
15
 - procedurale;
- stabilirea, menţinerea şi eliberarea conexiunilor fizice;
- mecanice;
- definirea interfeţelor fizice.
Sunt asociate cu nivelul fizic şi următoarele funcţii:
- modularea şi demodularea;
- semnalizarea vitezei de transmitere;
- transmiterea de date şi semnale de conectare /deconectare;
- caracteristicile electrice ale mediului de comunicaţie în reţeaua tehnică: cabluri
electrice, circuitele radio şi radioreleu cu standarde EUROCOM.
În subsistemele STAR funcţiile nivelului fizic sunt încorporate în circuite
integrate specializate.
Nivelul 1 comunică cu nivelul 2 prin primitive pentru activare/transfer de date/
dezactivare.
Există un bloc funcţional definit MANAGEMENT-STAR ce include funcţii
pentru toate nivelele ce interacţionează în particular cu nivelul 1 prin primitive speciale.
Pentru nivelul fizic nu are importanţă felul în care şirurile de biţi sunt grupate
logic în unităţi mai mari, nici semnificaţia acestora, el păstrează ordinea biţilor transmişi,
dar nu poate asigura tratarea eventualelor erori de transmisie.
Caracteristicile mecanice.
Sunt definite la punctul de separaţie dintre două entităţi de legături de date. Acest
punct se materializează fizic într-un conector de tip priză fiind specificate: felul
conductorului, atribuirea la pini a circuitelor de transfer, arhitectura conectorului,
aranjamente de montare a conectorului în rac, etc.
Caracteristicile electrice sunt stabilite fie prin specificaţii la punctul de legătură
între nivelele 1 şi 2, fie prin evidenţierea caracteristicilor electrice ale generatoarelor şi
receptoarelor.
Privitor la interfeţe se apreciază că ele sunt echilibrate dacă utilizează doi
conductori, amândoi echilibraţi faţă de masă.
Lungimea conductorilor între interfaţa terminalului şi utilizator poate ajunge 200
m, dar în realitate se preferă de ordinul unităţilor sau zecilor de m.
Se preferă circuitele echilibrate care suportă lungimi între interfeţe cu ordin de
mărime mai mare, cu viteze de trasmitere peste 20000 biţi/s şi cu slabă tendinţă de
interferenţă.

NIVELUL 2 (LEGĂTURI DE DATE)

Obiectivul fundamental al nivelului este de a oferi nivelului 3 o legătură de date
la nivel logic, fără erori. Interfaţa transmisă nivelului 3 se dirijează în blocuri sau cadre
(pachete) de ordinul a sute de octeţi în mod uzual.
Nivelul conţine următoarele funcţii:
- stabilirea/eliberarea conexiunilor legăturii de date;
- schimbul de clase de servicii cu calităţi/preţuri diferite;

16
 - menţinerea cadrelor în secvenţă normală, la emisie formează structura de cadru,
iar la recepţie se recunoaşte această structură, nivelul ţine evidenţa succesiunii cadrelor în
scopul evitării duplicării/pierderii;
- semnalizarea către nivelul 3 a detectării erorilor;
- controlul de flux care reprezintă posibilitatea unui receptor de a controla rata de
transmisie a unui transmiţător pentru a evita depăşirea capacităţii de memorie la recepţie,
protocoalele de nivel 2 sunt prevăzute cu un asemenea control;
- selectarea opţională a unor parametri de calitate pentru serviciile efectuate;
- confirmarea exploatării de date în cadre de la emisie pe sensul invers.

NIVELUL 3 REŢEA
Nivelul comandă subreţeaua de comunicaţie.
Funcţiile realizate sunt :
- asigură stabilirea, deconectarea conexiunilor (conversii de viteze, protocoale);
- rutarea informaţiilor prin reţea: funcţia este puternic influenţată de tipul
comunicaţiei;
- operaţiile de taxare ale comunicaţiei;
- controlul de flux informaţional de nivel 3.
Nivelul 3 are o sarcină specială deoarece face separarea între reţeaua de
comunicaţii şi terminale, prin aceea că serviciile oferite de nivelul reţea sunt de fapt cele
oferite de subreţeaua de comunicaţie.
Nivelul 3 are posibilitatea de a asigura independenţa în raport cu subreţeaua de
comunicaţie şi furnizarea spre nivelul transport a unei caracteristici pentru reţelele
eşaloanelor tactice.
Serviciile de nivel 3 sunt de două tipuri:
- orientarea pe conexiuni (cu fazele stabilite, transfer, eliberare);
- fără conexiuni (pachete independente).
Soluţiile oferite de nivelul 3 sunt avantajoase deoarece oferă funcţii de nivel 3
complexe, (de exemplu controlul fluxului informaţional, controlul de erori) ca o
consecinţă este faptul că SW de nivel 4 se simplifică considerabil.
Accesul la serviciile de nivel 3 se face prin primire corespunzătoare însoţite de
parametri.
Exemple de primitive de nivel 3:
- servicii cu conexiune de conectare (deconectare) transfer de date;
- servicii fără conexiune în care fiecare unitate poartă adresa destinaţiei, iar la
recepţie se reorganizează mesajul.
Funcţiile de nivel 3 definite pentru reţeaua telefonică sunt:
- prelucrarea primitivelor pentru comunicaţie cu nivelul 2;
- generarea şi interpretarea mesajelor la nivelul 3 pentru comunicaţiile pereche;
- administrarea de entităţi logice de nivelul 3;
- administrarea resurselor de acces (canalele B, D şi canale logice pentru
comutaţia de pachete);
- verificarea compatibilităţii serviciului cu cel cerut de corespondent.

17
 Pot exista şi funcţii suplimentare, unele dintre ele sunt situate numai la nivelul 3
al nodurilor la reţea:
- rutarea şi retransmiterea;
- controlul conexiunilor la nivel reţea;
- transportul informaţiei spre/de la nivel 4;
- multiplexarea, demultiplexarea conexiunilor;
- segmentarea, reasamblarea;
- detecţia şi corecţia erorilor la nivel 3;
- secvenţarea unităţilor de date;
- controlul congestiei şi controlul de flux;
- funcţii de restart.
Nivelele 1-3 sunt numite nivele de bază sau nivele inferioare şi cuprind funcţiile
ce permit transferul informaţional între sisteme.
Nivelele 4-7 sunt numite nivele superioare şi corespund funcţiilor de tratare a
informaţiilor transmise şi recepţionate între unităţi dependente de tipul aplicaţiei.

NIVELUL 4 TRANSPORT
Organizează datele în formatul protocolului unităţii de transport.
Stratul asigură că toate datele emise sunt recepţionate complet şi în secvenţa
corectă la echipamentul terminal.
Funcţiile de bază sunt:
- transmiterea mesajelor, acceptând date de la nivelul adiacent superior, respectiv
stratul sesiune, divizându-le dacă este cazul, în unităţile mai mici;
- multiplexarea/demultiplexarea conexiunilor reţelei între două sau mai multe
conexiuni de transport; multiplexarea este transparentă pentru nivelul sesiune;
- determină tipul de serviciu furnizat lui L5 ;
- controlul de flux;
- detectează erorile (pachete pierdute, denaturate, duplicate, fals emise, greşit
numerotate);
- stabilirea conectărilor, transferul datelor;
- eliberarea/deconectarea conexiunilor de transport.
Transferul fluxului în stratul de transport depinde de protocol, circuit virtual sau
datagrama, utilizate în stratul reţea.
NIVELUL 5 SESIUNE
Organizează datele în unităţi de protocol de sesiune de date.
Funcţiile realizate de strat sunt:
- conducerea dialogului între participanţii la comunicaţii prin utilizarea unui
mesaj special numit jeton (token);
- sincronizarea/resincronizarea fluxului de date în sensul că se permite reluarea
unei sesiuni întrerupte anterior din punctul în care a fost întreruptă;
- deconectarea lentă sau bruscă;
NIVELUL 6 PREZENTARE
Se ocupă cu sintaxa şi semantica informaţiei şi nu cu funcţia de transfer.

18
 Funcţiile realizate:
- transferă, cu sintaxa setului de caractere, şiruri de text, formatele ecranului,
grafice, organizarea fişierului de prezentare şi a tipurilor de date;
- codarea/ decodarea şi compactarea datelor;
- conversia de coduri;
- interpretarea setului de caractere;
- execută operaţii de compresie, criptare respectiv decompresie şi decriptare a
datelor.
NIVELUL 7 APLICAŢIE
Este o fereastră între mediul de comunicaţie OSI şi procesele de aplicaţie, fiind
singurul care nu este interferat cu altul mai înalt.
Stratul aplicaţie prevede următoarele funcţii:
- intrarea LOGIN - identificarea partenerilor de comunicaţie;
- cuvinte de trecere (parole) şi nivele de autoritate;
- determinarea resurselor disponibile şi necesare;
- sincronizarea cu diferite programe aplicative;
- selectarea procedurilor de dialog;
- determinarea responsabilităţilor în eliminarea erorilor;
- procedurile pentru controlul integrităţii datelor;
- identificarea unor restricţii de sintaxă.
a. http://ro.scribd.com/doc/22329816/RE%C5%A2ELE-DE-
COMUNICA%C5%A2II
b. http://cciu.unitbv.ro/files/RETELE%20DE
%20COMUNICATII%20DATE%20-%20subset.pdf
c. http://www.didactic.ro/cautare?
search=Retele+de+comunicatii&x=11&y=8
d. http://protlc.net/notiuni-de-telecomunicatii/

19
TEMA: Nr. 1. Bazele telefoniei

LECŢIA: Nr. 2. Noţiuni de acustică.

1. PRODUCEREA VORBIRII

Producerea vorbirii se realizează de către ansamblul de organe destinat

respiraţiei şi masticaţiei, plămâni, trahee, laringe, faringe, gură şi nas. Sunetele sunt
produse în procesul respiraţiei de către laringe. El formează o cavitate strâmtă de două
perechi de laure elastice, cele inferioare numite coarde vocale. În timpul respiraţiei
coardele vocale se depărtează dând naştere la o deschizătură numită glotă.

La pronunţarea sunetelor coardele vocale vibrează închizând sau deschizând

periodic glota. Considerăm celula elementară a traiectului vocal ca pe un cilindru
elementar ce are impedanţă acustică completă caracteristică dată de relaţia:

l
A
P1 P2 vG vB
v1 v2

20
ρ0 – densitatea cerului;

C – viteza sunetului;

A – suprafaţa secţiunii transversale;

ρ0∗c
P1 - presiunea fluxului de aer de intrare.
Z 0=
P 2 - presiunea fluxului de aer de ieşire A
v1 – viteza fluxului de aer de intrare;

v2 – viteza fluxului de aer de ieşire;

vG – viteza fluxului prin glotă;

vB – viteza fluxului prin orificiul bucal;

Frecvenţa de rezonanţă ale modelului sunt acelea pentru care lungimea de undă λ
e multiplu important al efectului lungimii de undă:

( 2 n−1 )∗c
f n=
λ/ 4
La această frecvenţă VB / VG ia valoarea maximă.

În figura de mai jos este reprezentat caracteristica amplitudă frecvenţă a

traiectului vocal. Pentru c = 340 m/s şi l = 17 cm rezultă zone de energie maximă la
frecvenţele de 500; 1500, 2500 Hz.

VB
VG

5
4
3 21
2
1
F (Hz)
 Zonele de energie maximă ale undei sonore au o mare importanţă pentru
recunoaşterea sunetului şi se numesc formanţi . Expresia matematică a semnalului vocal
este:

1
s ( t )= ∫ e ( δ ) h ( t−δ ) dδ
−∞

e (δ) – funcţia de excitaţie;

h (t) – funcţia pondere a sistemului articulat.

Datorită proporţiei mecanice (viscozităţii pereţilor) a dimensiunii traiectului

vocal şi o viteză de deplasare a elementelor constitutive a semnalului vorbirii e concentrată
în zona interioară a spectrului ( 90 % în banda 0,3 – 3,4 kHz), iar viteza de radiaţie de la
un sunet la altul e luată de zeci, sute de ms.

Relaţiile între caracteristicile fizice şi percepţia sunetelor.

Ca proces acustic energia sonoră se caracterizează prin parametrii obiectivi

(măsurabili):
 puterea;
 presiunea sonoră;
 forma de undă (spectrul de frecvenţă asociat);
 durata.

22
 Curbele de volum egal

Senzaţiile produse ascultătorilor de aceeaşi undă sonoră sunt diferite. Semnalul

acustic al vorbirii este un ansamblu de sunete şi deci percepţia acestuia este rezultatul unui
complex de stimuli acustici. Nu toţi parametrii acustici ai vorbirii au acelaşi rol, iar
percepţia mesajului unii având un rol deosebit în corectitudinea percepţiei, iar alţii în
naturaleţea ei. Ca transmisionişti ne interesează să găsim parametrii şi dimensiunile
sunetelor ce permit o comunicare de calitate bună.

2. PARAMETRII SUNETELOR

23
 Sunetul este o variaţie a aerului, care ia naştere la oscilaţia mecanică (variaţia) a
diferitelor corpuri şi care acţionează asupra urechii. Gama oscilaţiilor audibile este
cuprinsă, în medie, între 20 şi 16 000 Hz. Viteza de propagare a sunetului în aer este de
aproximativ de 340 m/s. Oscilaţiile acustice se pot propaga nu numai în aer, ci şi în alte
medii.

Sunetul reprezintă o undă sonoră.

Se numesc unde variaţiile stării de echilibru (perturbaţiile) ale mediului, ce se

propagă în acest mediu. Proprietatea de bază a tuturor undelor, indiferent de natura lor,
constă în faptul că la ele are loc transportul de energie fără a fi transportată însăşi
substanţa. La trecerea undei particulele mediului efectuează o mişcare (de obicei
oscilatoare) în vecinătatea poziţiilor medii ale stărilor de echilibru.

Procesele ondulatorii sunt extrem de variate şi se întâlnesc aproape în toate

domeniile fenomenelor fizice. După natura fizică deosebim unde mecanice (cazuri
particulare ale cărora sunt undele elastice, inclusiv cele sonore şi seismice, undele la
suprafaţa unui lichid), undele electromagnetice dintr-un ghid de unde, din diferite medii
şi spaţiu liber (inclusiv undele radio, de lumină, Roentgen). Pentru unele tipuri de unde
oscilaţiile electromagnetice sunt într-o anumită relaţie cu oscilaţiile mecanice ale
particulelor mediului (de exemplu undele din plasmă).

Tonul este o oscilaţie acustică sinusoidală. Înălţimea tonului este determinată

de frecvenţă. O dată cu creşterea frecvenţei creşte şi înălţimea tonului.

Presiunea acustică este presiunea creată de oscilaţiile acustice pe o suprafaţă

de 1 cm2. Se măsoară în bari.

Barul este unitatea de măsură pentru presiunea acustică. Un bar este presiunea
pe care o suportă o suprafaţă de 1 cm 2 sub acţiunea unei forţe de 1 dynă (1 bar = 1,02
mg/cm2). Pentru o cameră obişnuită de locuit este suficient un volum sonor ce se obţine
având o presiune de 2 – 3 bari, la distanţa de 1 m de difuzor.

Puterea sonoră este energia sonoră care trece printr-o suprafaţă dată în timp de
o secundă. Puterea sonoră poate fi determinată în funcţie de presiunea acustică.
Intensitatea sunetului se defineşte ca fiind puterea sonoră ce trece timp de o
secundă printr-o suprafaţă de 1 cm 2. Intensitatea sunetului este proporţională cu pătratul
presiunii acustice. Se măsoară în μW/cm2.
24
 Volumul este intensitatea relaţiei auditive provocată unui om cu auz normal.
Volumul variază proporţional cu logaritmul intensităţii sunetului.
Volumul se defineşte, de obicei, prin numărul de decibeli cu care este întrecut
pragul de audibilitate.
Pragul limită de audibilitate este pragul (limita) sensibilităţii urechii omului,
adică sunetul cel mai slab care se poate auzi. Pentru un ton de 1000 Hz acesta corespunde
unei presiuni de aproximativ 0,0002 bari, sau unei intensităţi a sunetului de 10-10 μW/cm2.
Limita dureroasă este pragul superior al sensibilităţii urechii omului, adică
presiunea la care sunetul se percepe ca senzaţie dureroasă. Pentru tonul de 1000 Hz
această limită corespunde unei presiuni de aproximativ 1000 bari.
Curbele de volum egal sunt curbele care unesc grafic punctele corespunzătoare
presiunii acustice ce asigură senzaţia de volum egal pentru diferite înălţimi ale tonului.
Datorită particularităţilor urechii omeneşti, frecvenţele inferioare şi superioare sunt
percepute mai slab decât cele medii şi de aceea, pentru obţinerea unui volum egal, la
capetele gamei audio tonurile trebuie să aibă o presiune mai mare.
De obicei, volumul tuturor tonurilor se compară cu volumul cu frecvenţa de
1000 Hz şi toate curbele de volum egal se trasează prin punctele în care nivelul presiunii
acustice a tonului de 1000 Hz are valori întregi (0,10,20,…120 dB).
Tonul fundamental este tonul inferior creat de corp care vibrează (sursa de
sunet).
Tonurile superioare sunt toate tonurile, cu excepţia celui fundamental, create
de un corp care vibrează. Dacă frecvenţele lor sunt de un număr întreg (2,3,4 etc.) de ori
mai mari decât frecvenţa tonului fundamental, ele se numesc tonuri armonice superioare.
Zgomotul este “coloraţia” sunetului. El se determină prin numărul şi frecvenţa
armonicelor superioare. Combinaţiile acestora sunt caracteristice fiecărei surse de sunet în
parte.
Intervalul este raportul dintre frecvenţele a două tonuri. Intervalul muzical de
bază este octava şi corespunde unui raport de frecvenţe egal cu 2:1.

Interferenţa este atenuarea sau amplificarea reciprocă a două oscilaţii sonore de

frecvenţe egale, care sosesc în acelaşi timp, dar sunt defazate. Când oscilaţiile sunt în fază
are loc amplificarea lor, iar când sunt antifază, atenuarea (volumul lor scade).
Bătăile reprezintă interferenţa a două oscilaţii cu frecvenţele puţin diferite. În
cazul bătăilor are loc o variaţie periodică a amplitudinii oscilaţiilor rezultante datorită
compunerii tonurilor fundamentale.
Gama dinamică este diferenţa dintre volumul maxim şi minim la o transmisie
sonoră. Se măsoară în decibeli.

25
 Claritatea (articulaţia) este raportul dintre numărul de silabe recepţionate corect
şi numărul total de silabe recepţionate corect şi numărul total de silabe pronunţate. Pentru
determinarea clarităţii se folosesc combinaţii speciale de silabe, care exclud posibilitatea
ghicirii lor după sens.
Reverberaţia este întârzierea sunetului (remanenţa) în încăperile închise, după
ce sursa de sunet a încetat să emită. Acest fenomen se datorează reflexiilor multiple ale
sunetului pe diferite suprafeţe (pereţi, duşumea, tavan). Reverberaţia se măsoară prin
diferenţa de timp dintre încetarea funcţionării sursei de sunet şi scăderea presiunii acustice
până la valoarea egală cu 0,001 din valoarea iniţială.

Game sonore

26
 Viteza sunetului Viteza sunetului
Mediul Mediul
m/s m/s

Cauciuc 50 Lemn 3350

Aer 343 Cupru 3950

Plută 500 Oţel 5100

Apă 1480 Sticlă 5400

VITEZA DE PROPAGARE A SUNETULUI ÎN DIFERITE MEDII

3. SEMNALUL VORBIRII ŞI SEMNALUL TELEFONIC

Scopul comunicării prin vorbire e transmiterea informaţiei, iar perceperea
mesajului vorbirii depinde de pregătirea şi starea fizică a ascultătorului.

Problemele ce apar în cadrul transmiterea semnalului ţin de natura lui discret sau
continuu. Pentru a putea fi transmise mesajele structurate în creier sunt transformate
(codificate) în semnale.

Experimental s-a arătat că mesajul lingvistic are un caracter discret, iar semnalul
purtător de informaţie (acustic) este o funcţie continuă în timp. Ca transmisionişti ne
interesează limbajul folosit pentru a identifica, înţelege şi interpreta mesajele.
Cele mai mici unităţi ale limbii sunt fenomenele. Toate sunetele vocale pronunţate
sunt grupate într-un număr restrâns de fenomene.

Numărul de fenomene este cuprins între 30 şi 50 şi diferă de la o limbă la alta.

Fenomenul are acelaşi rol în limbajul vorbit ca şi litera în acelaşi scris. Orice fenomen e
definit exclusiv prin relaţiile sale cu alte fenomene. Rolul fenomenelor este de a forma
cuvântul, cuvintele fiind diferite unele de altele prin faptul că nu conţin aceeaşi secvenţă
de fenomene.

27
 Fenomenele reprezintă sunete tipice ori etalon pentru unele grupe alese întregi de
sunete reale având caracteristici apropiate.

Cele mai importante caracteristici sau trăsături fizice ale sunetelor sunt:

 durata;
 intensitatea;
 spectrul de frecvenţă.
Măsurând aceste caracteristici vom observa că ele se deosebesc de la un sunet la
altul.

În telecomunicaţii interesează identificarea, codarea, transmiterea şi recepţionarea

numai a fenomenelor. Problema nerezolvată este aceea de a identifica fenomenele din
formele de undă sonoră, deci de a putea realiza o percepţie corectă a mesajului lingvistic.

Gradul de percepere corectă a mesajului sigur transmis – inteligibilitate se

apreciază în % de cuvinte corelate percepute corect din totalul cuvintelor transmise.

Pentru creşterea gradului de obiectivitate a evaluării nu se transmit mesaje în clar

(propoziţii, fraze) ci se apelează la silabe fără sens, dar care respectă caracteristicile
îmbinării fenomenelor în limbă în care se face experienţe. Aceste silabe se numesc
logatomi, iar rezultatul obţinut se numeşte inteligibilitate la logatomi.

Pentru a putea evalua influenţa parametrilor acustici cei mai importanţi este necesar
de a se efectua evaluarea caracteristicilor spectrale ale semnalului acustic al vorbirii şi
corelarea acestora cu caracteristicile percepţiei auditive.

Semnalul vocalelor se caracterizează prin structură în care polii apar distinct.

Experienţele au demonstrat că:

1. primii trei formanţi sunt determinaţi pentru caracterizarea vocalelor (primii în

ordinea crescătoare a frecvenţei efectuează inteligibilitatea, calitatea percepţiei -
naturaleţea);
2. principalii parametri ai formanţilor ce influenţează inteligibilitatea sunt:
 frecvenţa formantică (frecvenţa centrală a zonei de concentrare a energiei
maxime a spectrului);
 lăţimea benzii formantului;
 dinamica acestuia.

28
 Observaţie: 1. Din grafice se observă că sub 500 Hz şi peste 3000 Hz inteligibilitatea
este forte puţin influenţată, iar C.C.I.T.T. (Comitetul Consultativ Internaţional pentru
Telefonie şi Telegrafie) recomandă pentru transmisie o bandă cuprinsă între 300 şi
3400 Hz.

2. Durata unui ton pur este de 60 ms, a sunetelor vorbirii, la vocale 120
– 200 ms, iar la consoane 30 – 140 ms;

3. Intensitatea sunetelor vorbite e cuprinsă în limitele 34 – 94 dB,

variaţiile pe durata unei vorbiri normale nu depăşeşte 40 dB.

Nivelul de 0 dB este un nivel relativ al undei acustice a vorbirii şi un nivel mediu

raportat la intensitatea de 10-12 W/m2. El se situează la un nivel de ~ 45 dB faţă de
intensitatea 10-12 W/m2.

În concluzie trebuie de menţionat că semnalul telefonic se caracterizează prin:

 banda de frecvenţă;
 dinamică;
 raport semnal/zgomot.

1. Banda de frecvenţă este de 300 – 3400 Hz. Zona în care este concentrată cea
mai mare parte a energiei semnalului vorbirii (90 %). Zona cea mai importantă din punct
de vedere al recepţiei este cuprinsă între 600 – 2400 Hz. Neuniformitatea de atenuare
maximă admisă între doi abonaţi este de 4,5 dB pentru zona menţionată.

2. Dinamica semnalului telefonic este aceeaşi cu a semnalului acustic la nivelul

abonaţilor. Oscilaţia unui semnal telefonic pune în evidenţă o înfăşurătoare a formei de
undă sincronă cu profunzimea silabelor numită înfăşurătoare silabică (semnalul vorbirii
are maxime energetice în toate vocalele, iar silabele conţin obligatoriu vocale.)

Durata maximilor energiei ale semnalului telefonic este cuprins pentru vorbirea
normală între 15 – 300 ms. Aceste impulsuri au o pondere foarte mare în tăria semnalului
de recepţionat, iar energia lor constituie un parametru important al semnalului telefonic
numit volum.

29
 Volum – nivelul puterii medii a unui semnal de vorbire telefonic în perioada
P med
V U =10 lg
medie a unei silabe (100 – 200 ms). Se defineşte prin
P0 .

P0 – puterea maximă de referinţă pe durata medie a unei silabe.

4. NOŢIUNE DE DECIBEL ŞI NEPER

Decibelul este o unitate de măsură adimensională folosită foarte mult în

electronică, atât în domeniul joasei frecvenţe, cât şi în radiofrecvenţă. În prezent, aproape
toate multimetrele (aparat de măsură combinat), voltmetre electronice, outputmetre etc., au
scară gradată şi în decibeli (dB), fapt ce denotă larga folosire a acestei unităţi. Cum, la
început această unitate de măsură a fost folosită în telefonie, specialiştii respectivi i-au dat
numele inventatorului telefonului, Graham Bell.

Iniţial, s-a lucrat cu unitatea denumită Bell, dar cum aceasta era prea mare, sa
cuvenit să fie folosit submultiplul acesteia, adică decibelul (dB), care este de zece ori mai
mic decât Bell-ul:

1 Bell = 10 dB.

Dar să vedem ce este decibelul. Să presupunem că avem un circuit electric

format din două fire (o linie) având o lungime oarecare “l” şi că la intrarea acesteia
cuplăm un generator, care debitează un semnal având puterea de P1 = 10 W. Măsurând
puterea electrică a semnalului ajuns la celălalt capăt al liniei, să presupunem că am găsit
P2 = 1 W. Luând în discuţie cele două valori de putere, vom constata că între ele există
P1 10 W
= =10 ,
raportul:
P2 1 W ceea ce arată că linia “atenuează” în putere, semnalul
respectiv de zece ori.

30
 Prin convenţie internaţională s-a hotărât ca logaritmul în baza 10 a acestui
raport de puteri (10:1) să reprezinte unitatea de măsură denumită Bell, adică:
10
1 Bell=log =log10 .
1

P1
NBell=log
Generalizând, putem scrie:
P2

Astfel, dacă între P1 şi P2 există raportul 100:1, vom avea:

100
log =log100=2 Bell
1 , deoarece logaritmul lui 100, în baza 10 este 2. Pentru
un raport al puterilor de 1000:1 vom găsi log 1000 = 3 Bell, iar pentru 10000 valoarea de
4 Bell. Constatându-se, aşa cum s-a arătat mai înainte că unitatea adimensională Bell-ul
este prea mare, s-a adoptat submultiplul acestuia, decibelul, iar relaţia de definiţie devine:
P1
A [ dB ] =10 log
P2

Astfel, pentru un raport al puterilor de 10:1, vom găsi:

A [ dB ] )10 log10 )10 dB , pentru un raport al puterilor de 100:1 vom găsi 10log 100 =
20 dB, ş.a.m.d.

De asemenea, când raportul puterilor este 1:1, găsim:

1
10 log =10 log 1=0 dB .
1
Plecându-se de la această definiţie şi având în vedere şi nevoile practice s-a
trecut şi la exprimarea raportului de tensiune în decibeli. Astfel, ştiind că P = U2/R, prin

U
12
P1 R
A [ dB ] )10 log )10 log 1
P2 U 2
2

înlocuirea acesteia în relaţia de definiţie s-a obţinut: R2

31
 Dacă se consideră că tensiunile sunt măsurate pe rezistenţe având aceeaşi
valoare, adică:

U U1 2 U1
12

R1 = R2, vom găsi:

A [ dB ] =10 log
U 2
=10 log
2
U2 ( )
=20 log
U2
;

relaţie de bază în toate măsurătorile pe care le întreprindem. Când trebuie să lucrăm cu

raport de curenţi, se pleacă de la relaţia P = RI2 şi unde, prin înlocuire se găseşte:

2
1
P1 R1 I
A [ dB ] =10 log =10 log ;
P2 R2 I 2
2

I1 I

pentru:
R1 =R2 devine
A [ dB ] =10 log
()
I2
=20 log 1
I2

În practică, pentru a găsi rapid valoarea unui raport de puteri sau tensiuni
exprimat în dB se folosesc nomograme, rigle de calcul sau tabele. Decibelul se poate
folosi pentru a exprima (evalua) o atenuare (micşorare), aşa după cum am exemplificat
mai înainte sau pentru a defini o amplificare (mărire). Convenţional, în cazul când raportul
puterilor sau tensiunilor este supraunitar, avem de a face cu amplificare şi valoarea în dB
este pozitivă (+ dB), iar în cazul când acest raport este subunitar, avem de-a face cu
atenuare şi valoarea în dB este negativă (- dB), iată două exemple:

1.) La intrarea unui amplificator se aplică o tensiune Ui de 50 mV iar la ieşire se

măsoară o tensiune Ue = 10 W. Considerând rezistenţele pe care se măsoară aceste tensiuni
egale, să se afle amplificarea dispozitivului exprimată în decibeli.

Apelând la formula găsită mai înainte obţinem:

32
 Ue 10
A [ dB ] =20 log =20 log =20 log 20=26 dB .
Ui 0,5

2.) La intrarea unui filtru se introduce un semnal cu o tensiune Ui = 600 mV, iar
la ieşire din aceasta se măsoară acelaşi semnal cu o tensiune Ue = 12 mV. Care este
atenuarea introdusă de filtru considerând impendanţa de ieşire şi de intrare egale.

U
A[ dB] =20log e =20( logU e −logUi )=20 ( log12−log600 )=20 (1 ,079−2,77815)=−34dB .
Ui
De reţinut deci că atribuirea semnului minus atenuării este justificată.

Deci, pentru a evalua amplificarea sau atenuarea unui circuit electric sau
electronic oarecare având aceeaşi impendanţă la capete, va trebui să măsurăm tensiunea,
curentul sau puterea la intrare şi ieşire, să facem raportul acestora şi să căutăm în tabele
sau să calculăm valoarea în dB a cifrei respective.

În cazul când rezistenţele sau impendanţele de intrare şi ieşire diferă între ele,
atunci atenuarea (care se mai numeşte şi atenuare relativă) se va calcula tot cu relaţia de
definiţie, dar în care R1 = R2. Reluând această relaţie găsim:

U
12
R1 U 1 2 R2 U R
A [ dB ] =10 log
U 2
=10 log
2
U2 ( )
× =20 log 1 + 10 log 1 .
R1 U2 R2
R2

În mod practic va trebui să adăugăm la logaritmul raportului tensiunilor şi

logaritmul raportului acestor rezistenţe.

Paralel cu noţiunea de decibel circulă şi este folosită (mai rar) şi unitatea de

măsură numită Neper, unitate adimensională folosită în acelaşi scop. De data aceasta se
foloseşte logaritmul natural (bază e), relaţiile fiind pentru raportul puterilor

33
 ρ1 U1
A [ Nrper ] =ln A [ Nrper ] =2 ln .
ρ2 şi pentru raportul tensiunilor
U2 Între o
valoare exprimată în dB şi una exprimată în Neperi (Np) şi invers există egalităţile:

1 dB = 0,115 Np.

1 Np = 8,68 dB.

O altă noţiune legată de raporturi exprimate în dB este şi nivelul de referinţă

zero. Prin convenţie internaţională, s-a stabilit un nivel de referinţă unanim recunoscut şi
faţă de care se raportează (evaluează) diferite alte tensiuni sau puteri. Acest nivel de
referinţă se numeşte “nivel zero decibeli” (0 dB) şi reprezintă o putere în valoare de 1 mW
disipată pe o rezistenţă de 600 Ω şi când căderea de tensiune pe rezistenţă este de 0,775 V.

Această normare cunoscută şi sub denumirea de normare americană, este practic

folosită de toate laboratoarele din lume, precum şi de serviciile internaţionale de
telecomunicaţii, unde necesitatea unui limbaj tehnic comun este absolut necesară. În afară
de această convenţie, vom mai întâlni şi nivelul de referinţă francez – mai puţin răspândit -
şi care adoptat pentru nivelul de 0 dB o putere de 6 mW disipată pe o rezistenţă de 500 Ω .

În continuare să vedem cum se procedează când lucrăm cu aparate de măsură având o

scară gradată în dB. Pentru aceasta, să considerăm aparatul de măsură portabil
(multimetrul) MAVO – 35. Acest multimetru alte ultima scară etalonată în dB, cu
inscripţii în limitele – 10 dB; 0 dB; + 10 dB. Tot pe cadranul aparatului, în stânga jos, se
mai găseşte notaţia: “0 dB = 1 mW, 600 Ω”, indicaţie de fapt obligatorie pentru orice
aparat prevăzut şi cu scara în dB. Folosind acest aparat, să efectuăm următoarea
experienţă: la bornele unui generator de joasă frecvenţă fixat pe 800 Hz se conectează un
rezistor de 600 Ω. Folosind un voltmetru oarecare, fixăm de la butonul de tensiune al
generatorului o valoare de 0,775 V. Înlăturăm voltmetrul folosit pentru fixarea nivelului de
0,775 V şi conectăm în locul lui multimetrul MAVO-35, având comutatorul fixat pe
alternativ 2,5 V. Vom constata imediat că acul indicator al aparatului de măsură se opreşte
la valoarea de 0 dB. Urmărind valoarea tensiunii corespunzătoare pentru această poziţie pe
scară a acului indicator, vom găsi valoarea U1 = 0,775 V. Mărind acum valoarea tensiunii
debitată de generator până când aparatul arată + 6 dB şi citind tensiunea corespunzătoare
pe scala de 2,5 V, vom găsi o valoare U2 = 1,54 V. Dacă aplicăm relaţia de definiţie:

34
 U2 1 , 54
A [ dB ] =20 log =20 log =20 log1 , 99=6 dB ,
U1 0 , 775

U2
A [ dB ]=20 log
constatăm că aparatul a fost etalonat pe baza relaţiei: 0 , 775 , adică
toate valorile citite în dB sunt raportate la nivelul de referinţă convenţional de 0,775 V.

Invers, dacă micşorăm tensiunea generatorului până când acul indicator se

opreşte la - 2 dB, vom găsi că tensiune corespunzătoare pe scara ≈ 2,5 V valoarea de 0,61
V, ceea ce corespunde relaţiei:

A [ dB ]
20
U 2 =0 , 775×10

A [ dB ]=−2 ,
Cum, în cazul nostru găsim:

2
−
20
U 2 =0 , 775×10 =0 , 775×10−0,1=0 , 775×0 ,795=0 , 616 V .

Deci, dacă multimetrul se foloseşte pentru măsurarea în dB a unor etaje care au

rezistenţele de intrare şi ieşire de 600 Ω, rezultatul se citeşte direct folosind scara gradată
în dB.

Pentru nivele mai mari, respectiv pentru tensiuni mai mari, se va trece comutatorul pe
poziţia următoare, care este de 10 V. În această situaţie, la valoarea în dB citită pe
scară se va adăuga + 12 dB, domeniul de măsură pe această poziţie fiind cuprins între
+ 2 dB (- 10 dB + 12 dB = + 2 dB) şi 22 dB (+ 10 dB + 12 dB = + 22 dB). Pentru
poziţia următoare a comutatorului, adică pentru 50 V la valoarea citită se va adăuga +
26 dB, iar pentru poziţia 250 V se va adăuga + 40 dB. La alte aparate de măsură,
etalonarea se face urmând aceleaşi reguli, existând diferenţe în ceea ce priveşte limitele
primei scări precum şi valoarea de adaos la trecerea de la o valoare la alta.
În cazul în care valorile rezistenţelor pe care trebuie să le măsurăm sunt de altă
valoare decât cea de 600 Ω, atunci va trebui să apelăm la relaţia de definiţie dezvoltată şi
anume la:

35
 U1 R
A [ dB ] =20 log +10 log 1 .
U2 R2

unde va trebui să înlocuim pe U2 = 0,775 V şi R2 = 600 Ω. În acest caz, se obţine:

U1 600
A [ dB ] =20 log +10 log .
0 , 775 R1

Această relaţie arată că putem folosi indicaţiile multimetrului şi pentru a măsura

nivele pe alte valori de rezistenţă, cu condiţia că la valoarea citită pe scară să adăugăm
600
10 log
corecţia
R1 . Procedeul este corect deoarece indicaţiile în dB ale scării
multimetrului s-au raportat la tensiunea de referinţă de 0,775 V. Spre exemplificare, să
considerăm cazul unui amplificator, de putere, care are montat ca sarcină un difuzor cu
impendanţa de 8 Ω şi la care trebuie să măsurăm nivelul de ieşire exprimat în dB. Se va
proceda în felul următor: se porneşte amplificatorul şi se aplică la intrare un semnal audio,
având o tensiune oarecare.

Pe difuzorul în funcţiune se aplică multimetrul şi pe scara în dB se citeşte

valoarea obţinută, care să presupunem că este de 20 dB. Pentru a afla valoarea exactă a
nivelului, va trebui să aplicăm corecţia:

600
A [ dB ] =20 Db+10 log =20 dB+10 log75=20
8
adică va trebui să adăugăm la indicaţiile multimetrului valoarea de + 18,75 dB. Dacă
difuzorul este de 4 Ω, corecţia va fi:

600
10 log =10 log150≃21, 5 dB ,
4
iar pentru un difuzor de 16 Ω:

600
10 log =10 log37 , 5≃15 , 8 dB .
16

36
 Pentru a afla câştigul amplificatorului respectiv, este suficient să scădem din
valoare nivelului în dB obţinut la ieşire, aşa după cum s-a arătat mai înainte, valoarea
nivelului exprimat în decibeli aplicată la intrare.

Astfel, dacă pentru un amplificator care pentru + 2 dB aplicaţi la intrare prezintă

la ieşire un nivel de + 31 dB, rezultă că amplificarea este de 29 dB.

TEMA: Nr. 1. Bazele telefoniei

LECŢIA: Nr. 3. Calea şi circuitul telefonic.

1. METODE DE COMPRESIE A VORBIRII.

După cum se cunoaşte, aplicând formula lui Shannon, se demonstrează că
efectuarea transmisiunilor bazate pe principiul fundamental al telefoniei este ineficientă,
din punct de vedere al transmiterii informaţiei. Această ineficientă rezidă din faptul că
semnalul vocal este redundant, el conţinând pe lângă informaţia aferentă mesajului şi
informaţii suplimentare ce permit recunoaşterea particularităţilor subiective ale vocii
(înălţimea, timbrul, accentul, intonaţia, etc.).

Eliminarea redundanţei semnalului vorbirii fără a afecta informaţia transmisă se

poate face în principal pe trei direcţii:

a. limitarea parametrilor spectral-temporal;

b. eliminarea unei porţiuni din spectru, din desfăşurarea temporară sau

modificarea dinamicii;

c. de a extrage prin analiză alţi parametri de cât cei spectrali-temporali şi care

permit refacerea unui semnal ce poartă aceeaşi informaţie cu cel original.

Primele două direcţii fac, că în canalul de transmisiune semnalul să nu fie

profund afectat ca formă, faţă de semnalul vorbirii. A treia direcţie face ca în canalul de
transmisiuni să existe un semnal diferit structural de semnalul vorbirii ce la produs.

Semnalul vorbirii poate fi reprezentat ca un paralelipiped în spaţiul

tridimensional: amplitudine, frecvenţă, timp.

Vs = Ts×Fs×Ds

37
 Ds = 10 lg Amax / N

Ts – durata semnalului

Fs – gama de frecvenţă ocupată

Ds – dinamica semnal – experienţă în (dB);

N – puterea afectată a zgomotului.

Amin

Amin

Fmin Fmin
Tmin f

Tmin

Reprezentarea geometrică a semnalului.

Pentru ca semnalul să poată fi transmis fără deformare (distorsiuni) prin canalul

de transmisiune este necesar ca volumul său să nu depăşească volumul canalului Vc pe
nici o dimensiune.

Vs ≤ Vc; Ts ≤ Tc; Ds ≤ Dc; Vs ≤ Vc.

38
 Exemplu: Un semnal Ts = 2,5 ms, Fs = 80 kHz, Ds = 30 dB cu un volum de
6000; nu se poate transmite printr-un canal cu T c = 10 ms, Fc = 20 kHz, Dc = 40 dB,
reiese că Vc = 8000.

Pentru a realiza transmisiunea semnalului în cazul în care volumul canalului

este superior volumului semnalului dar una din dimensiuni nu corespunde, se pot face
transformări asupra semnalului, dar nu se realizează o reducere a volumului său, ci o
adaptare la canal.

Exemplu: Considerând cazul precedent, dacă se măreşte durata semnalului de

patru ori se reduce spectrul de patru ori, astfel încât transmisiunea este posibilă (prin
înregistrarea pe o bandă magnetică cu viteza de V şi redarea cu viteza V/4).

Compresia semnalului vorbirii implică o reducere a volumului semnalului. Prin

reducerea semnalului vorbirii la semnalul telefonic (de la o bandă de 20 kHz la un de
4 kHz), inteligibilitatea nu suferă modificări importante.

Obţinerea semnalului telefonic prin reducerea benzii şi a dinamicii se

încadrează în prima direcţie de abordare.

A doua direcţie de abordare a compresiei se realizează prin:

 Compresia în dinamică – larg utilizată. Ea constă în compandarea semnalului

la emisie prin canal şi expandare la recepţie. Prin compandare se realizează o atenuare
variabilă proporţională cu mărimea semnalului (semnalele cu amplitudine mică trec
neschimbate prin compandor, cele cu amplitudine mare sunt atenuate). În acest fel
protecţia la zgomot creşte. La limita semnalului în amplitudine se transmit numai
impulsuri pozitive şi negative pe durata când semnalul este pozitiv sau negativ. Dinamica
ar fi de 6 dB. În practică nivelul maxim admis este de 25 ÷ 35 dB (apar distorsiuni mai
mult).
 Compresia în timp – se bazează pe faptul că multe sunete ale vorbirii curente
au durate mult mai mari (100 ÷ 200 ms) decât durata necesară percepţiei corecte a lor.
Prin transmiterea exclusivă a semnalului în perioadele de timp strict necesare percepţiei,
canalul ar fi disponibil în perioadele de pauză pentru alte genuri de transmisiuni.
 Compresia în frecvenţă - se bazează pe faptul că spectrele vorbirii au o mare
redundanţă, deoarece variaţiile în frecvenţă sunt lente şi imaginile spectrale rămân
neschimbate lungi intervale de timp. O metodă este aceea de a transmite numai zonele din
banda vocală în care dinamica sunetului este mare (zonele formantice), sa redus spectrul
de două ori prin eliminarea porţiunilor dintre formanţi.
O altă metodă este aceea de reducere a benzii pe principiul divizării frecvenţelor
– metoda vobanc.

39
 A treia direcţie de realizare a compresiei, este metoda parametrică. Această
metodă comportă două operaţiuni de bază:

a. analiza semnalului vorbirii;

b. sinteza vorbirii;
Eficienţa compresiunii este cu atât mai mare cu cât debitul informaţional
necesar transmisiei parametrilor este mai mic decât cel necesar transmiterii telefonice
obişnuite şi depinde de setul de parametrii aleşi şi metoda de analiza adoptată.

Echipamentele tehnice care realizează compresiunea poartă denumirea de

vocodere.

Modelul sistemului de compresiune parametrică a vorbirii

s (t) S1 (t)
Analizator s (t) Canal Sintetizor s (t)

2. CALEA TELEFONICĂ ŞI CIRCUITUL TELEFONIC.

Noţiuni generale utilizate în tehnica transmisiunilor telefonice.

Calea de transmisiuni – ansamblul mijloacelor tehnice care asigură o

comunicaţie între două puncte, într-un singur sens (legături simplex) (de exemplu de la un
emiţător situat în unul din puncte, la un receptor situat în celălalt punct).

În locul termenului de cale de transmisiune, se poate folosi termenul de canal,

utilizat îndeosebi în literatura din limba rusă şi engleză. În particular, prin cale de
transmisiune telefonică sau canal telefonic, se înţelege deci, ansamblul mijloacelor care
asigură o comunicaţie telefonică între două puncte, într-un singur sens.

Observaţie: extremitatea căii dinspre emiţătorul telefonic se numeşte originea

căii, iar extremitatea căii dinspre receptorul telefonic se numeşte capătul căii.

Cale de comunicaţie telefonică – (cale de transmisiune bilaterală) – se înţelege

ansamblul mijloacelor tehnice care asigură o cale de comunicaţie telefonică între două
puncte (terminale) în cele două sensuri (legături semiduplex, duplex). În cazul când nu se

40
pot face confuzii, în locul termenilor de cale de transmisiune sau cale de comunicaţie, se
poate utiliza denumirea prescurtată de cale.

Circuit telefonic – o cale de comunicaţie telefonică directă între două centre de

comutaţie abonaţi (centrale telefonice).

Dacă legătura este între terminal şi centrală circuitul se numeşte circuitul de

abonat (bucla de abonat).

Legătura telefonică – cale de comunicaţie între două centre de comutaţie sau

între doi abonaţi (posturi telefonice).

Observaţie: o legătură telefonică poate fi formată din mai multe circuite

telefonice, conectate între ele prin intermediul centrelor de comutaţie. Noţiunea de circuit
şi legătură telefonică sunt utilizate îndeosebi în exploatare. În tehnica sistemelor de
transmisiuni intervine curent noţiune de cale de transmisiune sau canal.

În unele probleme se foloseşte noţiunea generală de sistem de comunicaţie

pentru ansamblul format dintr-un emiţător şi un receptor de semnale, legate printr-o cale
de transmisiune.

Nivele de măsură.

Pentru a studia variaţia intensităţii semnalului telefonic sau a unui semnal de

măsură (format, de exemplu, de undă sinusoidală), de-a lungul unei căi de transmisiune
sau, cu alte cuvinte, acţiunea fiecărui element component al căii (atenuare, amplificare,
distorsionare etc.) asupra semnalului, se apreciază mărimea semnalului precum şi
atenuarea sau amplificare lui, în aşa numitele unităţi de transmisiune: neper sau decibel.
Pentru aprecierea mărimii semnalului în unităţi de transmisiune, se foloseşte noţiunea de
nivel.
O cale de transmisiune este formată dintr-un şir de diporţi în serie, care
atenuează, (exemplu: liniile canale de legătură sau mai pe scut, mediile de propagare),
amplifică şi distorsionează semnalul telefonic.
Pentru uşurinţa utilizării lor şi pentru că:
1. relaţia dintre senzaţia acustică subiectivă percepută de ureche şi intensitatea
obiectivă a sunetului este logaritmică (legea lui Fecher-Weber);
2. pe o linie de telecomunicaţii, puterea transmisă scade (se atenuează) după o
lege exponenţială;
3. deoarece numărul de subansambluri ce compun în cascadă circuitele de
telecomunicaţie este mare, exprimarea logaritmică permite ca atenuarea totală să rezulte ca
sumă a atenuărilor parţiale.

41
 În practică se utilizează unităţi de transmisiune pentru aprecierea puterii
semnalului, a atenuării sau amplificării lui. Pentru aprecierea mărimii semnalului în unităţi
de transmisiune, se foloseşte noţiunea de nivel, iar ca unităţi se utilizează neperii sau
decibelii.
2 1

Punct de măsură Punct de măsură

~ 2 1
Rs
Z2 Z1

21 11

P2,U2,I2,Z2 P1,U1,I1,Z1

U1 I1
1 Np=ln
( = =2 ,718
U2 I2 )
U
12
1 P1 1 Z 1
1 Np= ln = ln = ln ( e 2 =7 , 39 )
2 P2 2 U 2 2
2
Z
U 1 I1 P1
1 dB=20 lg
( = =1 , 122
U 2 I2 ) 1 dB=10 lg
( P2
=1, 26
)
1Np=8,68dB ,
1dB=0,115 Np
Starea electrică a unui punct de pe circuit electric se poate exprima prin puterea
P, tensiunea U şi curentul I din acest punct.

Se numeşte nivel relativ de putere al punctului 1 faţă de punctul 2 relaţia:

42
 1 P P1
nrw =P12= ln 1 [ Np ] nrw =10 lg [ dB ]
2 P2 P2

Echivalent:
- nivelul relativ de tensiune:
U1 U1
nrU =ln [ Np ] nrU =20 lg
U2 sau
U2 sau (dB)

- nivel relativ de curent:

I1 I1
nrl =ln [ Np ] nrl =20 lg [ dB ]
I2 sau
I2 sau (dB)

În cele mai multe cazuri ca punct 2 se ia intrarea în circuit.

NIVELE ABSOLUTE
Nivele absolute sunt un caz particular al nivelului relativ, atunci când ca punct
de referinţă 2 se iau bornele generatorului normal. Acesta este un generator cu tensiunea
electromotoare E = 1,55 V şi rezistenţa internă Rs = 600 Ω.

Puterea debitată de generatorul normal pe o rezistenţă de Rs = 600 Ω este:

P0 = E2 / 4Rs = U0I0 = 1 mW.

Observaţie: primele circuite telefonice erau formate din linii aeriene bifilare cu
impedanţa caracteristică de Rs = 600 Ω la frecvenţe vocale. Nivelele absolute dintr-un
punct x de pe un circuit sunt:

1 P P
nmW = ln [ Npm , ] nmw =10 lg dB
2 P0 P0 [ m ]

U U
nmU =ln [ Np ] nmU =20 lg [ dB ]
U0 U0

43
 I I
nml =ln [ Np ] nml  20 lg  dB 
I0 I0

Pentru acest caz: nmW = nml = nmU (când Rg = 600 Ω; Rs = 600 Ω).

I0 = 1,29 mA

1,55 V
U0 = 0,775 V Rs = 600 Ω
Rg = 600 Ω

Generatorul normal

E0 = 1,55 V f = 800 Hz – recomandare veche CCITT (ITU-T)

R0 = 600 Ω f = 1000 Hz – recomandări noi CCITT (ITU-T)

Rs = 600 Ω

I0 = 1,29 mA

P0 = 1 mW = 10- 3 W

Nivele de măsură

Pe când nivelul absolut este o mărime care, cel puţin în principiu, se poate
aplica în general în electrotehnică, noţiunea de nivel relativ este specifică unei căi de
transmisiune (telefonică, telegrafică etc.).

Se numeşte nivel de măsură nivelul măsurat pe parcursul căii când acesteia i se

aplică semnal de la un generator normal.

44
 Îndeosebi, interesează nivelul de putere şi în general se utilizează termenul
presurtat de nivel relativ, în sensul de nivel relativ de putere.

U
x2
Px =
În punctul de măsură, circuitul are impendanţa de intrare Zx,
Zx
U
x2
U 2
1 Px 1 Zx 1 x 1 Z 0 =600 Ω U x 1 600 1 600
nw = ln = ln 2
= ln + ln =ln + ln =nmU + ln
2 P0 2 U 2= ( 0 ,775 ) 2 U 2 2 Zx U0 2 Zx 2 Zx
0 0

Z 0 =600 Ω

Deci:
1 600
nw =nmU + ln [ Np ]
2 Z

600
nw =nmU +10 lg [ dB ]
Z

Pentru Zx < 600 Ω:

a) nW > nmU Exemplu: Zx = 75 Ω (cablu coaxial, corecţie: + 0,5 Np (9 dB));
Zx = 150 Ω (cabluri simetrice interurbane, corecţie: + 0,7 Np (+ 6
dB));

b) nW = nmU, Zx = 600 Ω;
c) nW < nmU, Zx > 600 Ω. Exemplu: Zx > 1200 Ω (circuite aeriene de oţel,
corecţie; - 0,35 Np (-3 dB)).

Pe parcursul căilor existente puncte în care măsurarea nivelului prezintă un

interes deosebit pentru exploatare şi este facilitată de existenţa elementelor electrice de
cuplare a aparatelor de măsură. Astfel de puncte sunt: originea căii, intrările şi ieşirile din
centrele de comutaţie şi/sau sistemele de curenţi purtători. Funcţie de scopul urmărit,
aceste puncte sunt denumite puncte de nivel zero.

Definiţie: se înţelege prin punct de nivel zero (p.n.r.z.), un punct de

individualitate distinctă în structura căii telefonice, faţă de nivelul căruia se fac referiri în
descrierea puterii semnalului de-a lungul căii studiate.

45
 În circuitele vocale, în mod natural p.n.r.z. este originea căii. Este necesară
definirea clară a punctului de nivel zero pentru a nu se crea confuzii.

Observaţie: pentru nivelele din p.n.r.z. se specifică acest lucru acest lucru prin
adăugarea indicelui zero (0) după unitatea de măsură: dBmO, dBrO.

Diagrama de nivel

Nivelele relative şi de măsură sunt mărimi fundamentale în telefonie, fiind

utilizate atât la proiectare cât şi la întreţinere.

Definiţie: se numeşte diagramă de nivel relativ sau de măsură reprezentarea

grafică a variaţiei nivelului considerat de-a lungul schemei bloc a căii.

În general, se utilizează diagrama nivelului de putere, avându-se în vedere

faptul că nivelul după o secţiune de cale este într-un punct x:

+ 13 dB + 28 dB + 20 dB

ai + 5 dB + 10 dB + 21 dB + 22 dB + 18 dB + 15 dB

GN I I
B
A
dB
+ 13 dBr +7 dBr
+10
+5 dBr +5 dBr
+5
0
-5 - 5 dBr - 8 dBr
- 10 dBr
- 10 - 15 dBr - 13dBr
46
Diagrama nivelului relativ a unui circuit de frecvenţă vocală.

- egalizor; I - atenuator; - amplificator.

 3. ZGOMOTE ÎN CĂILE TELEFONICE.

În toate cazurile, transmiterea informaţiei pe canale se face cu o oarecare

degradare a ei, limitele admisibile depinzând de destinaţia acesteia iar reproducerea exactă
a informaţiei nefiind posibilă aproape în nici un caz.

Perturbaţie se numeşte un semnal nedorit care modifică semnalul util prin care
se transmite informaţia, micşorându-se astfel cantitatea de informaţie transmisă.

Transmiterea informaţiilor sub formă analogică sau numerică pe canalele de

legătură este, în mod natural, însoţită de perturbaţii formate din semnale nedorite, generate
fie de mediul şi echipamentele tehnice ale canalelor de transmisiuni, fie de surse externe
acestora cum ar fi, de exemplu, cele atmosferice, cosmice, liniile de transport a energiei
electrice, staţiile de emisie radio etc. Din punct de vedere fizic, perturbaţiile reprezintă
variaţii aleatoare ale curentului electric de pe canalele de transmisiuni, provocate de cauze
foarte diferite, dintre care cele atmosferice si industriale ocupă un loc important.

Principalele surse de perturbaţii atmosferice constau în: impulsuri de intensitate

foarte mare, intermitente, generate de furtunile locale; impulsuri perturbatoare produse de
furtuni îndepărtate sau de provenienţă cosmică; paraziţi atmosferici produşi de precipitaţii;
impulsuri electrice perturbatoare generate de furtuni magnetice, influenţa ionosferei şi a
activităţii solare etc.

Energia paraziţilor atmosferici absorbită de receptoarele radio, troposferice sau

radioreleu, este proporţională cu banda lor de trecere, deoarece această energie este
distribuită aproximativ uniform în întregul spectru de frecvenţe.

De menţionat că semnalele electromagnetice de înaltă frecventă manifestă, de

regulă, tendinţa de feding, în cazul recepţionării lor la distante mari de emiţător.
Fenomenul de feding depinde de frecvenţă şi, de aceea, în cazul unei unde modulate,
aceasta nu se atenuează uniform, ceea ce produce distorsiuni (perturbaţii) ale semnalului
cuprins în unda electromagnetică.

Paraziţii atmosferici de înaltă frecvenţă au tendinţa să se manifeste cel mai

puternic când sunt condiţii optime de propagare a semnalelor la distante mari deoarece, în
aceste cazuri, sursele de paraziţi depărtate devin mai eficace.

Paraziţii industriali se distribuie, de asemenea, pe întreaga gamă de frecvenţe

folosită pentru comunicaţii radio, troposferice si radioreleu, iar perturbaţiile provocate sunt
totdeauna mai puternice în oraşe, în principal în centrele industriale. Singurul mijloc
47
practic de reducere a acestor paraziţi constă în suprimarea sursei lor. De aceea, recepţia
semnalelor radio, troposferice şi radioreleu în localităţi cu populaţie mai densă este
posibilă numai în cazul unui raport mare între intensitatea câmpului semnalului util şi
intensitatea câmpului perturbator.

O anumită contribuţie la reducerea nivelului semnalelor utile în raport cu cele

parazite, care determină apariţia perturbaţiilor, are şi modul de instalare în teren a staţiilor
radio, troposferice şi radioreleu întrucât dealurile, clădirile mari şi alte obstacole dau
naştere umbrelor, adică intensitatea câmpului electromagnetic imediat după obstacol este
mai mică decât la o distanţă oarecare de acesta.

Prin modul de construcţie şi de instalare a aparaturii de transmisiuni, de cele

mai multe ori se urmăreşte ca aceste perturbaţii să fie eliminate cât mai complet, iar atunci
când nu este posibil, cel puţin să se micşoreze cât mai mult efectul lor.

Datorită distanţelor mari la care se realizează şi funcţionează canalele de

transmisiuni, acestea constituie, din punct de vedere al perturbaţiilor, cele mai nesigure
elemente ale reţelelor de transmisiuni.

În literatura de specialitate perturbaţiile se clasifică în două clase : perturbaţii

aditive si perturbaţii multiplicative.

În primul caz, semnalul util şi perturbaţia se însumează:

unde: r ( t ) =s ( t ) +n ( t )
s (t) — semnalul util introdus în canal;

n (t) — semnalul perturbator;

r (t) — semnalul recepţionat, deformat de perturbaţii.

Experienţa a dovedit că în categoria perturbaţiilor aditive intră majoritatea

perturbaţiilor ce se observă pe canalele de transmisiuni, energia undei perturbatoare având
diferite surse care pot fi situate în interiorul sau în afara canalului.

Dintre perturbaţiile interne, generate de echipamentele de transmisiuni, cele mai

importante sunt zgomotele de fond şi cele de intermodulatie sau de diafonie neliniară
(datorată neliniarităţii elementelor de grup ale sistemelor de curenţi purtători).

48
 În categoria perturbaţiilor externe se includ: zgomotele de diafonie, zgomotul
atmosferic datorat câmpului electrostatic fluctuant din atmosferă, zgomote produse de
liniile de transport a energiei electrice, datorate câmpului electromagnetic creat de
armonicele frecvenţei de 50 Hz de pe liniile electrice, zgomote produse de sursele de
alimentare electrică, zgomote de origine mecanică produse de contacte proaste, zgomotul
dat de microfonul cu cărbune, precum şi zgomote datorate lucrului staţiilor radio,
troposferice şi radioreleu pe emisie.

În cel de-al doilea caz, semnalul util şi perturbaţia se multiplica:

r(t) = s(t) n(t).

Perturbaţiile multiplicative apar atunci când unul sau mai mulţi parametri ai
canalului de transmisiuni variază în timp, în mod nedorit.

În canalele de transmisiuni cu perturbaţii multiplicative apar, de regulă, si

perturbaţii aditive, ceea ce complică foarte mult măsurile pentru eliminarea acestora.

Perturbaţiile aditive se grupează în trei categorii:

a. zgomote;
b. diafanii;
c. distorsiuni.
Zgomotele sunt acele perturbaţii care nu sunt coerente (nu depind) cu nici unul
din semnalele utile transmise. Ele limitează posibilităţile oricărui receptor de a recepţiona
şi reda corect semnalele utile slabe şi pot fi:

- zgomote ergodice, care sunt perturbaţii reprezentate de procese ergodice

ce sunt caracterizate de legi probabilistice şi sunt previzibile ca valori medii, dar nu si în
detaliu;

- zgomote gaussiene (numite şi zgomote de fluctuaţie), sunt zgomote ergodice

care au în orice moment o distribuţie de probabilităţi normală, cu aceeaşi dispersie D2(x).
Când acest zgomot are o densitate spectrală de putere constantă, se numeşte zgomot alb,
iar dacă aceasta variază cu frecvenţa, se numeşte zgomot colorat, în categoria zgomotelor
gaussiene intră şi zgomotul de fluctuaţie care provine din însumarea
unui număr foarte mare de perturbaţii independente, de durată foarte mică, ce apar
întâmplător (agitaţia termică din rezistenţe, zgomotul semiconductoarelor etc.),
fiecare perturbaţie componentă având efect neglijabil faţă de efectul total;

49
 - zgomote neergodice, care sunt perturbaţii ce nu sunt caracterizate de legi
probabilistice şi pot fi:

 regulate — când sunt reprezentate printr-o funcţie de timp periodică (cum sunt
oscilaţiile parazite ale amplificatoarelor, zgomotele provocate de sistemele de aprindere
ale motoarelor etc.);
 neregulate — când perturbaţiile intervin în mod imprevizibil (cum sunt
descărcările electrice atmosferice, zgomotele produse de liniile de transport a energiei
electrice şi zgomotele produse de comutări întâmplătoare de sarcini electrice).
O categorie importantă de zgomote ce afectează considerabil canalele de
transmisiuni sunt zgomotele de impulsuri. Acestea sunt caracterizate de faptul că sursele
ce le generează, livrează energie în salturi (nu continuu), pe durate foarte scurte.

Datorită coerentei (dependenţei) componentelor spectrale ale zgomotului de

impulsuri, valoarea maximă a perturbaţiei este direct proporţională cu banda de trecere a
receptorului.

Intensitatea perturbaţiilor de impulsuri scade foarte mult o dată cu creşterea

frecvenţei semnalului util, astfel că din punct de vedere practic. În domeniul frecvenţelor
foarte înalte (peste 150 MHz) ele devin nesemnificative şi este posibil să nu se ţină seama
de ele. Pentru caracterizarea statistică a zgomotului de impulsuri, trebuie să se cunoască
distribuţia probabilităţii duratei impulsurilor şi distribuţia intervalelor de timp intre
impulsurile succesive, acestea nefiind cunoscute pentru mar a majoritate a cazurilor.

50
Cele mai importante componente ale zgomotului din căile telefonice sunt:

a) Zgomotul de fond al echipamentelor, provenit din zgomotul propriu al

componentelor (rezistenţe, componente active);
b) Zgomotul de diafonie liniară - produs de semnalele transmise de alte căi
şi care pătrunde în calea studiată prin inducţie electromagnetică;
c) Zgomotul atmosferic - mai ales apare în cablurile aeriene;
d) Zgomotul produs de staţiile de radiocomunicaţii;
e) Zgomotul produs de liniile de transport ale energiei electrice aeriene -
mai ales prin inducţia armonicilor frecvenţei de 50 Hz;
f) Zgomote produse de sursele de alimentare din echipamente, mai ales de
sursele din centrele de comutare;
g) Zgomote de origine mecanică: de la contacte oxidate (cu rezistenţă
electrică mare), elemente de comutare electromagnetice din centrale etc.;
h) Zgomote de sală - induse odată cu convorbirea;
i) Zgomote de intermodulaţie - specifice sistemelor (LMD) (legătură la
mare distanţă);
j) Zgomotul de conversie analog - numeric şi numeric-analogic, de codare
şi jitterul (alunecarea) de fază propriu căilor telefonice numerice.

Observaţie: Zgomotul în caile telefonice este în cea mai mare parte aditiv.

Metoda practică de măsurare a abaterilor semnalului faţă de zgomot se face

măsurând nivelul semnalului amestecat cu zgomot şi nivelul în cale în absenţa
semnalului, care este practic nivelul zgomotului. Fiecare componentă spectrală a
zgomotului alb are o altă pondere în perturbarea calităţii transmisiunii.

Pentru a aprecia puterea zgomotului s-a introdus noţiunea de putere

psofometrică a zgomotului (psofos = zgomot - greaca veche)

Problema este în a determina ponderile psofometrice perturbatoare asupra

calităţii transmisiunilor. Ponderile sunt mărimi relative şi este necesară raportarea
acestora la un semnal de referinţă. Semnalul de referinţă este unda sinusoidală de 800
Hz.

Se numeşte tensiune psofometrică a undei perturbatoare, valoarea tensiunii

undei de 800 Hz, care are acelaşi efect perturbator asupra transmisiunii ca şi unda
perturbatoare menţionată (produce aceeaşi inteligibilitate la logatomi).

51
 Exemplu: O undă perturbatoare cu frecvenţa de 350 Hz şi puterea de 10 4 pW
afectează transmisiunea ca şi o undă perturbatoare cu frecvenţa de 800 Hz şi puterea de
l05 pW.

Se foloseşte în practică, noţiunea de tensiune psofometncâ şi nu putere

psofometrică deoarece este mai uşor de dedus, considerând toate elementele adaptate pe
impedanţa de 600 Ω.

Ponderea psofometrică pentru căi telefonice

Tensiunea psofometrică a unei frecvenţe f este:

upf = U800 x pf

Ponderile psofometrice se apreciază de regulă în unităţi de

transmisiune:

af = 201g pf

Pentru zgomotele cu spectru larg, tensiunea psofometrică este (considerând

calea adaptată la 600 Ω):

Up =[∑ (pf x uf)2]2

Zgomotele în impulsuri nu pot fi apreciate prin tensiune

psofometrică; pentru acest caz sunt adoptate limitele maxime referitoare la durată,
nivel şi număr într-un interval de timp dat. Sunt ignorate impulsurile scurte (<1 ms)
care nu sunt sesizate de ascultătorul uman.

Observaţie: Calitatea transmisiunilor telefonice este afectată şi de către

distorsiunile neliniare datorate legilor neliniare de funcţionare a unor
componente din calea de transmisiuni.

Elementele care produc distorsiuni neliniare sunt de-a lungul căii:

microfonul, amplificatoarele vocale, sistemele pentru LMD (multiplex), receptorul
telefonic.

Cel mai important aport îl au microfoanele cu cărbune (10 – 15%)(nu se mai

folosesc) şi receptoarele telefonice (3 – 7%).

52
100 inteligibilitatea
 80

10 20 30 40 50 %
70

Variaţia inteligibilităţii la logatomi funcţie de distorsiunile neliniare.

-10

10

20

5 102 103 104

30
Se pot
utiliza şi
alţi

40 53
 50
parametri60referitori la căile telefonice, dar au importanţă redusă în exploatarea curentă sau
strict în domeniul telefoniei. De exemplu, neuniformitatea de timp de programare de grup
a fost reglementată de CCITT (ITU-T), dar nu pentru că ar afecta grav transmisiunile
telefonice ci pentru că afectează grav transmisiunile de date ce folosesc calea telefonică.

Alţi parametri: deviaţia de frecvenţă, variaţiile bruşte sau lente ale

echivalentului, zgomotele de intermodulaţie şi alţii prezintă interes pentru alte domenii ale
telecomunicaţiilor TD, radio.

Concluzie: Echivalentul căii telefonice este dat nu numai de atenuarea propriu-

zisă ci şi de: banda de frecvenţă, zgomote, distorsiuni neliniare ş.a.

Putem spune că

q = q 0 + qf + qz + qd + q t

q - echivalentul căii;

q0 - atenuarea proprm-zisă;

qf - atenuarea introdusă de limitarea benzii (echivalent);

qz - atenuarea introdusă de zgomot (echivalent);

qd - atenuarea introdusă de distorsiuni neliniare (echivalent);

qt - atenuarea introdusă de aparatele telefonice (echivalent).

În cazul legăturilor militare normele internaţionale CCITT (ITU-T) pot fi uneori

încălcate datorită: caracterului profesional al comunicaţiilor, mobilitatea reţelei telefonice,
condiţiile grele de mediu, gradul de calificare al personalului, efectului luptei
radioelectronic.

Particularităţile sistemelor militare de transmisiuni, durata mică în care

trebuie concepute, instalate, exploatate şi strânse impun cerinţe deosebit de severe de
proiectare a echipamentelor şi o cunoaştere aprofundată a caracteristicilor tehnico -
tactice ale tehnicii din dotare.

CONVORBIRILE DE TRECERE (DIAFONIA)

54
 O mai mare acţiune de perturbare decât zgomotele o au convorbirile ce nu
aparţin canalului (de trecere) care pătrund în canalul telefonic în urma influenţei reciproce
a canalelor. Cu alte cuvinte diafoniile reprezintă fenomenul de trecere a energiei
electromagnetice de la un canal de transmisiuni la altul, în cazul când acestea sunt instalate
paralel pe anumite distanţe, deci sunt acele perturbaţii care rezultă din semnalele utile ale
altor canale de transmisiuni de pe o anumită direcţie Convorbirile de trecere se
caracterizează prin mărimea protecţiei, exprimată în neperi. Protecţia este diferenţa dintre
nivelul semnalului util şi nivelul distorsiunii, ambele măsurate în unul şi acelaşi punct al
aceleiaşi sisteme.

aprot = psem - pdict

La stabilirea protecţiei a canalului nivelurile semnalului util şi distorsiunile se

măsoară la intrarea în canal. Valoarea protecţiei se normează.

Convorbirile de trecere se împart în:

 inteligibile, când perturbaţiile sunt replica puţin distorsionată a semnalelor utile

din alte canale, iar pe canalul perturbat se poate recepţiona şi înţelege comunicarea ce se
efectuează pe canalul perturbator;
 neinteligibile, care sunt perturbaţii foarte puţin coerente cu semnalele utile din
alte canale, adică provin din acestea prin distorsionarea lor foarte puternică; din această
cauză, pe canalul perturbat apar, de regulă, numai zgomote care nu permit efectuarea
comunicărilor.
În ambele cazuri, diafonia este supărătoare şi influenţează nefavorabil calitatea
transmiterii informaţiei pe canale, mergând uneori până la imposibilitatea efectuării
acesteia.

Diafonia constatată la extremitatea canalului perturbat, apropiată de sursa

generatoare de semnal din canalul perturbator, se numeşte parodiafonie, iar cea care
apare la extremitatea îndepărtată a canalului perturbat, se numeşte telediafonie, aceasta
fiind incomparabil mai mare decât paradiafonia.

Un mai mare efect perturbator îl au convorbirile de trecere inteligibile, deaceea

normele de protecţie sunt stabilite anume pentru convorbirile de trecere inteligibile. În ceea
ce priveşte convorbirile de trecere neinteligibile, ele sunt percepute ca zgomot obişnuit şi
deaceea normele de protecţie de la convorbirile de trecere neinteligibile sunt primite ca
fiind cu 1 Np mai mici decât de la cele inteligibile.

Valoarea convorbirilor de trecere, care pătrund în canalul influenţat depinde de:

55
 atenuarea de trecere dintre canalul influenţat şi canalul care influenţează;
lungimea porţiunii paralele de traseu a canalelor;
valoarea maximă a nivelului semnalului util, transmis prin canalul care
influenţează;

DISTORSIUNILE

Distorsiunile sunt perturbaţii sub influenţa cărora se modifică anumite

caracteristici ale semnalului util pe canalul de transmisiuni şi pot fi :

 reversibile, cum sunt distorsiunile de frecvenţă, fază si amplitudine, care pot fi

eliminate prin transformarea inversă, printr-o reţea de corecţie ;
 ireversibile, care cuprind perturbaţii provocate de o transformare neliniară
univocă ce nu are pe tot domeniul de definiţie o transformare inversă, cum sunt, de
exemplu, distorsiunile produse de reflexii sau cele date de variaţia aleatoare a unui
parametru oarecare al canalului de transmisiuni.
Perturbaţiile ce pot apare pe canalele de transmisiuni nu depind de caracterul
semnalelor purtătoare de informaţii transmise, care pot fi analogice (funcţii continue în
timp) sau numerice (funcţii discontinui în timp şi ca valoare). Totuşi, datorită specificului
transmiterilor efectuate (analogice sau numerice), influenţa erorilor asupra acestora este
diferită. Astfel, la transmiterile telefonice analogice, datorită unor imperfecţiuni ale urechii
umane, întreruperile do scurtă durată şi zgomotele de impulsuri cu durate sub 20 ms,
precum şi distorsiunile fazei formei de undă a semnalului de vorbire nu au nici o influenţă
asupra traficului efectuat. Celelalte perturbaţii care nu sunt corectate tehnic, influenţează
nefavorabil calitatea transmisiei telefonice, dar numai unele din acestea, în principal
atenuarea semnalului util, fac imposibilă comunicarea. Dimpotrivă, la celelalte categorii
de transmiteri (telefonie numerică, teleimprimare, transmiteri de date şi facsimil), unde
avem de-a face cu transmiterea sub formă numerică a informaţiei, perturbaţiile ce apar pe
canale, cu preponderenţă întreruperile de scurtă durată şi zgomotele de impulsuri,
distorsiunile de fază, atenuarea şi unele diafonii, au o influenţă însemnată asupra
caracterului si frecvenţei de apariţie a erorilor. Datorită acestor cauze, unii specialişti
consideră că în transmiterile numerice masa erorilor (90—95%) apare la intervale de cel
mult zece simboluri binare.

Cercetarea cauzelor întreruperilor de scurtă durată, având lungimea de la

fracţiuni de secundă până la 3 minute, a arătat că în majoritatea situaţiilor (80%) acestea
apar ca urmare a defectării aparaturii de transmisiuni actuale (contacte imperfecte etc.) sau
a acţiunii incorecte a personalului de exploatare, iar 20% sunt întreruperi de scurtă durată,
determinate de perturbaţiile în impulsuri ce apar in canalele de transmisiuni.
56
 La construirea echipamentelor tehnice pentru formarea canalelor de
transmisiuni se are în vedere eliminarea unei părţi însemnate din perturbaţiile enumerate,
valorile acestora fiind stabilite prin norme internaţionale.

Astfel, prin avize ale C.C.I.T.T. sunt stabilite limite admisibile pentru diafonie. De obicei,
valoarea maximă a zgomotului de diafonie trebuie să fie cu 30 dB mai mică decât cea a
semnalului util.

TEMA: Nr. 1. Bazele telefoniei

LECŢIA: Nr. 4. Traductoare.

1. MICROFOANE CU BOBINĂ MOBILĂ, CU CĂRBUNE,

CU CONDENSATORI

Pentru a vorbi despre microfoane şi căşti telefonice este necesar mai întâi să
vorbim despre traductoare.

Traductoare – dispozitive ce permit transformarea unei forme de energie în altă

formă de energie.

Dacă transformarea se face din energie electrică în energie acustică ori invers
traductorul se numeşte electroacustic.

Traductoarele ce permit transformarea formei de undă a energiei acustice în

energie electrică se numesc microfoane.

Traductoarele ce transformă energia electrică în energie acustică se numesc

difuzoare (căşti receptoare).

Principiul fundamental al telefoniei impune păstrarea formei de undă la trecerea

din energie acustică în cea electrică şi invers. Din acest motiv traductoarele trebuie să se
comporte liniar. Transformarea de energie trebuie să fie cât mai bună, deci se urmăreşte ca
randamentul traductorului să fie cât mai mare. Funcţionare traductorului se bazează în
principal pe acţiunea câmpului electric asupra corpurilor încărcate cu sarcini electrice ori
pe acţiunea câmpului magnetic asupra conductoarelor parcurse de curent electric ori
asupra corpurilor magnetizate.
57
 Traductoarele se clasifică:

a. cu câmp magnetic
 magnetoelectrice (electrodinamice);
- difuzorul electrodinamic;
- microfonul cu bobină mobilă;
- casca telefonică etc.
 electromagnetice.
- difuzorul cu paletă;
- casca telefonică.
b. cu câmp electric
- electrostatice (difuzorul electrostatic, microfonul cu
condensator);
- piezoelectrice (microfoane cu cristal etc.)

În microfon, energia sonoră creată de sursele de sunet se transformă în energie

electrică. Oscilaţiile electrice de audiofrecvenţă sunt amplificate până la valoarea necesară
şi folosite apoi pentru diverse scopuri:

 reproducerea sunetului prin difuzoare;

 modulaţia oscilaţiilor de înaltă frecvenţă;
 înregistrări etc.
Microfoanele folosite sunt de mai multe tipuri:

 dinamice;
 cu bandă;
 piezoelectrice;
 capacitive;
 cu cărbune.
După modul în care microfoanele captează energia sonoră, ele se diferenţiază ca
performanţe şi caracteristici.

Microfoanele sunt sensibile la:

presiune (presiunea la care mărimea electrică de ieşire a energiei alternative cu

presiunea aplicată părţii mecanice);
diferenţa de presiune la care mărimea de ieşire electrică este egală cu diferenţa de
presiune existentă între cele două feţe ale părţii mecanice.
Partea mecanică reprezintă o diafragmă (membrană, placă). Diafragma captează
pe suprafaţa ei undele şi acţionează traductorul spre partea electrică.

Denumirea microfoanelor este dată de:

58
  principiul de funcţionare (microfoane cu cărbune, dinamice etc.);
 de anumite părţi caracteristici (microfoane cu bandă, cu bobină mobilă etc.);
 de anumite caracteristici de funcţionare (microfoane diferenţiale).

FUNCŢIONAREA CORECTĂ A MICROFONULUI IMPUNE DOUĂ

CERINŢE:

1. Introducerea microfonului în câmpul acustic explorat nu trebuie să modifice

structura acestuia (presiunea aplicată părţii mecanice nu trebuie să difere de presiunea
existentă înainte de introducerea microfonului). Această cerinţă este satisfăcută când
dimensiunea maximă a microfonului e mică faţă de lungimea de undă minimă a undei
acustice.

d
 0,2
Exemplu:  pentru d = 3 cm reiese că frecvenţa fs = 3400 Hz.

2. Factorul de transfer al microfonului (raportul dintre mărimea electrică produsă şi

mărimea acustică aplicată, presiunea ori diferenţe de presiune) trebuie să fie constant
pentru banda de frecvenţă a semnalului acustic şi cât mai mare pentru a asigura raportul
semnal-zgomot mare.

Exemplu: în telefonie se admite o abatere de 3 ÷ 6 dB în banda 0,3 ÷ 3,4 kHz.

CARACTERISTICILE TEHNICO-TACTICE ALE MICROFONULUI

Caracteristicile fundamentale ale microfonului sunt: caracteristica de

frecvenţă (caracteristica de frecvenţă şi banda de frecvenţă) şi sensibilitatea.
Caracteristica de frecvenţă – reprezentarea continuă a sensibilităţii în
funcţie de frecvenţă;
Sensibilitatea – raportul amplitudinei tensiunii electrice obţinute la borne
în condiţiile precizate şi amplituda presiunii aplicate.

U
Eef   mV / bar 
P
.
59
 Sensibilitatea variază cu unghiul de incidenţă al undelor sonore şi cu
frecvenţa lor. Sensibilitatea se exprimă în dB faţă de eficacitatea de referinţă Eref = 1
mV/μbar ,

E
E f  20 lg  dB 
Eef
.
Sensibilitatea se defineşte prin două moduri:
 prin tensiunea dezvoltată în rezistenţa de sarcină, când asupra diafragmei
microfonului acţionează o presiune sonoră de 1 bar (în acest caz sensibilitatea se
exprimă în mV/bar);
 prin nivelul de ieşire, care arată cu câţi decibeli este mai mică puterea de ieşire
dată de microfon, la o presiune sonoră de 1 bar, faţă de valoarea standard 1 mW a
puterii. Al doilea mod de definire este mai răspândit.
Alte caracteristici:
Banda de frecvenţă – plaja dintre frecvenţa limită inferioară şi superioară
în interiorul căreia neuniformitatea sensibilităţii nu depăşeşte o valoare impusă (≈ 3
dB);
Caracteristica de directivitate – raportul dintre sensibilitatea undei acustice
sub un unghi de incidenţă faţă de axa microfonului şi sensibilitatea axială maximă E0.

E f  
D   
E0

Nivelul maxim de zgomot propriu – raportul dintre tensiunea εZ existentă la

ieşirea microfonului în absenţa oricărui semnal acustic şi tensiunea de referinţă ε0
(tensiunea ce o produce sub acţiunea unor unde normale pe ax în câmp liber) exprimat
în nivele de tensiune.

Z
N  20 lg
0
.
Impedanţa de intrare – modulul impedanţei complexe de ieşire în ohmi la o frecvenţă
dată.
În aparatura de campanie modernă se întrebuinţează microfoanele de tip ДЭМШ –
microfon diferenţial electromagnetic stabil la zgomote (de tip dinamic).

60
 Caracteristici generale a microfoanelor dinamice:

1. Caracteristica de frecvenţă este suficient de bună;

2. Sensibilitatea este redusă;
3. Microfonul nu are nevoie de surse de alimentare;
4. Poate lucra în limite largi de temperatură şi la umeditate ridicată;
5. Nu este sensibil la trepidaţii.
Se utilizează pe larg în radiodifuziune la înregistrări de sunet.

Să examinăm principiul de funcţionare a unui microfon de tip dinamic.

Sistemul magnetic al microfonului ДЭМШ constă din doi magneţi permanenţi

sub formă de inele 1 şi două prelungiri pentru poluri 2. Pe prelungirile polare sunt situate
înfăşurările conectate una cu alta în serie. Între prelungirile polare şi magneţii permanenţi
este situată membrana confecţionată din material feromagnet 4, întărite pe garnituri
metalice 3. În caz de lipsă a acţiunii presiunii semnalului acustic (nu se efectuează
convorbire) membrana se găseşte la distanţe egale între suporturile polare. Fluxurile
magnetice se închid de la polul nord al magneţilor spre cei de sud, după cum este prezentat
în figură.

N N
N N

Microfonul de tip ДЭМШ:

S S
S S 1 – magneţii permnenţi de formă circulară;
2 – prelungirile polare;
3 – garnituri;
4 – membrana;
N N
N N
5 – orificii în prelungirile polare
S S
S S

În cazul efectuării convorbirii oscilaţiile vocale pătrunzând prin orificiile 5 din

prelungirile polare, acţionează asupra membranei. Membrana începe să vibreze. În cazul
când membrana se situează în sus fluxurile magnetice Φ1 se măresc, iar Φ2 se micşorează;
în înfăşurări se induce o tensiune electromotoare cu polaritatea: “minus” – la capătul
61
superior, “plus” – la capătul inferior. Când membrana se situează spre prelungirea polului
de jos, fluxurile magnetice Φ1 se micşorează, iar Φ2 se măreşte; în înfăşurări se induce o
tensiune electromotoare cu polaritatea: “minus” – la capătul de jos, “plus” – la capătul de
sus. Astfel, la efectuarea convorbirii în înfăşurarea microfonului apare o tensiune
electromotoare, frecvenţa căreia este egală cu frecvenţa vocală; cu alte cuvinte, microfonul
transformă oscilaţiile acustice în oscilaţii electrice.

Pentru lucrul normal al microfonului este necesar, ca oscilaţiile acustice să

acţioneze asupra membranei doar numai dintr-o singură direcţie de sus sau de jos. Dacă
microfonul se va afla la o depărtare de la sursa oscilaţiilor acustice, atunci oscilaţiile vor
acţiona asupra membranei din ambele părţi şi în consecinţă ea nu va vibra sau va vibra cu
amplitudini foarte mici. Prin acest fenomen şi se explică proprietatea de protecţie contra
zgomotelor a microfonului de tip ДЭМШ; la o presiune a oscilaţiilor acustice de 1 bar
acesta va genera o tensiune electromotoare de aproximativ 0,1 mV, ceea ce este insuficient
pentru asigurarea convorbirii chiar şi pe linii foarte scurte. De aceea microfoanele de acest
tip se întrebuinţează numai împreună cu amplificatoare. La moment se întrebuinţează
amplificatoare de gabarite foarte mici, care sunt amplasate în garnitura microtelefonică sau
în microreceptor, fapt care a dus la înlocuirea microfoanelor cu cărbune cu microfoane de
tip nou.

Microfonul cu cărbune

Microfonul cu cărbune este compus din corp 1, la capetele căreia este întărită
membrana 2 cu electrodul mobil 3. Al doilea electrod – fix 6 este întărit în corp şi este
izolat de acesta. În corp este amplasat praful de cărbune 5, confecţionat din calitatea
superioară a cărbunelui de tip „antracit” cu amestec de funingine şi răşină (gudron). Inelul
izolator 4 nu permite scurgerea prafului de cărbune din corp şi totodată nu încurcă la
deplasarea electrodului mobil 3, legat cu membrana 2. La efectuarea convorbirii undele
sonore pun în mişcare oscilatorie membrana. Electrodul mobil 3 aplică o presiune
alternativă asupra prafului de cărbune, schimbând densitatea între boabele prafului de
cărbune.

a b
Microfonul cu cărbune:
a – dispozitivul;
b – reprezentare schematică
62
 Mf

Totodată rezistenţa electrică a prafului de cărbune rm se schimbă, micşorându-

se la comprimare şi mărindu-se la afânarea lui. Schimbarea rm duce la apariţia curentului
ce se schimbă după sens I în sarcina microfonului Rs.

Schema de conectare electrică a microfonului cu cărbune:

M - membrană; C – granule de cărbune;
B – bateria locală.

Dependenţa în timp a schimbării r şi I a microfonului la acţiunea supra lui a

presiunii acustice a semnalului simplu p este reprezentată în figură. Componenta continuă
I0 – curentul de alimentare a microfonului, componenta alternativă I~ - curentul de vorbire.

Schimbarea rezistenţei şi curentului microfonulu

63
Curentul maxim admis pe granulă este de 10-6 A;

Dimensiunile granulelor de cărbune – 10-4 m;

Deplasarea granulelor este de 10-8m;

Deformările granulelor sunt în limitele elasticităţii.

Curentul electric stabilit în circuit trece transversal prin praful de cărbune între
cei doi electrozi (curenţi transversali) şi depinde deci de presiunea dinamică a undei
sonore. Studiind legea de variaţie a acestui curent electric când atacăm membrana cu un
ton pur, de intensitate sonoră, egală cu cea a vorbirii normale putem apreciază fidelitatea
acestui tip de microfon. Pentru a afla valoarea curentului trebuie să caracterizăm
parametrii statici ai microfonului cu cărbune.

Rezonanţa statică R0 – valoarea rezistenţei electrice dintre electrozii

microfonului măsurate după un timp (15 min.) de la aprecierea curentului de microfon. Ea
depinde de mărimea şi valoarea curentului aplicat şi de poziţia capsulei.

Rezonanţa dinamică medie R d – rezonanţa în jurul căreia are loc variaţia de

rezistenţă după excitarea sonoră. Ea depinde de:

 curentul de alimentare;
 poziţia microfonului;
 de frecvenţa oscilaţiei câmpului acustic.
Se determină la:

- presiunea de 20 μbari,
- frecvenţa de 800 Hz;
- unghiul θ = 45˚.
Rezistenţa dinamică rd – valoarea amplitudinii maxime a variaţiei rezistenţei
microfonului în jurul rezistenţei dinamice medii sub influenţa undei acustice. Ea depinde
de mărimea curentului aplicat şi de intensitatea câmpului acustic.

Valoarea critică pentru circuit este:

64
 U
i
Rs  Rd  rd sin t

unde Rs- rezistenţa de sarcină;

Rd – rezistenţa dinamică statică;

rd – rezistenţa dinamică medie.

R = Rs + Rd,

i = U/R

I0
i
 rd 
1  sin t 
de unde reiese că  R 

rd
m
R - indice de modulaţie. Deci semnalul este distorsionat, deci nu trebuie să fie mic
(m < 0,2).

Parametrii microfoanelor cu cărbune.

BL BC

65
 Tipul
telefonului unitatea de
CTM CTA
măsură
Parametri

R0 statică 10 - 15 20 - 120 60 – 140 Ω

Rd mediu 30 - 65 60 -260 150-300 Ω

Ialimentare 20 - 80 25 - 60 12 - 35 mA

Proprietăţi:

1. microfonul are o sensibilitate mare;

2. caracteristica de frecvenţă este foarte neuniformă;
3. distorsiuni neliniare considerabile;
4. nivel ridicat al zgomotelor proprii.
Utilizare – în telefonia cu fir şi pentru emisiunile fonice cu caracter de serviciu.
În radiodifuziune nu se folosesc din cauza caracteristicilor, care nu permit realizarea unei
reproduceri de înaltă calitate a sunetului.

Microfoane cu condensatori (capacitive).

Sub acţiunea presiunii sonore, diafragma D vibrează. Această diafragmă

constituie una din armăturile condensatorului şi anume armătura mobilă. Cealaltă armătură
o formează electrodul masiv fix E. Vibraţiile diafragmei provoacă variaţii de capacitate ale
acestui condensator, iar ca urmare în circuitul compus din microfonul M, bateria B şi
rezistenţa de sarcină R se induce o forţă electromotoare alternativă. Ca rezultat, pe
rezistenţa R apare o tensiune de audio frecvenţă alternativă, proporţională cu presiunea
sonoră.

66
 Schema electrică de conectare a microfonului

Construcţia telefonului capacitiv

Proprietăţi:

1. Microfonul are o caracteristică de frecvenţă foarte uniformă;

2. Sensibilitatea este redusă;
3. Necesită sisteme de alimentare complicate;
4. Este posibilă slăbirea diafragmei cu timpul.
Utilizare – în special pentru măsurări acustice.

Microfoane cu bandă.

O bandă uşoară de aluminiu B este suspendată între piesele polare P ale unui
magnet permanent puternic M. În ritmul vibraţiilor sonore, banda intersectează liniile de
forţă ale câmpului magnetic şi în ea se induce o forţă electromotoare proporţională cu
presiune sonoră.

Dacă microfonul este astfel construit încât presiunea sonoră acţionează numai
pe o parte a benzii, el se numeşte microfon de presiune; dacă însă presiunea sonoră îşi
exercită acţiunea asupra ambelor părţi ale benzii, microfonul poartă numele de microfon
de viteză.

67
 Construcţia microfonului cu bandă

Combinarea unui microfon de presiune cu unul de viteză permite obţinerea unui

microfon combinat cu proprietăţi directive, adică un microfon care este mult mai sensibil
la sunete ce vin dintr-o anumită direcţie. Microfonul combinat se poate realiza şi dintr-un
microfon cu bandă – de viteză – şi un microfon dinamic.

Proprietăţi:
1. Microfonul nu are nevoie de sursă de alimentare;
2. Are o rezistenţă de frecvenţă bună;
3. La microfonul de viteză, la distanţe mici de la sursa de sunet,
sensibilitatea creşte mult în domeniul frecvenţelor audio inferioare;
4. Sensibilitate generală redusă.
Utilizare: În radiodifuziune şi pentru înregistrări de sunet. Se recomandă să se
folosească numai în încăperi închise pentru a evita acţiunea vântului asupra benzii.
Microfoane piezoelectrice.

Presiunea sonoră care acţionează asupra unui element piezoelectric provoacă în

acesta deformaţii mecanice, sub acţiunea cărora apare o diferenţă de potenţial
proporţională cu presiunea sonoră pe element. Microfoanele de acest tip se construiesc în
două variante:
68
  celulare
 cu membrană.
Proprietăţi comune:

1. Construcţie simplă;
2. Caracteristica de frecvenţă suficient de bună;
3. Foarte sensibil la umeditate şi la variaţii de temperatură.
4. Sensibilitatea şi domeniul de utilizare depind de construcţie.
1. Microfonul celular.

Este compus din două elemente piezoelectrice P, fixate într-un cadru C

confecţionat din material izolant şi care sunt separate cu ajutorul unei garnituri G din
material vâscos (de exemplu viscoloid). Întreaga celulă se acoperă în exterior cu hârtie
subţire. Presiunea sonoră acţionează direct asupra elementului piezoelectric.

Sensibilitatea este redusă (de ordinul 0,1 – 0,5 mV/bar).

Utilizare – în special pentru măsurări acustice

Construcţia microfonului
cu celulă piezoelectronică

2. Microfonul piezoelectric cu membrană.

Este compus dintr-o membrană conică M confecţionată din hârtie sau foiţă de aluminiu şi
legată rigid cu elementul piezoelectric P. Presiunea sonoră acţionând asupra membranei,
se transmit vibraţii mecanice elementului piezoelectric.

69
 Construcţia microfonului cu membrană şi cuarţ

Sensibilitatea este mult mai mare decât la microfoanele celulare (atinge 2,5
mV/bar.)

Utilizarea este redusă din cauza funcţionării instabile. Pentru sonorizări de

înaltă calitate acest tip de microfon nu se foloseşte.

3. CĂŞTILE TELEFONICE: ELECTROMAGNETICĂ,

ELECTRODINAMICĂ.

Ca şi difuzoarele căştile telefonice sunt traductoare elastice care transformă

energia electrică în energie acustică. Ele au aceeaşi clasificare ca şi microfoanele.

CARACTERISTICILE CĂŞTILOR TELEFONICE:

Eficacitate – raportul dintre presiunea acustică eficace într-un anumit punct

situat la o anumită distanţă de acul traductorului şi tensiunea aplicată la bornele de intrare.

P
а   bar / V 
U

Caracteristica de frecvenţă – reprezentarea continuă a eficacităţii în funcţionare

de frecvenţă.

Banda de frecvenţă – plaja dintre frecvenţa limită inferioară şi superioară în

interiorul căreia neuniformitatea eficienţei nu depăşeşte o limită impusă (de
obicei 3 dB).

Coeficientul de distribuţie armonică – coeficientul undei sonore obţinut prin

intermediul traductorului când acesta este acţionat cu un semnal electric sinusoidal de o
anumită valoare.

Randamentul căştii – raportul dintre puterea acustică totală radiată şi puterea

electrică activă la bornele de intrare.

Impendanţa de intrare – modulul impendanţei complexe de intrare exprimat

în Ω.

70
 Observaţie: la căştile telefonice se dă impendanţa de intrare la 1000 sau
800 Hz, iar la difuzoare de obicei la 400 Hz.

Telefonul este destinat pentru transformarea oscilaţiilor electrice de frecvenţă

vocală în oscilaţii acustice. Vom explica principiul de funcţionare a căştii telefonice de tip
diferenţial electromagnetic ДЭМК – 6A.

Sistemul magnetic al căştii telefonice constă din doi magneţi permanenţi 1,

prelungiri polare 2 şi indus 3, amplasat înăuntrul bobinei cu înfăşurare 4. Capătul mobil al
indusului prin intermediul tijei 5 este întărit rigid de membrana metalică 6.

În poziţia neutră indusul se găseşte la mijloc între prelungirile polare, fluxul

magnetic Φ1 în prelungirea polară superioară este egal fluxului magnetic Φ2 din
prelungirea polară inferioară; indusul şi membrana sunt fixe.

Dacă prin înfăşurări trece un curent alternativ, atunci împrejurul înfăşurărilor se

creează un câmp magnetic alternativ deci un flux magnetic alternativ. În semiperioadele,
când curentul trece de la capătul stâng al înfăşurării spre capătul drept, fluxul magnetic
alternativ conform legii mâinii drepte va curge după cum este reprezentat pe figură prin
intermediul liniei punctate interioare. În prelungirea polară de sus direcţiile fluxurilor
continuu şi alternativ corespund şi fluxul magnetic rezultant se măreşte. În prelungirea
polară de jos direcţiile fluxurilor continuu şi alternativ sunt în contrasens, iar fluxul
rezultant se micşorează. Capătul mobil al indusului se va mişca în sus şi va reda mişcarea
sa membranei.

În alte semiperioade, când curentul trece de la capătul drept al înfăşurării spre

capătul stâng, fluxul magnetic alternativ curge după cum este reprezentat în figură prin
linie punctată exterioară. În prelungirea superioară direcţiile fluxurilor magnetice continuu
şi alternativ sunt în contrasens, iar fluxul magnetic rezultant se micşorează. În prelungirea
de jos direcţiile fluxurilor se suprapun după direcţie, iar fluxul magnetic rezultant se
măreşte. Capătul mobil al indusului se va deplasa în jos şi va transmite mişcarea sa
membranei.

Astfel, membrana va vibra cu frecvenţa curentului alternativ, care trece prin

înfăşurările telefonului şi va forma oscilaţii acustice de aceeaşi frecvenţă. Cu alte cuvinte,
telefonul transformă oscilaţiile electrice în acustice.

ДЭМК – 6A posedă o sensibilitate ridicată – de aproximativ 150 bar/V.

71
Casca telefonică ДЭМК – 6A

1- magneţi permanenţi;

2 – prelungiri polare;

3 – indusul;

4 – înfăşurarea;

5 – tija;

6 – membrana.

Casca electrodinamică

Utilizare:

- în aparatura telefonică, radiorecepţie, staţii amplificatoare;

- ca rezistenţă de sarcină etalon în sistemele fundamentale europene
pentru transmisiuni telefonice.
Elementele componente sunt aceleaşi caşti ale microfonului electromagnetic.
Aceste căşti redau sunetele cuprinse într-o gamă de 50 - 6000 Hz cu abatere neglijabilă a
eficacităţii. Impedanţa la 1000 Hz este de 200 Ω. Eficacitatea este ceva mai mică decât
casca electromagnetică. Caracteristica de frecvenţă este limitată de frecvenţa de 20000 Hz,
iar între 2000 şi 9 000 Hz nu depăşeşte 5 dB.

72
TEMA: Nr. 1. Bazele telefoniei

LECŢIA: Nr. 5. Dispozitivele aparatului telefonic.

1. AMPLIFICATOARELE TERMINALELOR TELEFONICE.

Utilizarea microfoanelor electromagnetice, elactroacustice (în general cele ce
dau la ieşire un semnal foarte mic) impune ca terminalul telefonic să fie echipat cu
amplificatoare, care să permită transmiterea semnalului telefonic în linie cu nivelul de 0
dB, având în vedere o eventuală atenuare produsă de circuitul antilocal (sistemul
diferenţial).

Nivelul semnalului produs de microfoanele amintite este de ordinul a

70 – 80 dB, ceea ce impune ca amplificatorul să fie amplasat cât mai aproape de microfon.

Banda de frecvenţă a amplificatorului din terminalele telefonice trebuie să fie

cea a semnalului telefonic 0,3 – 3,4 KHz, cu o neuniformitate inferioară acelei proprii
microfonului utilizat (< 3 dB), iar dinamica de minim 30 dB.

Gradul de distorsiuni armonice introduse de amplificator trebuie să fie inferior

celei proprii microfonului pentru a nu diminua (schimba) calitatea acestuia.

Cerinţele impuse se referă la zgomotul propriu al amplificatorului cât şi la

alimentarea acestuia. La terminalele telefonice militare de tip BL se impune ca parametrii
amplificatorului să fie stabili la variaţii de 33 % din tensiunea sursei în condiţiile unui
consum cât mai mic de ordinul 5 – 10 mA.

Soluţiile tehnice adoptate pentru terminalele militare sunt tot influenţate de

cerinţe mecanico-dinamice mult mai largi decât cele care se impun pentru terminalele de
uz larg (temperaturi, şocuri, vibraţii). Pentru terminalele tip BC amplificatorul de microfon

73
poate avea câştig reglabil funcţionării de valoarea curentului din buclă de 18 – 20 mA,
invers proporţional cu lungimea acestuia, astfel încât nivelul semnalului la intrarea
comutatorului telefonic va fi îndeplinit de lungimea buclei ceea ce reprezintă un avantaj
considerabil faţă de terminalele echipate cu microfon cu cărbune, a cărui sensibilitate
scade odată cu micşorarea curentului de alimentare.

De asemenea trebuie spus că structura amplificatorului este mult influenţată de

sistemul diferenţial utilizat.

Etajul de ieşire este de obicei în contratimp pentru a evita magnetizarea

miezului transformatorului şi pentru a obţine un randament cât mai bun.

Amplificatoarele întrebuinţate în aparatura telefonică, sunt destinate pentru

amplificarea oscilaţiilor electrice de frecvenţă vocală.

Schema amplificatorului constă din trioda semiconductoare П-13 de tip p-n-p,

bateria locală B, divizorul de tensiune a bateriei locale R2 – R3, rezistenţa de sarcină R4,
rezistenţa de stabilizare a circuitului de alimentare R1, condensatoare de blocare C1, C3, C5,
condensatoare de separare C2 şi C4, microfonul M.

Curentul care trece prin divizor, produce pe rezistenţa R3 o cădere de tensiune

u1, care se atribuie porţiunii emiter - bază în direcţia care permite trecerea. Tensiunea
rămasă la baterie se aplică porţiunii bază - colector în direcţia de interzicere.

Sub acţiunea tensiunii u1 se începe injectarea golurilor din emiter în bază. În

circuitul emiterului, colectorului şi bazei apar curenţi, sensul cărora sunt reprezentaţi în
figură. Curentul continuu al colectorului trecând prin rezistorul R4, produce pe acesta o
tensiune continuă. Condensatorul de separare C4 nu permite trecerea acestei tensiuni la
bornele de ieşire a amplificatorului.

C4
R2
R4
C2 Ic
a

Ib Ie
C3
74
C1 M R3
R1 C5
B
 b

Amplificatorul microfonului

U
a
0 t

Graficele ce explică principiul de

Ie
funcţionare a amplificatorului pe
baza triodelor semiconductoare
b
0 a – tensiunea semnalului de intrare;
t b – curentul de emiter;
Ic c – curentul de colector;
d – componenta alternativă a curentu
de colector
c

0
t

d Ic ~
0 t

75
 La efectuarea convorbirii prin circuitul de intrare trece un curent alternativ pe
calea: borna a, C2, baza, R1, borna b; pentru a doua semiperioadă curentul parcurge
aceeaşi cale în sens invers. Curentul de emiter ie devine pulsatoriu. Analogic începe să se
schimbe şi curentul colectorului ic componenta alternativă a căruia ic~, se scurcircuitează
prin circuit pe cale: colector, R4, C5, R1, emiter; în a doua semiperioadă în sens invers.

Amplitudinea componentei alternative a curentului colectorului este de mai

multe ori mai mare decât amplitudinea curentului ce trece prin circuitul bazei. Coeficientul
de amplificare după curent pentru etajul cu trioda semiconductoare, conectată în circuit cu
emiter comun, poate atinge la 30 – 40.

Componenta alternativă a curentului colectorului produce pe sarcina R4 o

tensiune alternativă, care prin condensatorul de separare C4 se aplică la bornele de ieşire
ale amplificatorului. La relaţii stabilite între rezistenţele de sarcină şi circuitul emiterului
tensiunea la ieşirea bornelor amplificatorului de asemenea poate depăşi tensiunea
semnalului de intrare. Astfel, în amplificatorul conectat în schemă cu emiter comun, are
loc amplificarea curentului şi tensiunii.

În amplificator este prevăzută reacţia negativă din contul căderii de tensiune a

componentei alternative a curentului de colector pe R1. În semiperioadele când curentul de
microfon trece din punctul a spre b, deci în întâmpinarea curentului continuu al emiterului,
curentul rezultant al emiterului, şi deci şi curentul colectorului se micşorează. Componenta
alternativă a curentului de colector în această semiperioadă are direcţia opusă componentei
continue, şi anume de la emiter spre colector. Acest curent, trecând prin R1 de sus în jos,
produce pe acesta o tensiunea cu polaritatea „plus” în punctul de sus şi „minus” în punctul
de jos. În alte semiperioade a curentului microfonului polaritatea acestei tensiuni este de
sens contrar. După cum se vede, tensiunea alternativă, produsă de către curentul de
colector pe R1, este în contrafază cu tensiunea alternativă, produsă de către curentul
semnalului la trecerea p-n. Deci tensiunea rezultantă, sub acţiunea căreia se schimbă
curentul de emiter se micşorează. Componentele alternative ale curenţilor de emiter şi
colector deasemenea se micşorează.

Reacţia negativă de curent alternativ măreşte stabilitatea lucrului etajului de

amplificare.

2. DISPOZITIVE ŞI CIRCUITE DE SEMNALIZARE.

76
 Terminalele utilizate în reţelele militare dispun pentru semnalizări de
dispozitive de generare a semnalului de apel, dispozitive inexistente la terminalele
alimentate de la centrul de comutaţie. Natura lor depinde în mare măsură de tipul reţelei
telefonice căreia îi este destinată.

Semnalizarea de apel (de solicitare) la terminalele BL este făcută printr-un

semnal de putere de curent alternativ sinusoidal capabil să acţioneze sistemele de
avertizare de la terminalul receptor. Puterea semnalului este mare (faţă de nivelul de 0
dB) şi este:

 inferior de rezistenţa în curent alternativ;

 superior regulilor de protecţie a muncii (130 V).
Frecvenţa curentului alternativ este de 17 – 25 Hz – maxim 50 Hz.

La terminalele BC semnalizarea de solicitare se realizează prin închiderea

buclei de abonat şi deci prin stabilirea curentului de buclă la ridicare microreceptorului din
furcă (practic de la blocul de comutare).

Semnalizarea de apel către abonatul chemat se face printr-un semnal a cărui

parametri au fost determinaţi de utilizarea soneriilor electromagnetice, ca dispozitive
receptoare de apel. Semnalizările de informare a abonaţilor despre starea legături se face
de regulă prin:

 comunicări telefonice (la reţeaua cu comutare manuală);

 prin tonuri (la reţeaua cu comutaţie automată).

Observaţie: Ambele tipuri de semnalizare se fac prin intermediul circuitului de convorbire

(rezistenţa la nivelul abonatului), deci au influenţat constructiv terminalul.

Semnalizările sfârşitului de convorbire se fac prin semnalizarea de apel

(solicitare) la terminalele BL ori prin deschiderea buclei de abonat la BC (punerea
microreceptorului în furcă).

Semnalizarea de taxare prezentă la terminalele publice sau de abonat în reţeaua

BC impune existenţa la nivelul acestora a unor circuite de recepţie de contorizare şi afişare
a numărului de impulsuri, de taxare similare cu cele utilizate în CTA. Acest tip de
semnalizare au căpătat extindere în ultimul timp odată cu extinderea reţelei automate

77
interurbane şi internaţionale. Impulsurile de taxare sunt transmise către abonat simultan cu
desfăşurarea convorbirii. Forma de undă este în impuls cu durata de 50 – 100 ms de curent
alternativ cu frecvenţa situată în afara benzii telefonice (în gama 100 – 150 Hz ori 8 – 16
KHz).
Folosirea frecvenţelor superioare pentru aceste semnalizări impune utilizarea
unor puteri mari de semnal transmis de centrala dată fiind atenuarea ridicată a liniei de
abonat pentru aceste frecvenţe.
3. GENERATOARE DE SEMNAL DE APEL.

Generatorul de semnal de apel – inductorul este un dispozitiv specific

aparatului telefonic de sistem de alimentare BL şi centrale telefonice de capacitate mică.
În principiu inductorul e un generator de curent alternativ monofazat, format
dintr-un stator ce produce fluxul magnetic şi un rotor, în a cărui înfăşurare se induce o
tensiune de inducţie. Rotorul este învârtit prin intermediul unui sistem de roţi dinţate
acţionate de o manivelă. Inductorul este prevăzut cu un dispozitiv de contacte acţionat de
axul manivelei, pentru sincronizarea bobinei rotorului în stare de repaus şi inducerea ei în
linie atunci când se acţionează manivela.
Piese componente

 magneţi permanenţi cu piese polare;

 rotorul cu bobinajul rotoric dispus în interiorul blocului magneţilor
permanenţi;
 lamelele de contact şi comutare;
 roţi de angrenare cu manivelă de angrenare şi axul acesteia;
 colector.
Fluxul magnetic poate fi produs de un magnet sau din mai mulţi magneţi în
funcţie de tipul inductorului. Rotorul este alcătuit dintr-un miez magnetic construit din
fier, fără remanenţă pe el, fiind dispusă înfăşurarea rotorică al cărei număr de spire şi
rezistenţă variază în funcţie de tipul constructiv al inductorului.
Sistemul colector diferă de la un inductor la altul, legătura cu bobinajul
putându-se face la capătul axului printr-un ştift izolat de masa inductorului şi o lamelă
colectoare ori prin intermediul a două bucle concentrice fixate pe o placă izolată, legătura
cu exteriorul făcându-se cu ajutorul a două perii colectoare.
Angrenajul se compune din două roţi dinţate cu un raport de transfer cuprins
între 5/1 şi 7/1. Manivela trebuie rotită astfel încât să asigure o frecvenţă cuprinsă între 15
şi 20 Hz (la 3 rotaţii ale manivelei corespunde o frecvenţă de 15 – 20 Hz) în funcţie de
raportul de transformare al angrenatorului).

78
 La acţionarea manivelei lama colectoare stabileşte legătura cu lamela de contact
conectată la linie prin deplasarea axului manivelei (spre dreapta). În stare de repaus
înfăşurarea rotorului este scurtcircuitată.
Inductoarele sunt dispozitive grele, voluminoase, dar de mare necesitate în
terminalele BL. Sursa de alimentare a acestor terminale ar fi prea mult solicitată pentru a
genera în schema electrică un semnal de apel puternic. De obicei tensiunea furnizată este
de 40 – 80 V.
Inductorul este destinat pentru generarea semnalelor de apel de intensitate
alternativă cu frecvenţa de 15 – 25 Hz. El reprezintă un generator, indusul căruia se roteşte
cu mâna de mânerul inductorului.

Linia
Spre schema aparatului

a b

Unghiul de rotire al indusulu

Inductorul:
a. Schema electrică; b. Reprezentarea electrică;

c. Poziţia indusului; d. Forma tensiunii electromotoare induse;

1 – magneţii permanenţi;

2 - prelungirile polare;
79
 3 – miezul indusului;

4 – înfăşurarea indusului;

5 – 7 arcurile de contact

Componentele de bază ale inductorului sunt:

 sistemul magnetic;
 indusul (rotorul) cu înfăşurare;
 un dispozitiv de punere în mişcare a indusului.
Sistemul magnetic constă din magneţi permanenţi dreptunghiulari 1 şi două
prelungiri polare 2. Pe miezul 3 este amplasată înfăşurarea 4, capetele căreia sunt sudate
(prinse) de ştifturi speciale, întărite de axa indusului. La rotirea indusului înfăşurarea se va
roti circular, iar în spirele ei se va induce o tensiune electromotoare alternativă. Dacă
indusul este îndeplinit sub formă de cilindru, atunci în procesul de rotaţie câmpul magnetic
ar rămâne omogen şi forma tensiunii electromotoare ar fi sinusoidală. Deoarece indusul nu
este cilindric mărimea fluxului magnetic format de magneţii permanenţi, se schimbă în
dependenţă de poziţia indusului. De aceea forma tensiunii electromotoare induse este
nesinusoidală.

Inductorul este dotat cu arcuri 5 şi 6, care în poziţia fix şuntează înfăşurarea lui.
Cu începutul rotaţiei axei indusului aceste arcuri se lărgesc, iar şuntul se eliberează de pe
înfăşurarea inductorului, arcul 6 contactează cu arcul 7 conectând inductorul în linie.

Puterea utilă a inductorului pe sarcină este de 1000 – 3000 Ω, şi reprezintă

2 – 4 W.

Generatorul curentului de apel (GCA) – este destinat pentru generarea

semnalelor de apel, însă spre deosebire de inductor nu posedă detalii de rotaţie, şi
funcţionează ca un transformator de tensiune continuă de 12 V sau 24 V în tensiune
alternativă de 55 – 60 V cu frecvenţa de 25 – 30 Hz. GCA se întâlneşte în centralele
telefonice de capacitate medie şi mare.

Schema GCA este prezentată în figura de mai jos. Schema constă din: triodele
semiconductoare T1 şi T2, transformatorul Tr, diodele D14 şi D15, triodele ce asigură
siguranţa la conectarea bateriei locale incorect şi rezistorul reglabil R14. La conectarea
alimentării pe intervalul emiter – bază a ambelor triode prin diode, spirele înfăşurării a

80
doua şi R14 se aplică o tensiune în direcţia de conducţie (permisie). Ambele triode sunt
deschise şi în circuitele de colector ale lor apar curenţi ce trec prin circuitele: „plusul
a Trînfăşurării întâi, „minusul
bateriei”, diodă, emiter - bază – colector, jumătate din spirele
bateriei”. Din cauza parametrilor instabili aiR14 triodelor curenţii permanenţi nu sunt
permanent egali. De aceea, chiar şi dacă trec prin spirele înfăşurării întâi în sensul invers,
câmpul magnetic împrejurul spirelor înfăşurării nu este nul. Fluxul magnetic apărut induce
II
o tensiune electromotoare în spirele înfăşurării de reacţie negativă doi. Polaritatea acestor
~
T1 de mărimea cărui curent debcolector este mai mare. Dacă
tensiuni electromotoare depinde
55 – 60 V
curentul triodei T1 este mai mare decât curentul triodei T2, tensiunea electromotoare indusă
în înfăşurarea a doua are polaritatea: „plus” – în punctul a şi „minus” 25 – 30 Hz
în punctul b.
__
12 – 24 V D14 III
+ Generatorul curentului de apel
I
D15
T2
Totodată tensiunea măsurată de pe spirele jumătăţii înfăşurării a doua de jos,
este aplicată porţiunii bază – emiter T1 în direcţia de conducţie, ceea ce duce la curentului
de colector T1, iar tensiunea, de pe spirele jumătăţii de sus a acestei înfăşurări este aplicată
porţiunii – emiter T2 în direcţia de interzicere, ceea ce duce la micşorarea curentului de
colector T2. Mărirea curentului T1 şi micşorarea curentului T2 petrece până când curentul
din T1 va atinge mărimea maximă posibilă pentru această schemă. Imediat după ce se va
executa aceasta, creşterea fluxului magnetic se va termina, tensiunea electromotoare în
înfăşurarea a doua nu se va mai induce şi tensiunile adăugătoare pe porţiunile emiter –
bază a ambelor triode nu se vor aplica. În rezultat curentul triodei T1 va începe să se
micşoreze, iar curentul triodei T2 - să se mărească. Totodată apare câmpul magnetic
schimbător şi tensiunea electromotoare va fi alta: „plus” – punctul b, „minus” – punctul a.
Reiese că tensiunea de pe jumătatea de jos a înfăşurării a doua, se aplică porţiunii bază –
emiter T1 în sensul de închidere, iar de la jumătatea de sus a înfăşurării – pe porţiunea bază
- emiter T2 în sensul de conducţie (de deschidere). În rezultat curentul T1 devine şi mai
mic, iar curentul T2 se măreşte şi tot aşa în continuare.

Triodele T1 şi T2 pe rând se închid şi se deschid cu frecvenţa de 25 – 30 ori pe

secundă. Cu această frecvenţă se schimbă şi direcţia curentului ce predomină de colector
ce trece prin înfăşurarea întâi, şi tensiunea electromotoare, indusă în înfăşurarea a treia.

4. SONERIA POLARIZATĂ.

81
 Soneriile – sunt destinate pentru primirea semnalelor de apel în aparatele
telefonice, şi de asemenea pentru semnalizarea acustică în centralele telefonice.

În aparatele telefonice sunt întrebuinţate sonerii de curent alternativ de tip

solenoid. Soneria constă dintr-un magnet permanent circular 1, conductor magnetic 2,
indusului cu ciocănaş 4, care se poate mişca înăuntrul bucşei directoare 5, înfăşurarea 6 şi
carcasa din oţel electrotehnic 7. Fluxurile magnetice Φ0, produse de către magneţii
permanenţi, sunt reprezentaţi în figură prin lini neîntrerupte. În semiperioadele când
curentul alternativ trece de la capătul stâng al înfăşurării spre cel drept se formează fluxuri

Soneria de curent alternativ:

1 – magneţii permanenţi circulari;
2 – conductor magnetic;
3 – ciocănaşele;
5 - bucşele drecţionale;
6 – înfăşurare;
7 – carcasa din fier electrotehnic

magnetice adăugătoare, care sunt reprezentate prin linii întrerupte. Totodată fluxul
magnetic rezultant în partea stângă a înfăşurării se micşorează, iar în dreapta se măreşte.
Indusul mişcându-se înăuntrul bucşei directoare se amplasează de la stânga la dreapta
după cum este prezentat în figură şi ciocănaşul va lovi în partea dreaptă a carcasei din oţel
electrotehnic. La schimbarea direcţiei curentului indusul se mişcă de la dreapta la stânga
ciocănaşul va lovi în partea stângă a carcasei din oţel electrotehnic. La frecvenţa
curentului de 20 Hz pe carcasa din oţel electrotehnic se vor aplica 40 de lovituri ale
ciocănaşului pe secundă.

Soneriile de curent continuu sunt întrebuinţate în centralele telefonice pentru

semnalizare acustică. Soneria constă din două miezuri 1, pe care este amplasată
înfăşurarea 2, indusul 3, care se roteşte în jurul axei sale 4 şi conectată cu ciocănaşul 5,
carcasa din fier electrotehnic 6, contactul fix 7 şi arcurile 8.

82
 8

7
3
4

5 Soneria de curent continuu:

6 1 - miezul;
2 - înfăşurarea;
2
3 – indusul;
4 – axa indusului;
5 – ciocănaşul;
6 – carcasa;
1
1 7 – contact fix;
8 - arcuri.

În poziţia de repaus indusul este alipit de către arc de contactul fix. La

închiderea circuitului, curentul continuu trece prin înfăşurare, magnetizează miezurile,
care atrag indusul. Indusul, rotindu-se în jurul axei sale mişcă ciocănaşul, care loveşte
carcasa din oţel electrotehnic a soneriei. La atragerea indusului circuitul se închide,
curentul devine nul, iar miezurile se demagnetizează. drept rezultat indusul este pus în
poziţie iniţială de către arc, din nou se închide circuitul curentului continuu, indusul fiind
iarăşi atras, ciocănaşul loveşte carcasa din oţel electrotehnic etc.

Zummerul este destinat pentru transformarea curentului continuu în alternativ

de frecvenţă tonală 300 – 600 Hz, întrebuinţat pentru transmiterea semnalelor abonaţilor
centralelor telefonice de tip BC. Zummerul lucrează după acelaşi principiu ca şi soneria de
intensitate continuă. În rezultatul închiderilor şi deschiderilor periodice a circuitului în
înfăşurarea primară a zummerului trece un curent de impuls, în jurul spirelor apare un
câmp magnetic alternativ, în rezultatul cărui fapt în înfăşurarea secundară se induce o
tensiune electromotoare alternativă.

83
 Limitatoarele de amplitudine sunt întrebuinţate în aparatura telefonică şi sunt
destinate pentru protecţia abonaţilor şi telefoniştilor de loviturile acustice. În legătura
telefonică sunt posibile cazuri când în înfăşurările telefoanelor pătrund impulsuri de scurtă
durată, tensiunea cărora de sute sau mii de ori depăşeşte tensiunea semnalelor de
convorbire. În acest caz membrana capsulei telefonice va oscila în tact cu frecvenţa
aplicată. Dacă capacul căştii telefonice este aproape de urechea abonatului (telefonistului),
atunci această oscilaţie va duce la surzirea lui – are loc lovitura acustică.

Pentru protecţia contra loviturilor acustice în centralele şi aparatele telefonice

sunt montate limitatoare de amplitudine, care constau din diode semiconductoare,
conectate în direcţii contrare paralel înfăşurării căştii telefonice.

a de amplitudinea limitatorului de amplitudine

Uieş Uieş
Semnalul primit la
ieşirea limitatorului de amplitudine
Uin

Uin
Semnalul care se aplică la intrarea limitatorului de amplitudine

1
D1 D2
T

2
Limitatorul de amplitudine pentru protecţia contra loviturilor acustice

84
 La recepţia semnalelor de convorbire de tensiune mică rezistenţa diodelor atât
în direcţie de permisie cât şi în direcţia de interzicere este de câteva ori mai mare decât
rezistenţa înfăşurărilor existente în capsula telefonică, capsula telefonică nu este şuntată şi
practic prin el trece tot curentul de intrare a semnalului de convorbire. La mărirea tensiunii
rezistenţa diodei, pentru care este aplicată în sensul de conducţie brusc se va micşora şi va
deveni de câteva ori mai mare decât rezistenţa înfăşurărilor căştii telefonice. Această diodă
practic şuntează înfăşurările căştii telefonice. Tot curentul de intrare va trece prin diodă,
iar lovitura acustică nu va exista.

Pentru ca limitatorul de amplitudine să funcţioneze pentru orice polaritate a

înaltei tensiuni, sunt conectate două diode semiconductoare. Astfel, spre exemplu, dacă
„plusul” înaltei tensiuni va fi pe conductorul 1, iar „minusul” – pe conductorul 2, atunci va
funcţiona dioda D1; pentru polaritatea inversă va funcţiona dioda D2.

TEMA: Nr. 1. Bazele telefoniei

LECŢIA: Nr. 6. Circuite şi sisteme ale aparatului telefonic.

BIBLIOGRAFIE: 1. Montajul şi dispozitivul instalaţiilor de alimentare electrică.

85
 Pag. 11 – 15.

2. Legătura la liniile de calea ferată. Pag. 7 – 15;

3. Manualul sergentului transmisionist. Pag. 169 – 170.

4. Comunicaţii analogice şi numerice.Vol.-1 Pag. 93 – 96.

CIRCUITE DE CONVORBIRE ALE TERMINALELOR TELEFONICE

Pentru a realiza circuitele de convorbire ale terminalului telefonic este necesar

de a se cunoaşte tipul de alimentare utilizat în reţea (BC sau BL) şi tipul microfonului, cu
care se echipează terminalul.

Linie

Linie

a) Legătura BL pe 4 F

86
Linie
 b) Legătura BL pe 2 F

Astfel pentru cazul în care folosim microfoane cu cărbune la terminalele BL

curentul continuu de alimentare al microtelefonului nu trebuie să ajungă în linie, deoarece
ar fi necesare baterii de alimentare de capacitate mare, care să acopere şi căderea de
tensiune pe rezistenţa buclei de abonat (în linie trebuie să se propage semnalul telefonic şi
nu curentul continuu de alimentare a microfonului). Deci se impune separarea în curent
continuu între circuitul microtelefonului şi linie. Acest lucru se face utilizând
transformatorul. Cunoscând faptul că nici casca telefonică nu trebuie sa fie parcursă de
curent continuu, pentru a evita apariţia unei magnetizări permanente suplimentare, care ar
duce la distorsionarea undei acustice produse de semnalul alternativ, s-au realizat cele mai
simple terminale telefonice care lucrează pe 2 sau 4 fire.

Linie Linie

Linie Linie

c) Legătura BC pe 4F

87
 PauzaLinie
între cifre Linie

Centrul de comutaţie

d) Legătură BC pe 2 F

e) circuit de microfon de amplificator

Tipuri de legături telefonice cu terminale simple

La terminalele BC, curentul continuu provenit de la centrul de comutaţie

parcurge microfonul, nu şi casca.
Pentru organizarea emisiei telefonice unilaterale (simplex) microfonul şi casca
telefonică se conectează în schema pe două fire (circuit).

88
 Sub acţiunea oscilaţiilor vocale asupra membranei microfonului prin înfăşurarea
primară a transformatorului va apărea un curent pulsatoriu, care în înfăşurarea secundară a
transformatorului formează o tensiune electromotoare alternativă. Sub acţiune tensiunii
electromotoare alternative în circuitul, ce trece prin înfăşurarea căştii telefonice, va trece
un curent alternativ, care va pune în mişcare membrana căştii.
Pentru asigurarea emisiei telefonice bilaterale (duplex) la fiecare capăt al
circuitului pe două fire sunt conectate microfonul şi casca telefonică. Casca telefonică se
poate conecta pe două căi. În schemă circuitele de microfon sunt conectate în înfăşurările
primare ale transformatoarelor, iar căştile telefonice – în înfăşurările secundare ale
transformatoarelor. Microfoanele sunt alimentate de la sursele locale (baterii locale), din
care cauză şi poartă denumirea de schemă BL (baterie locală).
În schema d microfoanele sunt conectate la înfăşurările secundare ale
transformatoarelor, iar căştile telefonice - la primare. Această conectare dă posibilitatea de
a alimenta microfoanele ambelor aparate telefonice de la o baterie centrală (BC) de unde
şi denumirea de circuit baterie centrală. Bateria centrală este instalată la centrala
telefonică şi este comună pentru întreg circuitul ambelor aparate telefonice. Pentru ca
bateria centrală să nu şunteze curenţii de vorbire, aceasta este conectată la circuit de regulă
prin intermediul unor inductanţe reactive, care pentru curentul continuu au o rezistenţă
mică, iar pentru cel alternativ – rezistenţă mare.
În schema b căştile telefonice ale ambelor aparate telefonice sunt conectate în
circuitul liniar în serie. Curenţii de vorbire formaţi de microfon induc în înfăşurarea
secundară a transformatorului o tensiune electromotoare, care creează un curent în
circuitul liniar. Acest curent trece prin casca telefonică, conductorul liniei, casca
telefonică, înfăşurarea secundară, conductorul al doilea al linei şi înfăşurarea secundară a
transformatorului abonatului (efectul local).

Observaţie: la legăturile telefonice pe două fire (b, d) semnalul telefonic

produs de microfonul unui terminal străbate în casca receptoare a aceluiaşi terminal.
Acest fenomen de auzire a propriei voci se numeşte efect local. Existenţa unui efect local
puternic duce la obosirea utilizatorului. Modul de lucru pe două fire utilizat în reţelele
militare şi exclusiv în reţelele civile atrage după sine existenţa efectului local.
Micşorarea efectului local (la limita anularea lui) este echivalentă cu trecerea de la
lucrul pe patru fire (separare a sensurilor de recepţie şi emisie) la lucrul pe două fire
(spre linie). Circuitele cu care se realizează această funcţiune se numesc sisteme
diferenţiale.

1. SISTEME DIFERENŢIALE.

Sistemele diferenţiale sunt utilizate în:

 terminalele telefonice;
 interfeţe de abonat ale CTA: analogice pe 4 fire (tranzit);
89
  în toate tipurile de interfeţe de abonat ale CTA electronice;
 sistemele de legătură la mare distanţă;
 oriunde este necesară separarea sensurilor de emisie şi recepţie ale
semnalelor etc.

Constructiv sistemele diferenţiale se împart în:

 cu transformator (la terminalele telefonice analogice);

 cu rezistenţe;
 cu amplificatoare operaţionale (la interfeţele de abonat ale CTA
electronice).
Sisteme diferenţiale utilizate în terminalele telefonice poartă numele de circuite
antilocale, pornind de la funcţia lor de eliminare a efectului local.

SD
E Linie

Sistem diferenţial

Săgeţile din schema indică sensul semnalului. Blocul E este o reţea pasivă de
echilibrare (echilibrorul).

Locul de dispunere al microfonului este impus de tipul de alimentare:

La BL – microfonul alimentat local este dispus în diagonala a - c;

90
 La BC – în diagonala b – d pentru a fi în contact cu linia.

BL
Z2
Z0
Difuzor
b
M

Z3 Ze
c

Principiul circuitului antilocal în punte aplicat la terminalele telefonice BL

91
 Z2 BC

Z0
Microfon

Z3
Ze

Principiul circuitului antilocal în punte aplicat la terminalele telefonice BC

Parametrii liniei de abonat variază mult cu variaţiile frecvenţei semnalului

telefonic, ale temperaturii, umedităţii, îmbătrânirii izolaţiei. Deci realizarea unei
92
impendanţe de echilibrare Ze absolut egale cu Z0 este imposibilă şi ineficientă economic,
deci echilibrarea nu va fi perfectă şi atenuarea efectului local nu va fi infinită.
Prin constatări experimentale s-a ajuns la concluzia că valoarea de 20 ÷ 30 dB
ale atenuării efectului local sunt suficiente.
Observaţie: dacă microfoanele sunt de tip electromagnetic, electrostatice cu
condensator etc., cu sensibilitate mică dar cu fidelitate mare (invers ca la cel cu cărbune)
sunt necesare amplificatoare în circuitul de convorbire. Din punct de vedere al conectării
interne nu diferă de cele clasice, cu cărbune.
Semnalul generat de microfon (componenta alternativă a curentului) nu va
circula prin casca receptoare (difuzor) care este montată în diagonala punţii, atunci când

puntea este echilibrată;

Z e ×Z 2 =Z3 Z 0
Observaţii:

 Introducerea circuitului antilocal duce la atenuarea semnalului telefonic transmis şi

recepţionat;
 Realizarea unei impedanţe de echilibrare Ze absolut egale cu Z0 (impedanţa liniei)
este imposibilă şi eficientă economic (Z0 variază cu variaţiile frecvenţei semnalului
telefonic, ale temperaturii, ale îmbătrânirii izolaţiei). Ca urmare, echilibrarea nu va
fi perfectă şi atenuarea efectului local nu va fi infinită (valori de 20 – 30 dB ale
atenuării efectului local sunt suficiente);
 Eliminarea completă a efectului local (efectul de linie moartă) duce la obosirea
vorbitorului, a lipsei de control al nivelului intensităţii semnalului vocal produs de el
şi dispare controlul auditiv al acestuia asupra funcţionării legăturii.

Performanţele SD depind în principal de modul în care impedanţa liniei e

simulată de către echilibrare.

În terminalele obişnuite, mai ales cele de campanie, se exclude posibilitatea

reglării (adaptării) echilibrului la linia de abonat, fapt pentru care s-a ales o soluţie de
compromis, echilibrorul omnibus, format dintr-o rezistenţă de 600 Ω înseriată cu un
condensator de 1 – 2 μF. În terminalele militare moderne se utilizează echilibroare mai
complicate.

600 Ω 1 ÷ 2 μF

93
 Efectul local şi schema efectului antilocal.

La organizarea legăturii telefonice pe linia bifilară şi casca telefonică şi

microfonul trebuie să fie conectate în linie permanent. Numai cu această condiţie abonaţii
vor putea executa o convorbire, ca în cazul convorbirii reciproce. Însă conectarea în serie
sau paralel a microfonului şi căştii telefonice duce la ascultarea în casca telefonică a
vorbirii proprii, din care cauză apare aşa numitul efect local. Principiul efectului local
constă în micşorarea relativă a sensibilităţii urechii la recepţia semnalelor slabe, din linie,
din cauza acţiunii asupra lui a semnalului glasului propriu. Efectul local micşorează
calitatea şi limitează distanţa de legătură. În scopul înlăturării efectului local capsula
telefonică şi microfonul sunt conectate în schema contra efectului local.

Tr2 a

Zl Linia
Z1
T d
c C9
M R12 d
Zcb
Z2 C8
R13

Tr1 b
Schema antilocală în aparatul telefonic TA - 57

În schemele efectului antilocal este folosit principiul punţii electrice. Puntea

electrică, după cum deja este cunoscut, constă din patru braţe şi două diagonale. Primul şi
al doilea umăr al punţii serveşte înfăşurarea secundarului transformatorului Tr2. În umărul
al treilea este introdus un sistem din patru elemente de balast constituit din R13, R12, C8, şi
C9, iar în umărul al patrulea – linia. La diagonala a – b prin transformator şi amplificator
este conectat microfonul, iar în diagonala c – d este conectată casca telefonică. Pentru
puntea echilibrată curentul alternativ trece prin microfon în linie, fără a se ajunge în casca
telefonică a aparatului telefonic respectiv. Condiţiile de echilibru sunt îndeplinite doar

atunci când produsul impedanţelor braţelor opuse sunt egale:

Z 1 Z cb =Z 2 Z l .
94
 Deoarece jumătăţile înfăşurării secundarului transformatorului sunt aceleaşi (egale), este
suficient ca să se stabilească elemente sistemului de balast, pentru ca impedanţa totală a lui
Zcb să fie egală cu impedanţa de intrare a liniei Zl.

La executarea convorbirii oscilaţiile acustice sunt transformate de către

microfon în oscilaţii electrice cu frecvenţa egală cu cele acustice, care sunt amplificate şi
inductate în înfăşurarea secundară a transformatorului Tr2. În continuare curentul trece
într-o semiperioadă de la punctul a prin linie, aparatul telefonic conectat în cealaltă parte a
liniei, sistemul de balast, punctul b, iar în altă semiperioadă – pe calea inversă pe acelaşi
circuit. Dacă impedanţa sistemului de balast este egală cu impedanţa liniei, atunci
mărimile momentane ale potenţialelor, create de către curent în punctul c şi d sunt egali.
Deci, diferenţele de potenţial dintre aceste puncte sunt egale şi curentul de ieşire prin casca
telefonică proprie aparatului telefonic nu se aplică. Practic condiţiile de echilibru ale punţii
nu se pot îndeplini în întregul spectru al frecvenţelor de vorbire, dar şi pentru liniile cu
diverşi parametri electrici. De aceea o parte a curentului de ieşire permanent trece în casca
telefonică proprie. Însă schema antilocală micşorează mărimea curentului de ieşire în
capsula telefonică proprie aproximativ de 20 – 40 ori, ceea ce permite înlăturarea acţiunii
convorbirii proprii.

3. DISPOZITIVE ŞI CIRCUITE DE SELECTARE:

DISCUL TELEFONIC, TASTATURA.

Posibilitatea selectării abonatului chemat de la terminalul chemător este unul

din serviciile cele mai importante ale reţelei telefonice.
În reţeaua cu comutaţie manuală (CTM) selectarea se face prin comandă
verbală. Deci terminalele aferente au dispozitive şi circuite de selectare.
În reţelele automate semnalul de selectare are un caracter numeric deoarece
identitatea abonatului este specificată printr-un număr. Cel mai simplu mod de selectare
numerică este prin întreruperea curentului de alimentare din bucla de abonat.
Parametrii (de timp) ai impulsurilor de selectare depind de:
 sensibilitatea releelor R din centralele telefonice;
 de modul în care forma acestora este modificată prin buclele de abonat;
 de caracterul zgomotelor de impuls, ce pot apărea pe linii (mai ales
aeriene) şi care pot duce la selectări eronate.

A
66•2/3ms33•1/3ms

200 ms

t
Cifra 2 Cifra 5 Cifra 7 Continuarea legăturii
95
Angajare (selectare)
Pauză între cifre
 Numărul abonatului este format dintr-un şir de cifre zecimale (0 ÷ 9) variabil ca
lungime. Modul de codare al informaţiei de selectare (un impuls pentru cifra 1, ... 10
impulsuri pentru cifra 0). Forma de undă din bucla de abonat la selectarea numărului 257
(PULS) este ilustrată în figura de mai jos.
Observaţie: limitele admisibile de variaţie a parametrilor impulsurilor de
selectare sunt lungi din considerente de realizare, fiabilitate şi cost. Acest mod de selectare
are două dezavantaje:
 perturbaţiile circuitelor vecine;
 durata mare a selectării (duce la mărirea numărului de sisteme de selectare şi
memorare a informaţiei numerice în centralele telefonice).
Soluţia mai bună adoptată este aceea de a transmite informaţia de selectare prin
emiterea pentru fiecare cifră corespunzătoare numărului a unui semnal armonic complex al
cărei spectru are două componente. Aceste frecvenţe ale componentelor spectrale sunt în
banda semnalului telefonic deoarece selectarea are loc strict în afara efectuării convorbirii.
(principiul DTMF).
Aparatele telefonice pot transmite semnale de selectare (numerotare, apelare)
spre sistemul de comutaţie (centrala telefonică) în următoarele moduri:
 serie de impulsuri (lipsă de curent), egale ca număr cu cifra care trebuie
transmisă;
 DTMF – Dual Tone MultiFrequency, ce reprezintă semnalizarea în
multifrecvenţă (Tone) prin transmiterea simultană în linie a două semnale de
frecvenţe standardizate pentru fiecare cifră de transmis.

Discul de apel.

Discul de apel a fost inventat în 1920 care reprezenta cel mai simplu dispozitiv
de selectare.
Discul telefonic este destinat pentru formarea numărului. Pe timpul lucrului lui
sunt formate impulsuri de curent continuu, care dirijează cu dispozitivele CTA pentru a se
executa comutarea cu aparatul telefonic a abonatului chemat.
Caracteristici de transmisie a impulsurilor de la discul de apel:
 frecvenţa de disc: 10  2 Hz;
 raportul de umplere P/I= 1,6 ( 20%) , P = durata pauzei, I - durata
impulsului;
 intervalul de timp minim între două cifre succesive: 350 ms.
Pentru reducerea timpului de formare a cifrelor şi pentru folosirea serviciilor
centralelor telefonice digitale se foloseşte tastatura, prin transmiterea unei comenzi spre un

96
generator de impulsuri sau spre un generator de două frecvenţe mixate pentru fiecare cifră
(DTMF). Sistemele de transmitere în linie a impulsurilor zecimale de curent continuu au şi
Semnalul de apel generat de discul de apel

dezavantaje. Lungimea liniei de conectare la C.T.A. (centrala telefonică

automată) produce deformarea şi atenuarea impulsurilor de curent continuu, deci releul de
recepţie (de la C.T.A.) nu le poate înregistra corect.

Dispozitivele de selectare sunt de două tipuri:

 Discul de apel;
 Tastatura.
Vom explica reprezentarea schematică şi construcţia discului de apel.
Discul cu numere 1 este situat în partea frontală a bazei discului telefonic. Pe axa
principală 2 sunt întărite rigid discul 20, roata dinţată 4 şi opritor-segment 6 cu prag. Axul
2 este legat cu arcul plat 3, care cu celălalt capăt al lui este întărit de baza discului. Dinţii
roţii dinţate 4 intră în angrenare cu dinţii roţii dinţate 11, liber instalate pe axa 12. Dintele
clichetului 9 este situat pe roata mecanismului cu clichet 10 şi este strâns de ea prin
intermediul unui arc. Pe axa 12 este liber instalată de asemenea şi roata dinţată melcată 14,
care intră în melcul 13. Pe această axă este forţat instalată roata steluţă de impuls 17, ce
are trei ieşiri.
Pe axa melcului 13 este întărit un regulator de viteză centrigonal, care constă
din un arc în formă de „π” 15 şi cilindrul 16. La rotirea melcului calapoadele întărite de
capătul arcului 15, alunecă pe suprafaţa interioară a cilindrului 16 cu putere mai mare sau
mai mică, asigurând rotirea uniformă cu mişcarea mecanismului discului de apel.

La baza discului de apel se află patru perechi de arcuri de contact 5, 7, 8 şi 18.

Arcurile 18, marcate în aparatele telefonice prin HH1, se numesc de impuls – la
deschiderea lor de către roata steluţă 17 sunt transmise impulsuri de dirijare cu
dispozitivele CTA. Arcurile 7 (HH2) se deschide de către segmentul opritor 6 la rotirea
discului şi se închide la rotirea discului înapoi (calea de lucru) înainte de începerea
ultimelor două întreruperi ale arcurilor de impulsuri 18, şuntând în acest timp contactele
de impuls (HH1). Datorită acestui fapt ultimele două întreruperi ale arcurilor 18 nu
formează impulsuri în circuitul de conducere cu dispozitivele CTA. Aceasta este necesar
pentru formarea intervalelor de timp între formarea a oricăror două numere, care asigură
lucrul normal a dispozitivelor CTA, independent de viteza de rotaţie a discului la formarea
numărului abonatului chemat.

97
 Discul de apel

Detaliile unui disc de apel:

1 -discul cu numere; 12 - axă;

2 - axa principală; 13 - axa melcului;

3 - arcul plat; 14 - roata dinţată melcată;

4 - roata dinţată; 15 - arc în formă de„π”;

5. 7. 8.18 - arcuri de contact; 16 - cilindru;

6 - segmentul opritor; 17 - roată steluţă;

9 - dintele clichetului; 19 - piedică;

10 - mecanismul cu clichet; 20 - disc.

11 - roată dinţată;

Pentru înlăturarea acţiunii dispozitivelor de convorbire la formarea numărului

(schimbarea rezistenţei microfonului, înfăşurările transformatorului etc.) servesc arcurile
de contact 8 (HH3), care şuntează dispozitivele de convorbire pe timpul trimiterii
98
 semnalului de apel. Arcurile 5 (HH5) în acest timp şuntează înfăşurarea căştii telefonice.
Deschiderea arcurilor HH4 se petrece mai târziu decât arcurile HH3 şi drept rezultat nu
se aud bătăile de la începutul şi sfârşitul formării fiecărui număr.

Pe timpul formării, spre exemplu a cifrei 1, discul 20 se roteşte după acul de

ceasornic până la piedica 19. Împreună cu discul 20 se roteşte şi axul 2, roata dinţată 4 şi
se strânge arcul 3. Roata dinţată 4, conectată cu roata dinţată 11, impune ultima să se
rotească o rotaţie completă. În acest timp clichetul 9 alunecă pe dinţii mecanismului de
clichet 10, iar roata dinţată 13 şi roata stea 17 rămân nemişcate. După eliberarea discului
20 axul 2 sub acţiunea arcului plat 3 se roteşte contra acelor de ceasornic revenind în
poziţia iniţială. Împreună cu ea se roteşte şi discul 20, roata dinţată 4 şi roata dinţată 11.
Clichetul 9 prinde mecanismul de clichet 10, axul 12, roata dinţată 14 şi roata stea 17 face
o rotaţie completă. Pe timpul acestei rotaţii roata stea de impuls 17, ce are trei ieşiri, va
decupla arcurile de impuls de trei ori.

La formarea cifrei 2 se vor petrece patru decuplări ale arcurilor de impuls 17, la
formarea cifrei 3 – cinci decuplări etc.

Discurile de apel actuale permit până la 1,5 milioane de rotaţii de la cifra 0 până
la refuz fără reglare şi schimbul detaliilo

Tastatura Dispozitivul de selectare din centrala telefonică realizate în

tehnologie integrată pot recunoaşte o pereche de tonuri în mai puţin de 40 ms, deci pe o
durată inferioară acţionării manuale. Astfel de sisteme sunt prevăzute cu tastatură. În
figura de mai jos sunt prezentate frecvenţele alocate pentru fiecare cifră a numărului şi
spectrul corespunzător pentru cifra 6.

Înlocuirea discului de apel cu un dispozitiv electronic ridică câteva aspecte

tehnice care se cer îndeplinite şi anume:

Hz 1209 1335 1477 1633 S(ω)

597 1 2 3 A

770 4 5 6 B
f(Hz)
300 770 1477
852 7 8 9 C
C.C.I.T.T. prevede 16 coduri distincte, dintre care numai 10 sunt în prezent utilizate pentru numărul telefonic, celel
99
941 * 0 # D
 conectarea trebuie realizată numai pe 3 fire;
 realizarea funcţia de multitasting (scoaterea din circuit a părţii de convorbire pe
timpul transmiterii impulsurilor de selecţie);
 alimentarea claviaturii din linia telefonică;
 realizarea unui contact electronic deosebit;
 neinfluenţarea parametrilor electroacustici.

În cele ce urmează se prezentă modul de conectare a unei claviaturi:

1, 2, 3 - borne de intrare / iesire; 8 - contact releu ce realizează şuntarea

4 - punte pentru protecţia circuitului
electronic al telefonului la schimbarea
polarităţii bateriei din CTA;
5 - dispozitiv de vorbire;
6 - claviatura;
7- releu;
dispozitivului de convorbire în timpul
formării numărului;
9 - contact de impendanţă simulat printr-un
dispozitiv electronic (D.E).;
10 - dioda Zener de limitare a curentului de
linie.

4. CIRCUITE DE COMUTARE ŞI CIRCUITE SPECIALE.

Sunt realizate cu lamele, acţionate normal prin ridicarea microfonului din furcă
(la terminalele BC) şi/ori prin alte dispozitive, clape, butoane (la terminalele BL).
Principalele comutări făcute de circuite specifice sunt:

BC → conectarea în linie:

 în repaus, a circuitelor de semnalizare;

 în lucru, a circuitelor de convorbire şi acurtcircuitarea acestui circuit pe
durata selectării (mai când se utilizează selectarea prin impulsuri).
BC:

100
  se adună conectarea sursei de alimentare la circuitele microfonului,
exclusiv pe durata transmisiunii (pentru a reduce consumul semnalului din
bateria locală) şi pe durata apelului. Conectarea inductorului spre linie
concomitent cu scurtcircuitarea circuitului şi recepţia apelului şi a
circuitului de convorbire proprie terminalului.
Fiecare tip de terminal prezintă particularităţi ce pot complica aspectele de
comutare, astfel mărindu-se numărul serviciilor oferite.

Există terminale ce pot lucra amplificând semnalul la recepţie, ce permit

verificarea stării liniei şi a propriei sonerii, care pot lucra pe 2 sau 4 fire, cuSpre
alimentare BL
aparatul
ori BC, etc. microreceptor

Contactul furcă Spre aparatul microreceptor

induct
or Circuite
sonerie BL
Linia de
C selecta
re
Spre microreceptor

Contacte de furcă

Linie sonerie BC
Circuite de convorbire Circuite de selectare
C

Vom examina comutatoarele aparatului telefonic TA – 57.

Comutatorul cu lamele CL este folosit pentru comutarea schemei în cazul

lucrului cu amplificatorul de recepţie, este un ansamblu de 10 lamele dispus în
interiorul unei carcase de masă plastică, închisă ermetic.

101
 Comutarea lamelelor se face cu ajutorul unui ax prevă zut cu o pârghie 2;
axul intră în interiorul comutatorului printr-o garnitură de cauciuc care serveşte pentru
protecţia împotriva pătrunderii apei în comutator. Pe capătul inferior al axului este
fixată o plăcuţă care, la rotirea pârghiei, deplasează ruptorul.

În crestătura ruptorului intră capetele lamelelor lungi. Pârghia are cursa

limitată de proeminenţele de pe capacul de masă plastică al comutatorului cu pârghie
CP, care este montat alături de comutatorul CL.

Comutatorul cu pârghie CP serveşte pentru deconectarea telefonului şi a

întregului circuit de vorbire la terminarea convorbirii, precum şi pentru trimiterea
apelului şi a semnalului de sfârşit de convorbire în cazul conectării aparatului la
o centrală sistem BC.

Construcţia lui este analogă, cu a comutatorului CL, însă are numai două
lamele.

Pârghia este acţionată atunci când microreceptorul se aşează în locaşul de

pe capacul aparatului sau când se ridică de pe capac. Cursa pârghiei mobile este
limitată de două proeminenţe în masă plastică ale capacului comutatorului.

Pentru circuitele BC sunt caracteristice comutatoarele cu pârghie care sunt

destinate pentru conectarea în linie a detaliilor de vorbire. Când microtelefonul se găseşte în
furca aparatului telefonic la linia de legătură este conectat doar receptorul de apel.

La ridicarea microreceptorului din furcă comutatorul sub acţiunea arcului se

ridică, conectând la linie detaliile de vorbire şi circuitele emiţătorului de apel. Emiţătorul
de apel (inductorul sau discul de apel (tastatura)) este conectat la linia de legătură la
conectarea anumitor contacte corespunzătoare.

Comutatorul cu pârghie:
1- bară; 2 - arcul mecanic; 3 - pârghia;
4 - lamele de contact; 5 - pana;
6 - stativul (baza).

102
 Vom examina una din posibilităţile de construcţie a unui comutator cu pârghie
din alte aparate telefonice. Pârghia 3 este întărită de stativul 6. Comutatorul cu pârghie
constă din mai multe lamele de contact 4, arcul mecanic 2, pârghia 3 cu pana 5, bara 1 şi
baza comutatorului 6. Microtelefonul apasă asupra barei 1, pârghia 3 coboară şi prin
intermediul penei 5 întrerupe arcurile de contact.

Detalii de transmitere a apelului

Detalii de convorbire
Linia
Comutatorul cu pârghie
Detalii de recepţie a apelului

Schema de structură a unui aparat telefonic

La ridicarea microtelefonului pârghia sub acţiune arcului 2 se ridică, pana

eliberează lamelele lungi ale grupei de contact, care se conectează cu lamelele scurte
,conectând astfel aparatul telefonic în linie. Dacă microtelefonul se va instala pe aparatul
telefonic atunci pârghia va coborî, iar lamelele de contact se vor instala în poziţia iniţială.

Aparatele telefonice sistem BL şi BC

Principiul de funcţionare a unui aparat telefonic de tip BL îl vom examina

conform unei scheme de principiu ale aparatelor telefonice (două aparate telefonice în

103
linie). Detaliile de vorbire ale aparatelor telefonice sunt conectate în schemă contra
efectului local. Elementele R1, C1, şi R2, C2 reprezintă sistemul de balast al aparatelor
telefonice (detaliile schemei contra efectului local). Inductoarele I1 şi I2 au contactele 1 - 2,
care în poziţie normală şuntează inductorul. La rotirea mânerului inductorului contactele
1 - 2 se conectează, eliberând şuntarea, iar contactele 2 -3 se întrerup, conectând
inductorul la reţeaua de abonat
Schema de conectare a aparatelor telefonice.

Pentru chemarea abonatului 2 de către abonatul 1 acesta fără a ridica

microtelefonul, roteşte de mânerul inductorului I1. Contactele 1 - 2 de şuntare a
inductorului se deschid, iar 2 - 3 se închid. Curentul de apel trece prin circuitul: punctul a
a înfăşurării inductorului I1, conductorul L1, contactele 1-2 de şuntare a inductorului I 2,
contactele 2-3 ale comutatorului cu pârghie , înfăşurarea soneriei S 2, conductorul L2,
contactele 2-3 ale inductorului I1, punctul b al inductorului I1.

Sonerie S2 începe să sune. Soneria abonatului 1 în acest moment este şuntată de

către contactele 2 - 3 ale inductorului I1 şi nu va funcţiona.

Pentru semnalizarea despre recepţia apelului de chemare abonatul 2 va roti

mânerul inductorului aparatului său. Circuitul de trecere a curentului de apel este
analogică celei explicate mai sus.

Pentru executarea convorbirilor abonaţii vor ridica microtelefoanele. În ambele

aparate prin intermediul contactelor 5 - 4 ale comutatoarelor cu pârghie CP sunt create
circuitele de microfon, prin intermediul contactelor 2 - 1 detaliile de vorbire sunt conectate
în linie, iar prin intermediul contactelor 3 - 2 sunt deconectate circuitele soneriilor S1 şi S2.
Aparatele telefonice de sistem BC au o serie de avantaje în comparaţie cu cele
de sistem BL. Microfoanele acestor aparate sunt alimentate de la o baterie comună, ce se
găseşte la CTA . Această baterie este folosită pentru lucrul detaliilor de apel şi semnalizare
ale centralei telefonice. Deci aparatele telefonice de tip BC sunt mai simple în exploatare

104
 şi deservire. Se deosebesc aparate telefonice destinate pentru conectarea în circuitele
telefonice prin comutare manuală – CTM-BC (centrală telefonică manuală de sistem
baterie centrală) şi CTA cu comutare automată – CTA-BC (centrală telefonică automată
sistem baterie centrală). Cele mai răspândite aparate telefonice de sistemul BC sunt: TA –
65CTM, TA – 68CTM, TA – 70CTM (CTM (PTC – ручная телефонная станция))etc.
Vom examina schema aparatului telefonic de tip BC, unde detaliile de vorbire
sunt conectate în schema contra efectului local. Rezistorul R îndeplineşte rolul de sistem
de balast. Detaliile de vorbire în linie sunt conectate prin intermediul închiderii contactelor
1 - 2 ale comutatorului cu pârghie. În cazul când microtelefonul se află în furca aparatului
telefonic prin intermediul condensatorului C este conectată soneria S. Condensatorul
preîntâmpină scurtcircuitarea bateriei centrale prin înfăşurarea soneriei.
La chemarea abonatului de la centrala telefonică în reţeaua de abonaţi se
transmite un curent alternativ de apel, sub acţiunea căruia în aparatul telefonic sună
soneria S. La ridicarea microtelefonului detaliile de convorbire sunt conectate în linie şi
microfonul M este alimentat de către bateria centrală. În acelaşi timp la centrala se pune în
funcţiune releul de transmitere a apelului telefonistului. Abonatul necesar telefonistul îl
cheamă după convorbirea cu abonatul chemător. După finisarea convorbirii microtelefonul
este necesar de a fi pus în furca aparatului telefonic în locaşul destinat pentru aceasta. Se
întrerup circuitele de alimentare a circuitelor de microfon, iar la centrala telefonică releul
se eliberează, ceea ce corespunde stării de întrerupere a circuitului (sfârşitul convorbirii).

Schema de principiu a unui aparat telefonic de tipul CTM - BC de principiu a unui aparat telefonic de tipul CTA - BC
Schema

105
 Aparatele telefonice BC destinate pentru conectarea în CTA – BC se deosebesc
de aparatele telefonice de tip CTM - BC prin faptul că la primele există discul de apel sau
formatorul de număr. Aceste aparate telefonice sunt fabricate de diverse tipuri: TA – 68,
TA – 70, TAH – 70, TAC T – 70 etc. Aceste aparate telefonice nu se deosebesc mult unul
faţă de altul prin schema structurală şi de principiu a lor.
Schema aparatului telefonic numit mai sus constă din: discul de apel,
limitatorul de amplitudine şi posedă o schemă a sistemului contra efectului local, care
constă din elementele R2, C2, R3 .şi în afară de aceasta, condensatorul C 1, care în acelaşi
timp se foloseşte în circuitele de semnalizare, convorbire şi stingător de scântei. Cel din
urmă circuit (R1, C1) este necesar pentru stingerea scânteii, formate la funcţionarea
contactelor discului de apel.
Curentul de apel de la CTA trece prin circuitul: Conductorul liniar L1, borna a
şi 2, soneria S, contactele închise 5-6 ale comutatorului cu pârghie, condensatorul C 1,
borna b conductorul liniar L2.
Circuitul de alimentare a microfonului se formează după ridicarea
microtelefonului de pe aparatul telefonic şi comutarea contactelor lamelelor comutatorului
cu pârghie CP, totodată contactele 2 - 3, 5 - 6 ale comutatorului cu pârghie se deschid, iar
contactele 1 - 2 şi 6 - 4 ale comutatorului se închid. Curentul de la bateria centrală a CTA
trece prin circuitul:
Conductorul liniar L1, borna a, contactele închise 1 - 2 ale comutatorului cu
pârghie, înfăşurarea 1 a transformatorului Tr, microfonul M, contactele 6 - 7 ale discului
de apel, borna b, conductorul liniar L2..
O parte a curentului va trece prin circuitul paralel prin înfăşurarea II-a a
transformatorului Tr şi rezistoarele R3 şi R1. Curentul debitat de microfon va circula pe
două căi:
a. Microfonul M, înfăşurarea I a transformatorului Tr, contactele închise 2-
1 ale comutatorului cu pârghie, borna a, conductorul liniar L 1, CTA, conductorul liniar
L2, borna b, contactele închise 6-7 ale discului de apel, microfonul M.
b. Microfonul M, înfăşurarea II a transformatorului Tr, schema
de balast (antilocală) R2, C2, R3, contactele 4-5 ale comutatorului, condensatorul C 1,
contactele 6-7 ale discului de apel, microfonul. O parte a curentului acestui circuit este
aplicat microfonului prin intermediul rezistorului R1.
Curentul de convorbire de intrare are următorul circuit: Conductorul
liniar L1, borna a, contactele 1-2 ale comutatorului cu pârghie, înfăşurările I şi II ale
transformatorului Tr, scheme contra efectului local R 2, C2, R3, contactele 4-5 ale
comutatorului, condensatorul C1, borna b, conductorul liniar L2.
Cea mai mare parte a curentului se va ramifica în circuitul R1 şi microfonul M.

106
 Numărul aparatului telefonic al abonatului se formează prin intermediul
discului de apel. La rotirea discului până la refuz se formează un circuit: CTA,
conductorul liniar L1, borna a, contactele 1-2 ale comutatorului cu pârghie, contactele de
şuntare 3-4 şi cele de impuls 6-7 ale discului de apel, borna b, conductorul liniar L2, CTA.
La rotirea inversă a discului telefonic contactele de impuls 6-7 ale discului de
apel conectează şi deconectează circuitul expus mai sus şi la CTA sunt aplicate impulsuri
de curent, de dirijare a detaliilor centralei.
La conectarea individuală a aparatului telefonic linia de abonat se
conectează la bornele a şi b. La conectarea paralelă a unui aparat telefonic dup schema
„director - dactilograf” bornele 1, 2 şi 3 ale aparatului telefonic de bază se conectează prin
intermediul conductoarelor corespunzător cu bornele b , Z şi a ale aparatului telefonic
conectat în paralel. Puntea de la paratul telefonic principal între a şi 2 se va scoate.
Conductoarele liniei de abonat sunt conectate cu bornele a şi b ale aparatului telefonic
principal.
La conectarea în serie a aparatului telefonic bornele a, 3 şi b ale primului şi al
doilea aparat telefonic se conectează la bornele blocheratorului. Borna 3 se împământează.
Linia de abonat este conectată la bornele liniare ale blocheratorului. Punţile dintre bornele
a şi 2 la ambele aparate telefonice se scot şi se conectează la ele o sonerie adăugătoare.

TEMA: Nr. 1. Bazele telefoniei

LECŢIA: Nr. 7. Aparatele telefonice TA-57 şi P-171D.

107
BIBLIOGRAFIE: 1. Montajul şi dispozitivul instalaţiilor de alimentare electrică.
Pag. 9 – 15;
2. Instrucţiuni pentru descrierea şi exploatarea telefonului de
campanie AT – 57 şi a centralei telefonice P – 193 M;
3. Legătura la liniile de calea ferată. Pag. 12 – 14;
4. Aparatul telefonic P-171D. Descrierea tehnică şi instrucţiuni de
exploatare. Pag. 1 - 7, 17 – 18;
5. Manualul sergentului transmisionist. Pag. 164 – 176.

DESTINAŢIA, CARACTERISTICILE TEHNICO-TACTICE ŞI

CONSTRUCŢIA TA-57.
Telefonul TA - 57 este destinat pentru asigurarea legăturii telefonice în condiţii
de campanie.

Este un aparat sistem BL (baterie locală) cu apel magnetic, care permite

conectarea la necesitate şi la o centrală sistem BC (baterie centrală), cazul în care alimen-
tarea se realizează tot de la bateria lui locală.

Vedere generală a aparatului telefonic TA – 57.

108
 Telefonul TA-57 asigură acţionarea de la distanţă a staţiilor radio. El acoperă o
atenuare de 5,5 Np, ceea ce permite realizarea unor legături stabile la distanţa de:
a) 15 - 25 km, pe liniile din cablu de campanie P - 275.
b) până la 44 km, prin cablul uşor de campanie P – 274M.
c) 150 - 250 km, pe liniile permanente aeriene din cupru cu diametrul de 3 mm.
Aparatul permite mărirea bătăii cu 30 - 35 % prin folosirea amplificatorului
de recepţie.
Telefonul se alimentează de la o baterie galvanică cu tensiunea de 10 V de tipul
ГБ – 10У – 1,3. În cazul descărcării bateriei până la tensiunea de 6 V, bătaia se reduce
foarte puţin. Curentul de alimentare este de 7 - 8 mA. O baterie asigură funcţionarea
aparatului timp de 3 - 4 luni.
Greutatea telefonului cu sursa de alimentare este de 2,7 - 2,8 kg.
Aparatul are dimensiunile 222 × 166 × 78 mm. Aparatul telefonic nu este
completat cu baterie.
DESCRIERE
3 2 6 1

5
4

Vederea generală a
aparatului telefonic TA-57

1 - încuietoare;
2 - butonul comutatorului cu lamele CL (ПУ (У));
3 - butonul comutatorului cu pârghie CP (PП (BC));
4 - curea;

109
5 - carabinier;
6 - plăcuţă pentru indicative.

Părţile componente ale telefonului TA - 57 sunt: cutia, blocul detaşabil,

panoul superior, microreceptorul.

1. Cutia aparatului

Cutia aparatului este confecţionată din masă plastică (voloknit) şi se compune

din corpul 1 şi capacul rabatabil 2, care se închide cu încuietoarea 3.

În pereţii laterali ai corpului cutiei sunt trei orificii pentru ieşirea cordonului
microreceptorului, a conductoarelor liniei şi manivelei inductorului. Pe fundul cutiei există
opt orificii pentru şuruburile de fixare a blocului detaşabil şi a panoului superior.
Şuruburile care fixează panoul superior sunt marcate cu cerculeţe în relief.

Pe partea exterioară a capacului aparatului este fixata plăcuţa 6 pentru indicative

şi se găsesc două locaşuri, care fixează microreceptorul la aşezarea lui pe capac în poziţia
de repaus. În locaşul pentru receptor există două orificii prin care ies butoanele
comutatoarelor CL 7 şi CP 8.

Pentru protecţia împotriva pătrunderii prafului în interiorul aparatului,

butoanele sunt prevăzute cu capacele care astupă pe dedesubt orificiile acestor butoane.

110
 Pentru transportul aparatului se foloseşte cureaua din pânză 4 cu carabinierele 5.
În colţurile corpului cutiei sînt fixate cu nituri trei agăţători 11 pentru carabinierele curelei.
Această dispunere a agăţătorilor permite transportarea aparatului atât în poziţie verticală,
cât şi în poziţie orizontală, precum şi fixarea lui în cazul lucrului pe mijloace de transport.

Aparatul telefonic TA – 57 cu capacul rabatabil deschis

2. Blocul detaşabil

Baza blocului detaşabil o constituie o placă de getinax 1; pe partea inferioară a

acesteia este schema imprimată, iar pe partea superioară sînt fixate piesele circuitelor de
vorbire şi de apel ale telefonului, cu excepţia pieselor primului etaj de amplificare care sînt
montate în microreceptor.

Placa cu schema imprimată este acoperită cu lac rezistent la umezeală şi din

punct de vedere mecanic. Datorită existenţei proeminenţelor pe fundul cutiei aparatului,
între acesta şi suprafaţa inferioară a plăcii cu schema imprimată, este asigurat un spaţiu de
aproximativ 2 - 3 mm. Blocul detaşabil se fixează de fundul cutiei cu patru şuruburi (prin
suportul inductorului şi clema soneriei). Panoul superior se fixează cu 4 şuruburi asigurate,
care fixează suplimentar blocul detaşabil.
111
 Blocul detaşabil (vedere generală faţă - spate)

3. Panoul superior

Panoul superior este confecţionat din masă plastică şi are rolul de a acoperi şi
proteja blocul detaşabil. Pe panou sînt dispuse trei borne de linie 1, sistemele de pârghii 2,
3, 4 şi 5 ale comutatoarelor CL şi CP. De asemenea, pe panou este un locaş pentru
aşezarea microreceptorului şi un locaş pentru baterie. Bateria se acoperă cu un capac
rabatabil 6 fără zăvor şi este fixată de plăcuţa 7.

Cordonul microreceptorului, când capacul telefonului este închis, se fixează cu

lamela 8.

112
 Pe capacul locaşului bateriei sînt gravate în relief instrucţiunile de folosire a
aparatului, tipul şi seria acestuia, în dreapta capacului, pe panou, este gravată schema
conectării aparatului la linie.

Pe fundul locaşului pentru receptor este un orificiu pentru capul şurubului

comutatorului modului de lucru cu inscripţiile BL şi BC, iar pe perete sînt două orificii
pentru controlul vizual al corectitudinii stabilirii pârghiilor CL şi CP. Pârghiile
comutatoarelor CL şi CP se rotesc pe un ax comun cu capacul locaşului bateriei şi sînt
oprite în poziţia necesară de arcurile spirale 9, precum şi de capul limitatorului. La
apăsarea butonului (cu degetul sau prin aşezarea microreceptorului în sistemul BC),
pârghia se roteşte în jurul axului, şi capătul inferior se deplasează de la pere tele din spate
al cutiei spre peretele din faţă, acţionând asupra pârghiei mobile a comutatorului montat pe
placa cu schema imprimată.

La dispunerea în aparat, panoul superior se aşează pe marginile pereţilor din

spate şi laterali ai cutiei, iar în faţă - pe despărţitura metalică; el se fixează de cutie,
dinspre fund, cu şuruburile asigurate marcate cu cerculeţe în relief.

4. Microreceptorul.

Microreceptorul este format din două semituburi 1 din masă plastică. În interiorul
acestora sînt dispuse, pe o placă din masă plastică 4, piesele primului etaj de amplificare;
în dreapta se află capsula receptoare 6, în stânga capsula microfonică 10, iar pe corp, clapa
de vorbire 5.

Capsula receptoare este introdusă într-o pernă antizgomot 2, care are două
proeminenţe pe circumferinţă pentru fixare. Semituburile sînt prinse între ele cu două

şuruburi asigurate, iar la microfon - cu un inel arcuit.

Microreceptorul este prevăzut cu cârligul lamelar 3 pentru agăţat.

Microreceptorul
1 - semitub;
7 5 1
4 - placă din masă plastică;

5 - comutatorul de vorbire (PK);

113

9
7 - inel arcuit;

9 - priză de conectare a microreceptorului.

Microreceptorul
1 1 - semituburi;
3 8
2 - pernă antizgomot;
3 - cârlig lamelar;
4 - placă din masă plastică
6
ale primului etaj de
amplificare;
10
5 - clapa de vorbire CV
(PK);
6 - casca telefonică;
8 - şurub de fixare a
semituburilor;
10 - microfonul DEMŞ-1.
5 4 2

5. REGULILE DE EXPLOATARE
Conectarea bateriei
Se deschide capacul locaşului bateriei şi se introduce bateria cu eticheta în
sus, astfel ca bornele să facă contact cu lamelele din locaş.
Se închide capacul locaşului bateriei.
Verificarea funcţionării telefonului
a) Se verifică circuitul de transmitere a apelului. Pentru aceasta se roteşte manivela
inductorului şi se scurtcircuitează bornele L1 şi L2 timp de cel mult o secundă (prin
legarea unui reofor cu un capăt la una din borne şi atingerea bornei a doua) cu
celălalt capăt. Dacă la scurtcircuitarea bornelor manivela inductorului se învârte
mai greu, circuitul de transmitere a apelului şi inductorul sînt bune (curentul
114
 care a apărut la scurtcircuitarea circuitului în înfăşurarea inductorului creează un
câmp magnetic, care se opune învârtirii rotorului).
b) Se verifică circuitul de recepţionare a apelului. Pentru aceasta se conectează
aparatul care trebuie verificat cu un alt aparat al cărui circuit de transmitere a
apelului a fost verificat şi se transmite apelul de la acesta. La aparatul care se
verifică trebuie să sune soneria. Prin acest procedeu se poate verifica şi
inductorul.
c) Se verifică circuitul de vorbire. Pentru aceasta se ridică microreceptorul şi, apăsând
pe clapa de vorbire CV (PK), se fluieră în microfon. Fluieratul trebuie să se audă
tare în receptor; când telefonul este conectat la linie, fluieratul se aude mai
slab, iar la eliberarea clapei de vorbire nu se mai aude. A ceasta arată că
microfonul, amplificatorul şi receptorul sânt bune şi că schema antilocală
funcţionează corect (la conectarea pe linie, curentul din circuitul receptorului se
micşorează), iar clapa de vorbire conectează şi deconectează alimentarea.
În locul liniei, la bornele de linie se poate conecta o rezistenţă de 400 -
600 Ω, însă efectul de atenuare a sunetului va fi mai mic.
d) Verificarea funcţionării comutatoarelor.
 La apăsarea pe clapa de vorbire CV, fluieratul se aude, iar la eliberarea ei nu
se aude, deci la apăsarea pe clapa de vorbire amplificatorul de microfon este
alimentat.
 La apăsarea pe comutatorul cu pârghie CP, fluieratul se amplifică (când este
conectată linia sau o rezistenţă de 400— 600 Ω), deoarece în acest timp
circuitul liniei se întrerupe şi puntea se dezechilibrează.
 La apăsarea pe butonul CL, fluieratul dispare, deoarece se întrerupe circuitul
amplificatorului de microfon. În receptor se aude un zgomot slab, zgomotul
de fond al amplificatorului de recepţie.
 La tragerea spre dreapta a manivelei inductorului când linia sau rezistenţa de
400—600 ohmi este conectată, fluieratul se amplifică, deoarece contactele
sistemului de şuntare al inductorului şuntează în scurt ieşirea aparatului şi
puntea se dezechilibrează.

Verificarea telefonului pe o linie artificială

Aparatul se conectează la o linie artificială. La celălalt capăt al liniei se
conectează un alt aparat analog, verificat, ai cărui parametri sînt în limitele normelor.
Aparatele trebuie să se afle în încăperi diferite.
Apelul de la aparatul verificat spre aparatul, care se verifică trebuie să treacă
prin linia artificială a cărei atenuare este de 4,0 Np. În condiţiile unor zgomote de ordinul
75 dB la locul de recepţie, convorbirea trebuie să se transmită inteligibil de la aparatul care
115
se verifică; de asemenea, la acest aparat trebuie să se recepţioneze în cazul unei atenuări
de 5,5 Np. Când nu este zgomot, convorbirea se aude şi atunci când toată linia artificială
este introdusă în circuit. Zgomotul poate fi marcat prin vorbirea tare a 2 - 3 oameni.
CELE MAI SIMPLE MĂSURĂTORI ALE TELEFONULUI ŞI
CIRCUITELOR SALE
Pe timpul măsurătorilor, aparatul se conectează la o linie artificială pe care se
stabileşte o atenuare de cel puţin 4 Np, iar celălalt capăt al liniei poate fi lăsat fără sarcină.
Linia artificială poate fi înlocuită cu o rezistenţă de l 000 - 2 000 Ω când se măsoară
inductorul şi de 600 ohmi când se măsoară microfonul şi receptorul.
Tensiunea inductorului, măsurată la bornele de linie când în sarcină este
conectată linia artificială şi când manivela se roteşte repede, trebuie să fie de cel puţin 62
V.
La transmiterea vorbirii (numărarea rapidă - „unu , doi, trei”) cu tărie medie,
tensiunea la bornele aparatului trebuie, să fie de ordinul l V.
Dacă se vorbeşte la receptor ca la microfon, ţinându-l foarte aproape de gură,
tensiunea la bornele de linie trebuie să fie de ordinul 30 - 40 mV.
Tensiunea debitată de fiecare etaj al amplificatorului luat separat se verifică în
felul următor:
Etajul 1. Se conectează voltmetrul electronic de curent alternativ la ieşirea
etajului. Pentru aceasta se deconectează microreceptorul de la aparat, se face o buclă mică
dintr-un conductor subţire, desizolat la capăt şi se strânge pe ştiftul din marginea dreaptă a
regletei (firul A al cordonului), care se află în adâncitura panoului superior. Regleta de
legătură se introduce în priză şi se leagă capătul liber al buclei la voltmetrul de curent
alternativ. Al doilea conductor al voltmetrului se leagă la jacul din stângă al receptorului
suplimentar de pe regleta de legătură (firul R 1 al cordonului). Se apasă pe clapa de vorbire
şi se numără repede la microfon (cu voce uniformă de tărie medie) ,,unu doi, trei”.
Tensiunea creată de microfon trebuie să fie la ieşirea primului etaj de ordinul 100—200
mV.
Etajul 2. Voltmetrul de curent alternativ se conectează între unul din polii
bateriei şi una din lamelele CL 2. În timpul numărătorii, tensiunea trebuie să fie de 2,0 -
3,0 V.

INSTALAREA ŞI CONECTAREA LA LINIE A TELEFONULUI,

VERIFICAREA LEGĂTURII

116
 De regulă, aparatul se instalează cu capacul în sus. Microreceptorul se aşează în
locaşul său de pe capacul aparatului; prin aceasta se întrerupe circuitul de vorbire şi, prin
urmare, pe linie nu se pot auzi convorbirile din încăperea în care este instalat telefonul.
Acolo unde ascultarea nu este dăunătoare, aparatul poate fi agăţat. În cazul lucrului în
regim BC, aparatul se instalează numai cu capacul în sus, deoarece semnalul de sfârşit de
convorbire şi apelul se transmit la centrala telefonică prin punerea microreceptorului în
locaşul său de pe capacul aparatului. Instalarea aparatului pe o parte (cu încuietoarea în sus
sau în jos) nu este recomandabilă, deoarece se reduc sensibilitatea soneriei şi tăria
sunetului acestuia. Locul pentru instalarea aparatului trebuie ales, pe cât posibil, mai uscat,
curat şi protejat împotriva ploii, vântului şi zăpezii.

Aparatul se conectează la linie prin bornele L 1 şi L2, iar la postul telefonic de

control - prin bornele L2 şi K. La postul telefonic de control se interzice categoric legarea
la linie a bornelor L1 şi L2 din cauză că în acest caz se reduce mult bătaia aparatului.

Înainte de conectarea cablului, capătul acestuia trebuie desizolat pe o lungime

de 15 - 20 mm, după care, apăsând pe bornă, se introduce capătul desizolat până la refuz,
cu toate firele, în orificiul care se formează, apoi se eliberează borna şi se trage uşor de
cablu pentru a se verifica dacă este suficient de bine strâns. La fel se va proceda şi cu al
doilea fir al liniei.

Fluierând în microfon, se verifică dacă se închide circuitul, apoi se verifică

legătura cu centrala telefonică. Pentru aceasta se emite un apel rotind manivela
inductorului şi se cere să se trimită un apel la aparat pentru a se verifica dacă sună so neria;
se verifică audiţia fără amplificatorul de recepţie şi cu acesta; apoi centralistul de serviciu
(corespondentul) este întrebat cum aude vorbirea de la telefonul ce se controlează.

Se scoate cablul prin orificiul de pe peretele din stânga al cutiei aparatului, iar
cordonul microreceptorului se trece prin orificiul de pe peretele din dreapta; se închide
capacul telefonului.

Pentru a se evita smulgerea cablului din borne, se recomandă fixarea lui la

inelul de pe peretele stâng al cutiei telefonului.

Se aşează microreceptorul în locaşul său de pe capacul aparatului sau se pune

casca la ureche de către telefonistul de serviciu.

117
 Observaţie: În funcţie de condiţiile din teren, ordinea legării la linie şi a
verificării poate fi schimbată. De exemplu, în cazul lucrului în ploaie sau în praf,
capacul telefonului trebuie închis înainte de verificarea legăturii.

REGULI DE BAZĂ PENTRU EXPLOATAREA ŞI ÎNTREŢINEREA TELEFONULUI

(Aceste reguli trebuie cunoscute de către toţi cei care folosesc legătura
telefonică).

a) Aparatul trebuie exploatat cu capacul închis.

b) În timpul cât nu se efectuează convorbiri telefonice, microreceptorul trebuie

aşezat în locaşul său de pe capacul aparatului. În această poziţie receptorul este
deconectat, iar pe linie nu se aud convorbirile care se duc în încăperea în care este instalat
telefonul. În afară de aceasta, în cazul conectării la o centrală sistem BC, în această poziţie
a microreceptorului este întrerupt circuitul de transmitere a apelului la centrala telefonică.

c) Comutatorul BL – BC (МБ - ЦБ) (capul şurubului care se vede prin orificiul

din locaşul receptorului de pe panoul superior) trebuie să se găsească:

 În poziţia BL, când telefonul este conectat la o centrală sistem BL sau

în cazul acţionării de la distanţă a unei staţii radio;
 În poziţia BC, când telefonul este conectat la o centrală sistem BC.
d) Trimiterea apelului la centrala BL se face învârtind manivela inductorului.

e) În cazul conectării aparatului la o centrală BC, pentru trimiterea apelului este

suficient să se ridice microreceptorul de pe pârghia comutatorului (butonul mai înalt din
locaşul de pe capacul microreceptorului). La terminarea convorbirii, semnalul de sfârşit
de convorbire se transmite automat la centrala telefonică sistem BC prin aşezarea
microreceptorului în locaşul său de pe capacul aparatului (se interzice semnalizarea
sfârşitului de convorbire prin învârtirea manivelei inductorului).

f) Pentru efectuarea convorbirii trebuie apăsată clapa de vorbire dispusă pe

corpul microreceptorului; în acest fel se conectează alimentarea amplificatorului de
microfon. În timpul convorbirii, microfonul se ţine lateral, aproape de gură, iar receptorul -
lipit bine de ureche. La îndepărtarea microfonului de la gură, iar a receptorului de la
ureche, bătaia, volumul şi calitatea legăturii se micşorează. Acoperirea microfonului cu
mina nu este admisă, deoarece prin aceasta se reduce stabilitatea la zgomote, iar
audibilitatea scade.
118
 g) Când audibilitatea este slabă din cauza influenţei zgomotului sau a vântului,
se recomandă ca pe timpul ascultării să se elibereze clapa de vorbire adică, să se
deconecteze amplificatorul de microfon; astfel se înlătură bruiajul produs de microfonul
propriu în timpul recepţiei. Pe timpul vorbirii se apasă pe clapa de vorbire.

h) La recepţie se poate obţine, de asemenea, mărirea bătăii şi a volumului în

prezenţa zgomotelor prin apăsarea pe butonul amplificatorului de recepţie (butonul mai
mic din locaşul microreceptorului de pe capacul aparatului). Pe timpul vorbirii, butonul A
trebuie eliberat, deoarece prin apăsarea lui se comută pe recepţie al treilea etaj al
amplificatorului de microfon, iar la eliberare acesta se conectează în lanţul de amplificare
de microfon. Trebuie avut în vedere că atunci când pe linie există bruiaj puternic,
amplificarea nu poate avea efect asupra recepţiei, întrucât prin conectarea amplificatorului
„A” (У) se amplifică atât vorbirea cât şi bruiajul de pe linie.

i) Pentru acţionarea de la distanţă a staţiilor radio, la emisie trebuie să se apese

pe clapa de vorbire; prin aceasta se aplică alimentarea la amplificatorul telefonului, iar
staţia radio se comută pe emisie. Pentru recepţie trebuie eliberată clapa de vorbire (care
comută telefonul şi staţia radio pe recepţie).

j) Pentru a feri telefonul de uzură prematură şi de deteriorări în timpul

exploatării şi al depozitării trebuie respectate următoarele reguli:

 păstrarea în condiţii de curăţenie;

 exploatarea şi depozitarea aparatului cu capacul închis;
 acoperirea cutiei aparatului cu husa, pe timpul ninsorilor şi al
vânturilor;
 ferirea aparatului de influenţa ploii, apei, prafului şi zăpezii, evitarea
lucrului în aceste condiţii dacă nu este necesar.
Dacă a pătruns apa în interiorul aparatului (de exemplu, la trecerea peste cursuri
de apă), ea trebuie scoasă imediat din aparat, din microreceptor si din regletă; acest lucru
se poate face tamponând cu o cârpă moale pereţii laterali ai cutiei microreceptorului sau al
regletei. Se recomandă ca regleta microreceptorului să se scoată uşor şi să se scuture de
apă. Nu se recomandă scoaterea apei din capsula receptoare prin lovituri în partea plată.
Dacă este posibil, telefonul trebuie uscat (la soare, vânt sau în încăpere).

Aparatul şi microreceptorul nu se vor deschide dacă nu este absolut necesar.

Scoaterea panoului superior şi demontarea microreceptorului sânt permise numai în
condiţii care exclud posibilitatea murdăririi pieselor şi deteriorarea lor. Şuruburile care
îmbină semituburile microreceptorului şi care fixează blocul detaşabil şi panoul superior în

119
cutie trebuie să aibă capetele vopsite. Vopseaua deteriorată arată că aparatul a fost
demontat.
Cordonul microreceptorului nu trebuie răsucit; dacă s-a întărit din cauza
gerului, este indicat ca acesta să fie puţin încălzit şi apoi îndreptat pentru evitarea ruperii
lui.
Aparatul şi microreceptorul trebuie protejate de şocuri puternice şi de lovituri.
Garnitura de mătase a microfonului trebuie ferită de impurităţi şi deteriorare.
k) Modul şi regulile de curăţire a telefonului. Suprafaţa exterioară a cutiei
microreceptorului şi panoul superior trebuie curăţate de praf şi de murdărie prin ştergere.
Curăţirea care impune demontarea telefonului, este permisă numai în condiţii în
care este exclusă posibilitatea murdăririi şi a deteriorării pieselor. Pentru curăţirea
aparatului, de regulă, se scoate numai panoul superior şi se desfac semituburile
microreceptorului. Curăţirea se face cu precauţie, fără să se deterioreze montajul.
Este necesar să se aibă în vedere că demontările parţiale şi curăţirile dese duc la
reducerea duratei de funcţionare a telefonului.
Curăţirea pieselor şi a montajului care se află în interiorul aparatului şi
microreceptorului se execută prin ştergere uşoară cu o periuţă sau pensulă moale.
În cazul când un telefon a fost prăfuit, sau unul prăfuit a fost umezit, nu este
permisă curăţirea lui cu peria, în special cu peria de sârmă. În acest caz, aparatul poate fi
spălat cu un jet de apă şi apoi uscat.

6. DESTINAŢIA, CARACTERISTICILE TEHNICO-TACTICE ŞI

CONSTRUCŢIA P-171D.

Aparatul telefonic P-171D este destinat pentru lucrul în regimurile pe două şi

patru fire cu staţiile telefonice manuale şi automate.
Aparatul telefonic P-171D în regimurile pe două şi patru fire asigură:
 apelul staţiei şi primirea răspunsului de la staţie;
 selectarea numărului;
 ducerea convorbirilor;
 transmiterea semnalului de sfârşit de convorbire;
 recepţionarea concomitentă a apelurilor acustic şi optic.

120
 Constructiv aparatul telefonic P-171D este destinat pentru a fi plasat pe masă,
fapt ce permite instalarea lui în obiecte mobile, de a fi fixat de masă şi în timpul mişcării
receptorul microtelefonic de a se fixa de carcasa aparatului.
Aparatul telefonic P-171D are ecrane electrostatic şi magnetic.
Alimentarea aparatului se efectuează de la distanţă de la sursa de alimentare a
staţiei cu tensiunea nominală de 60V, prin completul de alimentare cu rezistenţa la curent
continuu de 1100 Ω.
Aparatul telefonic P-171D rămâne funcţionabil şi în cazul conectării la staţiile
telefonice centrale cu tensiunea de alimentare de 48 şi 24 V.
Greutatea aparatului este nu mai mare de 4 kg.
DESCRIERE
Constructiv aparatul telefonic P-171D este destinat pentru a fi plasat pe masă.

Aspectul exterior al aparatului

1 - carcasa cu mecanismul de fixare al receptorului microtelefonic;

2 - discul de apel (dispozitivul de selectare a numărului);
3 - receptorul microtelefonic;
4 - regleta de linie
Carcasa aparatului
Carcasa aparatului este confecţionată din masă plastică termoplastică.
Suprafeţele interioare ale corpului şi ale bazei telefonului sunt ecranate electrostatic.
121
 Dispozitivele şi detaliile carcasei sunt arătate mai jos. Mecanismul de fixare al
receptorului microtelefonic, care intră în compunerea carcasei, asigură fixarea receptorului
microtelefonic. La rotirea mânerului după acele ceasornicului excentricul scoate barele
mobile cu capetele din plastic şi strângându-le de receptorul microtelefonic, o fixează de
carcasă.
Capacul se instalează pe corp de asupra şi se fixează cu trei şuruburi din
interiorul corpului.

Carcasa aparatului

1 - capacul;
2 - mecanismul de fixare a receptorului microtelefonic;
3 - corpul;
4 - ramca numărului de abonat;
5 - butonul comutatorului cu pârghie;
6 - baza aparatului.

Pe baza aparatului există un capac din metal, care permite accesul la punţile de
comutare a regimului de lucru, precum şi se arată schema de dislocare a punţilor în diferite
regimuri de lucru.
Bata aparatului se uneşte cu corpul prin patru şuruburi.

122
 În partea de jos al bazei aparatului deasemenea se află lamelele mobile pentru
fixarea aparatului pe masă.

Baza aparatului

1 - lamelele mobile; 2 - capacul

Discul de apel (dispozitivul de selectare a numărului)

În aparat drept dispozitiv de selectare a numărului abonatului se utilizează

discul de apel. mecanismul discului de apel este închis de către un căpăcel, care îl
protejează de la deteriorări mecanice şi murdărie. Schema de conectare a grupelor de
contact în discul de apel sunt prezentate mai jos.

H 1,2 - contactele de scurtcircuitare a telefonului la selectarea numărului;

H 3, H 4 - contactele de scurtcircuitare a circuitului de vorbire la selectarea numărului;

H 4, 5 - contactele de scurtcircuitare a contactelor de impuls.

roşu
H3,4,5 H 6,7 H 1,2

albastru
123

galben
 negru
Receptorul microtelefonic

Discul de microtelefonic
Dispozitivele şi detaliile receptorului apel sunt prezentate mai jos.

Receptorul microtelefonic
1 - cablajul de conectare a receptorului microtelefonic;
2 - mânerul;
3 - butonul de comutare la emisie; 8 - capacul butonul de comutare la emisie;
4 - inele; 9 - telefonul;
5 - cordonul; 10 - capacul telefonului.
6 - capacul microfonului;
7 - microfonul;

În receptorul microtelefonic sunt instalate: microfonul MDK-1A şi telefonul

TDM-1Ă.

Receptorul microtelefonic se conectează cu aparatul prin intermediul cordonului

pe 4 fire tip ŞTSIĂ-4, fiecare fir al căruia se află într-un ecran individual. Destinaţia firelor
cordonului receptorului microtelefonic este prezentată mai jos.

Ecran alb

124 Telefon
verde

galben
 roşu

Microfon

Cordonul receptorului microtelefonic

Suprafeţele interioare al receptorului microtelefonic, a capacelor microfonului

şi telefonului au ecran electrostatic.

Butonul de comutare la emisie este o grupă de contacte care funcţionează la

întrerupere (deconectare).

7. REGULILE DE EXPLOATARE
Pregătirea aparatului pentru lucru

1. Plasaţi aparatul la locul de lucru;

2. Ridicaţi receptorul microtelefonic de pe aparat;
3. Verificaţi funcţionarea comutatorului cu pârghii prin apăsarea şi eliberarea
butoanelor, punerii şi ridicării receptorului microtelefonic;
4. Verificaţi lucrul discului de apel prin rotirea discului de la zero până la refuz;
Observaţie: La revenirea discului (rotirea lui în sens invers) se interzice de
ai forţa mişcarea sau de al opri.

5. La trecerea aparatului în regimul pe 2 fire este necesar de a se efectua

următoarele:
 întoarceţi aparatul cu baza în sus şi deschideţi capacul din metal;
 schimbaţi instalarea punţilor P1-P4 (П1 – П4) în conformitate cu
schema, indicată pe baza aparatului;
 închideţi capacul metalic.
6. Fixaţi regleta şi conectaţi la ea firele cum este indicat mai jos.
7. În cazul lucrului în regim pe 2F firele de linie de a se conecta la bornele Cl.1,
Cl.2 (Кл.1, Кл.2).
8. În cazul lucrului în regim pe 4F circuitul de transmitere de a se conecta la bornele
Cl.1, Cl.2 (Кл.1, Кл.2), iar circuitul de recepţie Cl.3, Cl.4 (Кл.3, Кл.4);
9. De a se conecta firul de împământare la borna „ ”;
125
 10. Verificaţi cât de lin se roteşte discul de apel;
Observaţie: După diferite manipulări cu aparatul telefonic pentru excluderea
scurtcircuitării contactelor de şuntare 1 – 2 a discului de apel rotiţi discul de
apel de la 0 până la refuz cu receptorul microtelefonic în furcă.

11. Ridicaţi receptorul microtelefonic. În cazul recepţionării semnalului de la

centrala telefonică centrală (tonul de disc) formaţi numărul abonatului dorit;
12. Primind răspunsul abonatului, efectuaţi convorbirea cu el. La ducerea convorbirii
butonul de trecere la emisie trebuie să fie apăsat;
13. La sfârşitul convorbirii puneţi receptorul microtelefonic pe aparat (în furca
aparatului telefonic);
14. Verificaţi circuitul de apel al aparatului prin transmiterea apelului de la alt aparat
telefonic;
15. Fixaţi la necesitate aparatul la locul de lucru şi sigilaţi regleta de linie.
Observaţie: Sigilarea regletei de linie de a se efectua prin aplicarea plastelinei
în adâncitura din partea centrală a capacului, după care se pune sigiliul.

TEMA: Nr. 2. Cabluri de campanie

LECŢIA: Nr. 1. Cabluri de campanie.

BIBLIOGRAFIE: 1. Îndrumar pentru întinderea şi deservirea în exploatare a liniilor

126
 prin cablu de campanie. Pag. 3 – 17.
2. Instrucţiuni pentru construcţia liniilor din cablu de campanie.
Pag. 3 - 6;
3. Manualul sergentului transmisionist. Pag. 15 – 23.

NOŢIUNI GENERALE. PARAMETRII PRIMARI ŞI SECUNDARI

AI LINIEI DE TRANSMISIUNI.

Liniile de transmisie a căror lungime fizică este comparabilă cu lungimea de undă a

semnalelor electrice care se transmit prin ele, se numesc linii lungi.

Liniile a căror lungime fizică este mult mai mică decît lungimea de undă se numesc
linii scurte.

Ex. Un cablu coaxial de lungime egală cu 15 m care face legătura între antenă şi
receptorul de televiziune ( = 1,5 m), reprezintă o linie lungă, pe cînd o linie de transport a
energiei electrice, cu lungimea de cîţiva Km, este o linie scurtă deoarece la frecvenţa de 50
Hz corespunde ( = 6000 km).

În cazul liniilor scurte se poate considera că în fiecare moment tensiunea şi curentul

de-a lungul liniei sunt constante, iar defazajul dintre ele depinde numai de natura
impedanţei de sarcină (rezistivă, inductivă, capacitivă).

În cazul liniilor lungi, în fiecare moment, tensiunea şi curentul în linie au valori

diferite. În aceste linii au loc fenomene de propagare, iar transmisia energiei depinde de
impedanţa de sarcină şi de constantele distribuite ale liniei.

1.1. Parametrii primari ai liniilor de transmisiuni

Parametrii primari ai liniilor de transmisie omogene sunt:

 R – rezistenţa pe unitatea de lungime, în [/m];

 L – inductanţa pe unitatea de lungime, în [H/m];
 G – conductanţa pe unitate de lungime, în [S/m];
 C – capacitatea pe unitatea de lungime, în [F/m].

Pentru unitatea de lungime a unei linii de transmisie:

127
– R reprezintă rezistenţa de pierderi din conductor, numită şi rezistenţa de pierderi
longitudinală;
1
– Riz = G reprezintă rezistenţa de pierderi din izolaţie, numită şi rezistenţa de
pierderi transversală;
– C reprezintă capacitatea de acumulare a energiei electrice;
– L reprezintă capacitatea de acumulare a energiei magnetice.
G se numeşte şi perditanţă.

Linie de transmisie bifilară: a) aspect fizic;

b) circuit echivalent; c) element de linie

Liniile de transmisie pot fi :

- omogene, dacă constantele lor sunt distribuite uniform pe toată lungimea liniei;
- neomogene, dacă constantele lor sunt distribuite neuniform pe toată lungimea liniei.
La linia omogenă conductoarele au dimensiuni transversale constante pe toată
lungimea şi atît conductoarele cît şi dielectricul dintre ele sunt medii omogene şi izotrope.

Ţinînd cont de conductoarele care alcătuiesc liniile, acestea pot fi:

- simetrice, la care conductoarele sunt identice (fig. de mai jos, a);

- nesimetrice, la care conductoarele sunt diferite (fig. de mai jos, b).

128
 a b

Tipuri de linii: a) – simetrică; b) - nesimetrică (coaxială)

1.2 Parametrii secundari ai liniilor de transmisie

Propagarea semnalelor electrice prin linii este caracterizată de parametrii secundari

ai acestora definiţi în funcţie de parametrii primari.

Aceştia sunt: impedanţa caracteristică, ZC şi constanta de propagare, .

c. Impedanţa caracteristică

Impedanţa caracteristică este, în general, o mărime complexă, avînd expresia:

R+ jωL
ZC= √ G+ jωC =
|ZC|e
jϕ c

În expresia demai sus

R 2 +ω 2 L2
ZC= √
4

G 2 + ω2 C 2
iar

1 ω ( LG−RC )
ϕC = atctg
2 RG +ω 2 LC

129
 Pentru liniile utilizate la f.f.i sunt îndeplinite condiţiile L>>R şi C>>G, iar ZC
reprezintă de fapt o rezistenţă:

L
ZC≈
√ C ,

ceea ce înseamnă că la frecvențe foarte înalte impedanţa caracteristică depinde numai

de construcţia liniei, respectiv de dimensiuni şi natura materialelor folosite.

Relaţiile de calcul pentru impedanţa caracteristică a liniilor bifilare şi coaxiale sunt

date în tabelul de mai jos, unde  este permitivitatea relativă, iar  este lungimea de undă.

Parametru

bifilar coaxial

12,1ε 24,1ε
pF
Capacitate
[ ]
m lg
d
r
lg
r
a
μH d r
Inductanţă
[ ]
m 0,92 lg r 0,46 lg a

Ω 1,44 0 ,72 1 1
Rezistenţă
[m] r√λ √λ r( )
+
a
276 d 138 r
ZC lg lg
√ε r √ε a
d. Constanta de propagare
130
 Este o mărime complexă ce depinde de parametrii primari ai liniei şi de frecvenţă.
Denumirea i-a fost atribuită datorită faptului că ea caracterizează variaţia amplitudinii şi
fazei semnalelor ce se propagă în linie.

γ =α + jβ=√ ( R + jωL ) (G+ jωC )

Partea reală a constantei j de propagare, , se numeşte constanta de atenuare şi se
măsoară în Np/m sau dB/m.

Partea imaginară a constantei de propagare, , se numeşte constanta de fază şi se

măsoară în rad/m.

deci,
1
( RG−ω2 LC ) + 1 √ ( R 2 +ω 2⋅L2 ) ( G2 +ω 2⋅C 2 )
α=
√ 2 2 ;

1 1
2√
β= − ( RG−ω 2 LC ) + √ ( R2 ω 2 L2 ) ( G2 + ω2 C 2 )
2 .

În cazul liniei ideale (fără pierderi, R=G=0) relaţiile de mai sus devin:

 = 0;  =  √ LC ,

iar

L
ZC = √ C ; C = 0.

În cazul liniei cu pierderi mici (R << L; G << C) constantele de atenuare şi
defază ale liniei au valorile:

R C G L
α≈
√ √
+
2 L 2 C ; β≈ω √ LC .

Dacă prin construcţia liniei se realizează condiţia:

131
 R G
= ,
L C
atunci se obţine linia de transmisie fără distorsiuni, adică semnalele de frecvenţe
diferite sunt întîrziate la fel.

În acest caz se deduce:

C L
α=R
√ √
L
=G
C

β=ω √ LC
În acest caz  şi  satisfac condiţiile de nedistorsionare,  fiind independent de
frecvenţă, iar  proporţional cu frecvenţa.

Impedanţa caracteristică a unei asemenea linii este identică cu cea a liniei ideale:

L
ZC=
√ C

II. CABLURI UŞOARE DE CAMPANIE.

a. Noțiuni generale
Pentru organizarea legăturii fir în Armata Naţională în afară de liniile de
transmisiuni permanente sunt folosite şi cele cu fir din cabluri de campanie.
Liniile din cablu de campanie sunt destinate pentru realizarea legăturilor telefonice
sau telegrafice, pentru acţionarea de la distanţă a staţiilor radio şi radioreleu, pentru
realizarea diferitelor racorduri, precum şi pentru distribuirea alimentării în cadrul unor
centre de transmisiuni (organizarea sistemului de transmisiuni).
Centrul de comunicaţi – ansamblul forţelor şi mijloacelor de comunicaţi întrunite
din punct de vedere organizatoric sub o comandă unică, instalat într-un raion determinat şi
cu misiuni precise în cadrul sistemului de comunicaţii și informatic.

Linia de comunicaţi – ansamblul de mijloace şi instalaţii pentru realizarea legăturii

între doi corespondenţi, fără aparatura terminală a acestor mijloace şi instalaţii (telefon,
telegraf, manipulator etc.).

132
 Sistem de comunicaţi – ansamblul de centre şi staţii de transmisiuni interconectate
prin linii de comunicaţii, folosindu-se mijloacele din înzestrarea trupelor sau posibilităţile
sistemului de telecomunicaţii teritorial.

Într-un sistem de transmisiuni , liniile pot fi grupate pe ax sau pe direcţie.

Calea (canalul) de legătură – ansamblul tehnic prin care se realizează o

comunicare între doi corespondenţi şi care cuprinde atît linia, cît şi aparatura terminală.

În raport cu aparatura terminală folosită, căile pot fi telefonice, telegrafice,

fototelegrafice, de televiziune şi de transmiteri de date.

Mijloacele tehnice de transmisiuni – mijloacele care asigurpă transmiterea şi

recepţionarea informasţiilor telefonice, telegrafice, fototelegrafice, de televiziune şi de
date. În funcţie de destinaţie poate fi: aparatură terminală, aparatură şi materiale pentru
formarea liniilor sau căilor şi mesajelor, aparatură de secretizare, aparatură de comutare a
liniilor, căilor şi mesajelor, apararură de control şi verificare şi aparatură de detectare şi
corectare automată a erorilor.

Axul de transmisiuni – totalitatea liniilor realizate cu diferite categorii de mijloace,

grupate pe direcţia de deplasare a centrului de transmisiuni al punctului de comandă
propriu sau pe direcţia de dispunere a forţelor principale şi prin care se asigură legăturile
cu gruparea principală de forţe şi între punctele de comandă proprii. Axul de transmisiuni
începe de la centrul de transmisiuni începe de la centrul de transmisiuni al punctului de
comandă al serviciilor şi se realizează pînă pe linia centrelor de transmisiuni ale punctelor
de comandă ale trupelor din eşalonul întîi subordonate nemijlocit.

Direcţia de transmisiuni - totalitatea liniilor realizate cu diferite categorii de

mijloace grupate pe un anumit traseu pentru asigurarea legăturii între două centre de
transmisiuni.

b. Destinaţia, cerinţele liniilor din cablu.

Cablurile de campanie de transmisiuni se desfăşoară pe calea întinderii cablurilor
de campanie şi se destină pentru asigurarea legăturii la mică şi mare distanţă (între
punctele de comandă) şi a legăturii interioare (în interiorul punctului de comandă).
În dependenţă de destinaţie cablurile de campanie se clasifică în:

- cabluri de campanie uşoare (П – 297, П – 275, П – 274, П – 274M, ПTФ – 7,

ПTГ - 19), folosite pentru organizarea legăturii la distanţe relativ nu prea mari;

133
 - cabluri de campanie de legătură la mare distanţă (П – 272, П – 271, П – 271M,
П – 270, П – 296)

- cabluri fluviale (П – 273, П – 276, П - 277), folosite pentru dispozitive

subacvatice de trecere a liniilor prin cablu aeriene sau de campanie (din cabluri vechi:
ПTФ – 7, ПTГ – 19, П – 271, П – 271M) peste rîuri şi lacuri de mărimi mici;

- cabluri de conexiune-racord şi cabluri de distribuţie (BCKП-5×2, BCK-в/ч -

5×2, TTBK - 5×2, ПTPK cu capacitatea de cinci, zece, douăzeci perechi), folosite pentru
dotarea cutiilor de distribuţie cablurilor de campanie şi aeriene în centrele de transmisiuni
şi la punctele de control-încercare, conexiunea a elementelor lor între ele, şi de asemenea
pentru întinderea reţelei de distribuţie a legăturii interioare la punctele de comandă.

După numărul conductoarelor folosite pentru realizarea unui circuit, liniile din
cablu de campanie pot fi: simple (cu un singur conductor) şi duble (cu două conductoare).
La liniile simple cel de-al doilea conductor îl constituie pămîntul.

Cablurile de campanie enumerate mai sus, cu excepţia П – 297, П – 275, ПTФ – 7,

ПTГ – 19, П – 273, П – 276 şi TTBK - 5×2, odată folosite pentru telefonia de joasă
frecvenţă şi telegrafia infratonală prin punctele medii sunt destinate pentru multiplexarea
de către aparatura de multiplexare de înaltă frecvenţă în spectrele corespunzătoare
echipamentelor, şi telegrafiei tonale.

Cablurile de campanie spre deosebire de cele staţionare comparativ sunt uşoare,

permit o întindere rapidă şi strîngere şi sunt pentru folosire multiplă. Liniile din cablurile
de campanie se desfăşoară fiecare dată, ca regulă, într-un timp relativ limitat. Însă numai
cablul П – 270 este prevăzut pentru folosirea în condiţii semistaţionare pe un termen
îndelungat la întinderea cablurilor prin pămînt. Totodată este necesar să se efectueze
lipirea înfierbîntată şi ermetizarea adăugătoare a mufelor de conexiune.

Pentru asigurarea legăturii stabile cablurile de campanie trebuie să corespundă

următoarelor cerinţe:

- să corespundă caracteristicilor electrice prevăzute în tabelele anexate;

- să fie protejate de acţiunile mecanice, radiaţiei solare etc. şi nmascate;
- să fie comode pentru deservire în exploataţie;
- să fie uşor de întreţinut;
- să fie păzite.
-
Îndeplinirea acestor cerinţe se asigură prin:

134
 - folosirea pentru întindere a cablului întreg şi bun pentru exploatare;
- cunoaşterea şi folosirea corectă a materialului de linii;
- antrenarea temeinică a subunităţilor de construcţii linii cablu;
- îndeplinirea lucrărilor conform cerinţelor tehnice;
- mascarea minuţioasă şi amplasarea judicioasă a liniei;
- deservirea şi exploatarea normală a liniei.
- întrebuinţarea cablului cu caracteristici electrice corespunzătoare;
- asigurarea la timp a materialului necesar pentru construcţia liniilor.

Deservirea liniilor prin cablu de campanie include în sine:

- lucrări de pregătire;
- întinderea cablului cu mascarea liniei;
- folosirea trecerilor prin diverse căi, rîuri etc.;
- montarea cablurilor;
- măsurarea liniară, care includ în unele cazuri simetrizarea pe liniile magistrale din
cablu de tip П – 270;
- acoperirea exploataţională a liniei;
- demontarea (strîngerea) cablurilor;
- aducerea cablurilor, mijloacelor mecanizate în stare de strîngere;
- protecţia şi păstrarea cablurilor, mijloacelor mecanizate şi sculelor inclusiv şi
repararea lor.

Cablurile de campanie de transmisiuni, de regulă, se desfăşoară prin pămînt

(metode de întindere deschisă sau închisă) şi în cazuri aparte, în dependenţă de condiţiile
de luptă, caracterul localităţii, anotimpul etc. se pot desfăşura pe pămînt şi obiecte locale.
La întinderea cablurilor de campanie în pămînt se asigură cea mai mare protecţie a
liniilor contra defecţiunilor mecanice de exploziile bombelor, minelor, diverse tipuri de
transport, tehnică de luptă etc.
Construcţia liniilor din cablu de campanie se execută de către subunităţilor de
construcţii linii cablu – grupe, plutoane şi companii – cu folosirea mijloacelor mecanizate
de construcţie a liniilor din cablu: maşini de construcţii linii din cablu П – 283M (П –
283), П – 284M (П – 284), derulatoare cabluri П – 281M (П – 281), maşini speciale П –
278, maşină / excavator de săpat tranşee etc. pentru îndeplinirea lucrărilor de construcţia
liniilor din cablu grupele se împart pe echipe (calcule, echipaje).
Grupele, echipele se împart în numere de lucru, care îndeplinesc anumite
obligaţii. Fiecare număr al echipei trebuie să fie gata în orice moment să îndeplinească
obligaţiile altui număr sau să-i ajute altui număr la necesitate.
Succesiunea şi condiţiile de îndeplinire a lucrărilor îndeplinite de către subunităţi
(grupe, echipe)în condiţii de pace şi război pot fi diverse, însă în toate cazurile lucrările de
135
construcţie a liniilor din cablu este necesar de a se îndeplini rapid, în termenul indicat şi
din punct de vedere tehnic justificat.
Rapiditatea, construcţia la timp a liniilor din cablu şi întinderea conform cerinţelor
tehnice se asigură prin organizarea judicioasă a lucrărilor de construcţie a liniilor din
cablu, antrenare permanentă a efectivului, şi gradul de închegare a grupelor (echipelor),
conducerea continuă a subunităţilor de construcţie a liniilor din cablu, cunoştinţe şi
folosirea tehnicii destinate construcţiei liniilor din cablu, mijloacelor mecanizate şi a
sculelor, lucrul detaliat al fiecărei subunităţi, schimbarea la necesitate a numerelor,
prezenţa materialelor necesare exploatării şi a pieselor de schimb.
Pe timpul lucrului militarii din subunităţile de construcţii linii cablu trebuie să
poarte asupra lor armamentul individual din dotare, lopata mică de infanterie şi masca
contra gazelor, fiind în măsură să le folosească la nevoie, oportun, cu hotărîre şi din
proprie iniţiativă lupta cu inamicul.
Subunităţile construcţii linii cablu trebuie să ia toate măsurile pentru observarea şi
înştiinţarea despre pericolul atacului aerian. La semnalul de alarmare aeriană mijloacele de
transport părăsesc drumurile şi se maschează, iar oamenii se adăpostesc, folosind
proprietăţile terenului.
Întinderea şi strîngerea liniilor de campanie se execută conform dispoziţiunilor date
de şeful transmisiunilor. Misiunile subunităţilor se dau, de regulă, verbal, iar la nevoie pe
hartă.
Construcţia unei linii din cablu de campanie trebuie să fie precedată de
recunoaşterea în teren a traseului. Cînd nu se poate executa recunoaşterea, caracteristicile
traseului se determină prin studiul hărţilor la scara mică. Comandantul grupei (echipei) de
construcţii linii i se poate indica traseul pe schemă, cu precizarea azimutului pentru toate
schimbările pe direcţii.
Deservirea cablurilor de campanie se organizează imediat după întinderea lor şi se
execută de către acele subunităţi ce au executat întinderea. Pentru aceasta pe linii se
instalează posturi telefonice de control (PTC) şi se organizează serviciul supraveghetorilor
de linie şi a grupelor de avarie pe liniile magistrale sau supraveghetori de linie pe linii
uşoare de campanie.
În procesul de întindere a cablurilor de campanie subunităţile execută verificările
necesare în cea ce priveşte integritatea cablurilor, lungimile cablurilor (integritatea
conductoarelor de curent şi a izolatoarelor), şi la finalizarea montării porţiunii
amplificatorului (liniei) – volumul minim necesar de verificare sau măsurările liniare în
dependenţă de tipul şi destinaţia liniei, şi de asemenea condiţiile situaţiei.
Lucrul privind întinderea şi deservirea liniilor din cablu de campanie este necesar
să se efectueze în ascuns faţă de inamic după posibilitate şi cu mascarea necesară a liniilor.
Mascarea liniilor din cablu de campanie se asigură prin alegerea corectă a direcţiilor de
136
întindere şi folosirea corectă a cutelor (depresiunilor) şi obiectelor din teren. Deosebit de
minuţios este necesar de a se masca liniile din cablu de campanie, inclusiv şi tranşeele,
îndeplinite de către derulatoarele mecanizate de cablu, în apropierea punctelor de
comandă. Pe timp de război atîrnarea liniilor din cablu în preajma şi la centrul de
transmisiuni este interzisă.
În condiţii de luptă organizarea legăturii la timp prin cablu depinde de posibilităţile
subunităţilor de a acţiona în condiţiile de lucru în teren infectat radioactiv, cu substanţe
otrăvitoare etc., şi de asemenea în prezenţa unor zone mari de distrugere, alunecări de
teren, baraje de mine şi alte obstacole.
Subunităţile de construcţii linii din cablu (grupele, echipele) sunt obligate
permanent să ducă cercetarea radioactivă, minuţios să cerceteze itinerarele, traseele de
întindere a liniilor din cablu de campanie, distruse şi cu baraje.
Subunităţile de construcţii linii din cablu, grupele, echipele şi soldaţii la întinderea
şi deservirea liniilor sunt obligaţi să acţioneze cu dîrzenie, cu iniţiativă, permanent
cunoscînd că cît de greu nu ar fi condiţiile de lucru, legătura este necesar de a se stabili
la timp şi să funcţioneze neîntrerupt.
La instalare PTC este necesar din timp de a se pregăti aceste puncte pentru apărare
şi de a lua măsuri pentru protecţia nucleară. Pentru instalarea PTC se aleg locuri în teren
ce oferă o posibilitate mare de mascare, se execută mascarea locului ales împotriva
cercetării terestre şi aeriene a inamicului. Efectivul PTC permanent trebuie să fie atent şi
să se găsească în gătinţă permanentă de luptă.
Misiunile pentru întinderea şi deservirea liniilor din cablu de campanie se stabilesc
pe hartă sau în teren de către şeful transmisiunilor, comandantul unităţii (subunităţii) de
transmisiuni sau şeful direcţiei de transmisiuni.
La stabilirea misiunii comandantului de subunitate se indică:
- datele necesare despre situaţia concretă;
- destinaţia liniei, direcţia ei şi specificul traseului;
- forţele şi mijloacele repartizate pentru întinderea liniilor;
- procedeele de întindere a liniilor din cablu şi misiunile pentru mascarea ei;
- organizarea deservirii liniei (locul de instalare a staţiilor finale, posturilor de
amplificare, PTC, indicativele acestora, particularităţile de deservire a liniilor etc.)
- termenii de îndeplinire a lucrărilor şi misiunea premărgătoare a subunităţii.
Pentru întinderea cablului de legătură la mare distanţă prin pămînt mai întîi de
toate, de regulă, se va executa proiectarea traseului, iar pe timp de pace şi cooperarea cu
organele administraţiei locale, pe teritoriul cărora va trece linia dată. În caz de întindere a
unei astfel de linii pe pămînt şi pentru un timp limitat exploatarea ei se permite în locul
proiectării liniei de a se efectua doar numai recunoaşterea traseului în localitate.

137
 Recunoaşterea direcţiei stabilite a liniei cu scopul stabilirii concrete a traseului de
întindere a liniilor din cablu de campanie şi a particularităţilor ei se efectuează şi la
întinderea liniilor di cabluri uşoare de campanie.

e. Viteza de întindere, calculul necesarului de cablu.

Cînd grupa acţionează pe jos în teren şes, pe timp frumos şi pe lumină, viteza de
întindere şi de strîngere este de 3 – 4 km/oră pentru cablul uşor şi de 1,5 – 3 km/oră pentru
cablul greu. Pe zăpadă, în teren mlăştinos sau cu sol tare, în păduri sau în munţi (pînă la 1
000 m altitudine) aceste viteze se reduc cu 30 %. În localităţi şi în teren muntos (la peste 1
000 m altitudine) vitezele se reduc la 50 %. Pe timp de noapte baremele pentru întindere şi
pentru strîngere se reduc la 20 %.
Cînd întinderea şi strîngerea unei linii din cablu uşor se execută de către o echipă,
baremele se reduc la jumătate.
Dacă întinderea şi strîngerea se execută de pe maşină, baremele se stabilesc prin
instrucţiunile care cuprind regulile de folosire a maşinilor pentru construcţia liniilor.
Dacă întinderea şi strîngerea se execută cu diferite alte mijloace (de pe cai, de pe
schiuri etc.), vitezele se precizează odată cu darea misiunilor, fiind stabilite în funcţie de
factorii care determină aceste activităţi.
Pentru întinderea şi strîngerea liniilor din cablu special nu se stabilesc bareme.
La calculul necesar pentru realizarea unei linii trebuie să se adauge un procent de
15 – 20 % în teren şes, 20 – 30 % în teren mediu frămîntat şi în localităţi şi 40 – 60 % în
teren muntos.
Succesul lucrului subunităţilor de construcţie a liniilor din cablu depinde de tipul
liniei, metoda de întindere, caracterul localităţii şi alte condiţii concrete şi în mediu în
perioada de vară viteza de întindere a liniilor din cablu este:
a) la întinderea cablurilor uşoare de campanie:
- cu maşina П – 283M (П – 283) cu îngroparea în pămînt a cablului la
adîncimea de 30 – 40 – cm – în tranşeea deschisă – 3 – 4 km/oră, în şanţul
acoperit – 4 – 6 km/oră şi pe suprafaţa pămîntului 10 – 15 km/oră;
- cu folosirea colacului de cablu pentru întindere, amplasate pe mijloacele de
transport, pînă la 20 km/oră;
- cu grupa manual pe suprafaţa pămîntului – 4 – 5 km/oră;
b) la întinderea cablurilor de campanie de legătură la mare distanţă:
- cu maşina П – 284M (П – 284) cu îngroparea cablului la 40 – 50 cm în pămînt
– 2 – 2,5 km/oră, pe suprafaţa pămîntului – 6 – 8 km/oră;
- cu personalul grupei (echipei) Manual cu utilizarea derulatoarelor П – 281M
(П – 281) pe suprafaţa pămîntului – 2 – 3 km/oră.
138
 Viteza de strîngere a liniei este:
a) cu maşina П – 283M (П – 283):
- pe pămînt – 10 – 12 km/oră;
- din pămînt – 1 – 2 km/oră;
b) cu maşina П – 284M (П – 284):
- de pe pămînt 3 – 4 km/oră;
- din pămînt 1 km/oră.
Vitezele de întindere şi strîngere a liniilor din cablu în condiţii de noapte de regulă
se micşorează de două ori şi mai mult.
Pe timp de iarnă liniile din cablu de campanie se întind, de regulă, pe pămînt (pe
zăpadă), iar viteza de întindere şi strîngere se micşorează cu 25 – 40 %.
La determinarea necesarului în cablu destinat întinderii liniei şi a deservirii ei este
necesar ca pe distanţa măsurată pe hartă orientativ, în dependenţă de relieful localităţii de a
se adăuga:
- pentru liniile din cablu de campanie uşor – 15 25 %;
- pentru liniile din cablu de campanie greu – 15 – 20 %.
Îndrumarul respectiv descrie întrebările privitor la dispozitivele desinate
exploatării liniilor din cablu, reieşind din dotarea actuală a trupelor de transmisiuni cu
utilaj, linii din cablu. Introducerea în exploatare a altor tipuri de linii din cablu şi dotarea
cu aceste a trupelor de transmisiuni, şi de asemenea în ceea ce priveşte întinderea şi
strângerea lui în diverse localităţi va necesita introducerea unor schimbări în îndrumarul
respectiv pe baza experimentală executată.

f. Caracteristicile tehnico-tactice a cablurilor uşoare de campanie tip P –

274M, P – 275, CTy – 67.

Cablul П – 297 constă din două conductoare ce conduc curentul electric dispuse
paralel, dispuse într-un înveliş din plastic din polivinilhlorid. Fiecare conductor este dintr-
un fir de oţel cu diametrul de 0,6 mm. Dimensiunile cablului sunt de nu mai mult de
1,4×2,8 mm, greutatea cablului este de nu mai mult de 23 kg, lungimea de fabricaţie –
1000 ± 10 m. Greutatea tamburului cu cablu este de 12 kg. Rezistenţa circuitului cablului
pentru curentul continuu este de nu mai mult de 1100 ohmi/km, rezistenţa de izolaţie a
fiecărui fir relativ alteia, conectate la pământ, după o oră de aflare a cablului în apă este de
1Mohm/km.

Punte

139
Izolaţia Fire conductoare de curent
Cablul П – 297
 În corespundere cu construcţia sa acest cablu este destinat pentru folosirea
nicidecum de mai multe ori cu asigurarea distanţei practice a legăturii de joasă frecvenţă
de pînă la 5 – 7,5 km în dependenţă de condiţiile de întindere şi exploatării liniei.

La determinarea distanţei telefoniei de joasă frecvenţă prin intermediul liniilor din

cablu uşor de campanie este atenuarea acoperită de către aparatul telefonic, egală în mediu
cu 3,3 Np. Acesta permite suprapunerea mărimilor calculate şi practice.

Cablul П – 275 constă din două conductoare ce conduc bine curentul, izolate prin
intermediul plasticului de tip polivinilhlorid cu grosimea de 0,5 – 0,6 mm care sunt sucite
între ele (conductoarele au culori diferite). Fiecare conductor constă din fire din cupru
sucite cu diametrul de 0,25 sau 0,27 mm şi 6 fire din oţel cu diametrul de 0,25 sau 0,2
mm.

Diametrul exterior al conductorului izolat este de nu mai mult de 2,15 mm,

greutatea cablului bifilar – nu mai mult de 50 kg, lungimea de fabricaţie – 600 ± 10 sau
750 ± 20 m, rezistenţa la rupere – nu mai mult de 50 kg. Greutatea tamburului cu cablu
este de – 12 – 13 kg. Rezistenţa circuitului la curent continuu – nu mai mult de 500
ohmi/km, rezistenţa izolaţiei fiecărui conductor relativ altuia, conectate la pămînt, după
trei ore de aflare în apă – nu mai mult de 5 Mohmi/km.

Distanţa practică a telefoniei de joasă frecvenţă în condiţii „umed” la întinderea

cablului pe pămînt este de 10 – 12 km, la atîrnarea liniei în condiţii „uscat” – 14 – 16 km,
la întinderea prin pămînt (în apă) 8 – 10 km.

Fir din oţel

Cablul П – 275 Izolaţia Fir de cupru

140
 Cablul П – 274 constă din două conductoare de curent, fiecare din care constă din
4 fire din cupru sucite între ele şi 3 fire din oţel cu diametrele de 0,3 mm. Conductoarele
sunt iziolate între ele prin intermediul unui izolator de tip polietilen presat la presiuni mari,
pigmentată cu funingine (grosimea izolaţiei este de 0,4 – 0,5 mm), la suprafaţa exterioară a
căruia este aplicat un strat protector din capron cu grosimea de 0,15 mm; două dintre
aceste conductoare sunt sucite între ele. Diametrul conductoarelor cu învelişul din capron
este de nu mai mult de 2,3 mm, greutatea cablului bifilar este de nu mai mult de 16 kg/km,
rezistenţa la rupere – 80 kg, lungimea de fabricaţie – 500 ± 10 m. Greutatea tamburului cu
cablu este de 12 – 13 kg. Rezistenţa circuitului cablului la curent continuu este de nu mai
mult de 125 ohmi/km, asimetria conductoarelor pe rezistenţa curentului continuu – nu mai
mult de 3,5 ohmi/km, rezistenţa izolaţiei fiecărui conductor relativ altuia, conectate la
pămînt, după trei ore de aflare a cablului în apă este de nu mai mult de 100 Mohmi/km.

Strat protector Fir din oţel

Cablul П – 274 Izolaţie Fir din cupru

Distanţa practică de asigurare a legăturii de joasă frecvenţă prin intermediul

cablului cu telegrafierea concomitentă prin intermediul aparatelor de tip start-stopice pe
punctele medii ale circuitului în dependenţă de condiţiile vremii („umed”, „uscat”) şi a
posibilităţilor de întindere a cablurilor (pe pămînt, prin pămînt sau atîrnarea pe obiectele
naturale sau improvizate) este de 20 – 30 km în cazul a două centrale telefonice şi a
cîtorva PTC.

141
 La executarea legăturii telefonice pe joasă frecvenţă şi pe primul canal (cale) de
înaltă frecvenţă şi folosirea punctelor medii ale circuitului pentru; diametrul conductorului
telefonia infratonală distanţa practică de organizare a este de 16 – 20 km.

În cablul modernizat de tip П – 274M spre deosebire de cablul П – 274

conductoarele ce conduc curentul electric sunt acoperite cu un înveliş din plastic de
calitate superioară – polietilen de presiune joasă de culoare neagră cu grosimea de 0,5 –
0,65 mm. Conform caracteristicilor tehnice de exploatare cablul П – 274M este practic
acelaşi cablu П – 274, iar după siguranţa exploatării, în ceea ce priveşte aşa numitul proces
de îmbătrînire (sub acţiunea radiaţiei solare) - este superior cablului П – 274.

Cablul C – 67 este format din două conductoare, izolate fiecare în parte cu material
plastic de culori diferite. Cele două conductoare sunt răsucite între ele. Fiecare conductor
este format la rîndul său din 4 fire de cupru şi 3 fire din oţel cu diametrul de 0,3 mm;
diametrul conductorului, inclusiv izolamentul, nu depăşeşte 2,8 mm.

Firul din oţel Cablul C - 67

Izolamentul Firul din cupru

Lungimeade construcţie a cablului C – 67 este de 500 m.

Greutatea cablului este de 23 – 25 kg/km, iar a unei bobine cu cablu (o

lungime de construcţie pe tambur) este de circa 14,6 kg.

Rezistenţa la rupere a cablului este de 48 – 50 kgf.

Bătaia practică este de maximum 35 km.

III. CABLURI DE LEGĂTURĂ LA MARE DISTANŢĂ, DE RACORD ŞI

DE DISTRIBUŢIE

a. Caracteristicile tehnico-tactice a cablurilor de legătură la mare distanţă de campanie

P – 271M, P – 270, P - 296.

142
 Cablurile de legătură la mare distanţă pot fi:
a) pupinizate;
b) nepupinizate.
Liniile din cablurile de legătură la mare distanţă pot fi construite după sistemul:

a) monocablu;
b) bicablu.
La moment sunt folosite cablurile de legătură la mare distanţă pupinizate,
desfăşurate pentru magistralele de transmisiuni militare prin metoda sistemului de cablu
monocablu. Aceste cabluri a cîte patru fire se deosebesc între ele prin elementele de
construcţie, materialul folosit pentru construcţie, şi a sistemului de pupinizare, care la
rîndul său determină spectrul de frecvenţă asigurat de către acest cablu.

Se ştie că distanţa de legătură telefonică depinde de atenuarea kilometrică a

circuitului, care la rîndul său depinde de parametrii electrici ai ei.

La o relaţie determinată a parametrilor electrici primari atenuarea kilometrică este

minimă, iar distanţa de legătură – maximă. Această condiţie reprezintă următoarele relaţii
ale parametrilor primari:

R L
= .
G C
Însă pentru circuitele prin cablu:
R L
≥ .
G C
Cea mai simplă şi efectivă metodă apropiată de relaţiile dintre parametrii secundari
privitor la condiţia de prezenţă a unei atenuări introduse de linie cît mai mici este mărirea
pe calea artificială a inductivităţii. În cablurile de campanie acesta se asigură prin
includerea în circuit pe anumite distanţe stabilite a unor bobine inductive. O astfel de
metodă de mărire a inductivităţii circuitelor prin cablu se numeşte pupinizare, iar
bobinele inductive – bobine de pupinizare. Distanţa dintre bobinele de pupinizare medii
se numeşte pas de pupinizare sau pas de conectare a bobinelor (S).

Pe calea măririi inductivităţii circuitelor cablurilor de campanie a legăturii la mare

distanţă a telefoniei de joasă frecvenţă se poate mări de 2 – 2,5 ori.

Mai jos sunt descrise dispozitivele şi sunt aduse la cunoştinţă caracteristicile

tehnico-tactice a cablurilor de legătură la mare distanţă.
143
 Cablurile de legătură la mare distanţă sunt prevăzute pentru utilizarea multiplă în
condiţii de campanie cu întrebuinţarea mijloacelor tehnice de întindere şi strîngere a
cablului.

Întinderea şi strîngerea cablului pe pămînt cu mijloacele de mecanizare sau manual

se poate executa în limitele de temperaturi de la – 40 ˚C pînă la + 50 ˚C. Întinderea
cablului pe calea mecanizată în pămînt este admisă la temperatura de la – 5 ˚C şi mai sus,
deci atunci cînd solul nu este îngheţat sau acesta a îngheţat la adîncimi de pînă la 8 – 10
cm.

Cablul P – 271M este destinat pentru utilizarea sa în spectrul de frecvenţă de pînă

la 16 kHz. Sistemul de pupinizare al cablului reprezintă: inductivitatea bobinelor este de
3,5 mH, pasul de conectare a bobinelor de inductivitate - 250 m. Cablul are patru
conductoare, fiecare dintre care este compusă din 19 fire din cupru răsucite cu diametrul
de 0,32 fiecare. Conductoarele sunt izolate în stea prin intermediul unui cauciuc cu
grosimea de 0,8 mm şi sunt răsucite între miezul cablului cu diametrul de 1,2 mm din
plastic polivinilhlorid receptura 489, destinat pentru stabilizarea coeficientului legăturii
capacitative. Pentru diferenţierea conductoarelor cablului două dintre acestea sunt
acoperite cu cauciuc de culoare albă, iar altele de culoare neagră.

Deasupra răsucirii conductoarelor în patru aranjată în spirală acoperită cu bandă din

policlorură de vinil, care are rolul de ecran electrostatic.

La suprafaţă cablul este îmbrăcat cu o cămaşă din cauciuc rezistent la ger cu

grosimea radiară de 1,66 mm.

Diametrul exterior al cablului este de 11,5 ± 0,5 mm, rezistenţa la rupere este de nu
mai mult de 180 kg.

Cablul se fabrică de lungimile a cîte 250 ± 3 m, care se finisează cu semimufe de

cuplare. Greutatea unei lungimi de cablu P – 271 fără tambur este de nu mai mult de 50
kg, iar cu tambur şi cu grătarul de protecţie este de nu mai mult de 80 kg.

În paralel cu producerea cablului de tip cablu P – 271M cu un singur furtun, pînă în

anul 1959 se producea cablul de tip cablul P – 271M aşa numitul cu construcţie cu două
furtunuri. Construcţia conductoarelor ce conduc curentul electric a acestui cablu este
aceeaşi ca şi pentru cel cu un singur furtun. Conductoarele sunt izolate prin intermediul
cauciucului cu grosimea de 0,6 – 0,7 mm şi sunt răsucite între ele în stea. Pentru
deosebirea circuitelor în cablu unul dintre conductoare unui circuit sunt izolate prin

144
intermediul izolatorului din cauciuc de culoare albă, iar conductoarele altui circuit – de
culoare neagră.

Inimă din polivinilhlorid

Conductor
Izolamentul conductorului
Ecranul cu banda cu grafit
Stratul furtunul
Pentru ca
Cablul П – 271M de construcţie monocablu forma cablului să
fie rotundă şi
stabilitatea construcţiei cablului răsucirea conductoarelor este presată de către izolatorul
din cauciuc cu grosimea de 0,9 mm (adăugirea izolatoare sau primul furtun). Deasupra
adăugirii este amplasat furtunul de protecţie (al doilea) ce constă din cauciuc
semiconductor (amestec din cauciuc şi grafit) cu grosimea de 1,4 mm. Acest furtun, în
afară de protecţia cablului contra defecţiunilor mecanice, mai are şi rolul ecranului
electrostatic, care stabilizează parametrii electrici ai cablului.

Caracteristicile de mărime-greutate şi mecanice ale cablului P – 271M de

construcţie cu două furtunuri sunt aceleaşi ca şi ale cablului de construcţie cu un furtun.

Semimufa de legătură constă din cinci elemente componente, constructiv întrunite

în unul întreg: sistemul de contact 1, care constă din două jacuri şi două tije 2, construite
din aliaj de tip neizilber şi care sunt întărite de placa izolatoare 3; bobinele de inductivitate
4, scoaba de alamă 5, de care se prinde bobina de inductanţă şi din ciorap de oţel 6 cu
şaibă de bază 7 (scoaba serveşte ca inelî de conexiune pentru toate detaliile mufei de
cuplare, iar ciorapul – pentru menţinerea mecanică rigidă a cablului în interiorul
semumufei); dispozitivul de închidere, care include în sine un lacăt cu şurub din aliaj de
aluminiu şi siliciu, bucşa din aliaj de aluminiu cu siliciu cu ieşiri cu limitatoare şi ieşiri
inelare etanşatoare din cauciuc ale semimufei; capacul semimufei, ce constă din scoabă şi
cană.

145
 Semimufa de legătură a cablului P – 271M:
je; 3. placa de izolaţie; 4. bobina de inductanţă; 5. scoabă din alamă; 6. ciorap din oţel; 7. şaiba

Toate detaliile semimufei de conexiune, cu excepţia dispozitivului de închidere şi a

capacului de protecţie a semimufei, sunt presate în cauciuc, totodată semimufa capătă
forma unui conus, la capătul căreia se îmbracă bucşa piedică şi lacătul.

146
 În cablul P – 271M este folosită bobina de inductivitate de mărimi mici, care are un
miez din feromagnet închis sub formă inelată (toroidală), confecţionat din alsifer
(aluminiu siliciu fier) de tipul TЧ – 60, cu mărimea de 24×13×14 mm, şi două
semiînfăşurări, îndeplinite din conductor de tipul PЭЛШО cu diametrul de 0,33 mm.

Schema de principiu de conectare a bobinelor de inductanţă în circuitul cablului P –

271M este reprezentată în figura de mai jos.

Conexiunea semimufelor cablului se execută manual. Pentru aceasta picioruşele

unei semimufe se îndreptă în jacurile semimufei a doua, semimufele se interconectează
prin apăsare, după care se execută rotirea lacătelor în sensuri opuse pînă la refuz. În acest
timp inelele de etanşare din cauciuc se apasă, asigurînd în felul acesta ermetizarea locului
de conexiune. Capetele cablurilor constructiv sunt îndeplinite din cablu liniar P – 271M.
Fiecare capăt al cablului la capăt are o semimufă de conexiune, iar în alt capăt – mănuşă
din cauciuc.

Unul din capetele cablului final în semimufa de cuplare conţine o bobină inductivă.
Pe conul din cauciuc al semimufei de cuplare a acestui cablu se găseşte inscripţia „PК”.
Acest cablu este destinate pentru asigurarea aceeaşi finalităţi a ambelor circuite din cablu
P – 271M şi pentru conectarea la aparatura finală.

Schema de principiu de conectare a bobinelor de inductanţă în circuitul cablului P – 271M

147
 În semimufa de conexiune al altui cablu final lipseşte bobina inductivă şi inscripţia
„PK”.

Manşonul intermediar instalată la PTC (posturile telefonice de control), este

destinată pentru asigurarea testarea electrică a circuitelor cablului în procesul de
exploatare şi pentru organizarea legăturii de serviciu între PTC prin intermediul canalului
(căii) de joasă frecvenţă a unuia din circuitele fizice ale cablului.

Manşonul intermediar constă din corp din cauciuc, în care este presată placa de
contact din ebonită cu patru perechi de locaşuri la care sunt legate conductoarele cablului,
şi patru ştepsele pare scurtcircuitate. Prin intermediul ştepselelor scurctcircuitate se poate
executa ruperea sau conectarea directă a fiecărui circuit de bază.

În pereţii laterali ai corpului sunt instalate presat sistemele de contact al

semimufelor de conexiune cu dispozitivele de închidere.

Cordonul de control este îndeplinit din cordon ce are două conductoare cu

diametrul de 0,75 mm2, izolate prin intermediul cauciucului de tip ПTИ – 1, şi furtunul de
protecţie din cauciuc. Diametrul exterior al cordonului este de 7,5 mm, lungimea de 1,6 ±
0,2 m. La unul din capetele cordonului este montată o furcă specială, presată în cauciuc,
iar la celălalt capăt - mănuşă din cauciuc.

Cordonul este destinat pentru conectarea la circuitele cablului în procesul de

exploatare.

Tamburul pentru cablul P – 271M este destinat pentru amplasarea (înfăşurarea) a

unei lungimi de fabricaţie a cablului. Construcţia tamburului este reprezentată mai jos.

Tamburul este format din două discuri laterale exterioare, un disc intermediar şi un
cilindru. Pe cilindru se găseşte o săgeată care indică sensul de înfăşurare a cablului.

148
 Discul intermediar compartimentează spaţiul dintre cele două discuri laterale. În
compartimentul mai mare se înfăşoară cablul, iar în compartimentul mai mic se fixează
semimufele de legătură cu ajutorul a două brăţări (una fixă şi alta mobilă).

Pe tambur se pot înfăşura 250 m cablu P – 271M.greutatea tamburului fără cablu

este de circa 28 kg.

Pentru protecţia cămăşii cablului P – 271M pe timpul manipulării bobinelor se

folosesc huse de protecţie din şipci de lemn, legate între ele cu două curele.

Cablul P – 271M se completează pentru linii a cîte 12 km.

Fiecare linie constă din:

 48 lungimi ale cablului constructiv;

 48 tambure din fier cu huse de protecţie;
 6 cabluri pentru capete cu bobine inductive;
 12 cordoane de control;
 3 manşoane intermediare;
 180 m de cablu liniar cu catetele de lungimea de nu mai puţin de 15 m, utilizat
pentru necesităţile de exploatare şi reparaţie.
Pentru utilizarea circuitelor multiplexate prin cablul P – 271M poate fi întrebuinţată
aparatura de telefonie de înaltă frecvenţă şi de telegrafie tonală.

Circuitele cablului P – 271M pot fi folosite atît pe sistemul de patru fire cît şi
pentru sistemele de două fire de sistem monocablu. Pentru aceasta cablul asigură
următoarele tipuri de legături:

Parametrii electrici ai cablului P – 271M

Parametrii
Nr. Pentru
Denumirea parametrului (caracteristicii)
d/o lungimea Pentru 1 km
fabricată

149
 Rezistenţa conductoarelor la curent
continuu, pentru temperatura de + 20 ˚C:
1. ≤ 6,25 ohmi ≤ 35 ohmi
 pentru circuitul de culoare neagră
(tije) ......
 pentru circuitul de culoare albă luînd în
consideraţie rezistenţa bobinei
(locaşe) ......
≤ 11,25 ohmi ≤ 35 ohmi

Rezistenţa izolaţiei fiecărui conductor a

lungimii de fabricaţie a cablului relativ
2. ≥ 800 ohmi ≥ 200 Mohmi
celorlalte trei conductoare şi furtun, unite la
pămînt, pentru temperatura aerului de + 20
˚C ......
23,5 nF ± 94,0 nF ±
10% 10%
3. Capacitatea de lucru a circuitelor de bază .....

Mărimea medie a coeficientului legăturii

capacitative K1 pentru linia din cablu cu
lungimea de 12 km ......
4. ≤ 25 pF -
Pentru intervale de fabricaţie ale cablului se
permite K1 .....
50 pF -

Coeficientul de atenuare pe frecvenţa de 800-

5. - ≤ 30 mNp
1000 Hz.

Rezistenţa caracteristică pe frecvenţa de 800- 700 ± 10% 700 ± 10%

6.
1000 Hz. ohmi ohmi

150
 Atenuarea de trecere la capătul apropiat al
7. liniei cu lungimea de 12 km pe frecvenţa de - ≥ 9,2 Np/12km
800 Hz .....

Protecţia între circuitele cablului la capătul

8. îndepărtat pe frecvenţa de 16 kHz pe linia cu - ≥ 9,2 Np/12km
lungimea de 12 km.

Rezistenţa izolaţiei la aplicarea tensiunii de

curent alternativ cu frecvenţa de 50 Hz timp
9. 1000 v 1000 v
de 2 min între conductoarele cablului, şi de
asemenea între conductoare şi furtunul
exterior (ecran) .....

- patru canale (căi) de înaltă frecvenţă, formate de către aparatura P – 309 – 1 şi P –

309 –2 sau P – 312M (P - 312) şi P – 311 cu lungimea porţiunii de amplificare pentru
aparatura primului canal de 85 km şi cu distanţa maximă de pînă la 340 km şi pentru
aparatura canalului al doilea corespunzător 50 – 55 km şi 200 – 220 km;

- două canale telefonice de joasă frecvenţă la distanţa de pînă la 50 km, reieşind din
posibilitatea de amplificare aparaturii, egală cu 1,6 Np. În cazul folosirii aparaturii P –
310M se poate obţine doar o legătură de joasă frecvenţă, deoarece în completul ei are doar
un complet de filtre de tip DK-5,7 în locul a două necesare.

Pentru primirea a canalului (căii) de joasă frecvenţă prin intermediul circuitului al

doilea este necesar de a avea un complet de filtre liniare de tipul DK-5,7.

Canalele (căile) de înaltă frecvenţă se pot multiplexa secundar prin intermediul

aparaturii de telegrafie tonală P – 318 sau P – 313. în acest caz în locul a unui canal
telefonic se poate primi prin intermediul aparaturii P – 313 patru – douăsprezece canale
telegrafice, iar prin intermediul aparaturii P – 313 (P - 314) la păstrarea canalului telefonic
de înaltă frecvenţă.

Cablul P – 271 este destinat pentru folosirea în spectrul de frecvenţă de pînă la 13

kHz. Sistemul de pupinizare al cablului constă: inductanţa bobinelor – 10 mH, pasul de
conectare a bobinei – 250 m.

151
 După construcţie cablul P – 271 este acelaşi ca şi cablul P – 271M de construcţie de
cablu bifilar (două furtunuri) cu deosebirea, că în acesta lipseşte inima de centrare a
cablului.

Semimufa de legătură constă din cinci elemente componente, constructiv întrunite

în una singură şi presate de cauciuc: sistemul de contacte, bobina de inductanţă, scoaba
metalică, şaiba cu ciorapul din parîme din oţel şi dispozitivul de închidere.

b
Manşonul intermediar a. pentru cablul П – 271M
b. pentru cablul П – 271

b
Capete finale: a. ale cablului П – 271M b. ale cablului П – 271

152
 a
b
Cordoanele de control a. ale cablului П – 271M; Sistemul de
contacte b. ale cablului П – 271 constă din două
tije, prinse de sabotul di
ebonită, presată în cauciuc. În fiecare simimufă de legătură la tije sunt conectate
conductoarele de culoare neagră, iar în locaşe conductoarele de culoare albă. O astfel de
construcţie asigură în fiecare semimufă de legătură conectarea pe rînd a conductoarelor de
culoare albă cu cele de culoare neagră şi conectarea bobinelor de inductanţă în fiecare
circuit peste 250 m. Conectarea în circuitul cablului a bobinelor de inductanţă micşorează
atenuarea introdusă de circuite.

Bobina de inductanţă

Scoaba metalică reprezintă element de legătură pentru toate componentele

semimufei.
153
 Şaiba de sprijin cu ciorapul din parîme din oţel serveşte pentru întărirea cablului.
Ciorapul menţine cablul şi la întindere acesta rigid se prinde de stratul de protecţie,
asigurînd conectarea semimufei cu cablul.

Dispozitivul de închidere constă din semimufa presată care apasă asupra inelului
din cauciuc, care este destinat pentru asigurarea ermetizării locului de legătură, şi a şi a
bucşei de legătură, care menţine semimufa şi se prinde de aceasta prin intermediul unui
şurub. Bucşa are ştifturi şi cîrlige.

În semimufele de legătură se pot amplasa de asemenea şi condensatoarele de

simetrizare.

Bobina de inductanţă a cablului P – 271 constă din miez din feromagnet sub formă
toroidală (inelară), fabricat din alsifer (aluminiu, siliciu, fier) de tip BЧ – 32, cu
dimensiunea de 36×25×14 mm, şi două semi înfăşurări, îndeplinite din conductor de tipul
PЭВ – 2 cu diametrul de 0,51 mm.

Discul interior

Capace protecţie

Discul exterior

Fixator mobil
Husa de protecţie fixată pe bobină
Tambur metalic pentru cablul П – 271M şi П – 271

154
 Conectarea semimufelor cablului se execută manual. Pentru aceasta tijele uneia
dintre semumufe se îndreaptă spre locaşele alteia şi se strîng pînă cînd, stifturile nu vor
pătrunde în ulucul cîrligului. După acesta ambele semimufe se vor roti în sens opus pînă la
refuz, pentru care ştifturile vor intra în locaşul cîrligului. Totodată cauciucurile de etanş se
vor comprima asigurînd astfel ermetizarea locului de conexiune.

Cablurile finale din completul P - 271 se deosebeşte de cablurile finale ale cablului
P – 271M numai prin semimufe.

Manşonul intermediar al cablului P – 271 se deosebeşte de cea a cablului P – 271M

prin mărimi mai mari şi prezenţa ştepselelor scurtcircuitate, şi de asemeneaq sistemul de
închidere.

Cordonul de control al cablului P – 271 în comparaţie cu cel al cablului P – 271M

are lungimi mari dintre tije şi locaşele prizei, lungimea prizei mai mare, cauciucul presat,
şi de asemenea prin lipsa devierii părţii finale în direcţia tijelor.

Tamburul din fier practic nu se deosebeşte de tamburul cablului P – 271M, cu

deosebirea cu pentru cablul P – 271 că în unul din fixatoare se prinde de bucşa mobilă.

Destinaţia elementelor cablului P – 271, şi de asemenea lungimile capetelor

cablurilor şi a cordonului de control sunt aceleaşi caşi pentru cablul P – 271M.

Husa de protecţie este aceeaşi ca şi pentru cablul P – 271M.

Cablul P – 271 este completat cu liniile cu lungimi de 2 km. Fiecare linie din cablu
constă din:

- opt lungimi de fabricaţie de cablu;

- opt tambure cu huse de protecţie;
- două cabluri finale (unul cu bobină inductivă, altul fără ea);
- două cordoane de control;
- un manşon intermediar;
- treizeci metri de cablu liniar la capete cu lungimea de 15 m, utilizat pentru
necesităţile de reparare sau exploatare.

155
 Conductor

Izolament

Umplutură
Cablul П – 271
Furtun
Semimufa de legătură a cablului П – 271

Parametrii electrici ai cablului P – 271

Denumirea parametrului (caracteristicii) Parametrii

156
 Pentru
Nr.
lungimea Pentru 1 km
d/o
fabricată

1. Rezistenţa conductoarelor la curent continuu, pentru

temperatura de + 20 ˚C:
- pentru circuitul de culoare neagră (tije) ...... ≤ 6,25 ohmi ≤ 35 ohmi
- pentru circuitul de culoare albă luînd în
consideraţie rezistenţa bobinei (locaşe) ...... ≤ 11,25 ohmi ≤ 35 ohmi
Rezistenţa izolaţiei fiecărui conductor a lungimii de
fabricaţie a cablului relativ celorlalte trei conductoare
şi furtun, unite la pămînt, pentru temperatura aerului ≥ 800 ohmi ≥ 200 Mohmi
de + 20 ˚C ......
23,5 nF ± 10% 94,0 nF ± 10%
2. Capacitatea de lucru a circuitelor de bază .....
-
Mărimea medie a coeficientului legăturii capacitative
K1 pentru linia din cablu cu lungimea de 12 km ...... ≤ 25 pF

Pentru intervale de fabricaţie ale cablului se permite

K1 .....
50 pF
3. Coeficientul de atenuare pe frecvenţa de 800-1000 - -
Hz.
4.
≤ 30 mNp
Rezistenţa caracteristică pe frecvenţa de 800-1000
Hz. 700 ± 10% ohmi

Atenuarea de trecere la capătul apropiat al liniei cu

lungimea de 12 km pe frecvenţa de 800 Hz .....
- 700 ± 10%ohmi

5. Protecţia între circuitele cablului la capătul îndepărtat

pe frecvenţa de 16 kHz pe linia cu lungimea de 12
6. km. - ≥ 9,2 Np/12km

7. Rezistenţa izolaţiei la aplicarea tensiunii de curent ≥ 9,2 Np

alternativ cu frecvenţa de 50 Hz timp de 2 min între
conductoarele cablului, şi de asemenea între 1000 v 1000 v
conductoare şi furtunul exterior (ecran) .....
8.

157
 Pentru multiplexare folosirea circuitelor din cablu P – 271 se poate folosi aparatura
de telefonie de înaltă frecvenţă P – 309 – 1, P – 312M (P - 312) sau olată aparatură, care
lucrează în spectrul de frecvenţe de pînă la 13 kHz, şi de asemenea aparatura de telefonie
tonală P – 314M (P - 314), P – 313 şi P – 318 pentru condiţia de multiplexare secundară a
canalului de înaltă frecvenţă.

Circuitele cablului P – 271 pot fi folosite pentru cablu pe patru sau două fire de
sisteme monocablu. Pentru această condiţie cablul asigură următoarele tipuri de legături:

- două telefonice de înaltă frecvenţă pe canalele, formate de aparatura P – 309

– 1 sau P – 312M (P - 312) cu lungimea de pînă la 65 km (luînd în
consideraţie posibilitatea de amplificare a aparaturii – 4,6 Np). Distanţa
maximă de legătură prin intermediul acestor canale – 260 km;
- două telefonice de joasă frecvenţă cu distanţa de pînă la 50 km (atenuarea
acoperită de către aparatură – 1,6 Np) şi pînă la 100 km la conectarea în
linie a aparatelor telefonice (atenuarea acoperită – 3 Np).
Posibilităţile cablului P – 271 pentru organizarea legăturii telegrafice tonale sunt
aceleaşi ca şi ale cablului P – 271M.

Pentru asigurarea trecerilor liniilor din cablu P – 271M sau P – 271 peste
obstacolele de ape de mărimi mari se recomandă folosirea cablului subacvatic P – 277.

Cablul P – 270 este destinat pentru utilizare în spectrul de frecvenţă de pînă la 60

kHz. Sistemul de pupinizare al cablului constă: inductivitatea cablului – 1,3 mH, pasul de
conectare a bobinelor de inductanţă – 250 m. Cablul are patru conductoare ce conduc
curentul electric fiecare din care este răsucită din şapte fire din cupru cu diametrul de 0,49
mm. Conductoarele sun izolate prin intermediul polietilenului. Diametrul nominal
conductorului izolat este de 3,47 mm. Cele patru conductoare izolate sunt răsucite între ele
prin înfăşurarea în stea cu pasul de 80 mm.

Conductoarele dispose de sens contrar în răsucire sunt izolate prin intermediul

polietilenului de o culoare şi formează corespunzător două circuite ale cablului.

Conductoarele răsucite sunt presate de un strat din polietilen (de formă rotundă).
Diametrul nominal al cablului este de – 10,6 mm.

Deasupra cablului se află un ecran din bandă din aluminiu cu grosimea de 0,15
mm, înfăşurarea de carcasă sau înfăşurarea (blindaj), ce constă din 24 fire din oţel cu
diametrul de 0,25 mm fiecare, şi furtunul exterior de protecţie din plastic de pilivinil hlorid
cu grosimea de 1,3 mm. Diametrul nominal al cablului este de 14,4 mm.

158
 conductoare
izolament

umplutură

tură a cablului P – 270 ecran

fa de contact; 3. locaşe; 4. tije; 5. contactul filier; 6. bobina inductivă; 7. ciorap din oţel; 8. inel din cauciuc; 9. şaibă de sprijin; 10
Înfăşurare de carcas

furtun

Cablul P - 270

Cablul are lungimile de fabricaţie ± 3 m, care finisează prin semimufele de

legătură. greutatea unei lungimi de fabricaţie a cablului este de 60 kg fără tambur, iar cu
tambur şi husa de protecţie nu mai mult de 85 kg. Rezistenţa la rupere a cablului la rupere
– nu mai mult de 250 kg.

Semimufa de legătură este formată dintr-un corp de cauciuc, un sistem de

contacte, o bobină de inductanţă şi un dispozitiv de cuplare.

Bobina de inductanţă se compune din două înfăşurări dispuse pe un miez

feromagnetic în formă toroidală. Înfăşurările bobinei de inductanţă sunt confecţionate din
sîrmă de cupru, izolată cu email-mătase.

Cablul terminal cu lungimeade 5 ± 0,25 m este destinat pentru conectarea liniei (pe
care nu se execută alimentarea de la distanţă a punctelor de amplificare nedeservite PAN)
la aparatura de multiplexare, pentru executarea măsurărilor în procesul de construcţie a

159
liniei şi exploatare a ei sau pentru trecerea liniei P – 270 pe alte linii pentru asigurarea unei
aceleiaşi finalităţi a ambelor circuite ale cablului.

Mănuşa cu cinci ieşiri ale cablului final P - 270

Cablul terminal are la

unul din capete o semimufă de legătură, în care este montată bobina inductivă, conectată
în unul din circuite (care iese la locaşuri), în fiecare circuit sunt conectate condensatoarele
cu capacitatea de 5000 – 5500 pF, destinate pentru imitarea capacităţii cablului la
producerea sfîrşitului în semipas a circuitelor. La alt capăt cablul are o mănuşă cu cinci
capete, la capătul mediu al căreia este conectat „ecranul”, iar la capetele laterale –
circuitele de bază ale cablului.
Notă: 1. Este posibilă conectarea condensatoarelor în mănuşa cablului final.
2. în cablul P – 270 de producţie veche capetele cablurilor aveau lungimea
de 125 m, condensatoarele în acestea nu se montau.
Mufa de control este destinată pentru încercările electrice ale circuitelor din
cablu la exploatare, căutarea deteriorărilor din linie şi pentru organizarea legăturii de
serviciu a intervalului de exploatare a magistralei (prin care nu se asigură alimentarea de la
distanţă a punctelor de amplificare deservite PAD) pe canalul de joasă frecvenţă în unul
din circuitele fizice sau prin circuitul „ecran-pămînt” în cazul acţiunilor mici induse în
acest circuit.

160
 Mufa de control P – 270: Mufă de încrucişare a cablului P - 270
4. semimufa echipamentului; 5. mufă cu cuplare; 6. ştepsel scurtcircuitat; 7 – placă din metal cu schema de principiu pe ea.

Mufa constă din corp din siluminiu1, placa de contact şi capacul de protecţie 3. Pe
pereţii laterali ai corpului sunt montate două semimufe 4, la care se conectează cablul. Pe
peretele frontal al corpului, este amplasată o pereche de cleme 5, pe care este legat
„ecranul” cablului. În placa de contact esunt montate locaşele, la care sunt conectate
circuitele cablului şi ecranul. Prin intermediul ştepselelor scurtcircuitate se poate rupe sau
conecta direct fiecare din circuitele de bază şi conductorul „ecran”. După perimetrul
capacului este amplasat garnitura din cauciucul pentru ermetizare.

În partea interioară a capacului se întăreşte o placă din metal 7, pe care este

amplasată schema electrică de principiu a semimufei. Mărimile mufei sunt 360×242×120
mm.
161
Cordonul de control al cablului P - 270 Tamburul metalic al cablului P - 270
Mufa de încrucişare este destinată pentru simetrizarea cablului P – 270 pe cale
încrucişării unui circuit de bază la construirea liniilor de legătură la mare distanţă. În
cilindrul din siluminiu din două părţi sunt montate saboţii de contact ale semimufelor de
legătură şi are dispozitiv de închidere. Unul din circuitelle de bază (o pereche de tije de o
parte şi o pereche de locaşuri pe de altă parte) este încrucişată, iar alta şi contactele de
ecran sunt conectate direct. Montajul interior al mufei este ermetizat masă-umplutură,
turnată prin două orificii din cilindrul din siluminiu. Pe suprafaţa mufei se găseşte o
înscriere care reprezintă încrucişarea conductoarelor circuitului şi sunt reprezentate literele
A şi Б, care semnifică poziţia de fixare a mufei la încrucişarea conductoarelor circuitului
întîi şi al doilea.

Parametrii electrici ai cablului P – 270

Parametrii
Pentru
Denumirea parametrului lungimea Pentru 1 Pentru 10
de km km
fabricaţie

162
 Rezistenţa circuitului la curent continuu nu 9,0 ohmi 36,0 ohmi 360 ohmi
mai mult
Asimetria de rezistenţă la curent continuu a 0,15 ohmi - -
conductoarelor în pereche nu mai mult de ...
Rezistenţa ecranului şi a înfăşurării de 2,25 ohmi 9 ohmi 90 ohmi
carcasă la curent continuu nu mai mult
de ....
Rezistenţa izolaţiei dintre conductoare, şi 1000
de asemenea a fiecărui conductor relativ 4000 Mohmi -
celor trei şi a ecranului, conectate la pămînt Mohmi
la temperatura de + 20°C, nu mai jos - -
de ....... 50 kohmi
Rezistenţa izolaţiei furtunului cablului, la 42,4 -
temperatura de + 20°C, nu mai jos de ...... 10,6 nF±2,0
Capacitatea dintre conductoarele circuitului nF±0,5
(perechii de conductoare) ....... 15 pF ( 10 -
Coeficientul legăturii capacitive K1 nu mai % pentru -
mare .... cablu de -
Coeficientul de atenuare pe frecvenţa de 60 pînă la 25 100mNp
kHZ nu mai mare ...... pF ) -
Modulul caracteristic rezistenţei pe 520
frecvenţa de 60 kHz de nu mai mare ....... - ohmi±15%
Parametrii de acţionare dintre circuite pe 6,0 Np
frecvenţa de 60 kHz: - 5,5 Np
- atenuarea de trecere la capătul -
apropiat nu mai mult .... -
- protecţia la capătul îndepărtat ..... -
Rezistenţa izolaţiei în cazul aplicării - 1000 v
curentului alternativ cu frecvenţa de 50 Hz,
timp de 2 minute dintre conductoare şi de
asemenea dintre fiecare conductor şi 1000 v
ecran ......
1000 v

Cordonul de control serveşte pentru conectarea aparatului telefonic la circuitele

cablului şi la ecranul cablului în semimufele de legătură şi a mufelor de control în procesul
de construcţie a liniei sau a exploatării ei, şi de asemenea pentru verificarea electrică a
cablului şi armatură.
Cordonul constă din un ştepsel cu locaşe şi tije, cauciuc presat, şi conectată la ea a
cablului cu trei conductoare ecranat de tipul PШM – 3 × 1 mm2 cu lungimea de 1,5 m şi cu
diametrul de 11 mm. Capătul al doilea al cordonului are o mănuşă pentru conectarea
aparatului telefonic.

163
 Înfăşurarea de ecran a cordonului de control este scoasă la contactul central al
ştepselului.

Tamburul este format din două discuri laterale

exterioare, un disc intermediar şi un cilindru. Discul
intermediar compartimentează spaţiul dintre discuri
laterale. În compartimentul mai mare se înfăşoară
cablul, iar în compartimentul mai mic semimufele
de legătură.
Pe tambur se pot înfăşura 250 m de cablu. Greutatea
tamburului fără cablu este de circa 20 kg. Pentru
protecţia cămăşii cablului P – 270 pe timpul
manipulării bobinelor se folosesc huse de protecţie.
Adaptorul armat reprezintă în sine bucăţi din cablu
P – 270 de lungime 3 – 5 m, la capetele cărora sunt
Husă de protecţie montate semimufele de legătură fără bobine
inductive. Ele sunt destinate pentru conectarea în linie a cablului P – 270, întins prin
pămînt cu mijloacele mecanizate, la schimbarea liniilor de construcţie deteriorate cu
accese adăugătoare pozitive (250 –253 m), cu accese adăugătoare negative (247 – 250
m).
La întrebuinţarea adaptorului dispare necesitatea de a executa lăsarea de rezervă de
cablu la desfăşurarea liniei în locul de legătură a semimufelor de legătură la întinderea
cablului prin pămînt.
Cablul P – 270 este completat pe linii a cîte 10 km. Fiecare din ea constă din:
- patruzeci lungimi de fabricaţie a cablului liniar;
- patruzeci de tambure din metal, din care patruzeci de tambure sunt
destinate pentru înfăşurarea cablurilor armate şi unul pentru bucăţile de
cabluri nearmate;
- patruzeci şi unu huse de protecţie;
- două cabluri finale;
- două mufe de control;
- cinci mufe de încrucişare;
- patru cordoane de control;
- două adaptoare armate;
- 250 m de cablu liniar nearmat pe bucăţi, folosit pentru necesităţile de
exploatare şi reparaţie.
Aparatura de bază de multiplexare a cablului dat este aparatura de tip P – 304, care
funcţionează în spectrul de frecvenţă de pînă la 60 kHz.
Cablul P – 296 este destinat pentru organizarea legăturii prin intermediul
aparaturii de formare a canalelor (căilor) cu spectrul liniar de pînă la 252 kHz.

Caracteristici electrice:

164
 - lungimea de fabricaţie (se finisează din ambele părţi cu semimufe de legătură) –
500 m sau 100 m;
- diametrul exterior – 11 mm;
- greutatea tamburului cu cablu – 111 kg;
- rezistenţa la rupere – 250 kg;
- protecţia la capătul apropiat – 8,8 Np;
- rezistenţa la curent continuu – 53 ohmi/km;
- modulul caracteristicii de rezistenţă – 130 ohmi.

f (kHz) 1 2 6 12 20 30 40
Atenuarea , Np/km 0,08 0,11 0,165 0,2 0,225 0,24 0,252
Modulul
caracteristicii de 435 311 196 160 144 136 134
rezistenţă, Ohmi

b. Caracteristicile tehnico-tactice a cablurilor de racord de tip VSKP - 5×2,

VSK – ÎF - 5×2, şi a cablurilor de distribuţie TTVK - 5×2, PTRK - 5×2,
PTRK - 10×2, PTRK - 20×2.

Pentru aducerea căilor de înaltă frecvenţă în centrele de transmisiuni, precum şi

liniile de racord între elementele centrelor de transmisiuni se realizează prin intermediul
cablurilor de conexiune-racord de tip VSKP - 5×2 (de construcţie simplă) şi VSCK – î/f -
5×2×0,75 care permit conectarea circuitelor cu aceleaşi direcţii de emisie. Cablul VSK –
î/f - 5×2×0,75 este destinat pentru transmiterea semnalelor electrice în spectrul de 30 – 60
kHz, şi VSKP - 5×2×0,5 – de pînă la 150 kHz şi mai mult.

Pentru multe linii de legătură sunt folosite de asemenea şi cablurile de campanie de

legătură la mare distanţă P – 272, P – 271 şi P – 270.

Pentru instalarea circuitelor ce nu sunt multiplexate şi pentru formarea reţelei de

distribuţie a legăturii interioare la punctele de comandă este destinat cablul TTVK - 5×2.
mult mai efectiv pentru executarea unei legături interioare de distribuţie este folosirea
cablului de tip PTRK - 5×2 (10×2, 20×2).

Pentru instalarea reţelei liniilor de abonat a legăturii interioare la punctele de

comandă sunt folosite cablurile uşoare de campanie de tip P – 275 şi P – 274M (P - 274).
Pentru executarea liniilor de dirijare la distanţă cu staţiile radio se pot folosi cablurile P –
297, P – 275, P – 274M (P - 274) şi alte cabluri.

165
 Cablul VSKP - 5×2×0,5 are patru perechi de conductoare, fiecare din care este
compusă din 7 fire răsucite din cupru cu diametrul de 0,3 mm. Conductoarele fiecărei
pereche sunt izolate prin intermediul materialului plastic. Cu grosime radiară 0,5 mm şi
sunt răsucite între ele. Pentru fiecare pereche de conductoare este amplasată o înfăşurare
de ecranare din fire de cupru cu diametrul de 0,12 – 0,15 mm. Înfăşurarea perechii pare a
cablului are o şuviţă din cablu din cupru cositorit sau este acoperită cu izolaţie de diferite
culori. Înăuntrul cablului este prezent o parîmă, care constă din şapte conductoare din oţel
cu diametrul de 0,3 – 0,4 mm, răsucite între ele şi izolate prin intermediul plasticului.
Cinci perechi de conductoare ecranate sunt răsucite în jurul unui punctator şi sunt
acoperite cu bandă din polietilen-capron sau triacetată. Deasupra cablului acoperit şi
răsucit este amplasat un înveliş de protecţie din furtun dinj plastic di polivinilhlorid sau
cauciuc de grosimea 1,5 mm.

Cablul VSKP - 5×2×0,5

Diametrul exterior al cablului – nu mai mjult de 16 mm, greutatea – nu mai mult de

290 kg/km, lungimea de fabricaţie a cablului – 100 ± 5 m sau lungime mai mare pară ei.

Rezistenţa circuitelor la curent alternativ - nu mai mult de 75 ohmi/km, rezistenţa

izolaţiei între conductoarele pare şi a fiecărui conductor relativ ecranului după trei ore de
aflare a cablului în apă – nu mai mult de 100 Mohmi/km.

Atenuarea de trecere între oricare din perechile conductoarelor cablului pe

frecvenţa de 150 Hz – nu mai mult de 7 Np/km.

Cablul VSK-î/f - 5×2×0,75 are cinci perechi de conductoare răsucite între ele,
fiecare din ele constau din şapte fire din cupru cu diametrul de 0,37 mm. Fiecare
conductor este izolat prin intermediul izolamentului din cauciuc cu grosimea radiară de 0,6
166
mm. Conductoarele pe perechi sunt răsucite între ele. Fiecare pereche de conductoare este
acoperită cu o cămaşă de bumbac şi deasupra ei se află înfăşurarea de ecran din fire
cositorite din cupru cu diametrul de 0,15 mm. Perechile de conductoare ecranate sunt
răsucite în jurul parîmei, situat în centrul cablului. Parîma este destinată pentru mărirea
durabilităţii mecanice ale cablului la rupere, şi constă din conductoare din oţel cu
diametrul de 0,7 mm. Deasupra răsucirii perechilor de conductoare este amplasată o bandă
din ţesut cauciucat, după care un furtun din cauciuc cu grosimea radiară de 2 mm.
Diametrul exterior al cablului - 19 mm + 10 %, greutatea – nu mai mult de 440 kg,
rezistenţa de rupere – nu mai mult de 120 kg, lungimea de fabricaţie a cablului – 85 M sau
lungime mai mare pară acesteia.

Cablul VSK î/f - 5×2×0,75

Rezistenţa circuitelor cablului la curent continuu – nu mai mult de 50 ohmi/km

(pentru cablul cu 7 fire din cupru cu diametrul de 0,3 mm – nu mai mult de 75 ohmi/km).

Rezistenţa izolaţiei a fiecărui conductor relativ celorlalte conductoare şi pămînt

după trei ore de aflare a cablului în apă - nu mai mult de 30 Mohmi/km.

Atenuarea de trecere dintre oricare dintre perechile de conductoare pe frecvenţa de

30 kHz – nu mai mult de 8 Np/km.

Cablul TTVK - 5×2 posedă cinci perechi de conductoare, fiecare din care constă
din şapte fire răsucite din cupru cu diametrul de 0,25 mm. Cablurile sunt izolate între ele
prin intermediul cauciucului şi sunt răsucite în perechi. Perechile de conductoare sunt
răsucite în jurul parîmei situat în centrul cablului. Parîma, este destinată pentru mărirea
rezistenţei mecanice a cablului la rupere, el constă din şapte conductoare din oţel cu
diametrul de 0,3 mm fiecare şi este acoperit cu un strat din cămaşă de bumbac. Perechile
de conductoare sunt răsucite între ele şi sunt acoperite cu o bandă mitcată cauciucată după
care este presată cu un strat din furtun din cauciuc cu grosimea de 1,5 mm.

167
 Cablul TTVK - 5×2

Diametrul exterior al cablului este de - nu mai mult de 13 mm, greutatea –

aproximativ 200 kg/km, rezistenţa la rupere – nu mai mult de 120 kg, lungimile de
fabricaţie – 50 şi 100 m. Rezistenţa perechilor de conductoare la curent continuu – nu mai
mult de 125 ohmi/km, rezistenţa izolaţiei fiecărui conductor relativ altor conductoare şi
pămînt după trei ore de aflare a cablului în apă – nu mai mult de 50 Mohm/km.

Atenuarea de trecere între oricare din perechile de conductoare la capătul apropiat

şi îndepărtat pentru frecvenţa de 800 Hz – nu mai mult de 9 Np/km.

Cablul TTVK - 5×2 de producţie veche se deosebeşte de cablul produs actual prin
următoarele: parîma din oţel este izolat presat prin izolator din cauciuc presat, are o mare
grosime radiară din izolator din cauciuc presat, cîteodată este acoperi cu o cămaşă din
bumbac (înfăşurare), diametrul exterior al cablului – aproximativ 15 mm, greutatea –
aproximativ 280 kg/km.

Lungimile de fabricaţie ale cablurilor VSKP - 5×2×0,5, VSK – î/f - 5×2×0,75 şi

TTVK - 5×2 se finiseză cu semimufe de legătură. Semimufa de legătură constă din corp
din masă plastică cu tije de contact şi locaşuri, pahar din siluminiu, con din cauciuc, lacăt
din siluminiu şi închizător. Ermetizarea conectării a două semimufe se asigură prin
prezenţa a doua inele din cauciuc de etanşare, densitatea de etanşare a cărora se asigură
prin intermediul strîngerii lacătului.

Capacul de părotecţie este destinat pentru preîntîmpinarea sistemului de contacte

contra murdăriei şi umedităţii la transportul cablurilor şi a păstrării lor la depozite.

Cablurile PTRK - 5×2, PTRK - 10×2, PTRK - 20×2 au o capacitate

corespunzătoare de 5, 10 şi 20 de perechi de conductoare. Fiecare pereche de conductoare
este răsucită din două conductoare, care constau din şapte fire din cupru cu diametrul de
0,26 mm, izolate prin intermediul polietilenei cu grosimea de 0,45 mm.

Perechile de conductoare în cablu sunt răsucite concentric şi sunt înfăşurate de

către un materia sintetic stabil la umezeală. Cablul cu capacitatea de 5 perechi posedă în

168
centru un parîmă ce constă din şapte conductoare din oţel cu diametrul de 0,25 mm
fiecare. Deasupra înfăşurării în cablurile cu capacitatea de 10 şi 20 de perechi este
amplasată înfăşurarea din 16 fire din oţel cu diametrul de 0,25 mm. Parîma şi înfăşurarea
de carcasă sunt destinate pentru mărirea mecanică a rezistenţei cablului.

Furtunul de protecţie al cablurilor PTRK este îndeplinit plastic din polivinilhlorid.

Caracteristicile constructive ale cablurilor PTRK sunt date în tabelul de mai jos.

Capacitatea Diametrul Greutatea Întinderea maximă Lungimea

cablului exterior, cablului (nu admisă, care nu de
mm mai mult) de deterioorează cablul fabricaţie, m
kg//km (nu mai mult de), kg

5×2 10,6 + 0,5 130 60 200±5,

100±3 şi
50±2

10×2 13,9 + 0,5 210 120 100±3 şi

50±2
20×2 18,0 + 0,5 380 120
40±2

Rezistenţa circuitelor la curent continuu – nu mai mult de 100 ohmi/ km, rezistenţa
izolaţiei fiecărei perechi de conductoare relativ celorlalte conductoare, conectate între ele,
nu mai mult de 15 Mohmi/km după trei ore de aflare a cablului în apă. Atenuarea de
trecere între oricare pereche de conductoare pe frecvenţa de 800 Hz – nu mai puţin de 9
Np/km.

169
 Cablul PTRK - 5×2, PTRK - 10×2, Cablul PTRK - 20×2

Fiecare lungime constructivă se finisează cu semimufe de legătură cu şase,

douăsprezece, douăzeci sisteme de contact.

Semimufa cu capacitatea de 6×2, spre exemplu, constă din şase elemente

componente: garnitura de contact din cauciuc presate sub forma tablei de şah tije şi locaşe,
paharul din siluminiu, lacăt şi capacul de protecţie, con din cauciuc, şaiba fixator, şi
garnitură. O construcţie analogică o au semimufele de capacitatea 12×2 şi 20×2.
Deosebirea constă în faptul că în sistemul de întărire a cablului este întrebuinţat ciorapul
din oţel. Schema de conectare a cablului PTRK - 5×2 în mufa de cuplare şi semnificaţia
determinată sunt reprezentate în figură. Conectarea de felul următor şi notarea perechilor o
au cablurile PTRK – 10 ×2 şi PTRK - 20×2, iar în mufa 6×2 rămîne liberă a şasea pereche,
iar în mufa 12×2 – perechea a unsprezecea şi a douăsprezece.

170
 Semimufe de cablu PTRK

Schema de conectare a cablului PTRK - 5×2 în mufă

În completul cablului PTRK intră: armatura de desfăşurare – triple pentru

executarea conexiunilor de distribuţie de la perechile 20 la două cabluri a cîte 10 perechi,
PM – 20 şi de la cel cu zece perechi la două a cîte cinci, PM – 10, mufa de trecere PM – 5
pentru conexiunea cablului cu cinci perechi cu cablul TTVK - 5×2, regleta de linii (panou
de joncţiune) 5×2 de tipul BЩ – 53, semimufele finale de aparataj pentru toate capacităţile
cablurilor şi tamburul din metal, dotat cu husă de protecţie.

171
c. Caracteristicile tehnico-tactice a derulatorului de mînă de tip TK – 2 şi a căruciorului
P - 281.

Derulatorul cablu de tip TK – 2, este folosită la exploatarea cablurilor (întindere şi

strîngere) P – 297, P – 275, P – 274M (P - 274) şi PTF – 7, constă din tambur şi dispozitiv
special. Două plăci laterale ale derulatorului sunt confecţionate din plăci din oţel care sunt
întărite între ele prin intermediul a patru bare, la unul din care este sudat (lipit) scoaba
pentru direcţionarea cablului la întinderea şi strîngerea lui.
În centrul fiecărei plăci laterale sunt amplasaţi rulmenţii, în care se prind
semiaxele tamburului. Tamburul constă din două discuri din oţel, întărite de trei bare, care
reprezintă baza pentru înfăşurarea cablului.

Pe unul din discurile derulatorului sunt amplasate două orificii pentru fixarea
cablului.
Tamburul se pune în mişcare prin intermediul manivelei cu ajutorul a două roţi
dinţate. Diametrul roţii dinţate a manivelei este de două ori mai mare decît diametrul roţii
dinţate a tamburului, de aceea pentru o rotaţie a manivelei, tamburul face două rotaţii.
La întinderea cablului roţile tamburului şi a manivelei se deconectează prin
intermediul dispozitivului de cuplare. Manivela derulatorului de asemenea se instalează în
poziţia „fără lucru”. Derulatorul are o curea de umăr pentru transportul pe umăr a
derulatorului.
Greutatea derulatorului fără cablu este de – 4,5 kg, capacitatea derulatorului – o
lungime de fabricaţie a cablului (500 ± 10 m).

172
 Cărucior pentru cablu este destinat pentru întinderea şi strîngerea tamburelor cu
cablu P – 271M (P - 271) şi P – 272, P – 296. el se compune din : şasiu, două roţi,
sistemul de transmisie, sistemul de cuplare şi axul tamburului.
Şasiul este format din două ţevi metalice paralele prinse între ele. La un capăt al
şasiului se găsesc două mînere pentru tracţiune, iar la celălalt capăt, două tije telescopice
fixate cu ştifturi cu rac. Cînd căruciorul trebuie transportat pe braţe se trag tijele
telescopice, care constituie astfel cea de-a doua pereche de mînere.
De şasiu sunt fixate suporturile şi lagărele pentru axa tamburului, dispozitivul
pentru închiderea lagărelor şi dispozitivul de frînare.
Dispozitivul de închiderea lagărelor este format din două zăvoare, un ax pe care
se află trei întinzătoare şi un mîner care se găseşte fixat pe bara din stînga şasiului. Cînd se
apasă pe mîner, zăvoarele se ridică şi eliberează lagărul, iar cînd mînerul se lasă liber,
zăvoarele fiind strînse de arc, se închid lagărele.
Dispozitivul de frînare este montat pe bara din dreapta a şasiului şi se compune
dintr-un mîner, cablul pîrghiei, tija cu discul de frînare, un întinzător şi un arc. Cînd se
apasă pe mîner, tija cu discul de frînare presează pe discul tamburului şi îl frînează, iar
cînd mînerul se eliberează, tija se depărtează de discul tamburului, lăsîndu-l să se
învîrtească liber.
Roţile căruciorului sunt montate pe osii, de care se prind cu ajutorul unor butoane
cu arc. Roata din stînga este prevăzută cu manivelă, care serveşte la înfăşurarea cablului
de pe loc.
Roţile sunt prevăzute cu gresoare pentru ungere.
Sistemul de transmisie se compune din două roţi dinţate şi un lanţ. Una din roţile
(cea mai mare), cuplată cu roata din stînga a căruciorului, transmite mişcarea, cu ajutorul
lanţului, la cea de a doua roată dinţată (mai mică), iar de la aceasta la axul tamburului.
Sistemul de cuplare se compune dintr-un mîner de schimbare, o bucşă cu arc,
introdusă în interiorul osiei, şi o pîrghie, prevăzută la un capăt cu o furcă ce acţionează
asupra tijei cu cap pătrat. Sistemul de cuplare face legătura dintre roata din stînga
căruciorului şi axul tamburului, pe timpul strîngerii cablului. În poziţia de lucru mînerul se
găseşte în adîncitura butucului roţii, iar capătul pătrat al tijei se introduce în axul
tamburului se trage mînerul în afară şi se roteşte cu 90 ° spre stînga sau spre dreapta.
Axul tamburului este prevăzut la un capăt cu un orificiu, în care se introduce
capătul pătrat al tijei de la roata din stînga atunci cînd se cuplează axul cu roata
căruciorului. În celălalt capăt al axului se găseşte o piedică cu arc.
Montarea tamburului pe cărucior se execută în următoarea ordine:
- se introduce axul în tambur;
- se potrivesc plăcile de ghidaj în dreptul capetelor axului tamburului;
- se ridică în sus mînerele şasiului;
- se apasă pe mînerul dispozitivului pentru închiderea lagărelor, ca
lagărele să se deschidă, şi să primească axul tamburului;
- se eliberează mînerul dispozitivului de închidere;
- se lasă şasiul în jos, apăsînd pe mînerele acestuia, pentru ca axul cu
tamburul să alunece pe plăcile de ghidaj în lagăre.

173
 Tamburul se aşează pe cărucior în aşa fel, încît cablul să se desfăşoare pe
deasupra. Pe timpul desfăşurării cablului axul se decuplează de roata căruciorului, pentru
ca tamburul să se învîrte liber.
Scoaterea tamburului de pe cărucior se execută în următoarea ordine:
- se decuplează roata din stînga a căruciorului de axul tamburului, cu
ajutorul mînerului de schimbare;
- se ridică în sus de mînerele şasiului, sprijinindu-se căruciorul pe capetele
tijelor telescopice;
- se pasă scurt pe mînerul dispozitivului pentru închiderea lagărelor şi, cu
o mişcare bruscă spre înainte, se ridică de mînerele şasiului pînă aproape
de poziţia verticală.
Căruciorul pentru cablu este tras de către un singur militar ; în teren greu (în
munţi, pe zăpadă) acesta poate fi tras de către doi militari.
Cînd pentru întinderea sau pentru strîngerea cablului nu se poate deplasa pe roţi,
căruciorul poate fi transportat ca o targă de către doi militari, scoţîndu-se tijele telescopice
din ţevile şasiului.

174
TEMA: Nr. 2. Cabluri de campanie

LECŢIA: Nr. 2. Exploatarea liniilor din cabluri de campanie.

BIBLIOGRAFIE: 1. Îndrumar pentru întinderea şi deservirea în exploatare a liniilor

prin cablu de campanie.
2. Instrucţiuni pentru construcţia liniilor din cablu de campanie.
3. Manualul sergentului transmisionist.

1. Reguli de construcţie a liniilor din cablu de campanie

a. GENERALITĂŢI
Liniile de comunicaţii din cabluri de campanie sunt destinate realizării legăturilor
pentru transmisiile telefonice, telegrafice, de date, şi pentru acţionarea de la distanţă a
staţiilor de radio.
După destinaţie cablurile de campanie se împart:
Cabluri de campanie uşoare (P-274M, P-275, P-274) care se utilizează la
organizarea legăturilor la distanţe comparativ mici;
 Cabluri de campanie la distanţă mare (P- 271, P-271M, P-270, P-296M )
care se utilizează la organizarea legăturilor la distanţe mari;
 Cabluri de campanie de distribuire şi unire intre autospeciale (VSC- 5x2,
TTVC –5x2, PTRC –5x2, 10x2, 20x2). Sînt predestinate pentru asigurarea legăturii
telefonice interne la P.C., între elementele CT a PC.
Cablurile enumerate mai sus comparativ cu staţionare sînt uşoare, desfăşurate şi
strîse într-un scurt timp, se utilizează de mai multe ori.

175
 Liniile desfăşurate din acest cablu se desfăşoară de fiecare dată pe un timp de
obicei scurt (P-270, P-296 fac excepţie). Pentru asigurarea legăturilor sigure cablurile de
campanie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

 Caracteristicile electrice să corespundă cerinţelor tehnice în vigoare;

 Să fie protejate de influenţa deferitor factori de acţiune (mecanici, raze solare şi
radiaţie);
 Să fie comozi în exploatare şi deservire.

b. REGULI DE BAZĂ ÎN CONSTRUCŢIE

Cablul de campanie se întinde pe pămînt sau pe suporturile existente. În apropierea

staţiilor telefonice, în cadrul punctelor de comandă, la trecerile peste drumuri, în raioanele
unde sunt probabile acţiuni cu tancuri sau în teren descoperit şi uscat, pe porţiunile expuse
deranjamentelor, cablul se îngroapă în şanţuri adînci de 20 – 40 cm, în funcţie de sol,
adîncimea fiind mai mare la solurile slabe.

Pentru a i se putea identifica cu uşurinţă traseul, porţiunea de linie îngropată se

maschează din loc în loc cu mijloace improvizate.

Liniile din cablu de campanie care vin la staţii telefonice sau la centrele de
transmisiuni instalate în păduri pot fi întinse în pădure pe suporturi naturale, la o înălţime
de cel puţin 4 m.

În teren descoperit şi uscat liniile se întind direct pe pămînt, fiind interzisă ridicarea
cablului pe suporturi. Cînd este posibil, cablul se maschează folosindu-se mijloacele
existente în zonă sau umbra rîpelor şi a şanţurilor.

Din loc în loc linia se consolidează folosindu-se brazde, obiecte din teren sau ţăruşi
improvizaţi, printr-un nod optar.

Cînd linia se întinde pe pămînt cablul trebuie astfel desfăşurat, încît să urmeze
formele terenului.

La întinderea liniilor din cablu greu tamburele se lasă pe traseu, servind la

susţinerea semimufelor de legătură. Tamburele trebuie aşezate în locuri bine mascate sau
în gropi care se acoperă cu mijloace existente în zonă, pentru a nu contrasta cu terenul
înconjurător. Locaşul tamburului în care sunt fixate semimufele de legătură va totdeauna
deasupra nivelului pămîntului.

176
 Dacă din diferite motive tamburele nu pot fi lăsate pe traseu, semimufele de
legătură se suspendă pe suporturile existente sau existente sau improvizate şi se
maschează.

La construcţia liniilor din cablu greu pe suporturi naturale, semimufele de legătură

se suspendă pe suporturi, iar tamburele se îngroapă sau se aşează în locuri cît mai uscate,
în apropierea suportului de susţinere a semimufelor de legătură.

Liniile din cablu uşor se întind, de regulă, la o depărtare de cel puţin 100 m de căile
de comunicaţie şi de liniile permanente aeriene, iar liniile din cablu greu – cel puţin 25 m
de acestea. La nevoie este permisă întinderea cablului în şanţurile drumurilor sau agăţarea
lui pe stîlpii liniilor permanente aeriene. În acest ultim caz , agăţarea cablului uşor se face
la distanţa de 1,5 m de traversă (consolă) inferioară, fixîndu-se printr-o singură înfăşurare
în jurul stîlpului şi legîndu-se în buclă la fiecare al cincilea stîlp.

Agăţarea cablului greu pe suporturi (inclusiv de stîlpii liniilor permanente aeriene)

se face cu ajutorul cîrligelor.

Dacă pe traseul pe care se construieşte o linie din cablu uşor de campanie sunt deja
întinse alte circuite, linia ce se construieşte trebuie să se găsească la cel puţin 50 m
depărtare de liniile existente.

Este interzisă construcţia liniilor din cablu simple pe o adîncime de 5 km înapoia

limitei dispozitivului propriu.

În această fîşie, liniile duble din cablu se întind astfel, încît cele două conductoare
să se găsească la cel puţin 50 cm unul de celălalt şi să se încrucişeze din 50 în 50 m.

În situaţii deosebite, cînd este obligatorie construcţia unei linii simple, aceasta va fi
orientată perpendicular pe limita dinainte; priza de pămînt trebuie să se găsească la cel
puţin 500 m de această limită, pe direcţia de construcţie.

Pe o adîncime de 500 m de la limita dinainte a dispozitivului propriu este interzisă

construcţia liniilor din cablu uşor, paralele cu frontul. Cînd apare nevoia unei asemenea
legături, cablul se întinde după cum se arată în figură.

Cablul întins în apropierea limitei dinainte a dispozitivului propriu trebuie să aibă

izolamentul bun. Liniile din această fîşie vor fi controlate cel puţin de trei ori în 24 ore.
Controlul se execută de către centraliştii (abonaţi), prin transmiterea apelului şi prin
cinvorbiri pe liniile respective.
177
 Subunităţile de construcţii linii cablu trebuie să fie în măsură să acţioneze cu
pricepere în teren infectat.

Se va evita însă, pe cît este posibil, construcţia liniilor din cablu de campanie prin
raioanele infectate şi minate. Pentru aceasta este necesar să se cerceteze itinerarele de
deplasare şi traseele folosite pentru întinderea liniilor, iar subunităţile de construcţii linii să
fie informate şi despre rezultatul cercetării executate de către subunităţile de alte arme.

În tranşee şi în şanţuri de construcţie cablul se întinde şi se fixează pe pereţii

acestora pe direcţia inversă de deplasare a inamicului. Dacă din diferite motive nu poate fi
întinsă pe taluzul acesteia din spate al tranşeii se va folosi barema acesteia.

Sunt interzise aşezarea cablului pe fundul tranşeii sau al fundul tranşeei sau al
şanţului, precum şi agăţarea lui pe suporturile liniilor din cablu existente deja în tranşeea
sau în şanţul respectiv.

La intersecţia tranşeelor sau a şanţurilor de comunicaţie cablul se trece pe fundul

acestora şi se acoperă cu scînduri.

În cadrul nodurilor de transmisiuni, cînd legătura se realizează pe căi diferite pentru

transmitere şi pentru recepţie, cablurile se întind în şanţuri, grupate, pe sensuri de legătură.

În teren mediu frămîntat cablul se întinde ca şi în teren şes, cu particularităţile

impuse de existenţa vigoarelor şi a rîpelor. Dacă vigoarele sau rîpele au o deschidere mai
mare de 80 m – în cazul cablului uşor, şi mai mare de 50 m – în cazul cablului greu, cablul
se întinde pe jos şi se fixează pe ambele părţi şi pe fundul vigoarei (rîpei)cu ajutorul
ţăruşilor improvizaşţi sau abrazdelor.

Peste vigoare sau rîpele cu o deschidere mai mică de 80 m – în cazul cablului uşor,
şi mai mică de 50 m – în cazul cablului greu, cablul se trece aerian.

Pe ambele maluri ale rîpei sau ale vigoarei cablul uşor se fixează de ţăruşi
improvizaţi, aşa după cum este reprezentat în figură.

În terenuri mlăştinoase şi umede liniile din cablu care nu intră în bătaia artileriei (în
special cele din cablu uşor) se întind pe suporturi naturale sau improvizate (bolovani,
moviliţe), astfel încît cablul să nu atingă solul.

Raioanele mlăştinoase cu suprafaţă mică supuse loviturilor artileriei se ocolesc.

178
 De regulă, pe timpul noroaielor, în teren descoperit cablul se suspendă pe suporturi
existente sau ţăruşi improvizaţi. Cablul se întinde, de-a lungul drumurilor sau potecilor
care uşurează întinderea, întreţinerea şi strîngerea liniei.

În pădurile aflate sub acţiunea focului artileriei inamice cablul se întinde, de regulă,
pe pămînt, fixîndu-se de trunchiurile copacilor şi de tufe, pentru a-l proteja împotriva
suflului exploziilor.

La întinderea liniei pe copaci cablul se ridică cu ajutorul furcii la cel puţin 3 m

înălţime şi se agaţă de cioturi sau de crengi, cît mai aproape de trunchiul copacilor. Cablul
uşor se fixează la fiecare 400 – 500 m, iar cablul greu la fiecare 250 m, aşa cum se arată în
figură. Cablul greu se poate fixa şi cu ajutorul cîrligelor.

Cînd se trece de la întinderea unei linii de pe pămînt pe suporturi şi invers, cablul

trebuie ancorat la baza primului şi ultimului suport, aşa după cum este reprezentat în
figură.

Pentru uşurarea controlului pe liniile construite aerian, din kilometru în kilometru

(la sfîrşit de bobină din cablu uşor), se execută un nod de control, iar la cablul greu
semimufele de legătură se coboară la înălţimea de 1 – 1,5 m.

Cînd cablul se întinde pe suporturi naturale sau improvizate se asigură o fleşă de

protecţie pe fiecare deschidere a traseului. Mărimea săgeţii pentru diferite distanţe dintre
două suporturi este arătată în tabelul de mai jos.

Distanţa dintre Distanţa dintre

două suporturi Săgeata două suporturi Săgeata
(m) (m)

Pînă la 35 50 50 – 60 110-120

35 – 40 50 – 60 60 – 70 140 – 160

40 40 - 90 70 - 80 180 - 200

Ridicarea cablului pe suporturi şi coborîrea lui, precum şi executarea unor

diferitor operaţii de consolidare se execută cu ajutorul furcii de ridicat.
179
Furca de ridicat cablu se compune dintr-o prăjină lungă de 365 cm, terminată la unul din
capete cu o armătură metalică prevăzută cu: o crăcană, un vîrf drept, un vîrf întors, un ochi
şi un cîrlig. Părţile armăturii se folosesc astfel:
 crăcana, la prinderea cablului în furcă;
 vîrful drept, la prinderea cîrligelor de pomi;
 vîrful întors, la înfăşurarea cablului pe suporturi;
 ochiul de jos, la purtarea cablului;
 cîrligul, la tragerea de pe suporturi şi la îndoirea crengilor.
Cablul se introduce în ochiul de jos, astfel încît cîrligul să nu fie îndreptat spre
suport.
Pe timpul lucrului furca se prinde cu o mînă dinspre suport de partea de jos, iar cu a
doua mînă, de deasupra acesteia. Furca cu vîrful puţin înclinat înainte şi lateral, în partea
opusă suportului.
După ce furca a trecut de suport se ridică cu putere în sus. Întinzătorul slăbeşte
puţin cablul şi apoi îl întinde, trăgînd către el şi către suport. Distanţa dintre ridicător şi
întinzător nu trebuie să fie mai mică de 5 m, pentru a evita tragerea vîrfului furcii în jos.
Cînd se întrebuinţează două furci, cea de a doua furcă, mînuită de un alt militar,
foloseşte tragerea crengilor în jos, în timp ce ridicătorul, cu ajutorul primei furci, aşează
cablul peste crengi, aşa cum s-a arătat mai sus.
Trecerea de la liniile din cablu special la linii de alt tip e execută cu ajutorul
regletelor de linii.
Cînd se trece la linii din cablu uşor sau greu, regleta de linii se aşează în poziţie
verticală, pe o scîndură înfiptă în pămînt, într-o groapă care se acoperă cu un capac din
scîndură sau din crengi groase. Cînd trecerea se execută de la linii din cablu special la linii
permanente aeriene, regleta de linii se fixează pe stîlp, iar cablul de la suprafaţa pămîntului
şi pînă la regletă, se prinde de stîlp cu ajutorul unor cîrlige şi se protejează cu un jgheab
din scîndură.
Localităţile, staţiile de cale aferată, podurile şi alte elemente care pot constitui
obiective pentru artileria şi aviaţia inamicului trebuie ocolite.
În localităţile care nu pot fi ocolite, liniile vor fi întinse prin cartierele mărginaşe,
pe străzile mai puţin circulate, prin grădini şi parcuri, evitîndu-se clădirile înalte,
obiectivele probabile ale artileriei şi ale aviaţiei inamicului, zonele supuse incendiilor.
La construcţia liniilor prin localităţi cablul se poate agăţa pe garduri, pe pomi sau
pe stîlpii liniilor permanente aeriene. La nevoie, cablul poate fi suspendat şi pe zidurile
clădirilor nelocuite, evitîndu-se balcoanele, acoperişurile, jgheaburile sau orice alte locuri
care ar putea duce la degradarea izolamentului cablului.

180
 Este interzisă agăţarea cablului de suporturile liniilor de înaltă tensiune sau a
reţelelor de iluminat.
Cînd linia se construieşte pe garduri, cablul trebuie ridicat în dreptul porţilor la o
înălţime de cel puţin 5 m, folosindu-se suporturi improvizate. La nevoie, cînd sunt
posibilităţi, cablul poate fi trecut pe jos îngropat.
Dacă pe un traseu de linie permanentă aeriană urmează a fi întinse mai multe
circuite din cablu uşor, se pot folosi reglete cu role, prinse orizontal sau vertical pe stîlpii
liniei permanente.
Pentru întinderea unei linii din cablu greu pe suporturi din beton sau metalice se
folosesc ştreanguri improvizate care se întind între două suporturi alăturate şi de care se
agaţă cablul, aşa cum se arată în figură.
Dacă linia din cablu greu se întinde pe copaci, iar distanţa dintre copaci este mai
mare ca 50 m, cablul se poate fixa fie cu ajutorul ştreangurilor improvizate fie cu ajutorul
cîrligelor, în ambele părţi ale deschiderii, evitîndu-se în al doilea caz, pe cît este posibil,
suspendarea semimufelor de legătură între cele două suporturi.
Construcţia liniilor din cablu de campanie pe timp de iarnă prezintă următoarele
particularităţi:
 transportul materialelor, întinderea şi strîngerea cablului se execută folosindu-se
frecvent schiurile, săniuţele şi alte mijloace care să uşureze deplasarea pe zăpadă;
 lucrul se desfăşoară în cea mai mare parte pe timp de întuneric, numărul orelor
de lumină fiind mai mic iarna decît în celelalte anotimpuri; pentru lucrul pe timp de zi se
vor folosi costume de mascare;
 deplasarea grupelor se face după azimut, orientarea fiind îngreunată de viscole şi
de zăpada care acoperă reperele din teren;
 microreceptoarele şi pilele telefonice ale telefoanelor folosite la construcţia
liniilor trebuie protejate împotriva umezelii şi a temperaturilor scăzute;
 executarea trecerilor îngropate, îngropare cablului în cadrul centrelor de
transmisiuni şi a altor puncte obligate, precum şi folosirea prizelor sunt îngreunate de
pămîntul îngheţat;
 trebuie luate măsuri pentru prevenirea scăderii capacităţii de lucru a militarilor
din subunităţile de construcţii linii cablu.
Pe timp de iarnă traseul se stabileşte mai întîi pe hartă, după care se precizează
obligatoriu în teren, prin recunoaşteri.
De regulă, iarna cablul se îngroapă în zăpadă numai dacă are izolamentul bun. În
caz contrar linia se întinde pe suporturi.
Cînd cablul se îngroapă în zăpadă, traseul se marcheză cu mijloace improvizate, la
distanţe care să permită identificarea cu uşurinţă a acestuia.

181
 Pentru întinderea şi strîngerea cablului greu pe zăpadă, căruciorul se poate monta
pe schiuri după cum este arătat în figură.
Construcţia liniilor din cablu de campanie pe timpul nopţii şi în condiţii de
vizibilitate redusă constituie procedeul principal de lucru al subunităţilor de construcţii
linii în lupta modernă.
Construcţia liniilor din cablu de campanie pe timpul nopţii şi în condiţii de
vizibilitate redusă prezintă următoarele particularităţi:
 orientarea în teren se execută cu greutate, iar deplasarea se face de regulă după
azimut, folosindu-se busole cu cadran fosforescent;
 pentru menţinerea legăturii în cadrul subunităţilor militarii vor lucra mai grupat
decît pe timp de lumină, la distanţe mai mici unul de altul;
 deplasarea mijloacelor de transport auto se face cu luminile mascate şi cu viteze
mici; pe timpul popririlor de durată mai mare sunt indicate stingerea luminilor şi părăsirea
drumurilor;
 lucrul pe timp de noapte, în special în apropierea limitei dinainte, se execută în
linişte, evitîndu-se zgomotele care pot uşura cercetarea inamicului;
 pentru întreţinerea liniilor pe timp de noapte se folosesc echipe formate fiecare
din cel puţin doi militari; pe traseele importante, pe timp de noapte se execută continuu
serviciul de patrulare.
La lucrul pe timp de noapte, pentru executarea nodurilor şi a controlului trecerilor
se folosesc mijloace de iluminat protejate împotriva cercetării inamicului.
Pentru uşurarea controlului lor pe timp de noapte, nodurile marcate cu mijloace
improvizate, vizibile pe întuneric de la distanţe mici.
În păduri, noaptea, pentru marcarea traseului se folosesc semne pe copaci, vizibile
din ambele sensuri de întinderea liniei.
La lucrul pe timp de noapte se numesc militari care, pe lîngă atribuţiile ce le au în
cadrul grupei (echipei), execută observare şi ascultarea. La apariţia indicilor de atac aerian
subunitatea este alarmată, se sting toate luminile, iar lucrul se continuă pe întuneric.
Toate liniile întinse noaptea trebuie verificate în zorii zilei următoare, înlăturîndu-
se defecţiunile constatate.
Cînd pe o linie de cablu se constată repetarea nejustificată a unor deranjamente
trebuie organizată paza neîntreruptă a circuitelor.
De regulă porţiunile de teren infectate radioactiv, cu substanţe toxice de luptă, sau
cu mijloace bacteriene se ocolesc. Cînd nu este posibil acest lucru, întinderea şi strîngerea
liniilor se execută folosindu-se mijloacele individuale de protecţie şi intensificîndu-se
cercetarea de radiaţie şi chimică.

182
 La trecerea porţiunilor infectate radioactiv şi cu substanţe toxice de luptă trebuie să
se determine timpul necesar de lucru în asemenea condiţii. Tot odată, se vor evita
formarea prafului, executarea lucrului din poziţia culcat, servitul mesei, fumatul şi odihna.
Pentru înlăturarea deranjamentelor în teren infectat se vor folosi mijloacele
individuale de protecţie, iar lucrul se va executa numai cu mănuşi.
După trecerea printr-un raion infectat comandantul subunităţii de construcţii linii va
lua imediat măsuri pentru executarea tratării sanitare parţiale a personalului şi pentru
dezactivarea, degazarea şi dezinfectarea parţială a armamentului, a materialelor de
transmisiuni şi a mijloacelor de transport
c. EXECUTAREA TRECERILOR
Trecerile se pot executa aerian, prin apă, îngropat sau prin locuri speciale.
Traversarea unui drum nepietruit se execută aerian sau îngropat. În cazul trecerii
îngropate, cablul se aşează într-un şanţ adînc de 15 – 20 cm, care se prelungeşte de ambele
părţi ale drumului pe cel puţin 25 m. Şanţul se acoperă apoi cu pămînt care se bătătoreşte.
La capetele şanţului cablul se ancorează de ţăruşi improvizaţi.
Porţiunea de cablu care se îngroapă trebuie să aibă izolamentul bun şi să nu
prezinte noduri.
Dacă drumul este prevăzut pentru circulaţia maşinilor grele pe şenile şi a tancurilor,
adîncimea şanţului va fi de 20 – 40 cm.
Cînd traversarea unui drum nepietruit se execută aerian, cablul ridicîndu-se la o
înălţime de cel puţin 5 m, folosindu-se suporturile existente (stîlpi, copaci) sau
improvizate.
Traversarea unui drum pietruit sau asfaltat se execută, de regulă, prin tuburile de
scurgere a apelor sau pe sub podeţe. Podurile mai mari, care pot constitui obiective pentru
artileria şi aviaţia inamicului, trebuie evitate.
La trecerea pe sub podeţe cablul se agaţă de platforma acestora. Cablul trecut prin
tuburile de scurgere a apelor se fixează în ambele părţi ale tubului, aşa cu se arată în
figură.
Cînd nu sunt asemenea posibilităţi trecerea se execută aerian, cablul ridicîndu-se la
o înălţime de cel puţin 5 m. Este interzisă distrugerea părţii carosabile a drumurilor
pietruite sau asfaltate pentru executarea trecerilor.
La trecerea aeriană este necesar să se asigure la unul din capetele trecerii o rezervă
de 10 – 15 m de cablu, necesară uşurării înlăturării deranjamentelor.
Pe timpul traversării drumurilor cu trafic intens un militar din grupă (echipă) va
supraveghea circulaţia şi va avertiza atît pe şoferi, cît şi personalul care execută trecerea.
Traversarea căilor ferate neelectrificate se face prin tuburile de scurgere a apelor,
pe sub podeţe, pe sub şine sau aerian. În timp de pace, trecerile pe sub şine şi trecerile

183
aeriene se vor executa numai în prezenţa unui reprezentant al organelor locale care
răspund de întreţinerea căii ferate respective.
Pentru trecerea cablului pe sub şine se sapă o rigolă la mijlocul distanţei dintre
două traverse prin care se introduce cablul.
Este indicat ca trecerea pe sub şine să se execute atunci cînd desfăşurarea cablului
de pe o bobină sa terminat în imediata apropiere a căii ferate. Dacă bobina nu este complet
desfăşurată, iar cablul uşor prezintă noduri, se poate tăia cablul la cel mai apropiat nod. În
ambele situaţii capătul cablului desfăşurat se trece prin rigola dintre cele două traverse şi
se înnoadă cu capătul cablului de pe o altă bobină, trecută dincolo de calea ferată.
În situaţia în care bobina ajunsă la calea ferată nu este complet desfăşurată, iar
cablul nu prezintă noduri, se trece o bobină nouă dincolo de calea ferată, se începe
desfăşurarea acesteia, iar capătul cablului se introduce prin rigolă şi se înnoadă cu cablul
de pe bobina desfăşurată incomplet. Tamburul cu cablu nedesfăşurat rămîne lîngă calea
ferată unde se maschează sau se îngroapă.
Dacă linia urmează să fie echipată cu aparatură de curenţi purtători sau de telegrafie
tonală, precum a evita înrăutăţirea caracteristicilor electrice ale liniei nu este indicată
lăsarea bobinei nedesfăşurată pe traseu. În acest caz cablul de pe bobină va fi întins pe o
cale ocolitoare, aşa fel încît desfăşurarea bobinei să se termine la locul de trecere.
Este interzisă tăierea cablului pentru uşurarea trecerii dacă acesta nu prezintă
noduri. Nu este permisă tăierea cablului greu sub nici o formă.
În rigolele amenajate pentru trecere pe sub şine cablul va fi întins pe un strat de
pămînt afînat, va fi acoperit cu un alt strat din acelaşi pămînt, peste care se va aşeza apoi
balastul rezultat din săparea rigolei,
În ambele părţi ale căii ferate cablul se îngroapă pe porţiune de cel puţin 15 m şi se
ancorează cu ţăruşi improvizaţi.
Aşezarea cablului sub şinele de cale ferată trebuie astfel executată, încît să se evite
tăierea lui la trecerea trenurilor. Este interzisă introducerea cablurilor prin locurile de
îmbinare a raiurilor de cale ferată.
Trecerea aeriană a căilor ferate neelectrificate se execută la o înălţime de cel puţin
7,5 m, folosindu-se suporturi existente, iar în lipsa acestora, mijloace improvizate (pari
ancoraţi cu frînghii sau cablu reformat), aşa cu se arată în figura 2.16.

184
 Fig. 2.16 Trecerea aeriană peste calea ferată, folosindu-se suporturi improvizate

Suporturile pentru trecerea aeriană trebuie să se găsească la cel puţin 3 m de o parte

şi de alta a căii ferate, iar ancorarea (cînd este cazul) se va face în aşa fel, încît să se evite
căderea lor peste calea ferată.

Traversarea liniilor de transport de energie electrică se execută, de regulă, îngropat

sau pe pămînt, perpendicular pe acestea şi prin intervalul pe unde conductoarele lor nu
prezintă noduri.

Liniile din cablu de campanie trebuie să treacă cît mai aproape de stîlpii liniei de
transport de energie electrică, însă la cel puţin 5 m distanţă de aceştia. Se recomandă ca
înainte şi după trecere să se conecteze transformatoare combinări circuite.

Traversarea liniilor de transport de energie electrică se poate face şi prin locurile pe

unde trec liniile permanente aeriene care sunt prevăzute cu plase de protecţie.

La predarea circuitelor la centrală (cros, telefon final) comandanţii subunităţilor

CLC trebuie să comunice despre executarea oricărei traversări a liniilor de transport de
energie electrică.

Trecerea liniilor din cablu de campanie peste liniile de tramvai sau de troleibuz în
funcţiune trebuie evitată. Cînd este necesară ea se execută numai în prezenţa delegatului
uzinei care alimentează sectorul de linie respectiv. Cablul trebuie să fie ridicat la înălţimea
de cel puţin 6 m.

185
 Pentru executarea trecerii peste linia de tramvai (troleibuz) capătul cablului se
prelungeşte cu o sfoară de cînepă foarte uscată care se aruncă peste firele liniei de tramvai
(troleibuz), aşa cum se arată în figura 2.17.

Fig. 2.17 Trecerea unei linii din cablu de campanie peste o linie de tramvai

Folosind o scară improvizată un militar prinde şi ridică sfoara cu ajutorul furcii de

ridicat; în acelaşi timp un alt militar trage cablul pe direcţia de construcţie; ca să nu atingă
firele linie de tramvai (troleibuz) cablul este ţinut de un militar în balconul (fereastra de la
etaj, copac) clădirii din partea opusă a străzii. Fixarea cablului din ambele părţi ale trecerii
se face de către militarii aflaţi în balcoanele sau ferestrele de la etaj ale clădirilor. La
trecere ambii militari trebuie să evite atingerea cablului de firele liniei de tramvai
(troleibuz).
Militarii care execută trecerea peste firele de tramvai (troleibuz) trebuie să lucreze
cu mănuşi de protecţie şi izolaţi faţă de pămînt.
Pe timpul construcţiei, în apropierea locului unde se execută trecerea se va asigura
avertizarea vehiculelor ce vin din ambele sensuri.
Traversarea liniilor permanente aeriene se execută îngropat sau aerian. În ultimul
caz, trecerea se face pe sub conductoarele liniei permanente, la cel puţin 1 m de acestea
(după cum este prezenta în figurile 2.18 și 2.19).

186
 Fig 2.18 Trecerea unei linii din cablu de campanie pe sub o linie permanentă aeriană,
folosindu-se suporturi improvizate

Fig 2.19 Trecerea unei linii din cablu de campanie pe sub o linie permanentă aeriană,
folosindu-se suporturile acesteia

Trecerea liniilor din cablu uşor peste cursurile de apă (lacuri) se execută aerian, cînd
cursul de apă (lacul) are o lăţime mai mică de 80 m, şi prin apă, cînd lăţimea este mai mare
de 80 m.

Trecerea liniilor din cablu greu se execută, de regulă, prin apă.

187
Pentru trecerile aeriene peste cursurile de apă (lacuri) se aleg locurile cu malurile cele mai
înalte, pe care se fixează suporturi improvizate, improvizate, îngropate pe o adîncime de
cel puţin 70 cm şi ancorate în partea opusă a apei. Dacă cursul de apă (lacul) este
navigabil, suporturile trebuie trebuie astfel alese, încît să asigure trecerea cablului peste
obstacol la o înălţime care să nu împiedice navigaţia.

La trecerile prin apă trebuie folosit cablul cu izolamentul bun. Cînd se construieşte o linie
din cablu uşor care trebuie să rămînă în funcţiune mai mult de 3 – 4 zile, este interzisă
executarea trecerii prin apă, chiar dacă cablul este nou.

La traversarea unui curs de apă (lac) porţiunea de cablu introdusă în apă trebuie să nu aibă
noduri, iar la cablul greu trebuie evitată introducerea în apă a seminufelor de legătură.

Dacă pentru cablul greu nu este posibil acest lucru, se vor lua măsuri pentru ermetizarea
suplimentară a semimufelor.

Cînd trecerea se execută prin apă cablul se fixează pe ambele maluri cu ajutorul ţăruşilor
improvizaţi.

Pentru ancorarea cablului greu se folosesc pe fiecare mal cîte doi ţăruşi cu diametrul
minim de 8 cm, care se îngroapă la cel puţin 50 cm. Cablul se înfăşoară pe ţăruşi în formă
de opt şi se îngroapă după cum se arată în figură.

Dacă viteza apei depăşeşte 0,5 m/s, cablul se ancorează pe fundul apei (lacului), pe diverse
greutăţi improvizate, legate la 5 – 10 m una de alta.

La trecerea peste cursurile de apă (lacuri) mai late de 200 m, traseul liniilor din cablu greu
se marchează pentru a fi uşor de identificat. În acest scop se folosesc mijloace improvizate
ca: plute din scîndură, bidoane sau sticle închise ermetic etc. marcarea se va face
obligatoriu în locurile unde au fost introduse în apă semimufele de legătură.

Traversarea cablului peste cursurile de apă (lacuri) se face cu bărci, cu şalupe sau cu alte
mijloace existente sau improvizate, capabile să reziste sarcinilor care se transportă.

Cînd peste un curs de apă trebuie să se execute mai multe treceri apropiate, acestea se vor
găsi la cel puţin 100 m una de alta.

Pentru fiecare linie importantă traversarea cursurilor de apă late se face pe 2 – 3 direcţii,
depărtate una de alta la 100 – 150 m. În locurile în care linia se conectează cu cablurile de

188
trecere se instalează pe fiecare mal cîte un post telefonic de control, care se asigură cu
rezervă de cablu şi cu mijloace de trecere.

Cînd cursul de apă (lacul) este îngheţat, indiferent de lăţimea sa, trecerea liniilor din cablu
se poate executa pe gheaţă, după ce comandantul grupei (şeful echipei) a verificat
rezistenţa acesteia.

Întinderea cablului pe suprafaţa gheţii se va face perpendicular pe cursul de apă.

Dacă gheaţa nu prezintă siguranţă la trecere, luîndu-se măsuri pentru prevenirea

accidentelor pe timpul trecerii militarilor peste cursul de apă. Cînd se prevede topirea
gheţii trebuie luate măsuri pentru evitarea tîrîrii şi a ruperii cablului de către sloiuri.

Fig. 2.20 Ancorarea cablului greu la mal (secţiune perpendiculară pe cursul apei)

189
 Fig. 2.21 Legarea greutăţilor la cablul de campanie uşor dublu conductor pentru trecerea
cursurilor de apă

Întinderea cablului de-a lungul podurilor este permisă numai pentru timp scurt şi în
situaţii speciale (urgenţă în realizarea legăturii, lipsa mijloacelor de trecere etc.). În acest
caz, cablul se desfăşoară de-a lungul părţii exterioare a balustradelor sau la marginea
podinei şi se fixează din loc în loc cu mijloace improvizate.

d. PREVENIREA ACŢIUNILOR PERICULOASE ALE LINIILOR DE

TRANSPORT DE ENERGIE ELECTRICĂ
În orice linie de cablu de campanie care trece prin apropierea unei linii de transport
de energie electrică se induc curenţi şi tensiuni perturbătoare, care în unele situaţii pot
deveni periculoase.

Sunt considerate periculoase pentru om tensiunile peste 50 V, în cazul curentului

continuu, şi peste 42 V, în cazul curentului alternativ (între faze) cu nulul legat la pămînt.

Distanţa dintre o linie de transport de energie electrică şi o linie din cablu de

campanie care determină limita zonei periculoase este arătată în tabelul de mai jos.

190
 Distanţa dintre linia de transport de
Tensiunea liniei de transport de
energie electrică şi linia din cablu de
energie electrică, (V)
campanie, (m)

10000 40

15000 60

20000 75

35000 100

60000 150

110000 200

220000 300

Distanţa dintre o linie de transport de energie electrică şi o linie electrică şi linie din
cablu de campanie, construite paralel, care determină limita zonei de perturbaţie a
legăturii, este prezentată în tabelul de mai jos.

Tensiunea liniei de transport de Distanţa dintre linia de transport de

energie electrică, (V) energie electrică şi linia din cablu de
campanie, (m)

10000 200

15000 250

20000 280

35000 370

60000 490

191
 110000 660

220000 750

Curenţii electrici pot provoca accidente grave dacă nu este luată în consideraţie
influenţa lor asupra personalului şi a tehnicii de transmisiuni.

Acţiunea curentului electric asupra omului depinde de o serie de factori, cum sunt:
intensitatea curentului, frecvenţa şi durata de trecere a curentului prin corpul omenesc,
rezistenţa fizică a omului.

Curenţii electrici cu o intensitate de peste 100 mA pot provoca accidente mortale.

Limita maximă superioară a intensităţii curentului considerată nepericuloasă pentru

om este de 10 mA în cazul curentului alternativ cu frecvenţa de 50 Hz şi de 50 mA în
cazul curentului continuu.

Valoarea rezistenţei corpului omenesc variază în limite largi, de la sute la sute de

mii de ohmi. Cu cît rezistenţa este mai mică, cu atît pericolul electrocutării este mai mare.

Pentru evitarea efectelor grave ale electrocutării este indicat să se evite atingerea
sursei de curent cu ambele mîini sau stabilirea contactului simultan cu sursa şi cu
pămîntul.

Cu cît curentul trece un timp mai îndelungat prin corp, cu atît sunt mai grave
urmările electrocutării. Din această cauză este indicată, în cazul electrocutării, izolarea
imediată a corpului omenesc de sursa de curent.

192
 Fig. 2.22 Un procedeu pentru efectuarea respiraţiei artificiale

Fig. 2.23 Un alt procedeu pentru

efectuarea respiraţiei artificiale

193
 În electrocutare un rol deosebit îl are starea persoanei care a venit în contact cu o
sursă de curent; cînd atenţia este încordată, acţiunea periculoasă a curentului este
diminuată, în timp ce electrocutarea prin surprindere de la aceeaşi sursă are urmări mult
mai grave.

Persoana electrocutată care nu mai prezintă semne de viaţă trebuie considerată ca

avînd o moarte temporară, provocată de dezorganizarea funcţionării organismului. Ca
atare trebuie luate măsuri imediate pentru acordarea primului ajutor.

Pentru ca ajutorul acordat să fie cît mai eficace este necesar să se ia următoarele
măsuri:

 evitarea căderii electrocutatului, dacă aceste se găseşte urcat pe stîlp (scară);

 scoaterea acestuia de sub tensiune prin tăierea (ruperea) circuitelor atinse,
folosindu-se mijloacele la îndemînă adecvate (coada lopeţii, cleşte cu mînerele izolate,
bucăţi de lemn uscat etc.);
 dacă după pierderea după o scurtă durată a cunoştinţei cel electrocutat îşi revine,
este necesar ca acesta să fie transportat de urgenţă la spital sau să fie consultat de un
medic;
 în cazul cînd şi-a pierdut cunoştinţa fără a-şi pierde însă respiraţia şi pulsul, cel
electrocutat trebuie dezbrăcat de haină şi aşezat comod în poziţia orizontală, pentru a putea
respira aer curat; persoanele din jurul său trebuie îndepărtate, iar pînă la sosirea medicului
i se va da să respire o soluţie de amoniac sau va fi stropit cu apă;
 dacă respiraţia este neregulată sau dacă aceasta a încetat, precum şi în cazurile în
care au încetat bătăile inimii şi pulsul, trebuie să se facă celui electrocutat respiraţie
artificială pînă la sosirea medicului.
În funcţie de numărul celor ce pot acorda ajutor medical unei persoane
electrocutate şi de starea acesteia, pentru efectuarea respiraţiei artificiale pot fi aplicate
mai multe procedee.

Cînd ajutorul poate fi acordat de mai mulţi oameni, cel electrocutat este dezbrăcat
şi aşezat pe spate, cu faţa în sus, avînd sub umeri ca reazem un sul din haine; limba i se
scoate şi este ţinută în afară. Cel ce trebuie să execute respiraţia artificială se aşează în
genunchi alături de cel electrocutat şi-i apucă mîinile din dreptul coatelor. Pentru inspiraţie
mîinile sunt ridicate în sus printr-o mişcare circulară, împreunîndu-se deasupra capului;
pentru expiraţie mîinile se duc în jos, în dreptul pieptului, lipite de coaste. Fiecare mişcare
de ridicare sau de coborîre a mîinilor se execută în cîte trei timpi.

Dacă pe timpul efectuării respiraţiei artificiale se aude u şuierat din pieptul celui
electrocutat sunt indicii că operaţia se desfăşoară normal.

194
 În caz contrar este necesar ca limba acestuia să fie scoasă şi mai mult afară.

Un alt procedeu pentru efectuarea respiraţiei artificiale constă în aşezarea celui

electrocutat pe pămînt, cu faţa în jos, cu o mînă întinsă şi cu cealaltă mînă sub cap, aşa fel
încît gura şi nasul să nu atingă pămîntul.
Cel ce execută respiraţia artificială se aşează în genunchi, astfel încît să cuprindă
între picioare coapsele celui electrocutat; cu ambele palme apasă cu greutate timp de două
secunde asupra părţii de jos a coastelor, mărind treptat presiunea, după care slăbeşte brusc.
Aceste mişcări trebuie repetate una după alta, cu aceeaşi intensitate şi în acelaşi ritm.
Pentru ca respiraţia artificială să dea rezultate nu este permisă întreruperea ei,
oricare ar fi procedeul adoptat.
Respiraţia artificială trebuie făcută în ritmul respiraţiei proprii şi nu va fi întreruptă
decît în momentul în care medicul stabileşte moartea celui electrocutat.
Pe timpul efectuării respiraţiei artificiale se vor lua măsuri ca cel electrocutat să fie
încălzit, folosindu-se cărămizi încălzite sau sticle cu apă fierbinte.
e. FOLOSIREA MULTIPLĂ A LINIILOR DIN CABLU DE CAMPANIE
Pentru reducerea numărului de circuite necesare între două puncte de comandă, fără
a reduce însă numărul căilor de legătură, liniile din cablu de campanie pot fi folosite
multiplu, cu ajutorul aparaturii de curenţi purtători, al aparaturii de telegrafiere tonală sau
a transformatoarelor combinări circuite.
Întrebuinţarea aparaturii de curenţi purtători şi a celei de telegrafie tonală se face
potrivit instrucţiunilor de descriere a aparaturii respective.
Cea mai simplă metodă pentru folosirea multiplă a liniilor din cablu de campanie o
constituie folosirea transformatoarelor combinări circuite.
Cu ajutorul transformatoarelor combinări circuite pot obţine fantomizarea,
suprafantomizarea şi bucla telegrafică.

195
 Fig. 2.24 Fantomizarea

Fantomizarea este cea mai simplă folosire multiplă a liniilor. Cu ajutorul a şase
transformatoare combinări circuite se pot obţine pe două linii trei circuite telefonice, dintre
care un circuit fantomă.

Circuitele fizice 1 şi 2 constituie conductoarele pentru circuitul fantomă.

Calitatea convorbirilor depinde în foarte mare măsură de echilibrarea celor două

circuite fizice.

Suprafantomizarea este metoda cu ajutorul căreia se obţine un circuit telefonic

suplimentar (suprafantomă) prin combinarea a două grupuri fantomă. Din cauza
dezechilibrului mare dintre conductoare, audiţia pe circuitul suprafantomă este de regulă
slabă, motiv pentru care un asemenea circuit se foloseşte mai ales pentru nevoile de
serviciu ale transmisioniştilor.

196
 Fig. 2.25 Suprafantomizarea

2. Activitatea subunităţilor CLC

a. Activitatea subunităţilor CLC pentru întinderea, amenajarea genistică,

întreţinerea şi strîngerea liniilor din cablu uşor
Construcţia liniilor din cablu uşor se poate executa, de regulă, cu grupa formată
din şapte militari sau cu o echipă din trei militari. În efectivul grupei nu a fost inclus
şoferul. Liniile simple sau din cablu dublu-conductor mai scurte ca 500 m pot fi realizate
şi de către un singur militar.

Cînd la realizarea unei linii concură mai multe grupe (echipe), pentru urgentarea
lucrului linia se poate împărţi pe secţiuni, lucrul executîndu-se simultan pe grupe(echipe),
pe fiecare secţiune în parte.

O grupă (echipă) va începe întinderea cablului de la staţia telefonică iniţială, iar

celelalte se vor deplasa repartizate. Mijloacele de transport vor rămîne la dispoziţia
grupelor (echipelor), în măsura în care se dispune de asemenea mijloace.

Grupa de construcţii linii cablu este condusă de către comandantul grupei, iar
echipa, de către şeful echipei numit dintre gradaţii sau soldaţii cel mai bine pregătiţi.

Comandantul grupei (şeful echipei) primeşte ordin de lucru verbal, indicîndu-i-se:

 datele strict necesare referitoare la acţionarea inamicului şi la misiunile trupelor

proprii;
 indicativele staţiilor telefonice (punctelor de comandă) între care se realizează
legătura;
 traseul liniei, locul staţiilor telefonice (punctelor de comandă) şi al posturilor
telefonice de control (cînd se organizează);
 felul liniei şi procedeul de construcţie;
 forţele şi mijloacele pe care le are la dispoziţie;
 particularităţile construcţiei liniei respective (dacă există);

197
  cînd începe construcţia şi cînd trebuie să fie terminată linia;
 unde şi cînd se va raporta despre executarea misiunii;
 raioanele probabile infectate radioactiv şi cu substanţe toxice de luptă;
 direcţiile cele mai accesibile tancurilor proprii şi ale inamicului;
 cum se va acţiona în cazul întîlnirii cu inamicul;
 activitatea grupei (echipei) după îndeplinirea misiunii;
 modul de hrănire a militarilor;
 locul comandantului de pluton şi înlocuitorul la comandă.
Cînd comandantul grupei (şeful echipei) participă la recunoaştere, primeşte unele
din aceste date pe timpul recunoaşterii.

După primirea misiunii, comandantul grupei (echipei) se deplasează împreună cu

grupa (echipa) la locul unde urmează să înceapă construcţia liniei, orientează pe scurt pe
militarii din subordine asupra misiunii primite, indicînd:

 indicativele staţiilor telefonice (punctelor de comandă) între care se realizează

legătura;
 traseul liniei, locul staţiei telefonice (punctelor de comandă) şi al posturilor
telefoniuce de control (cînd se organizează);
 felul liniei şi procedeul de construcţie;
 particularităţile de construcţie liniei respective (dacă există);
 cînd începe construcţia şi cînd trebuie terminată linia;
 raioanele probabile infectate radioactiv şi cu substanţe toxice de luptă, precum şi
modalitatea trecerii prin aceste raioane;
 direcţiile cele mai accesibile ale tancurilor proprii şi ale inamicului;
 cum se va acţiona în cazul întîlnirii cu inamicul;
 activitatea grupei (echipei) după îndeplinirea misiunii;
 unele indicaţii privind respectarea regulilor de protecţie a personalului şi a
materialelor pe timpul lucrului;
 anumite precizări suplimentare referitoare la atribuţiile militarilor din grupă
(echipă).
Cînd lucrul se execută pe grupe comandantul grupei dă comanda pentru începerea
construcţiei: „La material”.

La această comandă militarii se deplasează în pas alergător spre locul în care se

găsesc materialele de linii, de unde ridică:

 comandantul grupei – un telefon, o busolă, un aparat IP – 42 şi un indicator de

radioactivitate;
 militarii nr. 1 şi nr. 2 – cîte o bobină de cablu;
 militarul nr. 3 – un telefon şi o trusă a transmisionistului;
198
  militarul nr. 4 – o furcă de ridicat cablul, un echipament de ridicat pe stîlpi şi un
toporaş;
 militarul nr. 5 – o casma şi un tîrnăcop;
 militarul nr. 6 – un telefon şi o trusă a transmisionistului.
Celelalte materiale de linii rămîn în mijlocul de transport de care dispune grupa şi
se vor la nevoie.

După primirea materialelor grupa se adună în linie pe un rînd, comandantul grupei

verifică dotarea fiecărui militar, conduce grupa la locul unde se începe construcţia şi dă
comanda: „Începeţi lucrul”.

La comanda pentru începerea lucrului se execută următoarele:

Comandantul grupei:

 precizează în teren locurile de unde se începe construcţia liniei (şi eventual locul
postului telefonic de control);
 indică direcţia de întindere a cablului;
 conduce grupa pe timpul lucrului, urmărind ca activitatea acesteia să se
desfăşoare cît mai întrunit;
 ajută militarul nr. 3 la verificarea porţiunii întinse de linie; în caz de întrerupere a
legăturii ordonă militarului nr. 3 să localizeze şi să înlăture deranjamentul; pe timpul cît
militarul nr. 3 execută acest ordin ‚, comandantul grupei execută atribuţiile acestuia;
 indică l faţa locului modalitatea lucrului în teren infectat, precum şi trecerea prin
culoarele marcate în cîmpurile de mine;
 conduce acţiunile grupei în cazul întîlnirii cu inamicul;
 la terminarea lucrului verifică starea tehnică a linie şi raportează despre
îndeplinirea misiunii.
Militarul nr. 1:

 predă militarului nr. 6 capătul cablului (etichetat);

 după ce lasă o rezervă de cablu de circa 20 m începe desfăşurarea primei bobine
pe direcţia indicată de comandantul grupei;
 la terminarea desfăşurării unei lungimi de construcţie predă militarului nr. 3
capătul cablului, duce bobina goală la autocamion, aduce pe traseu cablul pentru o altă
lungime de construcţie şi reîncepe desfăşurarea acestuia;
Militarul nr. 2:

199
  execută aceleaşi atribuţii ca şi militarul nr. 1, prin rotaţii cu acesta; cînd se
construieşte linia dublă din cablu cu un singur conductor, militarul nr. 2 îndeplineşte
atribuţiile militarului nr. 1 concomitent cu acesta;
Militarul nr. 3:

 se deplasează în urma militarilor nr. 1 şi nr. 2; verifică starea cablului şi execută

nodurile necesare;
 verifică telefonic după fiecare sfîrşit de bobină porţiunea de linie întinsă şi
comunică la punctul iniţial numărul bobinei desfăşurate, locul din teren unde sa ajuns,
greutăţile întîmpinate şi eventualele nevoi;
 cînd constată deranjament pe linie controlează linia din bobină în bobina spre
punctul iniţial, localizează deranjamentul şi ia măsuri pentru înlăturarea acestuia;
 la ordinul comandantului grupei, instalează postul telefonic de control, la care
rămîne pentru întreţinerea liniei.
Militarul nr. 4 şi nr. 5:

 lucrînd împreună de regulă în urma militarului nr. 3, aşează cablul pe pămînt

astfel, încît acesta să urmeze relieful terenului; consolidează şi maschează linia;
 înlătură eventualele răsuciri ale cablului desfăşurat;
 ridică, la nevoie, cablul pe suporturi;
 execută trecerile.
Militarul nr. 6:

 dacă linia nu se introduce la început în centrala (cros), primeşte capătul cablului,

conectează şi postul telefonic de control telefonul la linie, ajută la verificarea acesteia,
primeşte şi notează comunicările pe linie;
 localizează şi înlătură deranjamentele dintre punctul iniţial(sau alt punct stabilit
de către comandantul grupei);
 cînd linia se introduce în centrala (cros) predă capetele cablului centralistului
(operatorului cros), care urmează să execute toate operaţiile de verificare a liniei incluse în
atribuţiile militarului nr. 6; acesta va rămîne lîngă centrală (cros) pentru înlăturarea
deranjamentelor pe linie;
 dacă nu este stabilit ca linia să se introducă ulterior în centrală (cros), execută
adăpostirea staţiei telefonice şi îngroparea cablului pe 25 – 100 m, în funcţie de situaţie;
Pentru instalarea staţiei telefonice se pot folosi proprietăţile naturale ale terenului,
şanţurile, gropile de proiectile. În localităţi staţia telefonică poate fi instalată în subsolurile
clădirilor mai rezistente.

În teren şes şi descoperit se pot amenaja diferite locaşuri, în funcţie de situaţia

tactică şi de timpul la dispoziţie.

200
Fig. 2.26 Amenajarea unui locaş individual pentru o staţie telefonică

201
 Fig. 2.27 Amenajarea unui locaş de tragere în genunchi pentru o staţie telefonică

Şoferul:

 ajută la descărcarea bobinelor cu cablu de-a lungul traseului;

 execută ordinele comandantului de grupă;
Cînd grupa este constituită din şase militari atribuţiile nr. 5 se execută de către nr.
4, iar cele ale nr. 6 - de către nr. 5.

Cînd grupa este constituită din cinci militari, atribuţiile nr. 3 se execută de către
comandantul grupei, cele ale nr. 5 – de către nr. 4, iar cele ale nr. 6 – de către nr. 5.

În ambele cazuri, echiparea militarilor se face potrivit noilor atribuţii pe care le au

sau conform ordinului comandantului grupei.
202
 Cînd lucrul se execută pe echipe, militarii iau în primire următoarele materiale de
linii:

 militarul nr. 1 – o bobină de cablu şi un telefon;

 militarul nr. 2 – o trusă a transmisionistului, o furcă de ridicat cablul şi o cazma
(el îndeplineşte funcţia şi de şef al echipei);
 militarul nr. 3 – un telefon.
Militarii din echipă îndeplinesc următoarele atribuţii:

Militarul nr. 1:

 desfăşoară cablul de pe bobină;

 verifică după fiecare bobină porţiunea de linie realizată şi înlătură
deranjamentele ivite;
 ajută, la nevoie pe militarul nr. 2 la executarea trecerilor şi la ridicarea cablului
pe suporturi.
Militarul nr. 2:

 consolidează linia şi înlătură eventualele răsuciri ale cablului;

 execută nodurile;
 execută trecerile şi ridică cablul pe suporturi, ajută la nevoie pe militarul nr. 1.

Fig. 2.28 Amenajarea unui adăpost pentru o staţie telefonică pe o contrapantă

203
Fig. 2.29 Amenajarea unui adăpost pentru o staţie telefonică într-un şanţ de tragere

204
 Fig. 2.30 Amenajarea unei gropi de proiectil pentru o staţie telefonică

Militarul nr. 3:

 rămîne la punctul iniţial şi ajută la verificarea liniei;

 participă împreună cu militarul nr.1 la înlăturarea deranjamentelor ivite.
Cînd terenul şi situaţia permit, întinderea cablului se poate face şi din maşină. În acest caz
militarii nr. 1 şi nr. 2 aflaţi în caroseria maşinii, fixează derulatorul de una din lăzi cu
materiale sau de una din bănci şi urmăresc desfăşurarea cablului.

Comandantul grupei se deplasează de asemenea în caroseria maşinii, de unde

indică şoferului itinerarul de urmat şi viteza. Ceilalţi militari îşi îndeplinesc atribuţiile lor.

La terminarea întinderii liniei comandantul grupei (şeful echipei), după ce

raportează şefului său nemijlocit despre executarea acestei misiuni, organizează
întreţinerea liniei.

Pentru întreţinerea unei linii din cablu uşor pentru militarii din grupă se
repartizează astfel:

205
  comandantul grupei împreună cu militarul nr.1 şi cu şoferul rămîn la staţia
telefonică finală, constituind o echipă de control pe linie pentru înlăturarea
deranjamentelor;
 militarii nr. 2 şi nr. 4 se deplasează, către militarul nr. 3, cu care constituie o
echipă de control şi pentru înlăturarea deranjamentelor pe porţiunea de linie dintre postul
telefonic de control, şi staţia telefonică finală;
 militarul nr. 5 se deplasează la staţia telefonică iniţială, unde împreună cu
militarul nr. 6 constituie o echipă de control pentru pază şi pentru înlăturarea
deranjamentelor pe porţiunea de linie dintre staţia telefonică iniţială şi postul telefonic de
control.
Cînd pe linie nu se instalează post telefonic de control, secţiunile pentru pază şi
pentru întreţinere se delimitează de către comandantul grupei.

Cînd grupa este constituită din cinci militari, pentru întreţinerea unei linii din
cablu uşor, sarcinile se repartizează astfel:

 comandantul grupei, militarul nr. 1 şi şoferul rămîn la staţia telefonică finală,

constituind o echipă de control pentru pază şi pentru înlăturarea deranjamentelor pe linie;
 militarii nr. 2, nr. 4 şi nr. 5 constituie la staţia telefonică iniţială a doua echipă de
control pentru paza şi înlăturarea deranjamentelor.
Delimitarea secţiunilor pentru fiecare echipă se face de către comandantul grupei.

Dacă pentru desfăşurarea cablului de campanie uşor se foloseşte căruciorul,

militarii nr. 1 şi nr. 2 din grupă iau în primire de la maşina cu materiale căruciorul şi o
bobină, după care încep desfăşurarea cablului din punctul indicat de către comandantul
grupei.

După desfăşurarea primei bobine aceştia aduc pe traseu şi încep să desfăşoare o

nouă bobină – folosind de asemenea căruciorul.

Atribuţiile celorlalţi militari din grupă sunt aceleaşi ca şi în cazul întinderii liniei
fără ajutorul căruciorului. Cînd grupa este constituită din şase militari, iar construcţia liniei
trebuie să se execute cu ajutorul căruciorului militarul nr. 4 execută şi atribuţiile nr. 5, iar
militarul nr. 5 atribuţiile nr. 6.

Cînd grupa este constituită din cinci militari, atribuţiile nr. 3 se execută de către
comandantul grupei, cele ale nr. 5, de către nr. 4, iar cele ale nr. 6, de către nr. 5.

Dacă trebuie să se construiască o linie dublă folosindu-se căruciorul pentru cablu,

conductoarele se vor întinde în acelaşi timp de către două grupe, după regulile arătate mai
sus.
206
 Căruciorul pentru cablu poate fi folosit şi la întinderea liniei din maşină. În acest
caz, căruciorul va fi instalat în caroseria maşinii în aşa fel, încît să fie posibilă desfăşurarea
cu uşurinţă a cablului din mers.

În caroserie se vor deplasa militarii nr. 1 şi 2 precum şi comandantul grupei.

Liniile construite din cablu de campanie uşor se predau pentru exploatarea staţiilor
telefonice centrale, abonaţilor finali sau crosurilor. Întreţinerea liniilor se execută de către
subunităţile care le-au realizat.

Pentru întreţinerea unei linii din cablu de campanie uşor se organizează echipe de
control pe linie şi la nevoie, posturi telefonice de control.

Echipele de control pe linie se constituie de regulă din cîte doi militari. Misiunea
lor este să patruleze de-a lungul circuitului, să localizeze şi să înlăture deranjamentele pe
linie.

Patrularea de-a lungul circuitului se execută la ordinul comandantului grupei

(şefului echipei). Localizarea şi înlăturarea deranjamentelor de linie se face la cererea
militarului de la postul telefonic de control, sau la ordinul şefului staţiei telefonice centrale
(crosului sau abonatului final).

Înainte de a pleca pe linie, echipa de control trebuie să verifice dacă deranjamentul

nu sa produs chiar la staţia telefonică centrală (cros, abonatul final, postul telefonic de
control).

Cele mai frecvente deranjamente care pot apărea pe liniile din cablu de campanie
uşor sunt:

 ruperea conductorului (conductoarelor);

 scurgeri la pămînt;
 scurtcircuit între conductoarele cablului dublu conductor.
Deranjamentele pot fi întîmplătoare sau cauzate de către inamic. Deranjamentele
întîmplătoare pot apărea la noduri, în locurile unde cablul este prins de suporturi, la treceri,
pe porţiunile în care linia este îngropată sau trecută prin zăpadă.

Pentru stabilirea deranjamentului se începe controlul de la staţia telefonică centrală

(cros, abonat final) la postul telefonic de control (sau la celălalt abonat, cînd nu se
organizează post telefonic de control.).

207
 Fiecare echipă de control trebuie să execute de-a lungul porţiunii de linie
repartizate cel puţin două patrulări în 24 de ore şi obligatoriu ori de cîte ori se schimbă
condiţiile atmosferice. În teren muntos şi pe timp de iarnă controlul se va executa mai des.

La plecare echipa de control pe linie trebuie să aibă asupra sa un telefon, o trusă a

transmisionistului, una – două bobine cu cablu (în raport cu lungimea de construcţie şi de
felul liniei – simplă sau dublă) şi un filtru de linie (dacă linia este echipată cu aparatură de
curenţi purtători).

Înainte de plecare echipa de control verifică cu telefonul circuitul la intrarea în

centrală (cros), pentru a stabili felul deranjamentului. Dacă manivela inductorului se
învîrteşte greu, iar la apăsarea butonului de control sună soneria, rezultă că cele
conductoare ale liniei sunt scurtcircuitate.

Cînd manivela inductorului se învîrteşte cu uşurinţă, iar soneria nu sună la apăsarea

butonului de control, unul din conductoare este rupt.

Dacă la microfon se aud zgomote puternice şi continue, circuitul prezintă scurgeri

la pămînt.

Cînd un conductor este rupt, pentru localizarea deranjamentului este necesar ca

verificarea să se facă cu un telefon conectat în derivaţie (paralel) pe linie.

Dacă pe o porţiune de linie localizarea deranjamentelor este greoaie sau imposibilă,

cablul de pe acea porţiune se înlocuieşte.

După înlăturarea unui deranjament echipa de control pe linie trebuie să verifice din
locul deranjamentului starea legăturii în ambele sensuri. Dacă se constată că legătura sa
restabilit, echipa se înapoiază din punctul de unde a plecat.

Numărul posturilor telefonice de control de pe o linie de cablu uşor se stabileşte în

funcţie de tipul cablului şi de lungimea liniei. De regulă, posturile telefonice de control se
instalează la sfîrşit de bobină, la 5 – 6 km unul de altul. Fiecare grupă de construcţii linii
cablu poate instala unul sau două posturi telefonice de control.

Locul fiecărui post telefonic de control se stabileşte de către comandantul

subunităţii de construcţii, ţinîndu-se seama de porţiunile de linie pe care pot apărea mai
frecvent deranjamente, precum şi de posibilitatea de mascare.

208
 La fiecare post telefonic de control trebuie să se amenajeze adăposturi pentru
personal şi pentru materiale. Telefonul de la postul telefonic de control se instalează în
derivaţie pe circuit cu o rezistenţă de 1000 ohmi înseriată la telefon, conectată direct sau
printr-un filtru de linie cînd linia este echipată cu aparatură de frecvenţă.

Militarul de la postul telefonic de control răspunde de funcţionarea neîntreruptă a

liniei în sectorul sau de întreţinere. Dacă pe lîngă postul telefonic de control se mai găsesc
şi alţi militari care pot constitui o echipă de control pe linie, echipa se subordonează
militarului de la postul telefonic de control.

Militarul de la postul telefonic de control este obligat:

 să cunoască în orice moment starea şi traseul liniei în sectorul primit, locurile

deranjamentelor probabile, locul nodurilor şi al trecerilor;
 să raporteze comandantului grupei (şefului echipei) starea liniei, caracterul şi
durata deranjamentelor precum şi materialul de linii consumat;
 să execute dispoziţiunile şefului staţiei telefonice centrale (crosului) pe timpul
efectuării verificărilor şi a măsurilor pe linie;
 să trimită pe linie echipa de control pentru patrulare, pentru verificare şi pentru
înlăturarea deranjamentelor;
 să nu execute convorbiri pe linie în cazul cînd linia este ocupată de abonaţi.
Linia se strînge la ordinul şefului transmisiunilor (şefului axului sau al direcţiei de
transmisiuni).

În ordinul de strîngere trebuie să se indice termenul la care se va începe strîngerea

liniei, locul unde urmează să se regrupeze subunitatea după terminarea lucrului, itinerarul
de deplasare şi timpul cînd trebuie să sosească la locul stabilit.

Cînd situaţia impune strîngerea imediată a liniei, lucrul poate începe la ordinul
comandantului grupei (şefului echipei), cu aprobarea persoanei pentru care a fost
construită linia. În acest caz cel ce a ordonat strîngerea trebuie să raporteze de spre
aceasta, cu prima ocazie, şefului său nemijlocit.

În funcţie de situaţie, strîngerea liniei poate începe dintr-un singur punct sau
simultan din mai multe puncte.

Cînd grupa de construcţii trebuie să se deplaseze spre înainte, iar strîngerea liniei
din cablu urmează să se execute simultan din două puncte, se va produce astfel:

 grupa se împarte în două echipe;

209
  o echipă împreună cu mijlocul de transport se deplasează la punctul iniţial, de
unde începe strîngerea de către postul telefonic de control (către mijlocul liniei, cînd nu se
organizează post telefonic de control);
 a doua echipă începe strîngerea de la punctul final către postul telefonic de
control (către mijlocul liniei);
 la întîlnire, cele două echipe îmbarcă toate materialele în mijlocul de transport,
iar grupa întrunită se deplasează spre locul ordonat pentru a executa o nouă misiune.
Cînd grupa de construcţii linii trebuie să se deplaseze spre înapoi, iar strîngerea liniei din
cablu urmează să se execute simultan tot din două puncte, se va proceda astfel:

 grupa se împarte în două echipe;

 o echipă împreună cu mijlocul de transport începe strîngerea de la punctul final
către postul telefonic (către mijlocul liniei, cînd nu se organizează post telefonic de
control);
 a doua echipă începe strîngerea de la postul telefonic de control (mijlocul liniei)
către punctul iniţial;
 la terminarea lucrului grupa se adună în punctul iniţial, pentru a executa o nouă
misiune.
Cînd strîngerea unei linii din cablu uşor (în special a liniilor foarte lungi) trebuie
făcută din mai multe puncte, lucrul grupei se va desfăşura pe echipe; punctele de începere
a strîngerii şi succesiunea deplasării echipelor vor fi stabilite de către comandantul grupei
în funcţie de situaţie şi misiunile următoare.

Pe timpul strîngerii liniei se va urmări cu atenţie înfăşurarea cablului pe bobină în

aşa fel, încît să fie uşoară desfăşurarea ulterioară a acestuia. Nodurile existente pe fiecare
lungime de construcţie vor fi verificate, luîndu-se măsuri atît pentru refacerea lor, cît şi a
izolamentului distrus pe porţiuni mai mici ca 10 cm.

Construcţia liniilor din cablu uşor cu ajutorul mijloacelor mecanizate se va executa

potrivit regulilor prevăzute în instrucţiunile de descriere şi de exploatare a mijloacelor
mecanizate respective.

b. Activitatea subunităţilor CLC pentru întinderea, amenajarea genistică,

întreţinerea şi strîngerea liniilor din cablu greu
În funcţie de lungime, de situaţia tactică şi de teren, liniile din cablu greu pot fi
construite de către grupă, pluton sau companie. Subunitatea de bază este grupa de
construcţii linii cablu greu formată din 9 militari (în efectiv nu sunt incluşi şoferii). La
nevoie grupa poate acţiona şi cu efectiv redus (7 militari).

De regulă întinderea şi strîngerea liniilor din cablu greu se execută pe jos, cu

ajutorul căruciorului. Cînd se folosesc alte mijloace pentru construcţie (cărucioare dispuse
210
pe autocamioane, mijloace de transport amenajate special pentru întinderea şi strîngerea
cablului greu etc.), lucrul se desfăşoară potrivit instrucţiunilor ce însoţesc mijloacele de
transport respective.

Comandantul grupei (plutonului) primeşte ordinul de lucru verbal, indicîndu-i-se

de regulă datele necesare ca şi în cazul cablului uşor de campanie.

După primirea misiunii comandantul grupei de construcţii linii cablu greu se

deplasează, împreună cu grupa, la locul de unde urmează să înceapă construcţia liniei,
orientează pe scurt pe militarii din subordine asupra misiunii primite, dînd indicaţii.

După darea indicaţiilor, comandantul grupei dă comanda „La material”.

La această comandă, militarii se deplasează în pas alergător spre locul în care se

găsesc materialele de linii de unde ridică:

 comandantul grupei – un telefon, un cordon de control, o busolă, un aarat IP –

42 şi un indicator de radioactivitate;
 militarii nr. 1 şi nr. 2 – un cărucior pe care aşează o bobină cu cablu;
 militarii nr. 3 şi nr. 4 – al doilea cărucior cu o bobină de cablu;
 militarul nr. 5 – un telefon, un cordon de control şi o trusă a transmisionistului;
 militarii nr. 6 şi nr. 7 – o cazma, un tîrnăcop, un toporaş, două furci de ridicat, şi
dacă este cazul un cablu terminal şi o cazma.
Celelalte materiale de linii rămîn în mijloacele de transport de care dispune grupa şi
se vor lua la nevoie.

După primirea materialelor, grupa se adună în linie pe un rînd, comandantul grupei

verifică dotarea fiecărui militar, conduce grupa la locul de unde se începe construcţia şi dă
comanda „Începeţi lucrul”.

La comanda pentru începerea lucrului se execută următoarele:

Comandantul grupei:

 precizează în teren locul de unde se începe construcţiei liniei (eventual şi locul

postului telefonic de control);
 indică direcţia de întindere a cablului;
 conduce grupa pe timpul lucrului, urmărind ca activitatea acesteia să se
desfăşoare cît mai întrunit;
 indică la faţa locului modalitatea lucrului în teren infectat, precum şi trecerea prin
culoarele marcate în cîmpurile de mine;

211
  conduce acţiunile grupei în cazul întîlnirii cu inamicul;
 la terminarea lucrului verifică starea tehnică a liniei şi raportează despre
îndeplinirea misiunii.
Militarii nr. 1 şi nr. 2:

 desfac semimufa de legătură de pe tambur şi o predau militarului nr. 8, după care

încep desfăşurarea cablului;
 unul dintre cei doi militari trage căruciorul pe direcţia indicată de comandantul
grupei, în timp ce al doilea militar urmăreşte desfăşurarea cablului, asigură o rezervă de
cablu la treceri, consolidează provizoriu cablul acolo unde este nevoie (la treceri, în teren
frămîntat etc.) şi înlătură eventualele răsuciri ale cablului;
 în locurile greu de trecut căruciorul este tras de ambii militari, iar la nevoie este
purtat pe braţe, după ce i s-au scos în afară tijele telescopice;
 după desfăşurarea cablului de pe tambur, militarul nr. 2 scoate tamburul gol de pe
cărucior, se deplasează cu căruciorul pînă la maşină unde ia în primire o nouă bobină de
cablu şi revine înapoi pe traseul liniei;
 militarul nr. 1 aşează pe pămînt, în poziţie verticală, tamburul gol, desface
semimufa de legătură şi împreună cu militarul nr. 5 verifică porţiunea de linie realizată.

Militarii nr. 3 şi nr. 4:

 aduc pe traseu, cu ajutorul celui de-al doilea cărucior, o nouă bobină;

 predau militarului nr. 5 semimufa de legătură a bobinei respective, după care
încep desfăşurarea cablului, aşa după cum s-a arătat pentru militarii nr. 1 şi nr. 2;
 după desfăşurarea bobinei militarul nr. 4 se deplasează cu căruciorul pentru cu
căruciorul pentru a aduce o nouă bobină, iar militarul nr. 3 împreună cu militarul nr. 5
verifică porţiunea de linie realizată.
Militarul nr. 5:

 verifică împreună cu militarul nr. 1 sau cu nr. 3 porţiunea de linie realizată

cuplează semimufele de legătură de la capetele bobinelor şi le fixează pe discul
intermediar al tamburului;
 cînd constată în deranjamente pe linie, raportează de spre aceasta comandantului
grupei, care trebuie să ia măsuri pentru restabilirea legăturii.
Militarii nr. 6 şi nr. 7:

212
  lucrînd împreună, de regulă, în urma militarului nr. 5, aşează cablul pe pămînt,
astfel încît acesta să urmeze relieful terenului, consolidează şi maschează linia;
 maschează tamburele goale;
 înlătură eventualele răsuciri ale cablului desfăşurat;
 ridică, la nevoie, cablul pe suporţi;
 execută trecerile.
Militarul nr. 8:

 dacă linia nu se introduce de la început în centrală (cros), primeşte capătul

cablului, conectează telefoanele la ambele circuite cu ajutorul cablului terminal, ajută la
verificarea liniei, primeşte şi notează comunicările de pe linii;
 la terminarea construcţiei liniei raportează şefului pe care îl deserveşte, despre
realizarea legăturii şi predă (dacă este cazul) capătul cablului centralistului (operatorului
cros) de serviciu;
 dacă nu este stabilit că linia să se introducă ulterior în centrală (cros), execută
adăpostirea staţiei telefonice şi îngroparea cablului pe 25 – 100 m, în funcţie de situaţie;
 dacă capătul cablului se introduce de la început în centrală (cros) rămîne pînă la
terminarea construcţiei liniei la dispoziţia şefului centralei (crosului) pentru înlăturarea
eventualelor deranjamente.

Şoferul:

 ajută la descărcarea bobinelor cu cablu şi la aşezarea lor pe cărucioare;

 execută ordinele comandantului de grupă.
Cînd grupa de construcţii linii cablu greu acţionează cu efect redus ( şapte militari),
lucrul se desfăşoară cu un singur cărucior.

Dacă terenul permite, liniile din cablu greu pot fi întinse şi din maşină. În acesta
caz militarii nr. 1 şi nr. 2 (nr. 3 şi nr. 4) se găsesc cu un cărucior în caroseria maşinii, de
unde asigură desfăşurarea cablului.

La lucrul pe maşina, în locul greu accesibile pentru mijloacele auto întinderea

cablului se continuă pe jos, iar la nevoie căruciorul va fi transportat ca targă, folosindu-se
tijele telescopice. Dacă grupa lucrează cu efectiv complet, pe porţiuni greu accesibile mai
mari de 1000 m întinderea cablului se poate face cu un singur cărucior transportat ca targă
de militarii nr. 1 şi nr. 2, nr. 3 şi nr. 4.

Pe zăpadă linia din cablu greu pot fi întinse, folosindu-se căruciorul montat pe
schiuri. În acesta caz atribuţiile militarilor din grupă rămîn neschimbate.

213
 Supravegherea şi măsurarea parametrilor liniilor din cablu greu se execută de către
personalul staţiei telefonice centrale (crosului). Controlul şi paza liniilor, precum şi
înlăturarea deranjamentelor se execută de către subunitatea care a realizat linia.

Pentru întreţinerea unei linii din cablu greu se organizează posturi telefonice de
control şi echipe de control pe linie. O grupă de construcţii linii cablu greu poate instala
unul sau două posturi telefonice de control, la 4 – 6 km unul de altul.

La postul telefonic de control telefonul pentru legătura de serviciu (cînd există),

mufele de control şi ecranul cablului (cînd nu este folosit pentru legătura de serviciu) se
leagă la pămînt.

Conectarea telefoanelor la circuite se va face numai prin firele din joasă frecvenţă.

De regulă, telefonul de control se leagă pe circuitul doi (la liniile din cablu C –
271M) sau la ecran (în cazul liniilor din cablu C - 270).

Postul telefonic de control trebuie să aibă posibilitatea întreruperii ambelor circuite,

să pună circuitele în scurt, să le leghe la pămînt şi să intre în derivaţia pe oricare din
circuitele cablului.

Este interzisă intrarea postului telefonic de control pe circuite după darea acestora
în exploatare.

Dacă nu are asigurată legătura de serviciu, postul telefonic de control poate intra la
nevoie numai pe circuitul neechipat cu aparatură de frecvenţă şi numai dacă pe acest
circuit nu se efectuează convorbiri între abonaţi. În acest scop militarilor de la postul
telefonic de control, înainte de a folosi circuitul pentru nevoile de serviciu, trebuie să
asculte pe circuit cel puţin un minut.

Cînd nu are asigurat circuit de serviciu, militarul de la postul telefonic de control va

intra pe unul din circuite la orele şi după indicaţiile comunicate de către comandantul
grupei.

Repartiţia militarilor din grupă de construcţii linii cablu greu în vederea întreţinerii
liniei se face în funcţie de numărul şi de locul posturilor telefonice de control.

Dacă se instalează un singur post telefonic de control la mijlocul liniei grupa se

adună la acest post.

214
 Cînd la capătul liniei se instalează un post telefonic de control, grupa se împarte în
două echipe: comandantul grupei şi încă patru militari, însoţiţi de un mijloc de transport,
rămîn la acest post telefonic de control, iar ceilalţi militari cu al doilea mijloc de transport,
se deplasează la un punct iniţial unde se subordonează şefului staţiei telefonice centrale
(crosului). Dacă pe linie sa mai instalat încă un post telefonic de control intermediar, cea
de-a echipă rămîne la acest post.

Pentru determinarea şi pentru înlăturarea deranjamentelor, echipele de control pe

linie se constituie de regulă din cîte doi militari. Fiecare echipă va avea asupra sa o trusă a
transmisionistului: un telefon un filtru de joasă frecvenţă, un cordon de control, scări de
urcat pe stîlp centură de siguranţă, o cazma , un toporaş o furcă de ridicat şi un cărucior cu
două trei bobine.

Echipa de control se deplasează cu maşina de-a lungul traseului şi execută

verificarea liniei din kilometru în kilometru prin decuplarea semimufelor de legătură; cînd
sa ajuns la capătul unei secţiuni de 1 km de la care nu se poate realiza legătura spre înapoi,
echipa se întoarce la mijlocul aceste secţiuni, unse face o nouă verificare. Dacă nici de
data aceasta legătura spre înapoi nu este posibilă, se va face o nouă verificare pe o lungime
de bobină. Lungimea de construcţie defectă se înlocuieşte.

După înlăturarea deranjamentului echipa de control verifică linia în ambele sensuri

şi dacă legătura este bună raportează despre aceasta celui de la care a primit misiunea. La
staţia telefonică centrală (cros, postul telefonic de control) trebuie să se noteze ora ivirii
deranjamentului, natura şi cauzele acestuia, măsurile luate şi ora restabilirii legăturii. Dacă
pe timpul controlului pe linii se constată cablul rupt, bobina respectivă se înlocuieşte. Cînd
nu mai dispunem de bobine de rezerv, echipa de control poate executa în mod provizoriu,
pe care îl suspendă după cum se arată în figură.

Cînd se constată numai deteriorarea izolamentului cablului, locul respectiv se

izolează cu bandă izolatoare. Cablul astfel reparat se trimite pentru vulcanizare la cald,
după strîngerea liniei.

Echipa de control trebuie să execute, de-a lungul porţiunii de linie repartizată, cel
puţin două patrulări timp de 24 ore şi obligatoriu ori de cîte ori se schimbă condiţiile
atmosferice. În teren muntos, pe timp de iarnă sau pe liniile importante, controlul se
execută mai des.

Linia din cablu greu se strînge la ordinul şefului transmisiunilor, (şefului axului sau
a direcţiei de transmisiuni).

215
 În ordinul de strîngere trebuie să se indice termenul la care se va începe strîngerea
liniei, locul unde urmează să se regrupeze subunitatea după terminarea lucrului, itinerarul
de deplasare şi timpul cînd trebuie să sosească la locul stabilit.

Cînd situaţia impune strîngerea imediată a liniei, lucrul poate începe la ordinul
comandantului grupei, cu aprobarea persoanei pentru care a fost construită linia. În acest
caz cel ce a ordonat strîngerea trebuie să raporteze despre aceasta, cu prima ocazie, şefului
său nemijlocit.

Strîngerea liniei din cablu greu se execută de grupa de construcţii linii, organizată
pe două echipe, fiecare cu cîte un mijloc de transport. Una din echipe va fi formată din
comandantul grupei, militarul nr. 1, militarul nr. 2, nr. 6 şi nr. 7, iar a doua echipă – din
militarii nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr.8 (militarul nr. 5 este şeful echipei). Cînd grupa acţionează cu
efectiv redus (şapte militari), fiecare echipă va fi încadrată cu cîte un militar mai puţin.

Fig. 2.31 Conectarea unui telefon de control la postul telefonic de control

În funcţie de situaţie şi de locul postului telefonic de control, strîngerea liniei poate

începe simultan:

 de la capete spre mijloc;

 de la mijloc către capete;
 de la un capăt spre mijloc şi de la mijloc spre celălalt capăt.
Pe timpul strîngerii cablului se va evita tîrîrea sau murdărirea semimufelor de
legătură.

216
 Imediat ce a fost desfăcută, fiecare semimufă trebuie acoperită cu căpăcelul de
protecţie şi fixată de tambur.

Fig. 2.32 Suspendarea nodului provizoriu

Pentru strîngerea unei linii din cablu greu militarii din fiecare echipă au
următoarele atribuţii:

 militarul nr. 8 (6) coboară cablul de pe suporturi, îl scoate din pămînt şi îl

curăţă de noroi, de zăpadă (cînd este cazul); cînd grupa acţionează cu efectiv redus,
sarcinile acestor militari revin militarului nr. 7 (5);
 militarul nr. 7 (5) decuplează semimufele de legătură şi le fixează la tambure,
după care se deplasează înapoia căruciorului, urmărind înfăşurarea corectă a cablului pe
tambur;
 militarii nr. 1 şi nr. 2 (nr. 3 şi nr. 4) aşează pe cărucior tamburul gol, cuplează
axul cu roata din stînga, strîng cablul şi transportă bobina la maşină, unde o îmbarcă, fiind
ajutaţi de şofer.
Întrucît diametrul tamburului este mai mic decît diametrul roţilor căruciorului,
partea din cablu rămîne neînfăşurată pe tambur. Din această cauză din 50 în 50 m
căruciorul va fi oprit, iar înfăşurarea cablului se va face de pe loc. În această situaţie cablul
va fi ridicat de la suprafaţa pămîntului pentru a evita deteriorarea izolamentului.

Pe zăpadă strîngerea cablului greu se poate face cu căruciorul montat pe schiuri,

prin opriri scurte la 40 - 50 m. Militarii nr. 1 şi nr. 2 (nr. 3 şi nr. 4) trag căruciorul, iar
militarul nr. 7 (5) înfăşoară cablul pe tambur; ceilalţi militari îşi îndeplinesc atribuţiile ce
le revin la strîngerea liniei în condiţii obişnuite.

După strîngerea linie grupa se adună la locul stabilit la primirea misiunii.

217
 Cablul greu strîns pe traseu trebuie curăţat de noroi prin spălare cu apă, trebuie
uscat şi pudrat cu praf de talc, după care va fi înfăşurat pe tambure, spiră lîngă spiră.
Cablul care necesită reparaţie se repară şi se verifică. Fiecare bobină de cablu greu va avea
o etichetă pe care se vor înscrie: lungimea cablului, rezistenţa de izolament, rezistenţa în
curent continuu, numărul de noduri şi numele militarului care are în primire bobina.

Întinderea şi strîngerea cablului greu se pot face şi cu ajutorul mijloacelor

mecanizate.

Construcţia liniilor cu astfel de mijloace se execută potrivit regulilor prevăzute în

instrucţiunile de descriere şi de exploatare a mijloacelor mecanizate respective.

c. Activitatea subunităţilor CLC pentru întinderea şi strîngerea liniilor din

cablu special
Cablurile speciale se întind, de regulă îngropat; în cazuri deosebite, cînd nu este
posibilă îngroparea, întinderea se poate face pe pămînt sau pe suporturile existente.

Pentru a nu întîrzia instalarea centrului de transmisiuni, liniile din cablu special se

întind iniţial pe pămînt şi apoi se îngroapă sau se ridică pe suporturi.

La liniile îngropate semimufele de legătură trebuie marcate cu ţăruşuri sau cu alte

mijloace improvizate.

Înainte de întinderea liniilor se verifică rezistenţa de izolament a cablului şi

continuitatea fiecărui conductor.

Desfăşurarea cablului de pe bobină se face cu ajutorul derulatorului special.

Construirea liniilor din cablu special se execută de către personalul ce încadrează limitele
din compunerea centrelor de transmisiuni mobile.

Pentru strîngerea liniilor din cablu special, mai întîi se dezgroapă sau se coboară de
pe suporturi cablul şi apoi se înfăşoară pe bobină, cu ajutorul derulatorului.

Înainte de înfăşurare cablul trebuie bine curăţat de noroi şi şters, iar strîngerea lui
pe bobină se va face în aşa fel, încît la folosirea lui ulterioară să nu se întîmpine greutăţi.

TEMA: Nr. 3. Mijloace şi sisteme de comutaţie analogice şi digitale

218
LECŢIA: Nr. 1. Mijloace de comutaţie analogice.

BIBLIOGRAFIE: 1. Montajul şi dispozitivul instalaţiilor de alimentare electrică. Pag.

17 – 19
2. Legătura telefonică la căile ferate. Pag. 23 – 28;
3. Manualul sergentului transmisionist. Pag. 176 – 179 ;
4. Comunicaţii analogice şi numerice. vol. I Pag. 107 – 121;
5. Telefonie şi linii de transmisiuni. Pag. 20 – 48 ;

1. NOŢIUNI GENERALE. ECHIPAMENTE DE COMUTAŢIE.

Echipamente de comutaţie telefonice reprezintă ansamblurile de elemente de

comandă, intermediare şi de execuţie care în baza unui algoritm (unui program dat)
prelucrează anumite date, soluţia constînd în stabilirea legăturii şi efectuarea convorbirii
dintre doi abonaţi din mulţimea abonaţilor conectaţi la centrală.
Centralele telefonice au un înţeles mai larg, deoarece grupează ansamblul de
circuite, surse de alimentare şi dispozitive auxiliare conectate între ele şi racordate la
liniile reţelei telefonice deservite astfel încît să asigure stabilirea legăturilor în mod
selectiv.
Echipamentele de comutaţie pot fi:
 După modul de stabilire a legăturii:
 Echipamente de comutaţie manuală;
 Echipamente de comutaţie semiautomate şi automate;
 Echipamente de comutaţie electronice.
 După modul de alimentare a abonaţilor:
 Echipamente de comutaţie cu BL;
 Echipamente de comutaţie de tip BC.
 După construcţia selectorului şi a sistemului ce stă la baza echipamentului de
comutaţie:
 Sisteme manuale cu BL;
 Sisteme manuale cu BC;
 Sisteme semiautomate de tip „pas cu pas”;
 Sisteme automate „pas cu pas”;
 Sisteme de tip rotativ;
 Sisteme electromecanice de tip coordonate CRROSSBAR;
 Sisteme mecanico-electrice;
219
  Sisteme electronice;

 După natura elementelor ce intră în structura lor:

 Cu bare încrucişate;
 Cu fire şi cordoane de legătură;
 Cu chei telefonice;
 Mixte.
Pentru a-şi putea îndeplini rolul în cadrul reţelei de telecomunicaţii, o centrală
telefonică trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:

1. interconectarea liniilor de abonat fiecare cu fiecare;

2. interconectarea liniilor de abonat cu oricare joncţiune;
3. interconectarea joncţiunilor (pentru realizarea funcţiei de tranzit).
Există, deci, trei tipuri de legături ce se pot stabili într-o centrală telefonică:

 legături locale – între linii de abonat conectate la aceeaşi centrală;

 legături externe – între linii de abonat conectate la centrale distincte;
 legături de tranzit – între joncţiuni.

Structura unei centrale telefonice este ilustrată în figura de mai jos, unde sunt
precizate cele trei mari subsisteme componente şi interconexiunea între ele.

LA

J INT CC

UC
Structura unei centrale telefonice
INT – interfaţa cu mediul telefonic
LA – liniile abonaţilor
J – joncţiuni
CC – cîmpul de comutaţie
220
 UC – unitate de comandă

Interfaţa îndeplineşte două tipuri de funcţii:

 transmiterea semnalelor de stare ale liniilor şi joncţiunilor spre unitatea de

comandă şi a comenzilor şi semnalizărilor de la unitatea de comandă spre linii şi joncţiuni:
 prelucrarea semnalului de convorbire astfel încît acesta să fie reprezentat în
formatul corespunzător cîmpului de comutaţie.

Subsistemul INT reprezintă ansamblul interfeţelor individuale cu toate liniile

de abonat şi cu toate joncţiunile. El este deci un subsistem distribuit.

Cîmpul de comutaţie (numit şi reţea de conexiuni sau reţea de comutaţie)

realizează comutaţia propriu-zisă, îndeplinind cele trei funcţii de interconectare.

Unitatea (subsistemul) de comandă asigură logica necesară pentru stabilirea şi

eliberarea legăturilor prin centrală.

Pentru a ilustra principiul comutaţiei telefonice, este comod să se considere

cazul unei centrale telefonice de capacitate foarte mică, cu n linii de abonat şi r joncţiuni,
unde n şi r sunt de ordinul zecilor. În figura de mai jos este ilustrată structura cîmpului de
comutaţie pentru o astfel de centrală telefonică. Liniile abonaţilor, joncţiunile şi circuitele
de convorbire locală (cordoanele Ki) şi externă (prin interfeţele cu joncţiunile IJi) sunt
reprezentate monofilare pentru a simplifica figura.

Punctele de conexiune PC sunt realizate în cazul cel mai simplu cu ajutorul a

două contacte, aşa cum se arată şi în figură.

Stabilirea unui circuit de convorbire între doi abonaţi conectaţi la centrală

(legătura locală) necesită ocuparea de către abonatul chemător a unui cordon liber şi
conectarea la capătul opus al acestui cordon a liniei abonatului chemat.

1
2
LA
CL DL CDJ
n

K1 UC
221

K2
IJ1 IJ2 IJr
 J

CC – cîmp de comutaţie (reţea de conexiune, reţea de comutaţie, registru de

conexiune/comutaţie)
CL – condensator local
CDJ – concetrator/distribuitor pentru joncţiuni
DL – distribuitor local
K1 – circuite de convorbire
IJ1 – interfeţe cu joncţiuni
PC – punctele de joncţiune

Observaţie: Legătura locală între abonatul 2 (chemător) şi abonatul 1 (chemat) prin

cordonul K2, pentru a realiza această legătură punctele de conexiune se trec în stare de
conducţie.

Principiul comutaţiei telefonice

Numărul maxim de convorbiri locale simultane este egal cu numărul cordoanelor

n
m ,
(m) şi acest număr este evident 2 egalitatea apărînd pentru n par, dacă toţi abonaţii
vorbesc simultan între ei (doi cîte doi).

Cordoanele de convorbire preiau o mare parte din funcţiile interfeţelor cu linia de

abonat, reducînd astfel costul centralei. Deoarece funcţiile de interfaţă diferă esenţial
pentru abonatul chemător şi chemat, este avantajos ca fiecare cordon să aibă capetele
specializate: capătul de intrare pentru conectarea la abonatul chemător (permiţînd
alimentarea terminalului acestuia, sesizarea stării terminalului şi transmiterea tonurilor),
iar capătul de ieşire pentru conectarea la capătul chemat (permiţînd transmiterea circuitului
de apel, sesizarea stării terminalului şi alimentarea lui). Funcţiile menţionate pot fi
îndeplinite de către circuitele de cordon numai în cazul cînd se folosesc puncte de
conexiune cu contacte metalice, capabile să asigure continuitatea în curent continuu între
liniile de abonat şi cordoane.
222
 Existenţa a două capete specializate diferit la fiecare cordon impune necesitatea
utilizării a două subcîmpuri distincte de acces (CL şi DL) de la aceste capete la liniile de
abonat.

Cîmpul de comutaţie este compus, deci, din trei matricii dreptunghiulare:

 CL cu n intrări şi m  n ieşiri, de unde rezultă şi numerele de concentrator

local (n intrări sunt „concentratoare” spre mai puţin de n ieşiri);
 DL cu m intrări şi n > m ieşiri, distribuitorul local (m intrări sunt „distribuite”
spre mai mult de m ieşiri);
 CDJ cu n linii de abonat şi r < n joncţiuni. Deoarece, în cazul centralelor
telefonice de capacitate foarte mică, joncţiunile sunt bidirecţionale (ele avînd posibilitatea
de a servi atît legături de ieşire – spre alte centrale, cît şi legături de intrare dinspre alte
centrale), CDJ îndeplineşte simultan atît funcţia de concentrator, cît şi de distribuitor:
pentru joncţiunile angajate în momentul respectiv în legături de ieşire CDJ este
concentrator, iar pentru cele angajate în legături de intrare el este distribuitor.
Reprezentarea simbolică a cîmpurilor concentratoare şi distribuitoare este
ilustrată în figura de mai jos, împreună cu reprezentarea întregului cîmp de comutaţie
reprezentat în figura de mai sus.

CDL m
m n
n m n
LA
СL

K
DL

LA LA

n
Concentrare
m
n
CDJ
CDL

LA r
K CJ

CC
Distribuire

Notaţii simbolice pentru cîmpurile de comutaţie.

Numărul total al punctelor de conexiune necesare pentru realizarea cîmpului de

comutaţie este:

223
 N PC  2mn  nr  n 2m  r 
Pe baza unor considerente intuitive, m şi r sunt aproximativ proporţionale cu n, de
unde rezultă:

N PC  kn 2
Această formulă arată că structura din figura de mai sus a cîmpului de comutaţie nu
este utilizabilă la capacităţi mari deoarece costul centralei devine excesiv, din cauza
dependenţei pătratice a numărului punctelor de conexiune de numărul liniilor de abonat.
De aceea, cîmpurile de comutaţie pentru capacităţi mari se realizează în trepte.

Determinarea optimă a numărului de circuite de cordon (m) şi de joncţiuni (r),

astfel încît să rezulte un cost rezonabil al centralei, iar gradul de utilizare al circuitelor să
fie cît mai ridicat, necesită cunoaşterea traficului generat de abonaţi şi a pierderilor
admisibile de trafic în centrala telefonică.

Traficul telefonic este definit prin gradul de ocupare al circuitelor dintr-un grup.
Intensitatea medie a traficului într-o perioadă dată T este egală cu durata totală de ocupare
a circuitelor din grup, împărţită la T. Unitatea de măsură a intensităţii traficului este
denumit Erlang (după numele matematicianului danez A.K. Erlang care a pus bazele
teoriei traficului telefonic în perioada 1909 - 1920) şi se notează cu E.

De exemplu, intensitatea traficului de 1 E pe linia de abonat, reprezintă ocuparea

permanentă a liniei respective. În practică, intensitatea traficului pe linia de abonat are
valori cuprinse în limitele 0,05 ... 0,15 E, ceea ce înseamnă că abonatul îşi utilizează linia
medie 3 ... 9 minute pe oră.

Există două tipuri de trafic telefonic şi anume:

a) Traficul de intrare (numit şi trafic oferit), care depinde de mediul telefonic:

A  nct
unde n – numărul abonaţilor, c – numărul mediu de apeluri spre centrală ale unui
abonat în unitatea de timp (o oră), iar t – durata medie a ocupării centralei
telefonice pentru un apel. De exemplu: pentru A/n = 0,15 E/linie şi t = 3 minute,

224
 rezultă c = 0,15/3 = 0,05 apeluri spre centrală pe minut t = 0,05 × 60 = 3 apeluri
spre centrală pe oră.

b) Traficul servit care depinde de echiparea centralei telefonice, adică în cazul

simplu considerat mai sus, de numărul cordoanelor de convorbire.

Dacă traficul de intrare depăşeşte traficul maxim ce poate fi servit de centrala

telefonică, apar pierderi de trafic, adică apeluri ce nu pot fi servite de către centrală.

Realizarea economică a centralei impune acceptarea pierderilor de trafic, însă cu o

probabilitate inferioară unei valori Pa care reprezintă pierderile maxime admisibile impuse
la proiectare.

Erlang a stabilit următoarea formulă pentru probabilitatea ca j circuite dintr-un grup

de m să fie ocupat simultan, atunci cînd traficul de intrare al grupului este A (generat de
n m surse de trafic):

A j / j!
Pj 

m
i 0
A i / i!

Pentru j = m se obţine valoarea pm – probabilitatea de ocupare simultană a

tuturor circuitelor din grup, care mai este numită şi probabilitate de blocare (externă) a
grupului.

fie p – probabilitatea pierderilor de trafic, adică probabilitatea apariţiei unui apel

spre centrală în condiţii de blocare. Se demonstrează că pentru grupuri cu accesibilitate
totală (la care orice sursă de trafic din cele n-au acces la oricare din cele m circuite din
grup) şi pentru procese de intrare complet aleatoare (de tip Poison) este valabilă egalitatea:
p = pm (deoarece probabilitatea apariţiei unui nou apel spre centrală este independentă de
starea grupului de circuite). În cazul general egalitatea menţionată nu mai este valabilă.

Determinarea optimă a numărului de circuite de cordon, atunci cînd traficul de

intrare (A) şi pierderile admisibile (pa) sunt date, este posibilă în felul următor:

 se impune p = pa;

225
  se utilizează egalitatea p = pm în care pm se deduce cu ajutorul formulei lui
A m / m!
Pa  .
i0 Ai / i!
m

Erlang obţinîndu-se o ecuaţia cu necunoscuta m:

rezolvarea ecuaţiei de mai sus se poate face fie grafic cu ajutorul familiei de
curbe

pm (A), pentru m = cst, fie prin metode iterative pe calculator.

În concluzie rezultă, rezultă că: m = f (A, pa), unde f – este o funcţie definită
implicit prin intermediul ecuaţiei de mai sus.

Determinarea optimă a numărului joncţiunilor este problemă similară, cu soluţia r

= f (A, pae), unde Ae – traficul oferit extern generat de liniile de abonat şi de către alte
centrale care solicită abonaţi din centrala considerată, iar pae reprezintă pierderile maxime
admisibile pentru legăturile externe. În general pae < pa, deoarece legăturile externe sunt
mai importante, ele implicînd mai multe centrale telefonice în stabilirea unei legături.

2. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE A CTM CONFORM SCHEMEI BLOC

La CTM (centrala telefonică manuală) operaţiile de conectare şi deconectare a

circuitelor (în procesul de stabilire a legăturii dintre abonaţi) sunt efectuate de către
operatori.

Indiferent de tipul constructiv al CTM acestea trebuie să permită efectuarea

următoarelor operaţii şi semnalizări:

 sesizarea operatorului, că sa produs un apel;

 identificarea abonatului chemător;
 primirea comenzii;
 testarea abonatului chemat în cazul jacurilor multiple;
 selectarea şi ocuparea abonatului chemat;
 stabilirea legăturii dintre abonatul chemător şi cel chemat, dacă ultimul este
liber;
226
  sesizarea operatorului că sa terminat (realizat) convorbirea;
 readucerea dispozitivelor în poziţiile iniţiale.
Operaţiile şi semnalizările amintite sunt posibile datorită următoarelor circuite
principale:

1. Circuite de semnalizare (a apelului) – servesc la anunţarea operatorului că un

abonat doreşte să comunice cu alt abonat.
2. Circuite de cordon – constituie partea de comutaţie propriu zisă dintr-o CTM
deoarece permite stabilirea legăturii dintre abonaţii diferiţi conectaţi în CTM.
3. Circuite de operator – servesc la schimbul de informaţii dintre operator şi
abonatul chemător la testarea abonatului chemat precum şi la urmărirea calităţii
comunicaţiilor stabilite, eventual pentru a putea interveni la nevoie.
4. Circuite de apel – sunt folosite de operator pentru sesizarea abonatului chemat.
5. Circuite de semnalizare a sfîrşitului de convorbire.
6. Circuite de alarmă – serveşte la anunţarea operatorului pe cale acustică despre
apariţia unui apel pe timp de noapte ori condiţii de trafic scăzut.

Circuit de apel

ab.1

Circuit de semnalizare a sfârşitului de convorbir

Circuit de cordon
ab.2 Circuite de semnalizare de linie

227

Circuite de alarmă Circuit operator

 Schema bloc a unei centrale telefonice

Cu ajutorul circuitelor principale s-a conceput schema bloc a unei CTM.

După realizarea apelului operatorul identifică abonatul prin introducerea fişei de

răspuns în jacul abonatului chemător după care acţionează cheia de convorbire pe poziţia
de repaus. După primirea comenzii de la chemător operatorul comută jacul abonatului
chemat şi-l verifică dacă este liber ori ocupat prin operaţie de test. Dacă este liber
introduce fişa de apel în jacul acestuia şi acţionează cheia pe poziţia de apel pentru ai
trimite semnal de acţionare a soneriei. Ca generator de semnal de apel se foloseşte
inductorul ori un vibrator. După ce abonatul chemat răspunde acestuia i se trimite de către
operator informaţia cu privire la abonatul care a solicitat legătura.

Readucerea cheii în poziţia iniţială dă posibilitatea stabilirii legăturii bilaterale fără

ca aceasta să fie interpretată de operator, care în continuare urmăreşte vizual sfîrşitul
convorbirii, ca apoi în final să întrerupă legătura.

3. ELEMENTE DE COMUTAŢIE FOLOSITE ÎN CTM.

Cheile telefonice – destinate pentru conectări diverse în schema centralei

telefonice.

Sunt utilizate în CTM pentru stabilirea legăturii dintre abonatul chemător şi cel
chemat;

 sunt prevăzute cu trei poziţii distincte;

228
  trecerea pe diferite poziţii se realizează manual cu ajutorul unei pîrghii de
acţionare.

apel

chemare

masa

a b
Cheie telefonică

a. construcţia; b. reprezentarea
schematică;
1 - corp; 6 - axa rotiţei;
2 - pîrghie; 7 - rozetă;
3 - axa pîrghiei; 8 - garnituri izolante;
4 - mînerul pîrghiei; 9 – 10 - arcuri de contact.
5 - rotiţă;
Cheia telefonică constă din corp din metal, pîrghie cu rotiţă din ebonită şi mîner din
masă plastică şi un complet de arcuri de contact. În poziţia medie a pîrghiei arcurile 1 -
2, 4 - 5 şi 13 - 14 sunt închise. Dacă pîrghia se va pune în poziţia „spre sine” (chemare
„ОПРОС”), arcurile 6 - 7, 8 - 9 şi 15 - 16 se închid. La trecerea pîrghiei „dinspre sine”
(reapel „ВЫЗОВ”) arcurile 1 - 2, 4 - 5 şi 13 – 14 se deschid, iar arcurile 3 - 4, 10 - 11 şi
12 - 13 se închid. În poziţie medie şi în poziţia chemare („ОПРОС”) pîrghia se fixează; la
trecerea pîrghiei în poziţia apel („ВЫЗОВ”) pîrghia nu se fixează şi sub acţiunea

229
elasticităţii arcurilor se întoarce în poziţia iniţială, odată ce telefonistul nu va mai acţiona
mînerul pîrghiei.

Cheile telefonice pot fi diferite constructiv prin numărul de contacte.

Jacurile, fişele şi cordoane sunt folosite în centralele telefonice manuale pentru

conexiunea liniilor de abonat. În centralele telefonice actuale sunt întrebuinţate fişe de
două fire sau patru fire cu diametrul de 6,5 mm.

a
c

Fişe şi jacuri

a - construcţia fişei şi jacului bifilar;

b - reprezentarea schematică a fişei şi jacului bifilar;

c - construcţia fişei şi jacului cu patru fire;

d - reprezentarea schematică a fişei şi jacului cu patru fire.

Fişele sunt elemente de comutaţie cu ajutorul cărora se realizează conectarea

diferiţilor abonaţi între ei.

230
 Componentele de bază ale fişei telefonice sunt corpul din cupru, capul fişei şi tubul
din masă plastică. Capul fişei este izolat de corp printr-o bucşă din ebonită. În fişă este
prins cordonul bifilar cu izolaţie din cauciuc. Conductoarele cordonului sunt construite din
conductoare subţiri. La introducerea fişei în jac, capul fişei contactează cu arcul scurt al
jacului, iar corpul fişei – cu arcul lung.

Fişa telefonică de patru fire are patru părţi conductoare de curent electric: cap, două
fuse şi corp. La introducerea fişei în jac capul contactează cu arcul interior, primul fus – cu
arcul scurt, al doilea fus – cu arcul lung, iar corpul fişei - cu bucşa jacului.

Anunțătorul de apel se foloseşte în CTM cu BL la circuitele de apel anunţînd

operatorul că un abonat doreşte să comunice cu un alt abonat.

Anunțătorul de apel
1 - miez; 4 - pîrghia indusului;
2 - înfăşurare; 5 - plăcuţa de apel;
3 - indusul; 6 - axa plăcuţei de apel.
Se compune din:

 miez;
 înfăşurare;
 indus;
 plăcuţă de anunţare a apelului;
 axa plăcuţei.
În poziţie de repaus plăcuţa de apel se ţine prin intermediul cîrligului vergelei. La
aplicarea în înfăşurare a curentului de frecvenţă de apel miezul se magnetizează şi atrage
spre sine indusul. La atragerea indusului capătul din dreapta al pîrghiei se ridică şi
eliberează plăcuţa de apel. Plăcuţa de apel se roteşte în jurul axei sale 6 şi cade, deschizînd

231
numărul corespunzător abonatului chemător. Plăcuţa de apel este închisă manual de către
operator.

Releul telefonic se întrebuinţează în centralele telefonice de tip BC pentru recepţia

semnalelor de apel şi sfîrşit de convorbire şi alte scopuri. Detaliile de bază ale unei relei
telefonic sunt: corpul releului 1, miez 2, înfăşurare 3, indusul 4, arcuri de contact (lamele
de contact) 9. În poziţie de repaus lamela de contact inferioară prin intermediul ştiftului
din ebonită îndoie în jos umărul indusului. La trecerea prin înfăşurare a curentului
continuu miezul se magnetizează şi atrage spre el umărul vertical al indusului. Umărul
orizontal al indusului se deplasează în sus datorită cărui fapt lamela de contact inferioară
se atinge de cea superioară, închizînd circuitul protectorului de apel. Ştiftul din cupru 5
serveşte ca piedică pentru lipirea indusului de miez. Greutatea de balans 6 înlătură balanţa
indusului.

Lamelele de contact (arcurile de contact) se unesc în grupuri. La tragerea

indusului lamelele de contact se pot închide, deschide sau să se comute. Lamelele de
contact superioare sunt normal deschise; la acţionarea (lucrul) releului acestea se închid.
Lamelele de contact de la mijloc sunt închise normal; la acţionarea releului acestea se
deschid. Lamelele de contact inferioare la acţionarea releului lamela de contact de la
mijloc se deschide de la cea superioară şi se închide cu cea inferioară.

Becul de apel

Releul telefonic

a. dispozitivul; b. reprezentarea schematică a grupelor de lamele (contacte lamelare);

232
1 - corpul; 3 - înfăşurare; 5 - ştift din cupru; 7 - ştift din ebonită; 9 - lamele de contact.
2 - miezul; 4 - indusul; 6 - greutate de balans; 8 - garnituri din ebonită;

4. CIRCUITE PRINCIPALE ALE CTM

CIRCUITE DE SEMNALIZARE A APELULUI – servesc la anunţarea

operatorului că un abonat doreşte să comunice cu alt abonat.

Elementele din CTM care recepţionează apelul diferă funcţie de tipul CTM: CTM
sistem BL sau CTM sistem BC.

a. Semnalizarea apelului în CTM BL

În aceste centrale se foloseşte anunciatorul de apel. Conectarea lui în CTM se face
ca în figură: înfăşurarea anunciatorului fiind legată la contactele interioare, normal închise
ale jacului.

Schema logică este cu comandă directă, deoarece se acţionează direct asupra

elementului de execuţie A. Funcţia de lucru a anunciatorului de apel se exprimă cu relaţia:

f A  kJ 1 J 2 .
Funcţia are valoarea 1 cînd k = 1 (inductorul acţionat, şi j1 = j2 = 0 adică fişa
neintrodusă în jacul abonatului.)

La introducerea fişei j1 = j2 = 1 se întrerupe circuitul anunciatorului.

A
Ab
J1
k J
J2
233
 b. Semnalizarea apelului în CTM BC.
Marea majoritate a CTM BC dispozitivele de semnalizare a apelului permit
realizarea execuţiei cu relee. Ca elemente de execuţie a se folosesc lămpile cu
incandescenţă ori anunciatorul optic de curent continuu numit şi ochi de păpuşă.

Funcţionarea de lucru ale releului de linie A şi a elementelor de execuţie L sunt:

f A  k  j1  j2

fL  a
Se observă că fa = 1 cînd k = 1, j1=j2=0 şi deci fL = 1.

La introducerea fişei j1=j2=1 releul de linie se eliberează, iar lampa de semnalizare

L se stinge deoarece fL este nul.

Ab FR
k J1 J
J2

a
A L

+ -

234
 CIRCUITE DE CORDON – partea de comutaţie propriu zisă dintr-o CTM
deoarece permite stabilirea legăturii dintre diferiţi abonaţi conectaţi la CTM.

În structura unui circuit de cordon se întîlnesc;

 dicordul – două fişe conectate la capetele unui cordon flexibil;

 cheia de apel şi convorbire;
 dispozitivul de semnalizare de sfîrşit de convorbire.
Numărul dicordurilor este mult mai mic decît numărul abonaţilor şi se
calculează în funcţie de mărimea traficului deservit în ora de trafic maxim.

Observaţie: unele tipuri de CTM nu au dicorduri, rolul acestora fiind îndeplinit

de către cheile telefonice.

După construcţie circuitele de cordon utilizate în CTM diferă datorită tipului de

alimentare.
a. Schema circuitului de cordon folosită în CTM sistem BL
La CTM BL cheia de apel are două poziţii de lucru: CA1 şi CA2. Fişa 1 ( fişa de
răspuns - FR) se introduce în jacul abonatului chemător. Prin acţionarea cheii de
convorbire operatorul are posibilitatea să comunice cu abonatul chemător şi să primească
comandă. În continuare se introduce fişa 2 (FA) în jacul abonatului chemat şi se trimit
curenţi de apel prin acţionarea cheii de apel pe poziţia CA2 în timp ce roteşte maneta
inductorului.
La sfîrşitul convorbirii unul dintre abonaţi roteşte manivela inductorului de la
aparatul telefonic şi ca urmare clapa anunciatorului de apel (sfîrşit de convorbire)
marchează acest lucru.

Anunciatorul sfârşitului de convorbire

CA2 Fişa 2
FA

Fişa 1 Cheie de apel

FR
CA1
inductor

Cheia de convorbire
235
 Tr. R

Circuit de operator
BL

Schema unei CTM BL

b. Schema circuitului de cordon folosite la CTM BC

Schema este de tipul cu alimentare prin cordon. Releele de alimentare a abonaţilor
RA1 şi RA2 servesc şi la semnalizarea sfîrşitului de convorbire. Sfîrşitul de convorbire este
marcat de către lampa L1 din partea abonatului chemător şi de lampa L2 din partea
abonatului chemat.

Observaţie: lămpile sunt aprinse pe parcursul convorbirii şi se sting în momentul

aşezării microtelefonului pe furcă.

Pe poziţia I a cheii se stabileşte legătura între fişa de răspuns FR şi circuitul de

operator, iar pe poziţia II se închide circuitul de apel spre abonatul chemat. Curentul de
frecvenţă radio se închide prin condensatorul C care separă a celor doi abonaţi.

Observaţie: pentru alimentarea abonaţilor se folosesc frecvent montajele cu

alimentare prin jac care au avantajul că înlătură producerea de pocnituri în receptorul
abonatului la introducerea fişei în jac şi evită producerea de scurtcircuitare între capul şi
corpul fişei.

Circuit de operator

FR
I
UC
236

C C
UC UC
 II
UC
L1
+
UC RA1 RA2
_
Vibrator
_
+ _ +

Schema unei CTM BC

CIRCUITUL DE OPERATOR - serveşte la schimbul de informaţii dintre operator

şi abonatul chemător, la testarea abonatului chemat precum şi urmărirea comunicaţiilor
stabilite eventual pentru a putea interveni la nevoie.
În compunerea circuitului de operator se întîlnesc:
 traductoare electroacustice (microfoane, căşti receptoare);
 transformatorul telefonic;
 bateria de alimentare.
Dacă CTM este de tipul BL alimentarea se face în mod obişnuit de la 2 – 3 pile de
1,5 V fiecare, iar dacă este de tip BC alimentarea microfonului necesită introducerea a
două bobine de şoc pentru a împiedica curentul de frecvenţă radio să străbată sursa de
alimentare.
Conectare şi deconectarea circuitului de operator la circuitele de cordon se
realizează cu ajutorul cheii de convorbire.
Observaţie: la CTM de tip pupitru microfonul se racordează la sistemele de
alimentare prin intermediul unei fişe.

CIRCUITUL DE APEL – este folosit de către operator pentru sesizarea abonatului

chemat, eventual operatorul din centralele zonale, ori centralele telefonice interurbane că
urmează să se stabilească o comunicaţie telefonică.
Sursele de curent de apel folosite curent sunt:

237
  inductorul;
 vibratorul.
Conectarea şi deconectarea lor la circuitele de cordon se realizează cu ajutorul cheii
de apel, iar alegerea sursei cu ajutorul unei chei suplimentare.

CIRCUITUL DE ALARMĂ – sesizează operatorul de apariţia apelurilor în

centrala telefonică pe cale acustică în orele de trafic scăzut ori în timpul nopţii. Se
compune dintr-o sonerie de curent continuu, o cheie de alarmă şi o serie de contacte
normal deschise fixate sub clapele anunciatorului de apel.

TEMA: Nr. 3. Mijloace şi sisteme de comutaţie analogice şi digitale

LECŢIA: Nr. 2. Centralele telefonice manuale P-193M şi P-194M.

BIBLIOGRAFIE: 1. Instrucţiuni pentru descrierea şi exploatarea telefonului de

campanie AT – 57 şi a centralei telefonice P – 193 M. Pag. 68 –
75.
2. Centrala telefonică P – 194M. Descrierea tehnică şi instrucţiunea
de exploatare.
3. Instrucţiuni pentru descrierea şi exploatarea a centralei telefonice
P – 194 . T – 4 P. Ediţia II.

CENTRALA TELEFONICĂ MANUALĂ P-193M

DESTINAŢIA, CARACTERISTICILE TEHNICO-TACTICE

238
 Centrala telefonică P-193M este destinată pentru echiparea staţiilor telefonice
centrale de capacitate mică. Ea permite conectarea a zece linii duble de la telefoane
(centrale) sistem BL sau de la staţii radio care pot fi acţionate de la distanţă.

Centrala telefonică este destinată pentru lucrul în condiţii de campanie în

gamele de temperatură de la minus 40˚C pînă la plus 50˚C pentru umiditatea relativă a
aerului nu mai mare de 80%, şi de asemenea pentru umiditatea relativă a aerului de numai
mult de 98% şi temperatura aerului de plus 30˚C.

Păstrarea şi transportarea în poziţie strînsă se permite exploatarea la temperaturi

de la minus 50˚C şi pînă la plus 50˚C.

1. Capacitatea staţiei telefonice centrale poate fi mărită pînă la 20 de linii prin

cuplarea a două centrale P-193M. În acest caz, ambele centrale sunt deservite de un singur
centralist.
2. Semnalele de apel şi sfîrşit de convorbire care sosesc de la abonaţi sunt
recepţionate la centrala telefonică de către anunţătoarele de apel ale fiecărui abonat; la
primirea acestor semnale cad clapele anunciatoarelor.
3. Butoanele-operator permit centralistului să stabilească legătura cu abonaţii, să
trimită apelul şi să controleze efectuarea convorbirilor fără să folosească cordoanele cu
fişă. Apelul sosit la centrala telefonică poate fi semnalat şi de către o sonerie de alarmă.
4. Legătura între abonaţi se realizează cu ajutorul cordoanelor monocorde cu fişă.
Centrala telefonică permite realizarea legăturii circulare a abonaţilor.
5. Locul de lucru al centralistului este prevăzut cu dispozitive de convorbire şi
apel (receptor, microfon, dinamic, inductor) şi cu un amplificator cu tranzistoare de tipul
P-13 conectat în circuitul de vorbire al centralistului. Amplificatorul se alimentează de la o
baterie cu tensiunea de 9V galvanică de tip ГБ-10-У-1,3 cu tensiunea de 9 ± 1,5 V.
6. Atenuarea introdusă de centrala telefonică în circuitul de vorbire a doi abonaţi
nu depăşeşte 0,1 Np la frecvenţa de 800 Hz. Diafonia între două circuite de vorbire este de
cel puţin 9 Np la frecvenţa de 800 Hz.
7. Centralistul şi dispozitivele centralei sunt protejate împotriva descărcărilor
atmosferice cu protectoare de tipul RB-5 (РБ-5).
8. Liniile abonaţilor se pot conecta direct la bornele de linie ale centralei sau la
bornele unei cutii de joncţiune. Pentru aceasta, în afara bornelor de linie, centrala
telefonică este prevăzută şi cu o priză multiplă cu 30 contacte, la care se conectează cablul
de legătură de la cutia de joncţiune.
9. Centrala se transportă într-o husă.
10. Greutatea centralei telefonice P - l93M, fără cutia de joncţiune şi cablul de
legătură, este de 13 kg. Greutatea cutiei de joncţiune cu cablul de legătură este de 9 kg.

239
 Centrala telefonică P-193M este o variantă modernizată a centralei P-193 şi
prezintă următoarele avantaje:

 dispune de dispozitive de convorbire şi apel proprii, nemaifiind necesară

folosirea unui telefon operator;
 dispozitivele de convorbire şi apel ale locului de lucru al centralistului asigură o
legătură stabilă a abonaţilor cu centrala în condiţii de zgomot cu nivelul de pînă la 60 dB;
 permite conectarea la centrala telefonică a staţiilor radio ce se pot acţiona de la
distanţă şi efectuarea convorbirilor prin radio de la locul de lucru al centralistului;
 are gabarit mai mic.
Modificările aduse centralei i-au mărit cu puţin greutatea în comparaţie cu
centrala P-193M, dar i-au îmbunătăţit considerabil caracteristicile tactico-tehnice.

COMPUNERE

În completul centralei P-193M intră:

 centrala propriu-zisă de 10 numere -

1 buc.;
 microreceptorul - 1 buc.;
 manivela inductorului - 1 buc.;
 cordonul de legătură pentru conectarea celei de-a doua centrale (la extindere)1
buc.;
 completul cu piese de schimb şi scule, conţinînd:
 cheie-şurubelniţă dreaptă pentru reglarea lamelelor de contact - 1 buc.;
 cheie-şurubelniţă îndoită pentru reglarea bornelor de contact - 1 buc.;
 şurubelniţă de 3 mm - 1 buc.;
 dispozitiv pentru scoaterea protectoarelor - 1
buc.;
 cordoane monocorde cu fişe şi banane (de două culori) - 2 buc.;
 husă pentru cordonul de legătură, pentru fişele cordoanelor monocorde şi pentru
piesele de schimb şi scule - 1 buc.;
 husa pentru ambalarea şi transportul centralei - 1 buc.;
 cutia de joncţiune - 1 buc.;
 cablu de legătură TSKV-10X2 lung de 25 m - 1 buc.;
 husa pentru ambalarea şi transportul dispozitivului de legătură - 1 buc.;
 instrucţiunile pentru descrierea şi exploatarea centralei şi cartea de exploatare-1
buc.;
 bateria (galvanică) pentru alimentarea amplificatorului ГБ-10-У-1,3 (nu se asigură
de fabrică) - 1 buc.
DESCRIEREA CENTRALEI

Echipamentele centralei
240
Centrala telefonică P-193M este formată din patru echipamente:

 echipamentul de linie;
 echipamentul de cordon;
 echipamentul operatorului
 echipamentul auxiliar.

Completul centralei telefonice P – 193 M:

1 – cablu de legătură; 2 – cutia de joncţiune; 3 – centrala propriu-zisă.

Centrala telefonică P – 193 M instalată.

241
Echipamentul de linie asigură comutarea liniilor, protecţia electrică a centralei şi a
personalului, care o exploatează, recepţionarea apelului şi realizarea legăturii între abonaţi.

În compunerea echipamentului de linie intră următoarele dispozitive:

 dispozitivul de conectare a liniilor: bornele de linie (10 perechi de borne),

priza multiplă cu 30 contacte, cablu de legătură şi cutia de joncţiune. Liniile
abonaţilor pot fi conectate fie direct la bornele de linie ale centralei, fie la
bornele cutiei de joncţiune care se leagă la centrala telefonică prin intermediul
unui cablu de legătură (prevăzut la ambele capete cu ştecăr cu 30 contacte);
 dispozitivul de protecţie: 10 protectoare tip RB-5 pentru protecţia centralistului
şi a dispozitivelor centralei împotriva descărcărilor atmosferice şi tensiunilor
înalte, care pot apare pe linie; acest dispozitiv mai cuprinde borna „P” pentru
legarea prizei de pămînt şi dioda D7G care protejează circuitul de alimentare al
acţionării de la distanţă a staţiilor radio împotriva şuntării prin înfăşurarea
anunţătorului;
 dispozitivul de recepţie a apelului: anunţătoarele de apel;
 dispozitivul de legătură: jacurile abonaţilor (cu simplă ruptură).

Echipamentul de cordon are rolul de a da legătura între abonaţi şi de a anunţa

sfîrşitul de convorbire. El este compus din următoarele dispozitive:

 dispozitivul de dare a legăturii: cordoanele monocorde cu fişă;

 dispozitivul de anunţare a sfîrşitului de convorbire: anunţătoarele de apel.
Anunţătoarele de apel şi jacurile sunt montate cîte două în complete separate;
fiecare complet este fixat la panoul frontal cu 4 şuruburi.

Echipamentul operatorului permite centralistului să răspundă la apelul

abonaţilor şi să trimită apel către aceştia.

În compunerea acestuia intră următoarele dispozitive:

 dispozitivul de conectare: priza cu 5 contacte pentru conectarea cordonului

microreceptorului, bornele „C” pentru cuplarea a două centrale P-193M între
ele sau pentru conectarea telefonului operator în cazul defectării
amplificatorului din echipamentul operatorului; butoanele-operator (pentru
conectarea echipamentului operatorului la linie în scopul trimiterii apelului şi
efectuarea convorbirii) şi butonul de revenire; conectarea alimentării

242
 amplificatorului şi acţionarea de la distanţă a staţiilor radio se realizează cu
ajutorul clapei de vorbire a microreceptorului;
 dispozitivul de convorbire: microreceptorul cu microfon electromagnetic de
tipul DEMŞ-1, receptor de tip DEMK-6A şi clapă de vorbire. Pentru
amplificarea tensiunii de frecvenţă vocală dată de microfonul DEMŞ-1 se
foloseşte amplificatorul cu trei etaje, realizat pe trioda semiconductoare P-13;
primul etaj al amplificatorului este montat în microreceptor;
 dispozitivul de trimitere a apelului: un inductor cu gabarit mic, cu o putere de
2 W de tipul celui folosit în aparatul telefonic Ta-57.

Echipainentul auxiliar are rolul de a îmbunătăţi calitatea lucrului la centrală şi

de a asigura protecţia acestuia contra deteriorărilor mecanice şi a umezelii.

Se compune din: bornele soneriei (S), cutia cu anexele ei, şasiul centralei,
jacurile false, plăcuţele pentru indicative, amortizoarele de cauciuc, schema electrică de
principiu a centralei telefonice, documentaţia centralei.

Detalii de construcţie

Toate dispozitivele centralei sunt montate pe un şasiu introdus într-o cutie

metalică care asigură protecţia pieselor şi a montajului împotriva deteriorărilor mecanice,
precum şi împotriva pătrunderii prafului, umezelii şi murdăriei în interiorul centralei.

Cutia are două capace. Capacul din faţă acoperă panoul frontal al centralei şi
este prins de peretele de jos al cutiei; cînd este închis el se fixează cu ajutorul a două
încuietori rabatabile. Pentru lucru, capacul din faţă se deschide, iar la instalarea centralei
pe un suport se rabate sub centrală.

Capacul de sus, prins de peretele superior al cutiei, permite accesul la

microreceptor, la bornele de linie şi la priza multiplă cu 30 contacte. El este astfel montat,
încît se poate deschide cu uşurinţă.

Orificiile de pe pereţii laterali ai capacului de sus servesc pentru introducerea

liniilor abonaţilor sau a cablului de legătură. Cînd centrala nu este instalată, aceste orificii
se acoperă cu obturatoare rotative. Centrala se poate agăţa pe un perete sau pe diferiţi
suporţi din teren cu ajutorul a patru plăcuţe mobile cu cîrlige, dispuse pe peretele din spate
al cutiei centralei.

243
 Şasiul

1 - panoul frontal; 2 - placă cu borne şi priza multiplă cu 30 contacte; 3 - consolă laterală;

4 - inductorul cu manivela; 5 - placa de jos a saşiului; 6 - placa pentru scrierea
indicativelor; 7 - butoanele operator; 8 - bara de blocare a clapelor anunţătoare; 9-
anunţătoare de apel; 10 - jacurile abonaţilor; 11 - jacuri false (de repaus); 12 - locaş pentru
bateria de alimentare a amplificatorului.

Cureaua pentru transport se prinde de pereţii laterali ai centralei. Pe peretele

lateral din dreapta se află manivela detaşabilă a inductorului.

Pe şasiu sunt fixate toate piesele centralei: panoul frontal, placa superioară cu
bornele de linie, placa amplificatorului din echipamentul operatorului, placa cu protectorii,
inductorul şi locaşul cordoanelor cu fişă.

Pe panoul frontal al centralei sunt dispuse:

 plăcuţa 1 cu inscripţia: „ATENŢIE, DUŞMANUL ASCULTĂ”,

 plăcuta 2 pentru scrierea indicativelor abonaţilor;
 pîrghia comună 3 de revenire a butoanelor operator în poziţia iniţială;
244
 butoanele operator 4;
 clapele anunţătoare 5;
 bara de blocare 9 a clapelor anunţătoare;
 jacurile 6;
 uşiţa 7 cu jacurile false, care acoperă locaşul cordoanelor cu fişă.

245
Vederea panoului frontal al centralei:

1 - plăcuţa cu inscripţia „ATENŢIE, DUŞMANUL ASCULTA; 2 - plăcuţa pentru scrierea

indicativelor abonaţilor; 3 - pîrghia comună de revenire a butoanelor operator în poziţia
iniţială; 4 - butoanele-operator; 5 - clapele anunţătoare; 6 - jacurile abonaţilor; 7 -
capac cu jacuri false; 8 - cordoane monocorde cu fişele introduse în jacurile false; 9 - bara
de blocare a clapelor anunţătoare (în poziţia de jos); 10 - microreceptorul; 11 - cordonul
microreceptorului.

246
 Placa cu borne şi priză multiplă cu 30 contacte:

1 - placa superioară; 2 - zece perechi de borne de linie; 3 - două borne ,,C” (1-2); 4 -
borna ,,S” a soneriei; 5 - borna ,,P” pentru conectarea prizei de pămînt; 6 - priza cu 5
contacte pentru conectarea cordonului microreceptorului; 7 - cordonul microreceptorului;
8 - microreceptorul; 9 - clapa de vorbire a microreceptorului; 10 - receptorul; 11 -
microfonul; I2 - priza multiplă cu 30 contacte pentru conectarea cablului de legătură de la
cutia de joncţiune; 13 - dispozitivul de fixare a ştecărului cu 30 contacte al cablului de
legătură; 14 - capacul locaşului pentru bateria de alimentare (serveşte ca suport pentru
microreceptor); 15 - manivela inductorului; 16 - placa amplificatorului din echi-
pamentul operatorului; 17 - locaşul suport pentru microreceptor.

Pe placa superioară 1 a centralei sunt montate:

 zece perechi de borne de linie 2, la care se conectează liniile abonaţilor;

 două borne „C” 3 pentru cuplarea a două centrale P – 193 M între ele sau, pentru
conectarea unui telefon operator, în cazul defectării amplificatorului din
echipamentul operatorului;
247
  borna S4, pentru conectarea soneriei de alarmă (al doilea reofor al bateriei soneriei,
se conectează la borna PĂMÎNT);
 borna ,,P” (PĂMÎNT) 5 pentru conectarea prizei de pămînt;
 priza 6 cu cinci contacte pentru conectarea cordonului microreceptorului;
 priza multiplă 12 cu 30 contacte pentru conectarea cablului de legătură de la cutia
de joncţiune (în cazul cînd se foloseşte cutia); contactele prizei multiple şi bornele
de linie care au aceeaşi numerotare sunt legate între ele în schema centralei;
contactele din mijloc sunt nefolosite;
 locaşul pentru bateria de alimentare a amplificatorului; locaşul se acoperă cu
capacul 14, fixat cu şuruburi asigurate.
 Placa 16 a amplificatorului din echipamentul operatorului este dispusă în spatele
panoului frontal, în partea de sus a saşiului. Pe placă sunt montate două etaje de
amplificare; al treilea etaj este dispus în microreceptor.
 În partea de jos a peretelui din spate este montată placa cu zece protectoare de tipul
RB-5 şi inductorul de gabarit mic cu o putere de 2 W.
 În locaşul cordoanelor cu fişă se găsesc cordoanele şi completul cu piese de schimb
şi scule. Pe peretele din spate al locaşului se află o placă cu jacuri care serveşte la
conectarea cordoanelor cu ajutorul bananelor. Cordoanele sunt fixate de peretele
locaşului cu brăţări. Pentru menţinerea cordoanelor în aceeaşi ordine în care sunt
prinse la peretele locaşului, în locaş se găseşte o placă de cauciuc cu zece orificii.
Şasiul centralei se fixează de cutie cu ajutorul a patru şuruburi.

CENTRALA TELEFONOCĂ MANUALĂ P-194M

DESTINAŢIA, CARACTERISTICILE TEHNICO-TACTICE, COMPUNEREA ŞI

CONSTRUCŢIA.

DESTINAŢIA
Centrala telefonică P-194M sistem BL cu apel de inductor cu capacitatea de 40
numere este destinată pentru echiparea staţiilor telefonice centrale de capacitate medie,
care asigură legătura telefonică a abonaţilor BL între ei, şi de asemenea cu staţiile
telefonice centrale de tip BC şi CTA prin intermediul liniilor telefonice de legătură.

Centrala telefonică este destinată pentru lucrul în condiţii de campanie în

gamele de temperatură de la minus 10˚C pînă la plus 50 ˚C pentru umiditatea relativă a
aerului de 80 %, şi de asemenea pentru umiditatea relativă a aerului de numai mult de 98
% şi temperatura aerului de plus 30˚C.

248
 Păstrarea şi transportarea în poziţie strînsă se permite exploatarea la temperaturi
de la minus 40˚C şi pînă la plus 65˚C.

CARACTERISTICI TEHNICE

Centrala telefonică P–
194M este prevăzută pentru
conectarea a 40 abonaţi BL. De
asemenea există posibilitatea
conectării în calitate de abonaţi a
trei linii telefonice cu staţiile de tip
BC şi CTA (Nr. 38 - 40) şi a 10
staţii radio (Nr. 11 - 20).

În afară de aceasta, se
pot conecta în calitate de abonaţi
20 linii de legătură la mare distanţă
prin intermediul boxei prelungitor.

În centrală există 12
perechi de cordoane, 12 chei de
convorbire-apel pentru executarea convorbirii şi trimiterea apelului prin cordoanele de
apel, 12 chei de convorbire-apel pentru trimiterea apelului prin cordoanele de convorbire
şi controlul trecerii convorbirii.

În completul abonaţilor al comutatorului sunt folosite plăcuţe de apel care se

închid automat la introducerea fişei în jacul situat sub plăcuţa de apel respectivă.

Recepţia semnalului sfîrşitului de convorbire (reapel) se asigură prin

intermediul plăcuţelor de apel de recepţie a semnalului sfîrşitului de convorbire.

Alimentarea amplificatorului centralei telefonice manuale şi a soneriei de

semnalizare se asigură de la bateria galvanică de tipul ГБ – 10 – У – 1,3 cu tensiunea de
9±1,5 V; alimentare generatorului intensităţii de apel (vibrator) – de la bateria de
acumulatori cu tensiunea de 12 V.
249
 În calitate de surse ale intensităţii de apel în centrala telefonică manuală P–
194M se pot folosi inductorul manual, generatorul intensităţii de apel (vibratorul), reţeaua
de curent alternativ cu tensiunea de 127/220 B.

Generatorul intensităţii de apel, discul telefonic, soneria de semnalizarea

centralei şi soneria aparatului de control sunt dotate cu filtre de atenuare a zgomotelor la
recepţie.

Dispozitivele de convorbire permit ducerea convorbirilor în condiţiile de

zgomote acustice cu nivelul de 60 dB, asigurînd o calitate normală de recepţie a
semnalului prin intermediul liniei din cablu PTF–7 (ПТФ-7), cu atenuarea de 4,5 Np pe
frecvenţa de 800 Hz.

Sursele intensităţii de apel asigură trecerea semnalului de apel către aparatul

telefonic TA–57 prin intermediul liniei telefonice cu atenuarea pe frecvenţele de apel:

a. de la inductor – nu mai puţin de 2,5 Np;

b. de la reţeaua de curent alternativ cu tensiunea de 220 V – nu mai puţin de 2,2
Np;
c. de la generatorul curentului de apel (vibrator) – nu mai puţin de 2 Np.
Atenuarea de trecere între oricare din circuitele telefonice ale centralei
telefonice cu dispozitivele de conectare situate la centrală pe frecvenţa de 800 Hz este nu
mai puţin de 8,5 Np.

Atenuarea de lucru a cordoanelor cu fişe ale centralei telefonice pe frecvenţa de

800 Hz este de nu mai puţin de 0,15 Np la conectarea a doi abonaţi de tip BL şi 0,2 Np –
la conectarea abonatului BL de la staţiile telefonice de tip BC şi CTA.

La conectarea locului de lucru a centralei telefonice la perechea de cordon

pentru control atenuarea de lucru se măreşte cu nu mai mult de 0,05 Np.

La centrală este prevăzută posibilitatea conectării a patru abonaţi pentru

executarea legăturii circulare.

Protecţia dispozitivelor centralei telefonice contra descărcărilor electrice şi

curenţi periculoşi se asigură prin intermediul protectoarelor RB–5 (РБ-5) şi prin
intermediul bobinelor termice de 0,25 A, instalate în blocul БЦВС.

250
 În completul de lucru a centralei telefonice este asigurată posibilitatea cablării
la 100 % a intrărilor a liniilor de abonaţi prin intermediul liniilor prin cablu de tipul
TTBK.

Greutatea centralei telefonice în poziţie strînsă este de 90 kg.

Greutatea totală a staţiei telefonice centrale este de 350 kg.

COMPLETUL CENTRALEI TELEFONICE

Nr.
Denumirea bunului material NOTĂ
d/o Cantitatea
1 Se transportă în lada-
Centrală telefonică de 40 numere 1 masă
2 Ladă-masă 1
Cutia scaun
3 1
Ladă scaun Idem
4 1
Discul telefonic
Idem
5 Luminator la 12 V 1 Idem

6 Lampă portativă la 12 V 1 Se transportă în cutia

scaun
7 Cordon pentru conectarea bateriei de 12 1
V Idem
8 1
Cordon pentru conectarea reţelei de Idem
9 curent alternativ de 127 / 220 V 1
Idem
Manivela inductorului

10 Microreceptor 1
Idem
11 Garnitură microreceptor 2
Idem
12 Panoul de intrare 2

251
Nr.
Denumirea bunului material NOTĂ
d/o Cantitatea
13 Cordon pentru legarea cu pămîntul 8 Idem

14 Cablu de verificare 1 1 Idem+1 lada Nr. 1

15 Cordon pentru conectare prin cross (de 1 Idem

trei culori)
16 6 Idem
Cordon de conexiune
17 2 Idem
Cordon ПРГ de lungime 7 m (pentru
18 unirea la pămînt) 1 Idem

Cordon ПРГ de lungime 50 m (pentru Idem

unirea la pămînt)
19 1
Blocul prelungitorilor
Idem
Cablu TTVK 5×2 cu lungimea de 3 m
20 1
Cablu TSKV 10×2 cu lungimea de 6 m
21 3 Idem
Cordon de verificare
22 5 Idem
Colac de cablu ПМВГ Ø 0,35 mm
23 1 Idem
Fişă bipolară
24 0,5 g Idem
Cheie inelară (cu clichet)
25 40 Idem
Ladă cu completul de reparaţie
26 1 Idem
Geantă cu completul de scule
27 1 complet Idem
Blocul БЦВС
28 1 complet Idem
Aparat de verificare
29 2 Idem
Tambure cu cablu TTBK 5×2 (a cîte
30 1 Idem
două cablu cu lungimea de 50 m fiecare

252
Nr.
Denumirea bunului material NOTĂ
d/o Cantitatea
31 pe tambur) 4 Se transportă în cutia
scaun
Derulator pentru cablu
Se transportă în lada
Cablu TCKB 5×2 cu lungimea de 1 m 1 Nr. 2
(pentru blocul de prelungire)
32 2 Idem
Baterii de acumulatoare 10 HKH – 45
33 Se transportă pe tambur
Bateria galvanică de tip ГБ – 10 – У –
1,3 1 Se transportă în lada
Nr. 1
34 Descrierea tehnică, instrucţiunea de 6
exploatare, Formularul (cartea tehnică)
35
foaia pentru reclamaţii
Nu se asigură de fabrică
36 1 complet
Nu se asigură de fabrică

Se transportă în cutia
scaun

REGULILE DE LUCRU ŞI MODURILE DE INTERCONECTARE.

Principiul de lucru a centralei telefonice

Conectarea dispozitivelor este efectuată prin intermediul conductoarelor;
cordoanelor şi cablurilor.

Liniile abonaţilor din cablu PTF sunt aplicate la intrările panourilor de intrare.

De la panourile de intrare prin cablurile de tipul TTBK 5×2, care se termină

prin semimufele 5×2, liniile de abonat sunt aplicate la panourile blocului БЦВС.

253
 Prin intermediul cablului TCKB 10×2 de la blocul БЦВС prin intermediul
blocului prelungitor liniile de legătură de la mare distanţă se aplică la intrarea centralei
telefonice, iar liniile de abonat ale legăturii locale de la blocul БЦВС se aplică direct la
centrala telefonică.

Tensiunea reţelei de curent continuu se aplică la centrală prin intermediul

cablului de tipul PПШ.

Legătura între abonaţii BL ai centralei telefonice

Recepţia apelului (apelul centralei de către abonat)

Pentru a chema centrala, abonatul (de exemplu nr. 1) se roteşte manivela

inductorului de la telefon. În înfăşurarea inductorului se induce o f.e.m. alternativă şi
dacă circuitul va fi închis, prin el va trece un curent alternativ de frecvenţa inductorului
(18-25 Hz).

Circuitul nr. l: aparatul telefonic al abonatului, conductorul liniei 1Ш1a; borna

de linie a cutiei de joncţiune „a” a prizei 5×2 a blocului БЦВС; bobina termică 1 KT,
locaşele „Ст - Лин”, locaşul „a” a prizei cu 30 de contacte a blocului БЦВС, locaşul „a” a
prizei cu 30 de contacte ale centralei telefonice, lamelele 1 – 2 1Г Кл ТВ, lamelele 3 – 4 1
Г, locaşul „c” a prizei cu 30 de contacte a centralei telefonice, locaşul „c” a prizei cu 30 de
contacte ale blocului БЦВС, locaşul „Ст - Лин”, bobina termică 2 KT, bastonul „b” a
prizei 5×2 a blocului БЦВС, linia 1Ш1c, înfăşurarea inductorului a aparatului telefonic al
abonatului.

Sub acţiunea curentului de inductor, ce trece prin înfăşurarea anunţătorului de

apel a completului abonatului, anunţătorul de apel se va pune în funcţiune şi plăcuţa
acestuia se va deschide.

În completele Nr.11 – 20 sunt conectate diode în serie cu Кл ТВ destinate

pentru preîntîmpinarea trecerii staţiei radio de pe emisie pe recepţie.

La deschiderea plăcuţei de apel se închid lamelele de semnal 3 – 4, şi , dacă este

apăsată cheia de apel Кл Зв, va suna soneria de semnalizare prin circuitul Nr. 2.

Circuitul nr. 2: minusul bateriei 9 V, rezistorul R 16, lamelele 1 – 2, lamelele 3 -

4 ale КлТВ, condensatorul C25, înfăşurarea soneriei, lamelele soneriei 1 – 2, lamelele 3 – 4
ale КлТВ, bara Зв., plusul bateriei 9 V.

254
 Rezistorul R16, echivalent a 39 ohmi, serveşte pentru micşorarea tensiunii de la
9 V la 6 V pe înfăşurarea soneriei pe timpul lucrul acesteia.

Intrarea în legătură cu abonatul

Primind semnalul de apel, centralistul introduce fisa de vorbire FV ( OШ ) a

unei perechi libere, în jacul abonatului şi trece cheia de vorbire-apel VA (OВ) în poziţia
,,Vorbire" („Onpoc”).

Prin aceste operaţii se ridică în primul rînd clapa anunţătorului şi totodată se

întrerupe circuitul nr. 2 (al soneriei de apel), se desfac contactele 1 - 2 şi 3 - 4 ale jacului
de abonat, deconectîndu-se prin aceasta înfăşurarea anunţătorului AA (BK „Кл ТВ”) de la
linia abonatului, iar în al doilea rînd se conectează la linia abonatului dispozitivele de
convorbire ale operatorului.

La trecerea cheii de vorbire-apel VA (вызов OШ) în poziţia „Vorbire"

(„Onpoc”), dispozitivele de convorbire ale operatorului se conectează prin perechea de
cordoane respectivă la linia abonatului prin circuitul nr. 3 şi se formează circuitul nr. 4 şi 5
(alimentarea microfonului locului de lucru) de emisie şi recepţie a vorbirii.

Circuitul nr. 3: înfăşurarea III a transformatorului Tr 2 lamelele 21 – 22 ale

butonului KH, şina T2, lamelele 11 - 12 „КлТВ”, lamelele 5 – 4 „КлТВ”, masa cordonului
OШ, lamela 1 Г(a completului de abonat Nr. 1), priza „a” a prizei cu 30 de contacte a
centralei telefonice, priza „a” a prizei cu 30 de contacte a blocului БЦВС, priza „Ст -
Лин”, bobina termică 1 KT, priza „a” a prizei 5×2 a blocului БЦВС, linia 1Ш1a, aparatul
telefonic al abonatului, linia 1Ш1c, bastonul „в” a prizei 5×2 a blocului БЦВС, bobina
termică 2KT, priza „Ст - Лин”, priza „c” a prizei multiple cu 30 de contacte, lamela 4 Г (a
completului abonatului Nr. 1), capul fişei de convorbire OШ, lamelele 9 – 10 a prizei de
conexiune a centralei telefonice, bastonul 2 a prizei de conexiune a microtelefonului
(garniturii microtelefonice), înfăşurarea căştii telefonice, bastonul 3 al prizei de conexiune
a centralei telefonice, înfăşurarea III a transformatorului Tr 2 al locului de lucru a centralei.
Paralel căştii telefonice este conectată o rezistenţă neliniară RN2 HC2.

La închiderea lamelelor 6 – 7 ale cheii Кл Ов se formează circuitul Nr. 4 – de

alimentare a amplificatorului locului de lucru a centralei telefonice.

Circuitul nr. 4: plusul bateriei 9 V, şina M2, lamelele 6–7 ale cheii Кл Ов,
şina M1, etajele de amplificare III şi II a amplificatorului, priza 2 a prizei de conexiune a

255
centralei, bastonul 2 a prizei de conexiune a microtelefonului (garniturii microtelefonice),
primul etaj de amplificare al microtelefonului.

Minusul bateriei se aplică prin intermediul lamelei 6 a amplificatorului la

etajele de amplificare III şi II, iar la etajul de amplificare I – prin intermediul prizei 1 a
prizei de conexiune a microtelefonului (garniturii microtelefonice).

Tensiunile intensităţii de vorbire, formate de microfon Mk, se aplică la intrarea

primului etaj de amplificare în punctele dintre emitor - bază a triodei. Primul etaj de
amplificare este îndeplinit pe baza triodei de tip П-13 după schema cu emitor comun.

Destinaţia elementelor componente ale etajului I de amplificare sunt

următoarele:

Condensatoarele C1 şi C3 sunt destinate pentru filtrarea tensiunilor de înaltă

frecvenţă, care sunt prezente în microfon, primul etaj de amplificare şi în cablurile
cordonului microtelefonului, care uneşte primul etaj de amplificare cu cel de al doilea în
caz dacă distanţa dintre centrala telefonică şi staţia radio sunt aproape.

Condensatorul C2 serveşte pentru separare.

Prin intermediul rezistoarelor R1, R2, R3, R4 se stabileşte regimul de lucru static
al triodei primului etaj de amplificare.

Rezistoarele R1, R2 şi R3 în acelaşi timp servesc şi ca elemente stabilizatoare; de

pe rezistorul R1 se ia tensiunea de deviere şi a circuitului de reacţie negativă de pe baza
triodei.

Tensiunea amplificată a primului etaj de amplificare, se ia de pe rezistorul R 4,

care reprezintă rezistorul de sarcină pentru primul etaj de amplificare, şi prin
condensatorul de separare C4, condensatorul C5, rezistorul R6se aplică la intrarea etajului II
de amplificare în punctele dintre bază - emitor .

Etajul II de amplificare este îndeplinit pe baza triodei semiconductoare П-13

după schema cu emitor comun.

Destinaţia elementelor componente ale etajului de amplificare Nr. 2 sunt

următoarele:

256
 Prin intermediul rezistoarelor R5, R6, R7, R8, R9 şi înfăşurarea I a
transformatorului Tr1 se asigură regimul necesar de lucru a triodei. Rezistorul R 6
reprezintă un rezistor reglabil şi este destinat pentru înlăturarea acţiunii parametrilor
împrăştiaţi ai triodei la amplificarea efectuată de către acest etaj. Rezistoarele R 5, R6, R7, şi
R8 în acelaşi timp reprezintă elemente de stabilizare.

Tensiunea amplificată a etajului II de amplificare prin intermediul înfăşurării II

a transformatorului de racordare se aplică la intrarea etajului III de amplificare în punctele
dintre bază - emitor a triodei.

Etajul al treilea de amplificare este îndeplinit pe baza triodei semiconductoare

de tip П-13 după schema cu emitor comun. Destinaţia elementelor componente ale etajului
III de amplificare sunt următoarele:

prin intermediul condensatorului C6 se asigură blocarea componentei alternative

a tensiunii pe rezistorul R10.

Prin intermediul rezistoarelor R10 şi R11 se asigură regimul necesar de lucru a

triodei, şi de asemenea stabilizarea punctului de lucru.

Rezistenţa neliniară RN1 HC1, formată de către două diode, conectate în

contrasens una faţă de alta, reprezintă un dispozitiv destinat pentru atenuarea zgomotelor
la recepţie, care asigură o protecţie mare contra zgomotelor în traiectul efectului local la
dezechilibrarea schemei antilocale (de exemplu la trecerea pe altă linie de legătură sau
schimbarea parametrilor liniei sub acţiunea condiţiilor climatice).

Conectarea diodelor în contrasens asigură lucrul dispozitivului pentru atenuarea

zgomotelor în cazul prezenţei în spectrul zgomotului a impulsurilor de ambele polarităţi.

Pentru semnale mici (zgomote) la intrarea amplificatorului rezistenţa neliniară

RN1 HC1 pentru curentul pulsatoriu este mare, deci este mare adîncimea circuitului de
reacţie negativă, iar amplificatorul practic se închide.

La mărirea tensiunii la intrarea amplificatorului (semnalul util) pînă la mărimi,

pentru care rezistenţa neliniară RN1 HC1 pentru curentul pulsatoriu devine nu prea mare
şi practic aceeaşi, adîncimea circuitului de reacţie se micşorează brusc, iar coeficientul de
amplificare a etajului III de amplificare creşte.

Deoarece rezistenţa neliniară RN1 HC1în limite mari are totuşi un caracter
neliniar, pentru îndreptarea caracteristicii de amplitudine a amplificatorului schema este
257
determinată astfel ca schimbarea rezistenţei circuitului de reacţie a etajului III de
amplificare după limitele maxime admise se compensează prin schimbarea coeficientului
de amplificare al etajului II de amplificare.

Se va acţiona în felul următor:

 cu mărirea tensiunii pe rezistenţa neliniară RN1 HC1 rezistenţa ei se

micşorează, ceea ce duce la mărirea coeficientului de amplificare a etajului III
de amplificare din contul micşorării adîncimii circuitului de reacţie negativă şi
micşorarea rezistenţei de intrare a ei. Astfel, odată cu mărirea nivelului de
intrare după limitele maxime admise rezistenţa de sarcină a etajului II de
amplificare se micşorează, deci se micşorează amplificarea lui. Amplificarea
sumară în acest caz este constantă (pînă la limitele maxime admise). Schema
amplificatorului locului de lucru este astfel stabilită că limita minimă admisă se
găseşte aproape în toată gama de frecvenţe mai jos de pragul de audiţie, de
aceea limitarea componentelor minime ale semnalului util practic nu se
răsfrînge la inteligibilitatea semnalului transmis.
 droselul Dr1 şi condensatorul C7 sunt destinate pentru separarea circuitelor
curenţilor continuu şi alternativ.
 condensatorul C5 este destinat pentru şuntarea componentei alternative a
tensiunii pe rezistenţa internă a bateriei la descărcarea acesteia şi înlăturarea
prin aceasta posibilităţii de autogenerare a amplificatorului.
 transformatorul Tr2 acordează intrarea etajului III a amplificatorului cu sarcina,
conectată din partea liniei.
 În afară de aceasta, cu ajutorul înfăşurărilor secundare a transformatorului (II şi
III), îndeplinită după schema cu mediană, şi elemente de echilibrare a
echilibrorului (sistem diferenţial) compus din R 12, R13, C8, C9 se micşorează
mult efectul local, şi anume telefonul T al locului de lucru este conectat în
diagonala punţii, formate din elementele menţionate mai sus şi conductorul
liniei.
 condensatorul C10, rezistenţa căruia este mare pentru frecvenţele 16 – 18 Hz,
este destinat pentru protecţia căştii telefonice de pătrunderea de pe linie a
apelului de inductor.
 prin intermediul condensatorului C11, conectat paralel traiectului de vorbire, se
înlătură posibilitatea apariţiei generării amplificatorului la lucrul pe linii scurte
(regim, apropiat de cursa în gol).
 condensatorul C12 micşorează posibilitatea amplificării pe frecvenţe înalte ale
gamei de frecvenţă de vorbire, pe care de obicei se petrece generarea, şi de
asemenea el serveşte ca sarcină din partea liniei, care micşorează dezechilibrul
schemei antilocale în cazul cursei în gol.
 rezistenţa neliniară RN2 HC2, care constă din două diode conectate în
contrasens, conectată paralel căştii telefonice, reprezintă un dispozitiv de
protecţie de lovituri acustice, şi anume reprezintă limitatorul de nivel a tensiunii
258
 de pe casca telefonică.
Conectarea în contrasens a diodelor asigură lucrul dispozitivului de protecţie în
cazul prezenţei impulsurilor de tensiuni mari de ambele polarităţi.

Tensiunea amplificată de către etajul al treilea de amplificare se ia de pe

înfăşurarea secundară a transformatorului Tr 2, prin elementele sistemului diferenţial
(schema de echilibrare)transmiterea curenţilor de vorbire în linie se asigură prin circuitul
Nr. 3, descris mai sus.

Recepţia curenţilor de vorbire din linie se efectuează după circuitul Nr.5.

În caz de inegalitate între mărimile rezistenţelor liniei şi sistemului de

echilibrare (schema antilocală) o parte a puterii curentului de vorbire se va aplica în casca
telefonică datorită diferenţei de potenţial în punctele 5 a transformatorului Tr 2 şi între
condensatoarele C9 şi C10.

Circuitul nr. 5: aparatul telefonic al abonatului Nr. 1 (în continuare conform

circuitului Nr. 3), şina T2, lamelele 22–21 a butonului Kн, înfăşurarea III a
transformatorului Tr2 a locului de lucru a centralei telefonice, jacul 3 al prizei multiple de
conexiune a centralei telefonice, bastonul 3 al cordonului microtelefonului (garniturii
microtelefonice), casca telefonică T, jacul 2 al cordonului microtelefonului (garniturii
microtelefonice), jacul 2 al prizei multiple de conexiune a centralei, condensatorul C 10,
şina T1 (în continuare conform circuitului Nr. 3), aparatul telefonic al abonatului.

În cazul dacă telefonistul aude rău abonatul chemător, el poate apăsa butonul în
poziţia „Громче тел-ту”, totodată prin deschiderea lamelelor 4 – 5 ale comutatorului Kн
se deconectează alimentarea (minusul bateriei) etajelor I şi II al amplificatorului. Pentru
etajul al treilea alimentarea rămîne conectată permanent (plus şi minus) prin cheia Kл ОВ
în poziţia „O” „convorbire” prin lamelele 22–23 Kн intrarea etajului al treilea de
amplificare a locului de lucru se conectează la linie, iar ieşirea etajului se aplică la casca
telefonică.

Recepţia la locul de lucru în cazul dat se va petrece analog circuitului Nr. 5, şi

calea semnalului se va începe de la şina T. Şina T1, condensatorul C 10, condensatorul C6,
lamelele de contact 2–3 Kн, emitorul triodei.

Şina T2, lamelele 22–23 Kн, condensatorul C12, baza triodei.

Condensatorul C12 este destinat pentru protecţia intrării etajului trei de

amplificare de posibilitatea trimiterii apelului de pe linie.
259
 Tensiunea amplificată de către al treilea etaj de amplificare se ia de pe
înfăşurarea II a transformatorului Tr2 şi prin elementele schemei antilocale se aplică la
casca telefonică.

Ieşirea 5 a înfăşurării transformatorului Tr 2, jacul 3 a prizei multiple de

conexiune a centralei telefonice, bastonul 3 al prizei microtelefonului, casca telefonică,
bastonul 2 a prizei microtelefonului, jacul 2 a prizei de conexiune a centralei telefonice,
elementele schemei antilocale, ieşirea înfăşurării 6 a transformatorului Tr 2.

Executînd convorbirea şi primind cererea pentru a se executa o conexiune,

telefonistul (centralistul) eliberează butonul „Громче тел-ту” şi cheamă abonatul chemat
(solicitat).

Trimiterea apelului de la centrală (apelul abonatului de către centralist)

Pentru a face apel la unul dintre abonaţi, centralistul introduce fişa de apel FA
(BШ) a aceleiaşi perechi de cordoane în jacul de abonat al abonatului necesar şi trece
cheia de apel VA (OB) în poziţia „Apel” „B” (вызов).

Prin aceasta, telefonistul întrerupe circuitele nr. 3, 4 şi 5 (deconectează de la linie

abonatul chemător şi dispozitivele de convorbire a locului de lucru) şi conectează la linia
abonatului necesar dispozitivele de apel ale operatorului.

Apelul de la centrala telefonică se poate face de la una din următoarele surse de

trimitere apelului. Pentru aceasta este necesar ca cheia de comutare a sursei de trimitere a
apelului de instalat în poziţia „ИВ”

Dacă apelul se face cu inductorul, centralistul învîrteşte manivela inductorului,

cheia de comutare a surselor de apel (cheia SA) stînd în poziţia de mijloc ,,Inductor”
(индуктор). În acest caz, curentul de apel de inductor trece prin circuitul nr. 6.

Curenţii de apel de la oricare din sursele de trimiterea apelului se aplică pe şina

„И”, după care prin intermediul lamelelor Кл Ов, care se găseşte în poziţia „B”, se aplică
în linie prin circuitul nr. 6.

Circuitul nr. 6: şina И1, lamelele 8 – 9 ale cheii Кл Ов, capul fişei de apel
„BШ” lamela 4 Г a completului abonatului Nr. 2, jacul „c” a prizei multiple a centralei,
jacul „c” a prizei multiple cu 30 contacte a blocului БЦВС, jacul „Ст - Лин”, bobina
termică 2KT, bastonul „в” a mufei 5×2 al blocului БЦВС, linia 1Ш1c, jacul „c” a mufei
5×2 a blocului БЦВС, bobina termică 1KT, jacurile „Ст - Лин”, jacul „a” a prizei cu 30
260
contacte a blocului БЦВС, jacul „a” a prizei multiple a centralei telefonice, lamela 1 Г (a
completului abonatului Nr. 2), corpul BШ, lamelele 4 – 3 ale cheii Кл ОВ, şina И2.

La trimiterea apelului de la inductor cheia de comutare a sursei de trimiterea

apelului ИВ se va instala în poziţia medie (poziţie, reprezentată în schema electrică).

Curentul de apel de la inductor pe şina „И” se aplică în circuitul Nr. 7.

Circuitul nr. 7: înfăşurarea inductorului, 6–7 lamelele Кл ИВ, lamelele

5–4 Кл ИВ, înfăşurarea I a transformatorului Tp ИКВ, şina И1 (în continuare conform
circuitului Nr. 6), şina И2, lamelele 10–11 Кл ИВ, lamelele 13–12 Кл ИВ, înfăşurarea
inductorului.

Curentul de apel, trecînd prin înfăşurarea primară a transformatorului Tp ИКВ,

induce în înfăşurarea secundară o f.e.m., care aprinde lampa cu neon.

Lampa se aprinde conform circuitului Nr. 8.

Circuitul nr. 8: ieşirea 3 a înfăşurării II Tp ИКВ, lampa HЛ, rezistorul R15,

ieşirea 4 a înfăşurării transformatorului Tp ИКВ.

În cazul prezenţei la centrala telefonică a bateriei de 12 V apelul se poate trimite

de la generatorul intensităţii de apel, în acelaşi timp centralistul trece cheia ИВ în partea cu
inscripţia „Ген. выз. тока” .

Schema generatorului intensităţii de apel este îndeplinită pe baza triodelor pe

bază de cristal П – 201. alimentarea se asigură de la bateria de 12 V la închiderea
lamelelor 1–2 Кл KВ sau Кл OВ în poziţia „B” şi cheia Кл ИВ în poziţia „Ген. выз.
тока” (ГВТ) în înfăşurarea secundară a transformatorului Tp ИКВ (înfăşurarea V) se
induce un curent alternativ cu frecvenţa de 25–30 Hz, care trece prin circuitul Nr. 9.

Circuitul nr. 9: înfăşurarea V a transformatorului Tp ГВТ, filtrul de atenuarea a

zgomotelor radio, lamelele 3 – 4 Кл ИВ, înfăşurarea I a transformatorului Tp ИКВ, şina
И1 (în continuare conform circuitului Nr. 6), şina И2, şlamelele 10–9 Кл ИВ, filtrul de
atenuare a zgomotelor radio, înfăşurarea V a transformatorului Tp ГВТ.

Condensatorul C24 este destinat pentru netezirea amplitudinilor mari de la ieşirea

generatorului.

261
 De la reţeaua de curent alternativ 127/220 B apelul abonatului poate fi trimis pe
calea comutării cheii ИВ în poziţia „Сеть” prin circuitul Nr. 10.

Circuitul nr. 10: înfăşurarea IV a transformatorului de apel (Tp. Выз.), lamelele

8–7 ale cheii Кл ИВ, lamelele 5–4 ale cheii Кл ИВ, înfăşurarea transformatorului
Tp ИКВ, şina И1 (în continuare analog circuitului nr. 6), şina И2, lamelele 10–11 Кл ИВ,
lamelele 13–14 ale cheii Кл ИВ, înfăşurarea III a transformatorului Tp. Выз.

În circuitul secundarului transformatorului Tp ИКВ este conectat rezistorul R15

destinată pentru limitarea curentului, ce trece prin lampa cu neon HЛ.

Convorbirea dintre abonaţi

Chemînd abonatul necesar, centralistul mută cheia VA OB în poziţia

„vorbire” (oпрос), anunţă pe abonatul chemat că se poate vorbi şi auzind începerea
convorbirii trece cheia VA (OB) în poziţia de mijloc. În acest caz, abonaţii rămîn
legaţi prin perechea de cordoane a centralei, iar dispozitivele operatorului se
deconectează de la circuitul lor de convorbire.
Curenţii de convorbire între aparatele telefonice ale abonaţilor vor trece prin
circuitul Nr. 11.

Circuitul nr. 11: telefonul abonatului nr. 1, linia 1Ш1a, jacul „a” a mufei 5×2
al blocului БЦВС, bobina termică 1KT, jacurile „Cт - Лин”, jacul „a” a prizei multiple cu
30 de contacte a blocului БЦВС, jacul „a” a prizei de contact a centralei telefonice, lamela
1 Г (a completului abonatului nr. 1), corpul fişei de convorbire OШ, lamelele 4 – 5 ale
cheii Кл KВ, lamelele 5 – 4

Кл OВ, corpul fişei cu cordon BШ, lamela 1 Г (a completului abonatului Nr. 2),
jacul „a” a prizei multiple a centralei telefonice, jacul „a” a prizei de contact a blocului
БЦВС, jacul „Cт - Лин”, bobina termică 1KT, jacul „a” a mufei 5×2 de conexiune a
blocului БЦВС, linia 1Ш1a, aparatul telefonic al abonatului Nr. 2, linia telefonică 1Ш1c,
bastonul „в” mufa 5×2 a blocului БЦВС. Bobina termică 2KT, jacurile „Cт - Лин”,
jacul „c” a prizei de conexiune cu 30 de contacte a centralei, lamela 4 Г (a completului
abonatului Nr. 2), capul BШ, lamelele 9 – 10 Кл OВ, lamelele 10 – 9 Кл KВ, lamela 4 Г
(a completului abonatului Nr. 1), jacul „c” a prizei cu 30 de contacte a blocului БЦВС,
jacurile „Cт - Лин”, bobina termică 2KT, bastonul „в” priza 5×2 a blocului БЦВС, linia
1Ш1c, aparatul telefonic al abonatului Nr. 1.

262
 Sfîrşitul convorbirii sau repetarea apelului dinspre abonat.

Paralel circuitului de vorbire a doi abonaţi ai centralei în perechile de fişe şi

cordoane este conectat anunţătorul sfîrşitului de vorbire Кл TO cu un rezistor şi o diodă.
La trimiterea apelului sfîrşitului de vorbire sau repetarea apelului dinspre abonat
(spre exemplu abonatul nr. 2) curentul de inductor va trece prin circuitul Nr. 12.
Circuitul nr. 12: aparatul telefonic al abonatului Nr. 2, linia 1Ш1a, jacul „a” a
prizei 5×2 a blocului БЦВС, bobina termică 1KT, jacurile „Cт - Лин”, jacul „a” prizei de
conexiune cu 30 de contacte a blocului БЦВС, jacul „a” a prizei multiple a centralei,
lamela 1 Г (a completului abonatului Nr. 2), corpul fişei ВШ, lamelele 4 – 5 a cheii Кл
OВ, rezistorul R18, dioda D1, înfăşurarea anunţătorului Кл TO, lamelele 10 – 9 Кл OВ,
capul fişei BШ, lamela 4 Г (a completului abonatului Nr. 2), jacul „c” a prizei multiple cu
30 de contacte a blocului БЦВС, jacul „Cт - Лин”, bobina termică 2KT, bastonul „в” a
prizei 5×2 a blocului БЦВС, linia 1Ш1c, aparatul telefonic a abonatului Nr. 2.
O parte a curentului de inductor prin circuitul de vorbire va ajunge în aparatul
telefonic a abonatului Nr. 1 şi va pune în funcţiune soneria acestuia.

Stabilirea legăturii dintre abonaţii BL şi abonaţii BC (STA) prin liniile de legătură.

Primirea apelului de la o staţie BC sau STA

Conectarea abonaţilor centralei telefonice cu abonaţii staţiei BC sau STA se

asigură prin intermediul a trei linii de conexiune (38, 39 şi 40), care sunt la orice centrală
telefonică.
Vom presupune, că apelul se va primi din partea staţiei de tip BC (STA) la unul
din completul liniilor de conexiune (38, 39 sau 40).
Circuitul nr. 13: centrala (staţia telefonică) BC (STA), linia de conexiune,
jacul „a” a prizei 5×2 a blocului БЦВС, bobina termică 1KT, jacurile „Cт - Лин”, jacul
„a” a prizei multiple a blocului БЦВС, jacul „a” a prizei multiple cu 30 de contacte a
centralei, lamelele 7 – 8 a cheii Кл CЛ (cheia liniei de conexiune), înfăşurarea Кл TВ,
lamelele 2 – 3 Г CЛ, condensatorul C 23, jacul „c” a prizei de conexiune a centralei
telefonice, jacul „c” a prizei multiple cu 30 de contacte a blocului БЦВС, jacurile „Cт
- Лин”, bobina termică 2KT, bastonul „в” a prizei 5×2 a blocului БЦВС, conductorul
liniei, staţia telefonică de tip BC (STA).
Anunţătorul de apel a liniei de conexiune corespunzătoare se va pune în
funcţiune, clapa de apel se va deschide, pentru cheia apăsată a soneriei (Kл Зв) va suna
soneria prin circuitul Nr. 2.

Intrarea în legătură (convorbire) cu staţia BC şi abonatul BC (STA)

263
 La recepţia apelului de la o staţie BC (STA), centralistul introduce fişa de
vorbire în jacul liniei de legătură respective, trece cheia VA (OB) în poziţia „Vorbire”
(ОПРОС) şi răspunde staţiei BC sau abonatului STA, conectat la centrală prin
conductorul liniei.
Dispozitivele de convorbire ale centralei se conectează la conductorul liniei, iar
curentul de convorbire va trece prin circuitul Nr. 14.
Circuitul nr. 14: staţia BC (STA), conductorul liniei, jacul „a” a prizei 5×2 a
blocului БЦВС, bobina termică 1KT, jacurile „Cт - Лин”, jacul „a” a prizei multiple cu 30
de contacte a blocului БЦВС, jacul „a” a prizei multiple a centralei telefonice, lamelele 7 –
8 Кл CЛ, condensatorul C22, lamela 1 Г СЛ, corpul fişei OШ, lamelele 4 – 5 Кл KB,
lamelele 12 - 11 Кл OB, şina T2 (în continuare conform circuitului Nr. 5), şina T1,
lamelele 13 – 14 Кл OB, lamelele 10 – 9 Кл KB, capul fişei OШ, lamela 3 Г СЛ,
condensatorul C23, jacul „c” a prizei multiple a centralei, jacul „c” a prizei multiple a
blocului БЦВС, jacurile „Cт - Лин”, bobina termică 2 KT, bastonul „в” a prizei 5×2 a
blocului БЦВС, conductorul liniei, staţia de tip BC (STA).
Alimentarea amplificatorului de lucru a centralei se efectuează prin intermediul
circuitului Nr. 4 la închiderea lamelelor 6 - 7 Кл OB.
În acelaşi timp, la introducerea fişei OШ în jacul liniei de legătură, se închid
lamelele 4 – 5 Г CЛ şi prin aceasta circuitul curentului continuu pentru menţinerea
conexiunii centralei telefonice cu staţia de tip BC (STA) prin circuitul Nr. 15.
Circuitul nr. 15: staţia de tip BC (STA), conductorul liniei, jacul „a” a prizei
5×.2 a blocului БЦВС, bobina termică 1KT, jacul „Cт - Лин”, jacul „a” a prizei multiple a
blocului БЦВС, jacul „a” a prizei multiple a centralei, lamelele 7 – 8 Кл CЛ, lamelele 4 –
5 Г СЛ, înfăşurarea droselului de 600 ohmi (Dr 2), lamelele 10 – 11 Кл CЛ, jacul „c” a
prizei centralei telefonice, jacul „c” a prizei blocului БЦВС, jacurile „Cт - Лин”, bobina
termică 2KT, bastonul „в” a prizei 5×2 a blocului БЦВС, conductorul liniei, staţia de tip
BC (STA).
Închiderea acestui circuit semnalizează la staţie răspunsul centralei.

Apelul unui abonat BL şi convorbirea dintre abonaţii BL şi BC

Cînd un abonat BC (STA) solicită un abonat BL, centralistul introduce fişa de

apel FA (BШ) a perechii de cordoane corespunzătoare în jacul de abonat al abonatului
respectiv din centrală şi prin trecerea cheii VA (OB) în poziţia „Apel” ,transmite apel.
Apelul abonatului se face de la trei surse de apel, pe circuitele Nr. 7, 8 şi 10.
Făcînd apelul abonatului necesar, centralistul mută cheia VA (OB) în poziţia
„Vorbire” („O” опрос) şi-l anunţă să vorbească. Convingîndu-se că vorbirea a început,
centralistul trece cheia VA (OB) în poziţia de mijloc, iar abonaţii vorbesc prin circuitul
Nr. 16.
Circuitul nr. 16: aparatul telefonic al abonatului BC (STA), staţia BC (STA),
conductorul liniei, jacul „a” a prizei 5×2 a blocului БЦВС, bobina termică 1KT, jacurile
„Cт - Лин”, jacul „a” prizei multiple a blocului БЦВС, jacul „a” prizei multiple a centralei
telefonice, lamelele 7 – 8 Кл CЛ, condensatorul C 22, lamela Г СЛ, corpul fişei FV (OШ),

264
lamelele 4 – 5 Кл KB, lamelele 5 – 4 Кл OB, corpul fişei de apel FA (BШ), lamela 1 Г (a
completului abonatului Nr. 1), jacul „a” a prizei multiple a centralei telefonice, jacul „a” a
prizei multiple a blocului БЦВС, jacurile „Cт - Лин”, bobina termică 1KT, jacul „a” a
prizei 5×2 a blocului БЦВС, linia L 1 (Л1), aparatul telefonic a abonatului BL, linia L 2 (Л2),
bastonul „в” a prizei 5×2 a blocului БЦВС, bobina termică 2KT, jacurile „Cт - Лин”,
jacul „c” prizei multiple a blocului БЦВС, jacul „c” prizei multiple a centralei telefonice,
lamela 4 Г (a completului abonatului Nr. 1), capul fişei de apel FA (BШ), lamelele 9 – 10
Кл OB, lamelele 10 – 9 Кл KB, capul fişei de vorbire FA (OШ), lamela 3 Г СЛ,
condensatorul C23, jacul „c” prizei multiple a blocului БЦВС, jacurile „Cт - Лин”, bobina
termică 2KT, bastonul „в” a prizei 5×2 a blocului БЦВС, conductorul liniei, staţia BC
(STA), aparatul telefonic a abonatului BC (STA).
Paralel circuitului de vorbire în perechea de cordoane este conectat anunţătorul
sfîrşitului de convorbire Кл TO. Însă ramificarea curentului de vorbire în anunţătorul
sfîrşitului de vorbire va fi foarte mic, deoarece acesta are o rezistenţa mai mare pentru
curentul de vorbire.

Apelul unei staţii BC (STA)

Legătura abonaţilor centralei telefonice P–194M cu abonaţii BC (STA) se

face cu ajutorul liniilor de legătură.
Trimiterea apelului la staţia BC (STA) se face prin introducerea fişei în jacul
completului liniei de legătură
. În acest caz, bucla liniei se va închide prin lamelele 4 – 5 ale jacului
completului respectiv al liniei de legătură, prin drosel (Dr 2). La staţia BC, prin circuitul Nr.
17 acţionează releul de apel Кл OB, şi se aprinde becul de apel.
Închiderea buclei liniei de legătură prin drosel (Dr 2) în cazul legăturii cu STA se
manifestă STA ca un semnal de apel. Semnalul de pregătire a STA pentru primirea
numărului de la centrala P–194M trece prin circuitul Nr. 17, ce se formează prin trecerea
cheii de vorbire-apel VA (Кл OB) în poziţia „Convorbire” (O (опрос)).
Circuitul nr. 17: staţia STA, conductorul liniei, (în continuare similar
circuitului Nr. 16), corpul fişei de apel FA (BШ), lamelele 4 – 5 Кл OB, lamelele 12 – 11
Кл OB, şina T2, dispozitivele de vorbire a locului de lucru a centralei telefonice
(transmiterea şi recepţia curenţilor de vorbire se efectuiază prin circuitele Nr. 3 şi 5), şina
T1, lamelele 13 – 14 Кл OB, lamelele 10 – 9 Кл OB, capul fişei de apel FA (BШ) (în
continuare similar circuitului Nr. 16), conductorul liniei, staţia STA.
Auzind în receptorul operatorului semnal de pregătire a STA pentru primirea
numărului (tonul), centralistul trece cheia LL (Кл CЛ) poziţia DA (HH) şi formează
numărul abonatului necesar.
La trecerea cheii LL (Кл CЛ) în poziţia DA (HH), lamelele 7 – 8 ale cheii
LL (Кл CЛ) se desfac, iar bucla liniei de legătură se închide prin contactele de impulsuri
2 – 1 ale discului de apel prin circuitul Nr. 18.
Circuitul nr. 18: staţia STA (în continuare similar circuitului Nr. 16), lamelele
7 – 9 (Кл CЛ), inductivitatea L 4, L2, lamelele de contact H1-2, inductivitatea L 1, L3,

265
lamelele 4 – 3 Кл CЛ, lamelele Г CЛ, droselul Dr 2, lamelele 10 – 11 Kл CЛ (în continuare
similar circuitului Nr. 16), staţia STA.
Pe timpul formării numărului, se închid contactele de şunt 4 – 3 ale discului de
apel. Datorită acestui fapt, droselul Dr 2 şi dispozitivele operatorului legate la completul
liniei de legătură se scurtcircuitează, iar impulsurile de curent ce se formează pe timpul
funcţionării discului de apel nu ajung la receptorul operatorului.
Formarea numărului se face pe circuitul Nr. 19.
Circuitul nr. 19: staţia STA (în continuare similar circuitului Nr. 16), lamelele
7 – 9 Kл CЛ, inductivitatea L4, L2, contactele H1 – 2, inductivitatea L 1, L3, contactele H3
– 4, lamelele 2 – 1 Kл CЛ, (în continuare similar circuitului Nr. 16), staţia STA.
Droselele L1, L2, L3 şi L4 şi condensatoarele C18, C19, C20 şi C21 formează un filtru
antiparazit pentru recepţia radio, pe timpul formării numărului.
După formarea numărului şi realizarea legăturii cu abonatul STA, telefonistul
centralei aude semnalul de control al trimiterii apelului la abonatul STA. Primind
răspunsul abonatului STA, telefonistul centralei comută cheia de vorbire-apel VA (OB) şi
cheia CЛ în poziţia de mijloc.
O nouă formare a numărului se poate face după o întrerupere scurtă a circuitului
Nr. 18, prin scoaterea fişei din jacul liniei de legătură şi introducerea sa din nou.
Convorbirea dintre abonaţi se va face prin circuitul Nr. 20.
Circuitul nr. 20: aparatul telefonic BL (în continuare similar circuitului Nr.
16), lamela 1 Г a completului de abonat, corpul fişei de vorbire FV (OШ), lamelele 4 – 5
Kл KB, lamelele 5 – 4 Kл OB, corpul fişei de apel (BШ), lamela 1 Г CЛ, condensatorul
C22, lamelele 8 – 7 Kл CЛ (în continuare similar circuitului Nr. 16), condensatorul C 23,
paralel droselele Dr2 şi Dr3 lamela Г CЛ, capul fişei de apel FA (BШ), lamelele 9 – 10 Kл
OB, lamelele 10 – 9 Kл KB, capul fişei de vorbire FA (OШ), lamela 4 a completului de
abonat Г (în continuare similar circuitului Nr. 16), aparatul telefonic al abonatului BL.
La terminarea convorbirii dintre abonatul BL şi abonatul BC, semnalul de sfîrşit
de convorbire se primeşte la centrală numai de la abonatul BL.
În cazul cînd perechea de cordoane este ocupată timp îndelungat sau la căderea
clapei anunţătorului de sfîrşit de convorbire centralistul trebuie să controleze terminarea
convorbirii dintre abonaţi.
În cazul sfîrşitului de convorbire din partea abonatului STA, telefonistul va auzi
semnalul „Ocupat” (ЗAHЯTO).

Recepţionarea apelului la centrală de la un abonat BL conectat la completul

liniei de legătură (interconectare)

Dacă completul liniei de legătură se foloseşte la conectarea unui telefon de

abonat BL, cheia liniei de legătură a completului respectiv, se trece poziţia „BL” (MБ)
în care caz apelul de la abonatul BL se face prin circuitul Nr. 21.

Circuitul nr. 21: înfăşurarea inductorului, al aparatului telefonic al abonatului

(în continuare similar circuitului Nr. 16), lamelele 7 – 8 Kл CЛ, înfăşurarea Kл TB,
266
lamelele 2 – 3 Г CЛ, lamelele 12 – 11 Kл CЛ (în continuare similar circuitului Nr. 16),
înfăşurarea inductorului aparatului telefonic a abonatului.

Deservirea de mai departe a abonatului BL, conectat în completul liniei de

legătură, este analogă deservirii abonaţilor BL.

Trimiterea apelului prin cordonul de convorbire

Dacă abonatul chemător se va depărta de aparatul telefonic pînă la finisarea

convorbirii, acestuia i se poate trimite apel prin cordonul de convorbire.
Pentru trimiterea apelului spre abonat, centralistul introduce fişa de vorbire în
jacul abonatului şi trece cheia CA (KB) în poziţia „Apel” (B). În cazul folosirii
inductorului ca sursă de curent de apel atunci telefonistul de la centrală va roti manivela
inductorului, cheia de conectare a surselor de transmiterea a apelului (ИB) va sta în
poziţia de mijloc „Индуктор” , curentul de apel va trece prin circuitul Nr. 22.

Circuitul nr. 22: înfăşurarea inductorului, lamelele 6 – 7 Kл ИB, lamelele 5 – 4

Kл ИB, înfăşurarea I a transformatorului Tp ИKB, şina И1, lamelele 8 – 9 Kл KB, capul
fişei de vorbire FA (OШ), lamela 4 Г, jacul „c” a prizei multiple a centralei telefonice,
jacul „c” a prizei multiple a blocului БЦВС, jacurile linia aparatul telefonic al abonatului,
linia, jacul „a” a prizei multiple a „Cт - Лин”, bobina termică 2KT, bastonul „в” a prizei
5×2 a blocului БЦВС, linia, aparatul telefonic al abonatului, linia, jacul „a” a prizei 5×2 a
blocului БЦВС, bobina termică 1 KT, jacurile „Cт - Лин”, jacul „a” a prizei
multiple a blocului БЦВС, jacul „a” a prizei multiple a centralei telefonice. Lamela 4 Г,
corpul fişei de vorbire FA (OШ), lamelele 4 – 3 Kл KB, şina И2, lamelele 10 – 11 Kл ИB,
lamelele 13 – 12 Kл ИB, înfăşurarea inductorului.

În acest timp va suna soneria aparatului telefonic a abonatului chemător şi

totodată se va aprinde lampa cu neon. Curentul de apel, trecînd prin înfăşurarea primară a
a transformatorului generatorului intensităţii de apel (ИKB) în înfăşurarea secundară
provoacă o f.e.m., necesară pentru aprinderea lămpii cu neon (circuitul Nr. 8).

Curentul prin fişa de vorbire FV (OШ) se poate trimite apel de la toate trei surse
de trimiterea a apelului. Trimiterea apelului de la reţeaua industrială şi de la generatorul
intensităţii de apel este analogă trimiterii apelului de la inductor prin cordonul cu fişă de
apel.

Controlul convorbirii

267
 În cazul dacă la finisarea convorbirii nici unul din abonaţii centralei nu
trimit apelul sfîrşitului de convorbire, telefonistul centralei telefonice se poate
încredinţa privind finisarea convorbirii între abonaţi prin controlul convorbirii.

Pentru controlul convorbirii, centralistul trece cheia de control-apel pe poziţia

„Control” (KOHTPOЛЬ). În acest caz dispozitivele de convorbire ale centralistului
operator se conectează în paralel cu circuitul de convorbire a doi abonaţi, prin rezistenţa
de 10000 ohmi, care serveşte la micşorarea atenuării introduse de dispozitivele
operatorului; circuitul de alimentare a microfonului locului de lucru rămîne deschis.
Curenţii de convorbire de la telefonul abonatului nr. 1 vor trece în receptorul operatorului
prin circuitul Nr. 23. centralistul va asculta convorbirea abonaţilor, fără a-i deranja.

Circuitul nr. 23: lamelele 12 – 11 Kл KB, rezistenţa de 10 kΩ, condensatorul

C10, jacul 2 a prizei de conexiune a centralei, contactul 2 a prizei microreceptorului, casca
telefonică, contactul 3 a microreceptorului, jacul 3 a prizei de conexiune, înfăşurarea III a
transformatorului Tr2, lamelele 21 – 22 Kн, şina T2, lamelele 6 – 7 Kл KB.

Legătura circulară a abonaţilor

Pentru realizarea unei legături circulare a abonaţilor, centralistul cheamă pe

rînd pe toţi abonaţii ceruţi, îi anunţă că se va face o comunicare circulară şi, folosindu-
se de cele patru jacuri puse în paralel şi patru perechi de cordoane, face legătura între
ei pentru convorbirea circulară.

Legătura a doi abonaţi situaţi la mare distanţă

Canalele legăturii la mare distanţă, conectate la centrală, au la capete

prelungitoare de 0,4 Np, care sunt amplasate în blocul prelungitor.
Prezenţa acestui bloc dă posibilitatea asigurării legăturii cu 20 abonaţi situaţi la
distanţe mari.

Conectarea a doi abonaţi de la mare distanţă se asigură prin intermediul

circuitului Nr. 24.

Circuitul nr. 24: aparatul telefonic al abonatului Nr. 21, canalul legăturii la
mare distanţă, blocul БЦВС, 1Ш1 a blocului de prelungire, lamelele 4 – 3 Г,
prelungitorul, 2Ш1 a blocului de prelungire, cablul 1Ш1, lamela 1 Г a abonatului Nr. 10,
corpul fişei cu cordon de vorbire FV (OШ) lamelele 4 – 5 Kл KB, lamelele 5 – 4 Kл OB,
corpul fişei cu cordon de apel FA (BШ), lamela Г, 1Ш1 a blocului prelungitor, blocul
БЦВС, canalul legăturii la mare distanţă, aparatul telefonic al abonatului legăturii la mare
268
distanţă, canalul legăturii la mare distanţă, blocul БЦВС, 1Ш1 a blocului prelungitor,
lamelele 1 – 2 Г, prelungitorul, priza 2Ш1, cablul 1Ш1, 4 Г a abonatului nr. 10, capul fişei
de apel FA (BШ), lamelele 9 – 10 Kл OB, lamelele 10 – 9 Kл KB, capul fişei cu cordon
de vorbire FV (OШ), 4Г a abonatului Nr. 21, priza 2Ш1, cablul 3Ш1, aparatul abonatului
Nr. 21.

Conectarea în tranzit a canalelor legăturii la mare distanţă se asigură prin două

metode:

1. Pe cîmpul centralei telefonice. - pentru aceasta cheile de pe blocul prelungitor

se vor instala în poziţia „Bыкл удл”; prin intermediul circuitului Nr. 24 se va
deconecta prelungitorul.
2. Prin intermediul jacurilor ale blocului prelungitor. - pentru aceasta prin
intermediul perechii de cordoane se conectează jacurile de pe blocul prelungitor
şi prin aceasta se deconectează prelungitoarele din circuitul Nr. 25 prin
contactele jacurilor prelungitoarelor.
Circuitul nr. 25: aparatul telefonic al abonatului legăturii la mare distanţă
Nr. 21, canalul legăturii la mare distanţă, blocul БЦВС, jacul blocului prelungitor, FV
(OШ) şi fişa de apel FA (BШ) a centralei telefonice, jacul blocului prelungitor, blocul
БЦВС, canalul legăturii la mare distanţă, aparatul telefonic al abonatului legăturii la mare
distanţă Nr. 35.

Legătura între abonaţii radio

La primirea apelului de la abonaţii radio telefonistul centralei deserveşte

conexiune, ca şi în cazul unei legături obişnuite.

În completul staţiilor radio de la 11 pînă la 20 este conectată dioda D 2 destinată

pentru separarea circuitelor curenţilor alternativi şi continui.

Perechea 12 de fişe cu cordoane este făcută cu tăietură şi este destinată pentru

conectarea unor dispozitive speciale destinate pentru dirijarea de la distanţă a staţiilor
radio vechi.

Dispozitivele speciale sunt conectate la bornele „Bхoд Пр” şi „Выход Пр”

pentru care este necesar de a lua punţile, care conectează aceste borne.

3. REGULI DE EXPLOATARE.

EXPLOATAREA, PĂSTRAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CENTRALEI P-194

269
 Instalarea centralei
După alegerea încăperii convenabile instalării staţiei şi alegerea locului de
instalare a cutiilor de joncţiune, instalarea centralei trebuie făcută în ordinea arătată mai
jos:

1. Se scoate husa de pînză de pe centrală. Se deschide cadrul mobil al cadrului-suport,

se scoate centrala şi planşeta-scaun. Se închid cadrul şi zăvoarele mînerelor.
2. Se aşează centrala pe cadrul-suport aşa fel ca proeminenţele cilindrice ale corpului
(picioruşele centralei) să intre în găurile cadrului superior al cadrului-suport, iar
cadrul mobil să fie în stînga faţă de locul centralistului operator (trebuie de
asemenea orientat şi după scrisul „Faţă” (ПЕРЕД) de pe cadrul-suport al centralei).
3. Se scoate lada-scaun de pe centrală şi se deschide uşiţa ei. Se scot discul de apel,
microreceptorul sau garnitura, manivela inductorului, cordoanele şi sculele
necesare, după care se închide uşiţa, se pune lada-scaun pe podea şi se fixează pe ea
planşeta-scaun.
4. Se deschide uşiţa de jos a centralei şi ţinînd-o cu mîna se scot cu atenţie cordoanele
cu contragreutăţi, se scoate husa de pînză, de pe contragreutăţi şi se îndreaptă
cordoanele.
5. Se deschide uşiţa ce închide compartimentul cu regletele de legătură (în partea din
spate). Se pune la loc acumulatorul şi se leagă cordonul lui la bucşele respective, în
cazul reţelei de curent alternativ de 110 (220) V, ea se va conecta la centrală.
6. Slăbind şuruburile oblonului şi plăcuţei ce fixează clapele anunţătoare de apel şi de
sfîrşit de convorbire, se lasă în jos oblonul şi plăcuţa, fixîndu-se în poziţia de jos.
7. Se deschide orificiul pentru manivela inductorului prin răsucirea capacului, se
înşurubează manivela la axul inductorului se conectează microreceptorul şi se agaţă
de cîrligul de suspensie; se montează becul pentru iluminatul de avarie, se aşează şi
se fixează cu ajutorul şurubului discul de apel.
8. Se deschid capacele lăzilor de împachetare, se scot cablurile de legătură interioară
ale staţiei, priza de pămînt, firul pentru priza de pămînt, repartitoarele de linii şi
cutiile de joncţiune.
9. Se instalează crosul, se scoate capacul de jos din spatele crosului. Se leagă crosul
cu centrala prin intermediul cablurilor de staţie; regletele cu 30 de contacte ale
cablurilor staţiei se introduc în regletele cu bucşe ce se găsesc în încăperea din
spate a centralei şi în partea de jos a compartimentului de sus al crosului.
Dacă în locul crosului se folosesc repartitoare de linii, ele se leagă prin
cablurile staţiei cu centrala. Se leagă priza de pămînt la bornele ,,Pămînt”.

10. Se instalează priza de pămînt ,,Burghiu” se bagă firul de la priza de pămînt la borna
,,Pămînt” de la cros şi de la centrală. Pentru protecţia lucrului personalul ce
deserveşte centrala, la bornele ,,Pămînt” ce se află la cros, la regletele de linii şi la
centrală trebuie conectate firele ce sînt legate la priza de pămînt.

270
 Prin punerea la pămînt a corpului metalic al centralei se exclude
posibilitatea conectării (punerii în pericol) a personalului de deservire (telefonistul)
cu înalta tensiune ce s-ar putea produce prin distrugerea izolaţiei.

Pentru instalarea prizei trebuie ales un loc cu teren moale şi umed. Priza
de pămînt ,,Burghiu” trebuie înşurubată 3/4 din lungimea ei, la o distanţă de 40-
50 m de staţie şi de alte prize de pămînt. După înşurubare trebuie turnată apă în
interiorul prizei, pînă la umplere. Umezirea prizei se face o dată la 2-3 zile.

11. Se deschide uşiţa din spatele centralei. Dacă pilele 3S (3C) ale centralei sînt
descărcate, ele se scot, punînd în locul lor pile noi şi se leagă la bornele de
alimentare.
12. Se aşează în locuri corespunzătoare (puţuri) cutiile de joncţiune.
13. Se desfăşoară cablu TTVK 5×2 de pe bobină şi se îngroapă la o adîncime de
25-40 cm.
14. Se conectează mufele cablului la semimufele cutiilor de joncţiune ale
repartitoarelor de linii sau cros.

Verificarea funcţionarii centralei

Funcţionarea neîntreruptă a aparaturii şi a echipamentelor staţiei telefonice se
asigură prin buna organizare a exploatării tehnice.

De aceea, la primirea centralei din depozit sau înainte de instalarea ei în vederea

exploatării, se face verificarea funcţionării centralei.

Verificarea centralei se face în scopul stabilirii dacă este în stare de funcţionare

şi poate fi dată în exploatare. La verificarea centralei P-194M se verifică:

 completele abonaţilor ;
 perechile de cordoane ;
 dispozitivele operatorului;
 echipamentul de intrare în legătură ;
 sursele de alimentare.
Verificarea centralei P-194M se poate face cu ajutorul telefoanelor şi al
aparatului de verificare.

Verificarea centralei P-194M trebuie făcută de doi telefonişti în felul următor:

1. La bornele de linie de la cutiile de joncţiune a două complete de abonaţi (de

exemplu primul şi al doilea) se leagă cîte un telefon.
2. Se face apel de la telefonul legat la primul complet de abonat, în urma căruia,
271
 clapa primului anunţător de apel trebuie să cadă. Se pune cheia soneriei de apel în
poziţia ,,Sonerie” (Зв); primirea semnalului de apel la anunţător trebuie să se
dubleze prin semnalizarea cu sonerie.
3. Se introduce fişa de vorbire FV a primei perechi de cordoane în jacul primului
complet de abonat, cheia de vorbire-apel punîndu-se în poziţia ,,Vorbire” (Bызов
ОШ). Se verifică convorbirea între centralistul de serviciu de la centrală şi
telefonul legat la primul complet de abonat.
4. Se pune cheia de control-apel în poziţia ,,Control” (KOHTPOЛЬ) şi se verifică
audiţia în receptorul microreceptorului (garniturii) centralistului de serviciu.
5. Se face apel de la telefonul legat la a doua pereche de borne de linie. Clapa celui
de-al doilea anunţător trebuie să cadă. Dacă cheia de semnalizare este conectată,
trebuie să sune şi soneria.
6. Se introduce fişa de apel FA a primei perechi de cordoane în jurul completului al
doilea de abonat, cheia de vorbire-apel se pune în poziţia „Vorbire” (ОПРОС)
şi se verifică trecerea convorbirii prin cordonul de apel între abonaţi.
7. Se trece cheia de vorbire-apel în poziţia „Apel” (Bызов ОШ) şi se verifică
trecerea apelului prin fisa de apel de la diferitele surse de apel ale centralei
(inductor, vibrator şi reţea de curent alternativ).
Se verifică funcţionarea indicatorului de control al apelului prin
trimiterea apelului pe o linie bună; în acest caz, becul cu neon trebuie să se
aprindă.

8. Se mută cheia de control-apel în poziţia „Apel” (koнтpoль вызов ВШ) şi se

verifică trecerea apelului prin fişa de vorbire FV (OШ). Învîrtind manivela
inductorului unuia din telefoanele legate pentru convorbire, se trimite un semnal
de sfîrşit de convorbire (apel repetat) spre centrală. Se verifică primirea
semnalului de sfîrşit de convorbire şi funcţionarea circuitului de semnalizare,
trecînd cheia de semnalizare în poziţia „Son” (Зв). În acest fel se va verifica
funcţionarea primului si celui de-al doilea complet de abonaţi, prima pereche de
cordoane şi dispozitivele becului de lucru.
Se mută aparatele la următoarele complete de abonaţi şi se face verificarea
celei de-a doua perechi de cordoane.

Verificarea tuturor surselor de apel (inductor, vibrator şi reţea de curent

alternativ) este suficient să se facă cu o singură pereche de cordoane. În acelaşi fel se
verifică toate cele 12 perechi de cordoane şi toate completele de abonaţi de la nr. l la nr. 37
inclusiv.

Completele de abonaţi ale liniilor de legătură (nr. 38 şi nr. 40) se verifică la

fel ca şi celelalte complete cu următoarele deosebiri: se trece cheia în poziţia „BL”, după
care se trec cheile completelor liniilor de legătură în poziţia „BC-STA” şi se verifică în
felul următor:
272
  se leagă aparatul de verificare la bornele de linie ale completului de abonat a
liniilor de legătură (de exemplu nr. 38) şi trecînd cheia aparatului Ch.4 în poziţia
„kΩ”, aparatul trebuie să indice o rezistenţă foarte mare (infinit) - rezistenţa de
izolaţie a condensatorului;
 se introduce fişa perechii de cordoane în jacul completului liniei de legătură -
aparatul trebuie să indice rezistenţa bobinei de reactanţă egală cu 500 - 600 ohmi.
În acelaşi fel se verifică toate completele de abonaţi ale liniilor de legătură.

Verificarea discului de apel pentru formarea numărului prin conductorul liniei

cu STA se face cu ajutorul ohmmetrului aparatului de verificare. În poziţia de repaus a
cheii discului de apel (pînă la formarea numărului), ohmmetrul trebuie să indice valoarea
rezistenţei de izolaţie a condensatoarelor, iar în poziţia de lucru (la formarea impulsurilor)
- scurtcircuit.

Verificarea blocurilor de protecţie se face în felul următor: se leagă un telefon

cu un fir la borna „P” („З”) de la repartitorul de linii (de la cros), iar cu celălalt se leagă pe
rînd la toate bornele de linie, învîrtind manivela inductorului. Dacă cărbunele parafulger
este bun, învîrtirea trebuie să se facă uşor.

Fuzibilii se verifică cînd se controlează completele de abonaţi. Dacă starea lor

trebuie verificată separat, aceasta se poate face cu un încercător sau cu ohmmetrul.
Echipamentul de intrare şi legătură (cablurile, cutiile de joncţiune) dacă este necesar se
verifică prin sonerie cu ajutorul telefonului. Prin aceasta se verifică nu numai conductele
cablului, ci şi corectitudinea legăturii perechilor cablului la cutiile de joncţiune şi
terminalele cablului (semimufe şi reglete).

Verificarea surselor de curent se face cu voltmetrul aparatului de verificare.

Descrierea operaţiunilor centralistului

Primirea apelului şi intrarea în legătură cu abonatul. La primirea apelului la
centrală, centralistul de serviciu trebuie:

 să ia fişa cordonului de vorbire a unei perechi de cordoane libere şi să o

introducă în jacul abonatului chemător;
 să pună cheia de vorbire-apel a perechii de cordoane folosită în poziţia
„Vorbire” (ОПРОС) (înspre el);
 să intre în legătură cu abonatul, spunîndu-şi indicativul staţiei proprii;
 aflînd numărul (indicativul) abonatului căutat (de ex. nr. 10), să răspundă:
„Chem 10”, după care cheamă pe abonat.
Trimiterea apelului spre abonat şi conectarea abonaţilor pentru convorbire. La
trimiterea apelului, telefonistul de serviciu trebuie:
273
  să introducă fişa de apel FA a perechii de cordoane în jacul completului
abonatului chemat:
 să mute cheia de vorbire-apel din poziţia „Vorbire” (ОПРОС) în poziţia
„Apel” (ВЫЗОВ ОШ) (opusă lui);
 să trimită apel de la una din sursele de apel (de la reţeaua de curent
alternativ, vibrator sau inductor).
Pe timpul trimiterii apelului, centralistul trebuie de asemenea să observe
funcţionarea indicatorului de control a apelului. În cazul că apelul nu trece (becul cu neon
nu se aprinde) să comunice aceasta abonatului chemător şi mecanicului staţiei telefonice.

Dacă abonatul necesar este ocupat cu altă convorbire, centralistul de serviciu

răspunde: „Ocupat”. După trimiterea apelului, centralistul de serviciu trebuie să mute
cheia de vorbire-apel în poziţia „Vorbire”; auzind răspunsul abonatului căutat, să-1
înştiinţeze asupra convorbirii ce va urma. Convingîndu-se asupra desfăşurării convorbirii
între abonaţi, să mute cheia de vorbire-apel în poziţia de mijloc.

Controlul convorbirii. În timpul convorbirilor, centralistul de serviciu este

obligat să controleze mersul legăturilor, în care scop va trece cheia de control-apel a
perechii de cordoane folosite la aceste

legături în poziţia ,,Control” (spre el); prin aceasta, receptorul centralistului se

leagă în paralel cu circuitul abonaţilor ce sînt în legătură.

Terminarea convorbirii. La primirea semnalului „Sfîrşit de convorbire”

(OTБOЙ) (după căderea clapei anunţătorului) centralistul de serviciu desface legătura
abonaţilor, scoţînd din jacurile abonaţilor fişele de vorbire şi apel ale perechii de cordoane
respective. Cînd semnalul „Sfîrşit de convorbire” nu se primeşte timp îndelungat,
centralistul de serviciu trece cheia de vorbire-apel în poziţia ,,Vorbire” (ОПРОС), verifică
dacă se vorbeşte şi întreabă pe abonaţi: „Vorbiţi”; dacă nu primeşte răspuns, întrerupe
legătura abonaţilor.

În cazul că unul dintre abonaţi doreşte să continue legătura cu un alt abonat, se

poate trimite apel abonatului necesar prin cordonul corespunzător, liber, al perechii de
cordoane respective. În acest scop, cheia de control a apelului (în cazul apelului cu
cordonul de convorbire) sau cheia de vorbire-apel (în cazul apelului cu cordonul de
vorbire) trebuie trecută în poziţia ,,Apel” (ВЫЗОВ ОШ) şi făcut apel de la sursa de curent
folosită.

Legătura circulară. Primind comanda de la un abonat pentru legătura circulară

(abonatul nr. l cere să fie legat circular cu abonaţii nr. 2, 4 şi 6, telefonistul centralist
274
răspunde: „Chem 2, 4 şi 6 pentru circulară, vă anunţ cînd obţin”. După aceasta introduce
fisa de apel a unei perechi de cordoane libere în jacul primului abonat necesar (jacul nr. 2);
îi face apel şi-1 anunţă să se pregătească pentru o legătură circulară, iar fişa de vorbire a
acestei perechi de cordoane o introduce în primul jac de legătură circulară (conform T-4e).
Cu următoarele două perechi de cordoane libere leagă al doilea jac de legătură circulară cu
al doilea abonat necesar (jacul nr. 4), iar al treilea jac de legătură circulară, cu al treilea
abonat (jacul nr. 6).

Convingîndu-se prin chemare că toţi abonaţii necesari aşteaptă la aparatele

telefonice, centralistul trece cheia de vorbire-apel în poziţia ,,Vorbire” (ОПРОС), face
apel cu fişa de vorbire abonatului chemător (jacul nr. 1). La prezentarea acestuia îi
comunică ,,Aveţi legătura circulară cu nr. 2, 4 şi 6” şi introduce în al patrulea jac de
legătură circulară fişa de apel a perechii de cordoane, a cărei fişă de vorbire este introdusă
în jacul nr. l.

Convingîndu-se că convorbirea dintre abonaţi se efectuează, trece cheia de

vorbire-apel în poziţia de mijloc.

Apelul unui abonat al STA prin conductorul liniei. Pentru a chema un abonat
STA prin conductorul liniei (interconectare) telefonistul trebuie: să introducă fişa de apel
în jacul completului liniei de legătură cu STA şi să treacă cheia de vorbire-apel în poziţia
„Vorbire” (ОПРОС). Primind semnalul de răspuns de la STA, mută cheia liniei de
legătură a completului dat în poziţia DA (HH) (disc de apel) şi formează numărul necesar.

Auzind răspunsul abonatului STA, centralistul trebuie să se convingă întrebînd

asupra corectitudinii legăturii primite şi să treacă cheia de vorbire-apel a liniei de legătură
în poziţia de mijloc.

Deservirea a două centrale de la un singur loc de lucru. Se introduc fişele

cordonului pentru cuplare în jacurile microreceptoarelor ambelor centrale. Garnitura sau
microreceptorul telefonistului se conectează la jacul (priza) rămas liber al uneia din
centrale. Centralistul de serviciu urmăreşte clapele anunţătoarelor de apel şi de sfîrşit de
convorbire ale ambelor centrale, făcînd legăturile cu oricare dintre perechile de cordoane.

Strîngerea centralei
Strîngerea centralei P-194-A se face în următoarea ordine:

1. Se deconectează de la centrală cordonul de legătură cu reţeaua de curent

alternativ şi cordonul bateriei de 6 V de la sursa de curent.

275
 2. Se desfac conductoarele de linii de la bornele cutiilor de joncţiune.
3. Se strînge cablul TTVK 5×2 de la cutiile de joncţiune şi de la cros.
4. Se strînge cablul staţiei TSKV-10×2 de la centrală şi cros. Se deconectează de la
cros priza de pămînt. Se închide capacul crosului.
5. Se scoate planşeta-scaun de pe lada-scaun şi se deschide uşiţa acestuia.
6. Se deconectează de la centrală garnitura microfon-cască sau microreceptorul, se
scot discul de semnalizare, lampa de iluminat de avarie şi se deşurubează
manivela inductorului.
7. Se aşează în compartimentele lăzii-scaun: cordoanele de legătură ale alimentării
surselor de curent de apel; garnitura cască-microfon (microreceptorul), lampa de
iluminat de avarie, discul de apel şi manivela inductorului. Se închide capacul
lăzii-scaun.
8. Se fixează în poziţia de sus oblonul şi plăcuţa de fixare a clapelor anunţătoare. Se
pune lada-scaun pe centrală şi se fixează cu zăvoarele mobile.
9. Se introduc contragreutăţile cordoanelor în săculeţul de pînză, se aşează
contragreutăţile cu cordoanele în compartimentul de jos al centralei şi se închide
uşiţa de jos.
10. Se închide şi se fixează cu şuruburi uşiţele din spatele centralei.
11. Se ia centrala de pe cadrul-suport, se deschide cadrul ei mobil.
Se aşează planşeta-scaun pe cadrul de sprijin al cadrului suport, se pune
centrala pe planşetă astfel ca proeminenţele cilindrice ale corpului ei să intre în
găurile planşetei. Se închide cadrul mobil al suportului şi se fixează cu zăvoarele
mobile.

12. Se scot şi se aşează în lăzi repartitoarele de linii şi cutiile de joncţiune, priza de

pămînt ,,Burghiu” şi firul de la priză.
13. Se curăţă de noroi cablul TTVK 5×2, se înfăşoară pe bobine, se curăţă
semimufele cablului de noroi şi praf, se acoperă cu capacele şi se fixează de
bobine cu curele.
14. Se îmbracă husa de pînză pe cadrul-suport al centralei.

Reguli de păstrare a centralei şi întreţinerea ei

La primirea centralei din depozit trebuie verificată cu atenţie existenţa

întregului material şi a sculelor, conform inventarului; se verifică starea de funcţionare a
centralei şi starea echipamentului de legătură, în cazul lipsei diferitelor părţi, al
nefuncţionării sau deteriorării lor, trebuie luate măsuri pentru completarea lipsurilor sau
înlocuirea părţilor defecte.

276
 Centrala se transportă numai în stare împachetată (cu excepţia cazurilor cînd
staţia telefonică centrală este instalată în duba unei maşini).
Pe timpul transportului, centrala trebuie să fie protejată împotriva prafului şi a
umezelii cu ajutorul husei de pînză. Centrala trebuie ferită de lovituri. Pe timpul încărcării
şi al descărcării, ea nu trebuie zdruncinată.
Centrala trebuie ferită să nu pătrundă în ea praf şi umezeală. Introducînd
centrala dintr-o încăpere rece în una caldă, ea trebuie lăsată să se „usuce de abureală”,
după care se va şterge pînă la uscare cu o cîrpă curată.
Echipamentul nefolosit al centralei trebuie aşezat în lăzile de ambalaj şi în
cutia-scaun. Mufele de legătură libere de la cablul de intrare trebuie să fie acoperite cu
capace care le apără de pătrunderea prafului şi a noroiului în ele.
În cazul apariţiei oxizilor la ştecăre, ele trebuie curăţite atent cu un beţişor de
lemn şi şterse cu o cîrpă uscată. În cazul oxidării sau al arderii contactelor la chei, jacuri,
reglete de legătură sau în grupa de contacte a releului convertizorului, ele trebuie curăţite
bine şi cu atenţie.
Nu este admisă folosirea în locul fuzibililor arşi a altor fuzibili cu valori mai
mari sau improvizaţi.
La reglarea sau repararea pieselor centralei trebuie folosite numai sculele
corespunzătoare, fără a folosi în locul lor alte obiecte.
În scopul păstrării cordoanelor în stare bună trebuie ca, pe timpul scoaterii fişei
din jac, acestea să se apuce de corpul ei, nu de cordon sau de arcul spiral de protecţie.
Înainte de trecerea centralei în depozitare, ea trebuie curăţită bine de praf şi
noroi cu o cîrpă moale uscată. Locurile prevăzute pentru a fi unse, mai întîi se curăţă cu o
cîrpă curată, muiată în benzină. Cheile de convorbire-apel (în afară de contacte, şuruburile,
scripeţii blocurilor, ochiurile, uşiţele, axul inductorului şi toate îmbinările prin balamale se
ung după uscare cu un strat subţire de unsoare. Personalul de deservire al centralei trebuie
să ştie să facă dezactivarea echipamentului în cazul infectării aerului şi obiectelor cu
particule radioactive.
Dezactivarea centralei poate fi parţială sau totală.
Dezactivarea parţială se face în ordinea următoare:
 Fără a scoate mijloacele individuale de protecţie antichimică, se fac 3 - 5
tampoane din bumbac sau cîrpe.
 Udînd tampoanele cu apă neinfectată (în lipsa apei – cu petrol sau
benzină), se şterg bine acele părţi ale centralei cu care se vine mereu în
contact pe timpul lucrului (cordoanele, fişele, anunţătoarele, cheile,
manivela inductorului, corpul centralei, bornele de linie de la
repartitoarele de linii, capacele crosului etc.).

277
 Ştergerea se face numai într-o singură direcţie, întorcînd de fiecare dată
tamponul pe o parte neinfectată. Suprafeţele trebuie şterse de 2 - 3 ori, de fiecare dată
tamponul murdar trebuind înlocuit cu altul curat. Tamponul murdar nu trebuie muiat în
apă curată (benzină., petrol).
 Materialele de şters folosite (bumbac, cîrpe) se aruncă într-un şănţuleţ
făcut din timp, care, la terminarea dezactivării, se astupă cu pămînt.
 La terminarea dezactivării se şterg părţile dezactivate ale echipamentului
centralei cu o cîrpă uscată sau bumbac curat.
Dacă pentru dezactivarea centralei nu se găseşte apă (petrol, benzină), ea se va
şterge de 3-4 ori cu o cîrpă curată şi uscată sau cu bumbac.
Dezactivarea totală a echipamentului centralei se face la punctele de
spălare-dezactivare.
]NTREBĂRI DE CONSOLIDARE
1. Definiţi centrala telefonică P-194 M
2. Enumeraţi principalele caracteristici tehnice de bază
3. Cîte tipuri de surse de alimentare sunt prevăzute la P-194
4. Ce număr maxim de abonaţi poate fi antrenat într-o convorbire circulară
5. Enumeraţi elementele completului centralei telefonice P-194M
6. Enumeraţi părţile componente de bază a centralei.
7. Explicaţi modul de apelare a abonatului
8. Explicaţi modul de recepţionare a apelului de la abonat
9. Explicaţi modul de organizare a convorbirii dintre abonaţi
10. Explicaţi modul de control a convorbirii
11. Care din linii servesc pentru stabilirea legăturii dintre abonaţii radio
12. Explicaţi modalitatea de desfăşurare şi instalare a centralei
13. Explicaţi modul de verificare a funcţionarii centralei
14. Explicaţi modul de strîngere a centralei
15. Explicaţi regulile de păstrare a centralei şi de întreţinere a ei
16. Cum are loc (deconectarea) dezactivarea parţială a centralei telefonice
17. Cum are loc (deconectarea) dezactivarea totală a centralei telefonice

TEMA: Nr. 3. Mijloace şi sisteme de comutaţie analogice şi digitale

278
LECŢIA: Nr. 4. Principiile generale de funcţionare a centralelor telefonice digitale.

BIBLIOGRAFIE: 1. Tatiana Rădulescu ”Rețele de telecomunicații”, editura Talia, pp.

106 - 113.

ARHITECTURA CENTRALELOR TELEFONICE DIGITALE

1.1 Prezentarea generală a centralelor telefonice electronice digitale.

Centralele telefonice au rolul de a asigura conexiuni între terminalele mediului

telefonic, care pot fi linii de abonaţi - (analogice sau digitale), sau joncţiuni (analogice sau
digitale) între centrale telefonice. Din punct de vedere al conexiunilor realizate, apelurile
pot fi apeluri locale (conexiuni între linii telefonice locale), apeluri de ieşire (conectarea
unei linii locale la o altă centrală), apeluri de intrare (conectarea unei jocţiuni de la altă
centrală la o linie locală) sau apeluri de tranzit (conectarea între'două centrale prin
intermediul circuitelor de joncţiune asociate).

O centrală telefonică conţine următoarele unităţi:

1. Unitate de acces pentru conectarea centralei la linii de abonat sau joncţiuni;

ele asigură deci interfaţa cu mediul telefonic pentru transmiterea vocii şi a semnalizărilor
între terminal şi centrala telefonică.
Unitatea de acces la liniile de abonaţi conţine interfeţe de linii de abonat (IL),
grupate în module, asociate unui etaj de comutaţie pentru concentrarea traficului spre
circuitele de comunicaţie. Unităţile de acces la liniile de abonat pot fi instalate local (în
centrală) sau distant, în vecinătatea unei grupe de abonaţi. Se asigură în acest fel reducerea
lungimii medii a liniilor de abonat, ceea ce conduce la reducerea investiţiilor cu reţeaua de
abonat, partea cea mai scumpă şi cea mai puţin utilizată din reţeaua de telecomunicaţii.

279
 Fig. 1. Schema bloc a unei centrale telefonice

 RC = reţeaua de conexiune reprezintă unitatea care realizează conectarea între

oricare dintre canalele de comunicaţie folosite pentru interconectarea şi comunicarea între
utilizatori sau pentru semnalizări interne sau externe sistemului de comutaţie;
 US = unitatea de semnalizare controlează schimbul de informaţii de semnalizare
cu posturile terminale de abonaţi sau între centralele telefonice;
 UCC = unitatea de comandă şi control permite realizarea superviziunii şi
comenzii pentru toate unităţile centralei, şi de asemenea asigură facilităţi de exploatare şi
întreţinere a sistemului.
Unitatea de comandă este descentralizată, ceea ce înseamnă că centrala are unităţi
de comandă dispuse în toate unităţile centralei; acestea comunică cu unitatea centrală de
comandă şi superviziune.

Modulele de linii, de joncţiuni, de semnalizare şi reţeaua de comutaţie au asociate

cîte o unitate de comandă proprie, care coordonează funcţiile specifice fiecărui modul.

Centralele digitale sunt prevăzute cu unităţi de comandă asociate unui grup de linii
şi trunchiuri, care controlează, pentru grupul respectiv, tratarea apelurilor, a semnalizărilor
şi interfaţa cu reţeaua de comutaţie.

Există însă şi o unitate de comandă centrală, care execută funcţii de coordonare şi

superviziune generală a sistemului. Aceasta poate de asemenea comanda conexiunile în
reţeaua de comutaţie (comandă centralizată a reţelei de comutaţie de grup).

280
 Centralele telefonice electronice utilizate în prezent sunt în cea mai mare parte
centrale digitale. Ele permit evoluţia spre reţeaua numerică (digitală) cu integrarea
serviciilor (ISDN), permiţînd abonatului acces direct la canale digitale de 64 Kbit/s.

1.2 Funcţiile centralelor telefonice.

a. Centralele telefonice - noduri în reţeaua de telecomunicaţii.

Centralele telefonice constituie nodurile reţelei de telecomunicaţii, care asigură

conexiuni pentru următoarele tipuri de comunicaţii:

a. apeluri locale, prin asigurarea interconectării liniilor de abonaţi conectate

la aceiaşi centrală telefonică;
b. apeluri de ieşire, prin realizarea conexiunii între o linie locale şi o
joncţiune către o altă centrală telefonică, care poate fi cu autonomie în dirijare, dacă
selecţia ieşirii se face în funcţie de numărul chemat, sau fără autonomie în dirijare, dacă
există un singur fascicul de ieşiri către o centrală telefonică cu autonomie în dirijare;
c. apeluri de intrare, prin asigurarea conexiunii de la o joncţiune de intrare
la o linie locală;
d. apeluri de tranzit, prin interconectare unei joncţiuni de intrare la o
joncţiune de ieşire ( conexiune între două centrale telefonice).
O centrală telefonică poate fi:

 locală = realizează conexiuni locale, de ieşire şi de intrare,

 de tranzit = realizează numai conexiuni de tranzit,
 universală sau combinată = realizează toate tipurile de conexiuni.
Ansamblul de jocţiuni care asigură interconectarea a două centrale telefonice
poartă numele de fascicul.

Distincţia care se face între linia de abonat şi joncţiunea spre/de la altă centrală
telefonică se justifică din următoarele considerente:

1. traficul pe linia de abonat , măsurat in Erlang reprezintă timpul de ocupare în

cadrul unei ore de observare a încărcării cu trafic, este de 0,05 -0,25 E şi este mult mai
mic în comparaţie cu traficul unei joncţiuni (0,7 - 0,8 E).
Un sistem de comutaţie local deserveşte un număr mult mai mare de linii în
raport cu numărul de joncţiuni. De asemenea modulul de linii de abonaţi din sistemul de

281
comutaţie va dispune de un etaj de concentrare a traficului liniilor de abonat, pentru a
asigura o utilizare eficientă a resurselor sistemului,

2. o linie de abonat diferă de o joncţiune prin semnalizările utilizate:

semnalizările între centralele telefonice sunt semnalizări electrice, interpretate de sistem,
în timp ce semnalizările între centrala telefonică şi terminalul abonatului se realizează
prin semnale electrice care pot fi interpretate de abonat (tonalităţi) sau pot fi interpretate
de sistem (număr chemat, starea terminalului). Semnalizările spre terminal permit
diversificarea serviciilor prin utilizarea mesajelor înregistrate.

b. Tratarea apelurilor
Pentru tratarea unui apel, centrala telefonică controlează următoarele faze:
preselecţia, recepţia numărului chemat, selecţia traseului de conexiune şi comanda
conexiunii, semnalizarea cu centrala distantă pentru apelul de ieşire sau de tranzit, apelul
spre chemat, superviziunea comunicaţiei şi taxarea comunicaţiei, eliberarea conexiunii la
terminarea comunicaţiei.

A. PRESELECŢIA reprezintă ansamblul de operaţii necesare stabilirii conexiunii

apelantului (linie chemătoare sau joncţiune de intrare) la un receptor al numărului
chemat.

Preselecţia pentru apelul provenit de la un abonat local reprezintă operaţiile

efectuate de centrală pînă în momentul transmiterii tonului de disc (TD). În această fază,
circuitul liniei de abonat, care alimentează linia abonatului, realizează detecţia apelului
(la aparatele telefonice clasice se detectează închiderea buclei de c.c. la ridicarea
microreceptorului). Centrala telefonică identifică categoria liniei abonatului, care indică
dacă numerotarea (transmiterea numărului chemat) se face prin impulsuri de c.c. (DP =
Dial Pulse) sau DTMF (Dual Tone Multi-Frequency). Pentru aparate telefonice cu
numerotarea DTMF, este necesară conectarea circuitului de linie la un receptor
specializat de tip DTMF. Cînd centrala telefonică este pregătită să recepţioneze numărul
chemat, aceasta conectează tonul de disc spre terminalul abonatului.

282
 Fig.2. Conexiuni realizate în faza de preselecţie

Presecţia pentru apelul provenit de la o joncţiune de intrare reprezintă ansamblul

operaţiilor efectuate din momentul recepţiei apelului în joncţiunea de intrare pînă în
momentul în care centrala telefonică este pregătită să recepţioneze numărul chemat. Dacă
semnalizarea se face prin canal semafor această fază nu există, deoarece canalul comun
este în permanenţă pregătit să recepţioneze semnalizări. Pentru sistemele cu semnalizare
pe cale individuală, fiecare joncţiune are asociat un circuit de joncţiune de intrare, care
detectează cererea de angajare. Timpul de ocupare a unei joncţiuni de intrare este mult
mai mare în comparaţie cu timpul de ocupare a unui receptor de numerotare. Nu este deci
economic să asociem cîte un receptor de numerotare la fiecare joncţiune de intrare. Din
acest motiv este necesară conexiunea unei joncţiuni de intrare la un receptor de
numerotare adecvat, conexiune realizată prin intermediul unei reţele de comutaţie. O
centrală telefonică trebuie să poată conlucra cu toate celelalte centrale telefonice la care
este conectată. Centralele telefonice din diverse generaţii utilizează diverse sisteme de
semnalizare. În consecinţă o centrală telefonică trebuie să dispună de echipamente de
semnalizare diferite. Alegerea tipului adecvat de receptor de semnalizare se realizează în
urma analizei categoriei joncţiunii solicitatoare de apel. Faza de preselecţie cuprinde în
consecinţă: detecţia apelului în joncţiunea de intrare, conexiunea la un receptor de
numerotare adecvat şi se încheie cu transmiterea invitaţiei de transmitere a numărului
chemat.

B. FAZA DE RECEPŢIE A NUMĂRULUI CHEMAT ŞI SELECŢIA.

Centrala telefonică recepţionează şi înregistrează numărul chemat. Acesta va fi

utilizat pentru selecţia traseului de conexiune spre chemat. Această ultimă operaţie este
numită selecţie.

283
 Recepţia numărului este controlată de un sistem de temporizare. Dacă chemătorul
este un abonat care întîrzie foarte mult transmiterea cifrelor sau nu transmite numărul,
atunci, la expirarea temporizării asociate, centrala telefonică abandonează apelul,
eliberează receptorul de numerotare şi conexiunea către acesta, şi transmite către
chemător un ton de ocupat. Se evită în acest fel ocuparea inutilă a circuitelor comune mai
multor linii de abonat. Dacă numărul este recepţionat complet, această temporizare este
resetată.

Primele cifre din numărul chemat permit determinarea tipului de apel. Dacă apelul
este un apel de ieşire, prin analiza primelor cifre se defineşte direcţia (fasciculul spre care
trebuie dirijată conexiunea, în cadrul căruia trebuie selectată o joncţiune de ieşire liberă)
şi tipul semnalizării utilizate în vederea angajării unui transmiţător de semnalizare
adecvat. Dacă sistemul impune transmiterea numărului în bloc, atunci se aşteaptă recepţia
tuturor cifrelor pentru demararea căutării unei joncţiuni libere.

Dacă apelul este destinat unui abonat local, în general în centralele telefonice
electronice se aşteaptă recepţia tuturor cifrelor pentru selecţia traseului către linia
chemată. Este necesar deci ca centrala telefonică să cunoască numărul de cifre din
numărul chemat, număr care este determinat prin analiza primelor cifre din numărul
chemat.

Selecţia traseului de conexiune prin reţeaua de comutaţie depinde, în general, de

tipul apelului.

Conexiunea spre liniile de abonaţi se realizează prin unitatea de acces spre

abonaţi, care dispune de o unitate de comutaţie pentru realizarea :

 concentrării de trafic pentru apelurile de la abonaţii chemători şi

 expansiune pentru acces la liniile chemate.
Pentru interfeţele de joncţiuni de ieşire (JO) şi de joncţiuni de intrare (JI) nu
este necesară unitate de racordare, deoarece traficul pe joncţiuni este mare şi deci nu este
cazul să se realizeze concentrare şi respectiv expansiune de trafic.

284
 Fig.3. Conexiuni realizate prin centrala telefonică electronică

Presupunem că abonatul este chemător şi că a fost recepţionat şi memorat numărul

chemat în receptorul de numerotare DTMF.

Dacă joncţiunea de ieşire utilizează un sistem de semnalizare prin cale individuală,

atunci, după selecţia unei JO, este necesară conectarea unităţii de semnalizare la JO (prin
reţeaua de comutaţie) în vederea realizării semnalizării între centrale (în principal
transmiterea numărului chemat spre centrala distantă). JO transmite o cerere de angajare
către joncţiunea de intrare JI dintr-o altă centrala (de sosire) prin care se va face
conexiunea la chemat. In centrala de sosire, se va realiza angajarea joncţiunii de intrare JI
si conectarea acesteia prin reţeaua de comutaţie de grup la unitatea de semnalizare.

C. FAZA DE SEMNALIZARE.

Această fază este necesară numai pentru apelurile de ieşire sau pentru apelurile de
tranzit. Pentru apelurile de intrare, faza de semnalizare se suprapune cu faza de recepţie a
numărului chemat. Faza de semnalizare asigură schimbul necesar de informaţii între
centralele telefonice care sunt interconectate, informaţii care sunt necesare finalizării
conexiunii spre chemat.

Centrala telefonică de plecare transmite o cerere de apel către centrala telefonică

apelată (de sosire), pentru realizarea unei conexiuni între circuitul joncţiunii de intrare (JI)
şi unitatea de semnalizare.

285
 Centrala telefonică solicitată răspunde cu o invitaţie de transmitere a numărului
chemat, atunci cînd receptorul este pregătit să recepţioneze acest număr.

Semnalizările transmise între centralele telefonice pot avea următoarele

semnificaţii:

a. de la centrala telefonică de plecare către centrala de sosire (semnaleînainte):

 cifrele numărului chemat;
 categoria chemătorului.
b. de la centrala telefonică de sosire către centrala telefonică de plecare (semnale
înapoi):
 cereri de cifre/categorie;
 condiţia liniei chemate (liberă, ocupată, inexistentă, congestie).

Fig.4. Apel de ieşire cu semnalizare prin cale individuală.

În centralele telefonice cu semnalizare prin căi individuale, faza de semnalizare

este singura în care se pot realiza semnalizări între aceste sisteme, deoarece numai în
această fază sunt angajate şi pot comunica între ele transmiţătorul şi receptorul de
semnalizare din unităţile de semnalizare. La sistemele cu semnalizare pe canal comun
(semafor) , semnalizările între sistemele de comutaţie pot avea loc în orice moment,
inclusiv pe durata comunicaţiei, ceea ce permite introducerea cu uşurinţă de servicii noi.

D. FAZA DE APEL.

După recepţia numărului chemat, în centrala la care este conectat chematul, se

verifică starea liniei chemate. Dacă chematul este într-o centrală diferită de a
chemătorului, atunci la sfîrşitul fazei de semnalizare se comunică centralei de plecare
starea liniei chemate, după care se realizează eliberarea unităţii de semnalizare.

286
 Dacă chematul este liber se trece în faza de apel. Apelul şi revers apelul se transmit
din centrala la care este conectat chematul.

Dacă abonatul chemat este ocupat, linia chemătoare va fi conectată la un generator

de ton de ocupat, iar conexiunile realizate anterior se eliberează

Fig.5. Transmiterea apelului şi revers apelului

E. SUPERVIZIUNEA ŞI TAXAREA COMUNICAŢIEI.

Pe durata transmiterii apelului şi revers apelului, centrala telefonică supervizează

starea liniei deservite (chemătoare şi/sau chemate).

Fig.6. Conexiunea între abonaţi pe durata comunicaţiei.

Dacă abonatul chemat răspunde, centrala telefonică de sosire comandă întreruperea

apelului către chemat şi a revers apelului către chemător şi comandă prelungirea
conexiunii între cei doi abonaţi în vederea realizării comunicaţiei. Centrala telefonică de
plecare este informată că abonatul chemat a răspuns, pentru a putea începe controlul
taxării pentru chemător.

287
 F. ELIBERAREA CONEXIUNII LA TERMINAREA COMUNICAŢIEI

O centrală telefonică poate sesiza sfîrşitul comunicaţiei. Ea informează centrala

telefonică corespondentă că trebuie să elibereze conexiunea. Centrala care a sesizat
sfîrşitul comunicaţiei eliberează conexiunea şi circuitul de linie asociat. În centrala
telefonică corespondentă se realizează eliberarea conexiunii. Dacă linia asociată
abonatului corespondent celui care a închis aparatul terminal, indică faptul că abonatul nu
a închis în intervalul de timp definit de o temporizare predefinită, atunci acesta va primi
ton de ocupat pînă cînd va închide aparatul său.

c. Funcţii de exploatare
O centrală telefonică trebuie să asigure următoarele funcţii de exploatare:

 configurarea sistemului,
 adaptarea sistemului la modificările mediului telefonic,
 controlul calităţii funcţionării sistemului,
 controlul calităţii serviciilor asigurate, controlul stării şi performanţelor
sistemului,
 managementul taxării,
 managementul deranjamentelor,
 managementul securităţii funcţionării sistemului şi a servicilor solicitate de
abonaţi.
Ca exemple de operare realizate de personalul de exploatare sunt următoarele:
a. operaţii referitoare la liniile de abonat: conectare sau deconectarea
postului terminal, modificarea caracteristicilor liniei de abonat, citirea informaţiilor
de taxare sau a caracteristicilor liniei, localizarea apelurilor injurioase;
b. operaţii referitoare la joncţiuni: introducerea sau deconectarea de
joncţiuni, schimbarea parametrilor joncţiunilor, modificarea structurii grupelor de
joncţiuni şi a ordinii de căutare a unei joncţiuni libere;
c. operaţii referitoare la dirijarea traficului: modificarea parametrilor de
dirijare, modificarea dirijării traficului;
d. operaţii referitoare la taxare: modificarea zonelor de taxare,
modificarea intervalelor de timp cu reducere de taxare, modificarea tarifului,
înregistrarea datelor de taxare, analiza lor şi editarea notelor de plată;
e. operaţii referitoare la performanţele sistemelor de telecomunicaţii:
măsurarea traficului (creare, suprimare, activare, dezactivare, interogare
măsurătorilor de trafic), înregistrarea şi analiza datelor de trafic; supravegherea
depăşirii pragurilor de supraîncărcare, determinarea calităţii serviciilor;
f. operaţii privind comada sistemului: configurare sistem, acces la

288
 fişiere, gestiune memorie, asignare terminale de operator, autorizarea accesului la
comenzile de sistem.
d. Funcţii de întreţinere.
Întreţinerea în centralele telefonice poate fi preventivă sau corectivă.
Sistemul dispune de posibilitatea de realizarea de teste şi control on-line şi off-line
pentru sesizarea situaţiilor anormale de funcţionare. In acest fel sistemul permite detecţia
rapidă a deranjamentelor, localizarea şi izolarea circuitului defect. Remedierea se
realizează prin înlocuirea circuitului defect urmat de acţiuni de introducere în serviciu a
circuitului (testare, activare).
Sistemul de management al centralei asigură supravegherea alarmelor, realizează
localizarea defecţiunilor, înregistrează date statistice privind erorile detectate.
2. COMUTAŢIA ÎN CENTRALELE TELEFONICE AUTOMATE
Sistemele clasice utilizează tehnica de comutaţie spaţială, care alocă pentru fiecare
comunicaţie un traseu de conexiune pe toată durata comunicaţiei, astfel că se realizează o
comutaţie de circuite.
Tehnica de comutaţie digitală se caracterizează prin aceea că utilizează
comutatoare cu linii digitale de intrare şi de ieşire, care stabilesc trasee de conexiune care
se modifică în timp în funcţie de conexiunea solicitată pentru fiecare cale de comunicaţie;
astfel, în fig.8, conexiunea (1) comută un canal temporal al liniei de intrare A la un canal
temopral al liniei de ieşire B, iar conexiunea (2) comută un canal temporal al liniei de
intrare A la un canal temporal al liniei de ieşire C .
Comutaţia digitală poate fi realizată în mod circuit sau în mod pachet.
Pentru comutaţia digitală în mod circuit, numită şi comutaţie sincronă, se
asigură pentru fiecare comunicaţie un debit de transmisie constant, prin asocierea de
canale temporale prin care informaţia de comunicaţie este transmisă periodic. Traseul de
conexiune este fix pe durata comunicaţiei şi este alocat exclusiv pentru o comunicaţie

Fig.8. Multiplexarea temporală.

289
 Informaţia digitală de comunicaţie este transmisă periodic cu debit binar de 64
kbit/s (8 biţi la fiecare 125 µs [8 kHz]). Deoarece nu există permanent informaţie utilă de
transmis, canalele temporale asociate comunicaţiei nu sunt folosite eficient.

Comutaţia asincronă, numită şi comutaţie de pachete, se caracterizează prin

transmiterea de informaţii sub formă de pachete de date, care sunt transmise asincron.
Pachetele de date pot fi de lungimi diferite. Pentru a asigura transmisia sincronă pe
suportul de transmisie, este necesară sincronizarea de bit. Din acest motiv, în absenţa unor
pachete de date de transmis, în linie se transmit cuvinte de sincronizare. Delimitarea
pachetelor de date se realizează cu ajutorul delimitatorilor (D), care încadrează pachetul de
date (Flag /delimitator de început de cadru şi de sfîrşit de cadru). Acest delimitator poate
constitui cuvînt de sincronizare. In absenţa informaţiilor de comutat în linie se transmit
falg-uri.

Pentru dirijarea corectă a pachetelor de date prin reţeaua de telecomunicaţii, fiecare

pachet are asociată; o etichetă, care permite identificarea căii de dirijare a pachetului
respectiv.

Fig.9. Multiplexarea temporală aciclică a pachetelor şi delimitarea

acestora

În funcţie de tehnica de dirijare a pachetelor în reţea, se disting trei tipuri de

comutaţii: circuit virtual, autodirijare şi datagramă.

în cazul utilizării comutaţiei pe circuit virtual, pachetul de date are asociată o

etichetă de identificare a canalului temporal alocat în cadrul multiplexului temporal.

Autodirijarea presupune utilizarea de etichete care descriu explicit direcţiile

succesive de îndrumare prin comutatoarele traversate; eticheta trebuie deci să conţină un
pointer care să indice zona următoare utilă a etichetei de îndrumare.

290
 Datagrama utilizează pachetele de date, care conţin o etichetă de identificare a
destinatarului.

Fig.9. Modificarea etichetei în comutaţia temporală asincronă.

Mecanismul de bază în comutaţia temporală asincronă este prezentat în fig.10.

Fig.10. Funcţiile comutatorului temporal asincron

Un comutator temporal asincron realizează următoarele funcţii:

 analizează eticheta pachetului de date recepţionat pentru a realiza dirijarea

pachetului; în funcţie de modul de dirijare se poate realiza modificarea acestei etichete;
 dirijează pachetul de date spre multiplexul de ieşire adecvat (comutaţie spaţială)
291
  multiplexarea în timp a pachetelor destinate unui multiplex de ieşire.

TEMA: Nr. 3. Mijloace si sisteme de comutație analogice și digitale

LECŢIA: Nr.5. Centrala telefonică digitală tip ERICSSON MD-110.

1. NOŢIUNI GENERALE.

1. Prezentare generala si scurt istoric

Proiectarea acestui sistem de comutatie a inceput in anul 1978. Prima
aparitie pe piata a avut loc in 1981.
Folosind tehnicile de modularizare software deja verificate pe renumitul
sistem de comutatie public ERICSSON AXE, MD110 s-a impus pe piata
ca primul sistem de comutatie distribuit din lume.
Designul sau era cu mult inaintea timpului sau. Au trebuit sa treaca 5 ani
de la prima varianta operationala pina ca acest sistem computerizat
distribuit de comutatie sa fie descris ca premiera in literatura de specialitate
din S.U.A. Din acest motiv multe din solutiile tehnice strategice folosite in
aceasta centrala sint patentate.
In cursul anului 1995 ERICSSON a prezentat noul sistem Consono
MD110. Prin definitie acest sistem este mult mai mult decit un simplu
PBX deoarece se poate constitui intr-un centru de comunicatii pentru toate
tipurile de transmisiuni.
In prezent MD110 este unul dintre cele mai moderne si mai sofisticate
sisteme de comunicatii existente in lume si prin flexibilitatea si
versatilitatea sa reprezinta un unicat. Sistemul este complet digital si
capacitatea sa variaza intre 50 si 26.000 de extensii.
Astazi se afla in operare peste 10 milioane de linii MD110 in peste 60 de
tari, iar ca sistem cu peste 100 de linii MD110 detine 14% din piata
mondiala.
Telefoane analogice si digitale se pot conecta la MD110 in orice
combinatie. Veti putea astfel utiliza in continuare telefoanele existente dar
veti avea si libertatea sa le inlocuiti cu varianta digitala. Aceeasi retea
standard cu legaturi pe doua fire torsadate, folosita pentru conectarea
telefoanelor analogice va putea fi utilizata si pentru conectarea telefoanelor
digitale.
Comunicatia simultana prin voce si date este posibila pe fiecare extensie
digitala pe aceeasi conexiune pe doua fire. Aceasta solutie, avantajoasa
292
economic, aduce si un plus de flexibilitate in reconfigurare, cand
necesitatile o impun. Toate solutiile permit comunicatii de date intr-un
mediu IBM sau al oricarui alt producator de computere important.

2.

MD110 este proiectata cu o arhitectura unica distribuita de tip modular,

elementul de baza al constructiei fiind Modulul de Interfete de Linie
( LIM=Line Interface Module).
Fiecare LIM are propriul sau comutator digital si propria unitate de
comanda, astfel incit poate functiona atit ca o centrala autonoma cit si ca o
parte integrata intr-un sistem de capacitate mai mare.
Interconectarea intre LIM-uri se realizeaza pe legaturi PCM standard de
2,048 Mbps.Acest concept permite extinderea capacitatii sistemului intr-un

293
 mod foarte economic prin simpla adaugare de noi module, dar si instalarea
unui sistem distribuit pe o zona foarte intinsa.

2. Solutie completa pentru nevoile dumneavoastra de comunicatie

Noua familie Consono MD110 este in masura sa raspunda celor mai
exigente cerinte ale comunicatiilor de voce fixe si mobile, comunicatiilor
de date, video si multimedia.
Bazata pe standardele internationale si pe o arhitectura deschisa, ea va
pune la dispozitie o cale sigura de dezvoltare a sistemului dvs. de
comunicatii spre serviciile de maine.
Caracteristici ale sistemului
- furnizarea de solutii complete pentru sistemul dvs. de comunicatii;
- un serviciu foarte puternic de telefonie integrata cu aplicatiile pe
calculator bazat pe arhitectura sistemelor deschise;
- garantarea unei accesibilitati maxime prin aplicatii de tip Call Center;
- garantarea compatibilitatii perfecte a tuturor produselor familiei
Consono;
- functii integrate de management de sistem sau de retea;
- pastrarea compatibilitatii intre versiunile existente si cele viitoare;
- suport universal pentru aplicatii multimedia ISDN;
- facilitati pentru asigurarea mobilitatii abonatiilor (retea integrata de radio-
telefonie inteligenta precum si integrarea terminalelor GSM ca mobile
extension in sistem);
- siguranta deosebita in functionare;
- suport pentru intreaga gama de servicii in domeniul comunicatiilor.

3. Capacitatea maxima a centralei

294
 Capacitatea maxima a centralei depinde de echiparea fiecarui LIM (Line
Interface Module) si de numarul de fluxuri PCM de interconectare intre
fiecare LIM si comutatorul de grup GSM (Group Switch Module).
Capacitatea maxima LIM:
- 640 extensii analogice sau digitale;
- 256 jonctiuni analogice;
- 8 fluxuri PCM de 2048 kbps;
Capacitatea maxima GSM: 248 fluxuri PCM.
Capacitatea maxima MD110: 124 module LIM ( aprox. 26.000 linii ).
Capacitatea de comutatie si de procesare a apelurilor permite realizarea a
peste 500 de convorbiri simultane in fiecare LIM, fiind practic fara
blocare.

4. Siguranta in functionare
Fiabilitate si mentenabilitate
MD110 PBX a fost proiectata astfel incat sistemul sa fie fiabil, sigur in
functionare si usor de intretinut. Bazat pe masuratorile efectuate asupra
sistemului, s-a stabilit ca circuitele sistemului opereaza in bune conditiuni
in mai mult de 99,97 % din cazuri. De asemenea s-a stabilit ca timpul
mediu de deranjament al unui circuit este mai mic de 0,5 ore pe an.
MD110 contine un numar impresionant de facilitati pentru continua
supraveghere a tuturor unitatilor software si hardware. Unitatile defecte
sunt depistate la nivel de port, cartelele pot fi inlocuite in timpul
functionarii si trimise la reparat. Durata unei reparatii in 90% din cazuri
este de max. 30 min. (timp pentru depistarea defectului, inlocuirea cartelei
defecte si testarea inlaturarii deranjamentului).

5. Optiuni pentru cresterea sigurantei in functionare:

- duplicarea functiilor comune software;
- distribuirea sarcinilor (load sharing) => preluarea sarcinilor unitatilor
defecte de catre cele functionale;
- unitate hard-disk de rezerva;
- duplicarea sistemului de control-pentru aplicatii care necesita o siguranta
in functionare extrem de ridicata;
- duplicarea fluxurilor PCM;
- duplicarea Comutatorului de Grup;
- siguranta in functionare extrem de ridicata a surselor de alimentare;
- baterii de 48 Vcc pentru asigurarea autonomiei de functionare la caderea
tensiunii principale de 220 Vca;
- baterii locale pentru protectia memoriei SRAM.

6. Facilitati oferite in caz de urgenta

295
 Programarea unui post “de ALARMA” = acesta poate receptiona simultan
pana la 7 apeluri (practic nu este niciodata OCUPAT pentru un apel de
intrare). Se asigura in acest fel operativitate maxima in tratarea unui mesaj
cu caracter extrem de urgent sau de importanta maxima cum ar fi cele
legate de securitatea unui obiectiv.
Operatoarea poate trece centrala in starea “de urgenta”. In aceasta stare
doar abonatii cu o anumita categorie pot efectua apeluri, dar toate liniile
pot receptiona apeluri. Operatoarea poate lua aceasta decizie in cazul in
care: - a avut loc un eveniment deosebit si un numar foarte mare de
abonati incearca sa obtina o linie exterioara;
- un numar de linii spre reteaua publica sunt inutilizabile (deranjate) si
traficul pe liniile ramase este atat de intens incat abonatii prioritari nu
reusesc sa prinda liniile exterioare;
- alimentarea principala a cazut, pentru a micsora consumul centralei si a
prelungi durata de serviciu a centralei alimentata pe baterie;
Centrala MD110 este prevazuta cu posibilitatea de a comuta automat
trunchiuri analogice spre linii de abonat local in conditia unei defectiuni
majore (lipsa alimentare sau defectarea procesorului central). Prin
proiectarea sistemului se asigura astfel continuitatea serviciului telefonic
catre abonatii foarte importanti chiar si in conditiile cele mai dificile.
Interconectarea la reteaua externa
Interconectarea in interiorul cabinetului, ca si cea spre repartitor se
realizeaza prin cabluri prefabricate.
Repartitorul este de tip NBL 323 12, cu montare pe perete la o distanta
maxima de 20 m fata de centrala. Conectarea la repartitor se efectueaza
prin cabluri prefabricate, ceea ce simplifica mult activitatea de instalare.
Dimensiunile cabinetului
Cabinetul, in configuratia maxima de 4 module, in care se echipeaza
centrala are urmatoarele dimensiuni:
- inaltime: 1830 mm;
- latime: 600 mm;
- adancime: 355 mm.
Dimensiunea cartelelor: 221 x 143 mm;
Greutate: aproximativ 160 kg/cabinet.
Interfete periferice
7. Interfete de abonat
Toate echipamentele terminale se pot conecta la centrala telefonica MD110
pe doua fire.
Aparate telefonice analogice cu semnalizare in impulsuri sau DTMF pot fi
conectate la aceste interfete, centrala detectand automat tipul semnalizarii
utilizate. Capacitatea unei interfete este de 16 porturi. Telefoanele pot fi
conectate pe circuite cu pina la 3000 ohm-i in bucla inchisa.

296
 Interfetele digitale spre posturile locale au 16 interfete pe cartela pentru
conectarea pe circuite pe 2 fire (2B+D) a terminalelor digitale ce pot fi de
date, de voce si date, ISDN S0 sau de tip pupitru operator.
Semnalizarea se realizeaza prin mesaje transmise prin tehnica comutatiei
de pachete. Telefoanele digitale pot fi conectate la o distanta de pana la
1000m.
Pentru aplicatii speciale gama Consono MD110 ofera echipamente
terminale de linie care, folosind codul de linie 2B1Q, asigura o distanta de
5 km intre aparatul telefonic digital si centrala telefonica.

8. Compatibilitati actuale si de perspectiva

Pentru conectarea la alte tipuri de centrale telefonice private pe linii
analogice sistemul este inzestrat cu interfete de tip E&M 2/4w, LD (Loop
Dialling- linii cu selectie /apel in ambele sensuri), BL (Baterie Locala)
manual si automat, APNSS, etc.
MD110 a fost conceput sa lucreze cu toate sistemele de semnalizare
aprobate de CCITT pentru interconectarea centralelor de tip PBX la
reteaua publica. MD110 are interfete special proiectate pentru a se putea
interconecta cu centralele telefonice din diferite tari, ce utilizeaza norme
proprii.
MD110 suporta peste 50 de variante de semnalizare de linie si peste 20 de
variante de semnalizare multi-frecventa.
Legaturile spre reteaua publica pot fi realizate prin jonctiuni analogice
bidirectionale pe 2 fire. Sistemul de semnalizare va fi de tip bucla de
curent similar cu al circuitului de abonat.
Interfetele analogice cu reteaua publica contin 8 circuite pe cartela si
realizeaza conversia analog/digitala si transmiterea semnalizarilor spre
centralele de oficiu.
MD110 este capabil sa se interconecteze atat cu sistemele analogice
traditionale cat si cu cele moderne de tip digital sau ISDN.

9. Aparate telefonice

MD 110 opereaza cu aparate telefonice digitale de tip Ericsson DBC xxxx si

telefoane DECT/GAP cat si cu aparate telefonice obisnuite analogice.

297
TEMA: Nr. 3. Mijloace şi sisteme de comutaţie analogice şi digitale

LECŢIA: Nr. 6. Centrala telefonică digitală tip LG LDK 100.

DESTINAŢIA, COMPUNEREA, CARACTERISTICI TEHNICO-TACTICE

IPLDK 100 este un sistem de telefonie ideal pentru afaceri mici şi mijlocii care
necesită până la 96 de extensii, 80 DECT telefoane fără fir şi 40 de linii de comutare sau
de canale ISDN.
HOT DESKING - este un sistem de organizare de birou, care implică lucrătorii
multiplei să folosească o singură staţie de lucru fizică sau de arie în perioade de timp
diferite.) vă permite să reducă numărul de telefoane care stau în aşteptare, atunci când
personalul mobil este în afara biroului sau dacă aexistă clienţi care necesită un birou
pentru lucru temporar.
DESK TOP CALL RECORDING oferă o modalitate rentabilă de a captura detalii
importante ale conversaţiilor prin simpla adăugare a unui modul USB la un sistem de
extensie. Pune utilizatorul să controleze apelurile pe care au nevoie pentru a le înregistra.
Mesagerie vocală digitală poate ajuta la gestionarea apelurilor în orele de vârf sau
în afara orelor de program, oferind salutări confortabile atunci pentru apelurile în şteptare,
sau oferind posibilitatea de a lăsa un mesaj.

298
 În plus faţă de funcţiile standard a sistemtlui telefonic, gama IPLDK poate oferi
integrarea pe calculator a telefoniei în cazul în care apelurile sunt manipulate pur şi simplu
printr-un clic al mouse-ului în aplicaţiile PC şi de gestionare a relaţiilor cu clienţii, care
oferă informaţii despre clienţii existenţi pe ecran înainte de a se răspunde la un apel.
Software-ul Hotelul este susţinut prin sistemul LDK 100. Software-ul Hotelul oferă
funcţionalitate completă a unui hotel autonom, cum ar fi de check in, check-out, Maid
stare, Bar/Mini Bar încărcare, Preturi variabile. Software-ul LDK Hotelul, de asemenea,
integrează pe deplin la multe PMS pachete de populare, cum ar fi Micros Fidelio,
Ramesys, Guestline, Avondata şi multe altele.

Caracteristici tehnico-tactice
Capabilităţi

 VoIP complet (Full VOIP);

 Hot Desking (Hot Desking);
 Transferul apelului pe o conexiune (Call transfer over a link);
 Linie de apel/Identificarea numelui;Inregistrarea individuală a vocii cu
CLI/Etichetarea numelui (Calling Line/Name Identification);
 Reluarea apelului în cazul staţiei ocupate (Individual Voice recording with
CLI/Name tagging);
 Reapel de semnalizarea a astaţiei ocupate (Busy station call back);
 Indicarea apelului în aşteptare (Call waiting indication);
 9 ”sesiuni de conferinţă” cu de pînă la 15 utilizatori (9 'conference rooms' for up
to 15 users);
 Routare DDI prin reţea (DDI Routing across network);
 Managementul staţiei central a detaliilor înregistrate (Centralised Station
Management Detail Recording (SMDR)).

Specificaţii

 Linii externe – 32;

 Linii ISDN2 – 40;
 Linii ISDN 30 – 40;
 Extensii telefonice (abonaţi) – 0 – 48;
 Extensii telefonice analogice (abonaţi) – 42;
 Extensii telefonice digitale (abonaţi) – 48;
 Extensii telefonie IP – 64;
 Extensii telefonie DECT – 40.

299
300
301
302
TEMA: Nr. 3. Mijloace şi sisteme de comutaţie analogice şi digitale

LECŢIA: Nr. 7. Exploatarea centralalelor telefonice automate tip ERICSSON MD-110 şi

LG LDK-100.

Centrala telefonică digitală departamentală ERICSSON MD110 se bazează

pe o arhitectură distribuită şi modulară care reprezintă baza pentru construcţia de
reţele universale incluzînd sisteme de transmitere de voce date şi aplicaţii
multimedia, folosind atît semnale analogice cît și semnale digitale.

Statia, fizic este compusa dintr-un sistem modular ce oferă utilizatorului,

beneficii suplimentare în ceea ce priveşte:

a) flexibilitate;
b) fiabilitate;
c) disponibilitate;
d) descentralizarea resurselor.

303
 Figura 2.4 Centarla telefonica MD110

În dotare avem doua tipuri de staţii telefonice departamentale ERICSSON

MD110. Staţii locale care se folosesc în unitățile militare şi Staţia centrală prin
intermediul căreia se administreaza întreg sistemul de telecomunicații al Armatei
Naționale şi se caracterizează cu următoarele caracteristici tehnice:

Tabelul 2.3 Staţia centrală

Capacitatea abonaţi 528 abonaţi

Abonaţi analogici 480 abonaţi

Abonaţi digitali 28 abonaţi

Linii LB 10

Linii CO 16

Conexiune FTTx, ISDN,PRI

Tabelul 2.4 Staţia locală

Capacitatea abonaţi 64 abonaţi

Abonaţi analogici 48 abonaţi

Abonaţi digitali 16 abonaţi

Linii LB 6

Linii CO 8

Conexiune FTTx, ISDN, BRI

MD110 poate fi utilizat ca o poarta de acces la rețeaua globală și ca bază în

construcția rețelei corporative. În rețeaua mondială de astăzi - este organizația în sine.
După cum ștergerea granițelor dintre diferitele divizii și departamente ale rețelei se
conectează între ele angajații individuali și grupurile de lucru. In plus, companiile sunt din

304
ce în ce au nevoie de legături strânse cu clienții săi, partenerii și furnizorii prin intermediul
unor rețele care să reflecte nevoile lor de afaceri.

MD110 - un sistem unic, care a fost proiectat pentru a oferi toate nevoile
organizației moderne de rețea. Acest sistem complet digital, care unifică construirea unei
rețele pentru transmiterea de voce, date și multimedia, permițând în același timp un control
complet asupra fluxului de informații. MD110 sprijină practic toate standardele existente
ale liniei de semnalizare, interfețe de rețea publice și transfer de date. MD110 este ideal
pentru crearea de rețele private virtuale de înaltă performanță pentru companii mari,
precum și pentru instalarea ca o poarta de acces la Internet sau Intranet. Cea mai recentă
versiune MD110 suportă funcția de alocare dinamică a traseului (DRA), ceea ce permite
funcționalitatea completă fără a fi nevoie de transparență a utilizării nodurilor de rețea de
comunicații de linii închiriate. În plus, MD110 suporta interfață SNMP și LAN pentru
sarcini de control. Nodurile de conectare pe baza MD110 se realizează de obicei folosind
protocolul QSIG ISDN sau folosind capacitățile DRA și rețele private virtuale bazate pe
ISDN - PSTN. Stabilirea unei conexiuni întotdeauna are loc pe ruta, care prevede: funcția
de maximă transparență, profitând de arhitectură distribuită; eficiența utilizării liniilor
datorită compresiei vocii (suporta pana la 4 apeluri vocale într-un singur canal capacitate
de 64 kbit / s) și dinamic funcția de selectare a rutei; costul minim de conexiuni prin
utilizarea funcțiilor de dirijare la cea mai mică dintre cost și de aceeași compresie a vocii.

MD110 utilizează Automatic Call Distribution (ACD) ce este platforma ideală

pentru organizațiile mari care au nevoie de a menține sute sau mii de apeluri în fiecare zi.
Caracteristicile ACD ajuta nu numai pentru a ruta mai multe apeluri către destinația dorită,
dar, de asemenea, organizează un grup de apelanți, ai cărui membri sunt localizate fizic
într-unul sau mai multe birouri. Există, de asemenea, o varietate de aplicații informatice
pentru liderii si cum ar fi agenții de call-center.

Ca o opțiune, sistemul în MD110 poate fi implementat sistemul de bază de

mesagerie vocală pe plăci separate. Fiecare card suporta până la 300 de cutii poștale și
oferă 16 conexiuni simultane și 10 de ore de stocare a mesajelor de pe hard disk. Sistemul
include caracteristici, cum ar fi ascultarea, salva, șterge, și mesaje și mesaje personale de
căutare pentru cutiile poștale individuale.

Funcția numărului personal este un tip de servicii inteligente de ultimă

generație, care vă permite să urmăriți locația abonaților individuali. Fiecare abonat poate
avea până la 5 profiluri personale, care pot fi activate în conformitate cu situația (în birou,
care călătoresc în interes de afaceri, acasă, etc). Un profil determină ce se întâmplă cu
apelurile primite, care vor fi transmise la alte numere (telefon mobil, mobil, acasă,
305
secretar, sistem de mesagerie vocală, etc.) într-o ordine prestabilită. De asemenea, este
posibil să se pună în aplicare o varietate de rutare funcții pentru departamente întregi sau
grupuri de angajați.

Moduli MD 110

                         

PSM (procesor Comutare Module) - o unitate de procesaregeneral de control și

de comutare hard disk pentru backupposturi gratuite pentru cardurile de orice felinterfață
de administrare bazată pe OFIs (Interface Module) - Interfață Module platomesta pentru
cardurile de orice fel magazin universal, care îl face ușor de a transforma ifm în PSM.

306
 PWM (modulul de alimentare) puterea modulului sursa de alimentare de putere
de 1200W nominală. PWM poate suporta până la patru module de PSM sau OFI baterii de
rezervă 26Ach (opțional)

PBM (Power Back-up Module) - un modul de alimentare de rezervăde backup

2h26Ach acumulator.

GSM (Grupul Modul comutator) Comutator grup de module un magazin built-

in pentru cele 31 built-in link-ul MD110 (toate în sistem poate fi de până la 8 GSM).

PDM (modulul Power Distribution) Modul de distribuție a energiei electrice

pentru alimentarea cu energie externă.Include redresoare de 10, 20 sau 30 module.

OAM (modulul de aplicație Opțional) modulul pentru orice echipament. Modul

gol pentru a instala echipamente opționale (multiplexoare, poștă vocală, etc).

Modul MDM (modulul principal Distribution) încorporat cross-country o

alternativă la AC furnizat Cross Country pentru sistemele mici; capacitatea de un modul
de -416 linii pe partea de stație (abonat și / sau liniile de legătură) și 520 - pe partea liniei.

ACM (Toate modulul Continute) - Modulul "all-in-one" minimal MD110

conține PSM, sursa de alimentare și baterii de rezervă și sursa de alimentare, cabluri și
baterii sunt amplasate sub magazinul cu carduri pentru utilizarea mai eficientă a spațiului.

În mod tradițional, comunicațiile de voce și de date au fost tratate separat. Mai

mult decât atât, în zilele noastre manipulare a datelor este o parte izolată a sistemului care
nu are nimic de-a face cu caracteristicile de voce.

Pe de altă parte, retelele de calculatoare (de exemplu, LAN), care astăzi sunt
utilizate pe scară largă în birouri și progresiv la domiciliu, par a fi desprinse din
schimburile private.

O întrebare rezonabilă ar putea fi aceea de a menține două rețele: una pentru

comunicații de voce (rețea cu comutarea circuitelor, cu PABX, telefoane, console de
operatori PABX etc.) și una pentru comunicații de date (rețea de pachete, cu terminale de
calculator, routere, etc.). Ambele lumi ar putea fi unite pentru a profita de sistemul
puternic rezultat.

307
 Figura 2.5 Rețea de telefonie clasică

Extinderea IP este o facilitate în Ericsson MD110, care permite să fuzioneze

cele două rețele care există de obicei în orice birou (rețeaua cu comutarea circuitelor de
comunicații de voce, si reteaua de pachete de comunicații de date) într-una și aceeași rețea.
Extinderea IP face uz de rețeaua de date pentru a transmite vocea.

Această rețea IP utilizează protocolul TCP / IP ca protocol de bază, și prin

urmare, vocea este convertită în pachete pentru a fi transmise prin rețeaua IP, apoi
despachetate în celălalt capăt. Utilizarea LAN pentru a transmite voce poate reduce
costurile de transport, și permite transmiterea media (voce, video, date) în rețea IP.

308
 Figura 2.6 Rețea de telefonie IP

După cum s-a menționat mai înainte, terminalul IP folosește rețeaua IP prin
intermediul placi VoIP pentru a fi conectat la Stația telefonică Ericsson MD110.

Figura2.7 PlataVoIP

Caracteristica de extindere IP este complet integrată în arhitectura Stației

telefonice Ericsson MD110. Această caracteristică permite terminalelor IP pentru a apela
și de a fi apelate, de orice alt tip de terminale într-o reţea locală LAN sau chiar aceiaşi
reţea de telefonie fixă.

309
 Figura 2.8 Integrarea extensiei IP la Stația telefonică Ericsson MD110

Extinderea IP este implementată ca o extindere generică, care constă dintr-un

software specific, instalat pe o plata VoIP. Ea la rindul sau permite conectarea terminalelor
care sunt compatibile cu standardul H.323 pentru Statia telefonica Ericsson MD110.
Standardul H.323 oferă recomandări pentru comunicații multimedia printr-o reţealocală
LAN.
Deasemenea standartul H.323 este mai mult o prezentare arhitecturală a
telefoniei pe Internet decât un protocol specific. El se referă la un număr mare de
protocoale specifice pentru codificarea vocii, configurarea apelului, semnalizare,
transportul datelor și alte aspecte mai mult decît să specifice el însuși aceste lucruri.
Arhitectura generală a unei rețele bazate pe protocolul H.323 are în componența
sa următoarele entități :
 terminal: este un punct terminal care asigură în timp real, o comunicație
bidirecțională cu un alt terminal. Această comunicație poate consta numai din voce, voce
și date, voce și video, sau voce, date și video. Practic terminalul poate fi program software
instalat pe un PC sau poate fi un terminal independent (telefon sau videotelefon) cu
interfață de rețea.
 gateway (poartă) este un echipament care conectează la Internet rețeaua
de telefonie non-IP. Acesta comunică prin protocoale H.323 pe partea de Internet și prin
protocoale PSTN pe partea non-IP.
 gatekeeper (administrator de poartă) este o entitate care asigură controlul
accesului la rețea pentru terminalele H.323 precum și translatarea adreselor. O reţea locală

310
LAN poate avea un administrator de poartă, care controlează terminalele de sub jurisdicția
sa.
 zonă: este o colecție de terminale și porți de acces gestionate de un
singur administrator (gatekeeper). O zonă este independentă de arhitectura rețelei și poate
îngloba mai multe segmente de rețea interconectate între ele în mod direct sau indirect.
Rolul de dispozitiv hardwre îl joacă plata VoIP utilizată în Staţia telefonică
Ericsson MD110 care totodată ne permite manipularea extinderii IP. Ea acționează ca
interfața dintre rețeaua IP și Statia telefonica Ericsson MD110, realizind schimbul între
semnalizari și multimedia (voce, video, date).

Figura 2.9 Conexiune de baza prin intermediul platii VoIP

Sistemul de extindere IP a unei Staţii telefonice Ericsson MD110 suporta pana

la 1000 de terminale IP pe LIM presupunînd că nu există extensii de orice alt tip iniţiate,
cum ar fi abonaţii digitali sau analogici, deoarece resursele sunt partajate. Până la 32 de
plaţi VoIP pot fi inițiate într-un LIM.

Numărul maxim de apeluri gestionate de o plată VoIP este de 16 apeluri. O

plată VoIP de tip ELU32 de pe o anumită poziţie susține 8 apeluri GW (GateWay), adică
cînd două terminale aflate în conexiune sunt iniţiate pe laci VoIP diferite şi plăcile
deasemenea sunt instalate în LIM-uri diferite și două apeluri non-GW (Non-GateWay) în
același timp.
311
 În cazul în care sunt făcute numai apeluri non-GW, numărul maxim de apeluri
este de opt apeluri.

Aceste date de mai sus sunt presupuse apelurilor non-GW iniţiate între
terminale IP înregistrate pe aceeaşi placa ELU32. Doar o singură rețea IP poate fi conectat
la un anumit LIM.

Deasemenea există 16 intervale de timp conectate la comutatorul LIM, cînd

plata ELU32 este inițiată doar 9 dintre ele pot fi utilizate, interval de timp 0 este dedicat
pentru semnalizarea protocolului H.323, adică de control al apelurilor, următoarele opt
sloturi de timp (de la 1 la 8) pot fi utilizate pentru transmitere media şi voce.

Figura 2.10 Intervalele de timp a unei plaţi ELU32

312
 Este posibil ca transmiterea multimedia să se efectueze prin intermediul unei alt
interval de timp de pe o altă plată ELU32, şi respectiv semnalizarea H.323, de control al
apelurilor pe o pală diferită, dar ambele plăci trebuie să aparțină aceluiași LIM.

Figura 2.11 Intervalele de timp a două plaţi diferite de tip ELU32

Dacă apelul este între terminalele IP din acelasi LIM (bornele sunt conectate la
aceeași rețea IP), interval de timp 0 este dedicat pentru H.323 de semnalizare, adică de
control al apelurilor, dar transmiterea multimedia (voce, video, date) este transportat prin
rețeaua IP.

313
 Figura 2.12 Transportarea multimedia prin intermediul reţelei IP

Se recomandă să nu se înregistreze mai mult de 48 de terminale IP pe o pată

ELU32. Fiecărui terminalele i se oferă un număr director, alte tipuri de adresare, cum ar fi
adresa de e-mail, adresa URL, etc, nu sunt permise în Staţia telefonică Ericsson MD110
pentru terminalele IP. Pentru aşa servicii ca muzica în așteptare, și înregistrări vocale
prevăzute pentru apeluri interne, sunt necesare respectarea următoarelor considerente:

1.Poate fi necesară executarea unor proceduri specifice H.323 și confiscarea

unor resurse suplimentare (canale B). În cazul în care aceste proceduri H.323 nu pot fi
executate și finalizate, apelul este eliminat. Cu toate acestea, în cazul în care resursele
suplimentare nu pot fi preluate, utilizatorul apelant primeste un ton generat de telefoanele
Ericsson IP în loc de muzică sau tăcere în loc de mesaj Vocal.

2.Canalul voce in reţea poate rămâne deschisă, indiferent dacă tonul este
generată prin telefon Ericsson IP sau nu. Când această procedură este folosită cu Ericsson
DBC 413 și telefoane a altor furnizori, utilizatorul poate fi alertat momentan, deși apelul
este respins de către procedura de control de admitere.

Controlul tuturor acestor servicii precum şi admiterea apelurilor, convertirea

numerelor de telefoane pentru executarea legăturii cu adresele IP din rețeaua de telefonie
H.323 se execută de către softwar-ul sub denumirea de Gatekeeper, el la rîndul său poate

314
refuza accesul sau de a limita numărul de conexiuni simultane, pentru a preveni
congestionarea rețelei.

Pentru efectuarea unui apel cu succes între două terminale IP, fluxul executat de
către Gatekeeper va arăta în felul următor:

a. Terminalul IP cu numărul de director 4400 formează numărul director al

terminalului IP 4422.
b. Terminalul IP cu numărul de director 440 trimite cerere de admiterea la
Gatekeeper.
c. Gatekeeperul returnează confirmarea de admitere, cu adresa IP a terminalului
cu numărul de director 4422.

d. Terminalul IP cu numărul de director 4400 trimite mesajul de configurare a

apelului prinintermediul protocolului Q.931 către terminalul IP cu numărul de director
4422.
e. Terminalul IP cu numărul de director 4422 trimite către Gatekeeper o cerere
de admitere, întrebând dacă se poate răspunde la apel.

f. Gatekeeperul revine cu un mesaj de confirmare livrînd adresa IP a terminalului

cu numărul de director 4400.

g. Terminalul IP cu numărul de director 4422 răspunde la apel, efectuînd

convorbirea.

h. După executarea apelului ambele terminale transmit cererea de deconectare

către Gatekeeper.

i. Gatekeeperul trimite la rîndul său confirmarea de deconectare a apelului)

ambelor terminale.

315
 Figura 2.13 Gateway, Gatekeeper

Se recomandă să utilizați terminalul IP de tip ERICSSON în sistemul de

comunicaţii al Staţiei telefonice Ericsson MD110. Aceste terminale vor oferi aproape toate
caracteristicile oferite de sistemul menționat, inclusiv informații de afișare, servicii
suplimentare și voce de calitate foarte buna cu întârziere scăzută.

Deasemenea se pot folosi orice terminale IP H.323 în sistemul Ericsson

MD110. Cu aceste terminale utilizatorii vor putea să înființeze apeluri de bază, dar ei nu
vor avea acces la un set bogat de caracteristici disponibile în Staţia telefonică Ericsson
MD110.

Este important de subliniat că este necesar un port de teţea locală LAN pentru
fiecare telefon IP care este instalat în reţeaua locală. Aceste porturi suplimentare trebuie să
fie prevăzute cu dispozitive noi care trebuie adăugate la infrastructura reţelei LAN curente.

O soluție mai bună ar fi să se introducă unele switch-uri sau huburi adiţionale în

reţeaua LAN. De exemplu, se vor păstra toate dispozitivele în topologia reţelei LAN
existente, dar unele switch-urile sau huburi poat fi adăugate în care se vor conecta
telefoanele IP.
316
 Următoara figură prezintă modalitatea de acordare a porturilor suplimentare
necesare pentru telefoanele IP într-o reţea LAN.

Figura 2.14 Acordare a porturilor suplimentare necesare pentru telefoanele IP

Staţia telefonică LG ipLDK este o clasă întreagă de sisteme de comunicare de

birou, care permite utilizarea VoIP ca principalul canal de voce. Staţia LG ipLDK-
20/60/100/300, are ca posibilitate combinarea tehnologiei de retele telefonice și de
calculatoare. Deasemenea construcţia Staţiei LG ipLDK ne permite de a construi cu
ușurință o rețea corporativă, folosind reţeaua locală LAN şi reţeaua privată VPN
interconectînduse cu alte tipuri de centrale telefonice digitale cum ar fi familia
ERICSSON MD110.

317
 Figura 2.15 Interconectarea staţiilor telefonice

Interconectarea la reţeaua internet se realizează prin plata VoIP asemenea ca şi

staţia telefonică Ericsson MD110, folosind aceleaşi protocale şi caracteristici, oferind
aceleşi servicii cum ar fi apel de înregistrare, trimiterea și primirea de mesaje, partajarea
de fișiere și altele.

Administrarea staţiei de tip MD 110 se execută cu ajutorul serverului prin

programa Winfiol după următorii paşi:

1. Se deschide programa Winfiol.

318
2. Deplasăm cursorul la bara de sus şi facem un clic pe ,,Channel’’ , se deschide o
ferestruică,în acestă ferestruică alegem opţiunea ,,Reopen’’, după care alegem staţia la
care dorim să ne conectăm. În cazul nostru am ales conectarea la staţia ,,C C I Chişinău’’.

3. Se face clic pe ,, C C I Chişinău’’ şi se introduce aipiul procesorului după care

se face clic pe ,,O K’’ .

4. Observăm că această fereastră este înpărţită în două. În prima jumătate de sus a

apărul ,,login’’,aici se introduce cel puţin zece de ,,S’’ după care se pune ,, ; ‘’ .

319
 5. După logare va cere ,, user name şi pasword’’.

6. Se deplasează cursorul pe bara de jos, se face un clic pe ,,TTY’’,după care se introduce

comenzi pentru lucru doar în a 2 jumate a ferestrei.

320
 Administrarea staţiilor de tip LG- ipLDK deasemenea se execută cu ajutorul
serverului dar prin programa ,,LDK PC Admin’’ după următorii paşi:

1. Se deschide programa Winfiol şi se introduce ,,User ID şi password’’.

321
2. Deplasăm cursorul la bara de sus şi facem un clic pe ,,Tools’’ , se deschide o ferestruică,în
acestă ferestruică facem un clic pe opţiunea ,,Site information’’, după care alegem staţia la
care dorim să ne conectăm. În cazul nostru am ales conectarea la staţia ,,Brigada 2’’.’

322
3. Pentru conectarea la ,,Brigada 2’’se face clic dreapta pe indicativul dat după care apre o
ferestruică în care vom alege opţiunea ,,Conect LAN’’ şi se face clic.

4. Apare o ferestruică unde cere ,,enter password’’,dacă e nevoie se pune password dacă nu
se face clic pe ,,OK’’’,în cayul nostru se face clic pe ,,OK’’.

323
5. Observăm că în partea stîngă a programei a aparut o coloană. Aceasta coloană
reprezintă pre-programele pentru administrarea staţiei. Ca exemplu admitem ca dorim să
facem un restart la staţie,pentru asta deplasăm cursorul la ,,Initialization DB Init’’,facem
clic, după care iar facem un clic pe ,,Initialization PGM 450,452’’.

324
6. Observăm că sa deschis o fereastră ce conţine diferite comenzi. În cazul nostru pentru
restartarea staţiei vom alege ,,System Reset By Software’’.

7. Facem clic pe ,,System Reset By Software’’,după care ne cere confirmarea ,dacă suntem
deacord cu comanda facem clic pe ,,YES’’ dacă nu pe ,,NO’’.

Ca terminale se utilizează telefoane de tip: Ericsson 4222; 4223; 4224; 4225.

Ericsson 4222 este un telefon funcționalitate completă pentru nevoile de

comunicare ale utilizatorilor de birou. Este ușor de utilizat și echipat cu o funcție hands-
free vorbind precum și un port integrat cu cască și o tastă dedicată set cu cască. Telefon

325
dispune de un afișaj grafic cu două rânduri de informații relevante, cum ar fi numărul de
extindere, ora și data.

Tastele programabile permit accesul rapid la numere sau servicii specifice. Un

panou-cheie în plus și o unitate opțională pentru echipamentele externe pot fi conectate cu
ușurință. În componenţa sa intră: 10 taste funcționale cu LED-uri, afișaj cu 2 linii flexibile,
grafică, un panou suplimentar cheie, 7 taste programabile.

Ericsson 4223, acest model cu mai multe caracteristici suportă funcții avansate
de sistem pentru utilizatorul de birou profesional. Telefonul Digital 4223 este ideal pentru
asistenții administrative și agenți tradiționali Call Center (ACD). Folosind tastele soft,
utilizatorul poate accesa cu ușurință meniul de afișare cu un număr de caracteristici ale
sistemului, cum ar fi agenda, lista de apeluri, diversiune, motiv absenta, etc.

În componenţa sa intră: afișaj cu 3 linii flexibile, 10 taste funcționale cu LED-uri, port

integrat cu cască, 7 taste programabile,etc.

326
 Ericsson Dialog 4224 este un telefon digital, care funcționează numai atunci când este
conectat într-o extensie digitală pe un sistem de telefonie Ericsson. Dacă nu aveți un
sistem de telefonie Ericsson, atunci acest telefon nu va funcționa. Există o serie de sisteme
Ericsson că acest telefon va lucra cu inclusiv Ericsson MD110 BC11 sau BC12 precum
Ericsson MX-ONE
Ericsson 4224 este numit şi ca consola operatorului de telefonie are un foarte mare de
afișare cu iluminare din spate 6 linii pentru a afișa litere și numere. Acest lucru este foarte
util în cazul în care utilizatorul are nevoie să vadă informațiile rapid și în mod clar.
Telefonul are, de asemenea, 4 taste soft care pot fi utilizate pentru a derula și accesa
informațiile care sunt pe afișaj. Cu ajutorul telefonului Ericsson 4224 se execută o
conferinţă din maxim 8 abonaţi după următorii paşi:
1. Operatorul de serviciu primeşte comanda pentru executarea conferinţei;
2. Operatorul de serviciu verifică legătura telefonică cu toţi abonaţii solicitaţi în conferinţă;
3. Iniţierea conferinţei:
- Se formează *3#;
- Se formează numărul primului membru al conferinţei;
- Se formează numărul iniţiatorului conferinţei ,,ca exemplu 2288’’ şi se raportează,
Domnule colonel, abonaţii solicitaţi pentru conferinţă sunt la legură, poftim vorbiţi;
- Se apasă tasta ANS;
4. După executarea punctelor 1-3 telefonistul de serviciu pentru controlul conferinţei apasă
butonul ,,Speech’’ după care urmează butonul ,,Mute’’.
5. În caz că un membru al conferinţei se deconectează din conferinţă se execută următoarele:
- Se concretizează care număr de abonat s-a deconectat;
- Se culege numărul abonatului dat de la consolă pe linia 2-I, se scoate de pe ,,Mute’’ şi se
anunţă conectarea sa în conferinţă;
- Se apasă butonul ,,ANS/EXT’’ pentru introducerea abonatului în conferinţă;
- Se tastează butonul ,,Mute’’.

327
 Ericsson 4225 este ideal pentru utilizarea de birouri executive, este ideal pentru
persoanele solicitante și utilizarea executivă de birou. În comparație cu ericsson 4223,
acest telefon are 10 taste programabile suplimentare și, cu șase rânduri, display mare
grafic cu trei taste de navigare și patru taste soft.

Cu ajutorul tastelor de navigare în combinație cu taste soft, utilizatorul poate

accesa cu ușurință un meniu de afișare cu un număr de caracteristici ale sistemului, cum ar
fi agenda, lista de apeluri, diversiune, motiv pentru absență, etc.

TEMA: Nr. 4. Multiplexarea semnalelor

LECŢIA: Nr. 1. Caracterizarea generală a parametrilor circuitelor telefonice mixte

analogice/digitale.

1. ZGOMOTUL ŞI DISTORSIUNEA

Circuitele care formează o reţea telefonică interurbană trebuie să satisfacă

următoarele condiţii generale:

 să asigure o bună calitate a transmisiei (o bună inteligibilitate şi naturaleţe a

convorbirii);
 să aibă parametrii de transmisie şi să nu prezinte riscul amorsării de
oscilaţii, datorită prezenţei repetoarelor;
 să prezinte o mare siguranţă de funcţionare.
Pentru a pune condiţiile tehnice privind banda de frecvenţă, distorsiunile,
zgomotul, stabilitatea etc. de realizare a circuitului cu o calitate satisfăcătoare s-au realizat
recomandări CCITT pentru circuite fictive de referinţă realizate pe sisteme de curenţi
purtători pe linii aeriene, pe cabluri simetrice, pe cabluri coaxiale, pe linii de radiorelee,
precum şi pe sisteme cu modulaţie în impulsuri pe linii radioreleu. Structura circuitelor
fictive de referinţă este dată de avizele CCITT şi CCIR (ITU).

e. Zgomotele
Zgomotele pot fi: interne și externe.

Zgomote interne:

328
  zgomotul de fond - dat îndeosebi de repetoarele de linie, rezultând din
zgomotul termic şi cel al tuburilor electronice sau al tranzistoarelor;
 zgomotul de intermodulaţie (diafonie neliniară);

Zgomote externe:

 zgomotul de diafonie liniară - produs de semnalele transmise pe alte căi

telefonice, pătrunzând în calea considerată, fie în echipament (datorită
imperfecţiunii filtrelor de cale), fie de-a lungul liniei, prin fenomenul de inducţie
electromagnetică între diferite circuite;
 (diafonia are două componente: paradiafonia şi telediafonia)
 zgomotele atmosferice - datorită câmpului electrostatic fluctuant din
atmosferă;
 zgomotele produse de liniile de energie electrică - vecine cu liniile de
telecomunicaţii datorită câmpului electromagnetic de 50 Hz;
 zgomotele produse de staţiile de radio;
 zgomotele produse de sursele de alimentare;
 zgomotele de origine mecanică produse de contactele proasteetc.

f. Distorsiunile
O cale telefonică nu produce distorsiuni dacă la recepţie semnalul are aceeaşi
formă (nu şi aceeaşi putere) ca cel de la emisie.

Se consideră un cuadripol pasiv liniar:

329
 Cuadripol pasiv liniar

u2(t)=A e(t - τ); (1)

A, τ - 2 constante specifice căii de transmitere.

Dacă se utilizează funcţiile de transfer:

+∞ +∞
− jωt
S 2 ( ω )= ∫ s2 (t ) e dt=A ∫ s 1 ( t−τ ) e− jωt dt
−∞ −∞ /T–τ =u

+∞ +∞
− jω ( τ+u ) − jωτ
S 2 ( ω )= A ∫ s2 ( u ) e
−∞
du=Ae ∫−∞ s1 ( u ) e− jωu dt=Ae− j ωτ S1 ( ω)
S2 ( ω )
H ( ω )= =Ae− j ωτ
S1 ( ω ) → Conform teoriei întârzierii (2)

În practică datorită diverselor componente ale căii, calea telefonică introduce

diferite distorsiuni de atenuare şi propagare.

Dacă A ≠ cst avem distorsiuni de amplitudine care pot fi:

Pentru A > 0 - distorsiune de câştig;

Pentru A < 0 - distorsiune de atenuare.

Dacă τ ≠ cst - distorsiuni de defazare (a timpului de propagare de grup).

DISTORSIUNEA DE ATENUARE

Distorsiunile de atenuare ale unei căi de transmisie telefonică sunt date de variaţiile
echivalentului în banda transmisă. În cazul sistemelor de curenţi purtători, distorsiunile de
atenuare se datorează, în primul rând, filtrelor (îndeosebi filtrelor de cale şi direcţionale),
precum şi liniilor.

330
 O categorie specială o formează distorsiunile de atenuare datorită reflexiilor şi
reacţiilor parazite în repetoarele vocale. Acestea produc o variaţie a echivalentului în
funcţie de frecvenţă sub formă ondulatorie, care nu poate fi practic compensată prin
reţele corectoare (egalizoare).

În afara reacţiilor parazite locale din fiecare repetor, în cazul circuitelor de

frecvenţă vocală pe două fire, apar căi de reacţie parazită, care cuprind mai multe
repetoare ceea ce complică problema.

Reacţiile parazite apar la legăturile pe 2F datorită imperfecţiunii filtrelor

direcţionale a neechilibrării sistemelor diferenţiale din echipamentele de curenţi purtători
şi a repetoarelor sau la repetoarele pe 2F şi 4F prin cuplaje de diafonie, cu circuite
echipate cu amplificatoare.

Pentru eliminarea distorsiunilor se acţionează pe următoarele direcţii:

1. Pentru a compensa distorsiunile introduse de linie multiplexată se conectează

egalizoare cu acţiune în întreaga bandă a liniei multiplexate;
2. Pentru compensarea distorsiunilor introduse de celelalte elemente (în
special filtre) se folosesc reţele corectoare atât în căile individuale cât şi în cele de grup.
3. Compensarea distorsiunilor de atenuare datorate reflexiilor şi reacţiilor parazite,
având în vedere că nu pot corecta prin procedee specifice ca la 1) şi 2) se poate realiza prin
creşterea stabilităţii circuitelor şi repetoarelor şi realizarea adaptării de impedanţa în
punctele de interconectare.

DISTORSIUNI DE TIMP DE PROPAGARE DE GRUP (T.P.G.)

b
t g=
Timpul de propagare ω (3)

unde: b - defazare kilometrică.

Gabaritul TPG recomandat de CCITT arată ca în figură şi are 2 valori obligatorii:

300Hz Δtg(f) ≤ 20 ms.

331
 3400Hz Δtg(f) ≤ 10ms

Gabaritul TPG conform ITU

db
T .P .G.=
dω (4)

tpg(f) = tpg(f) - tpg(800) (5)

Distorsiunile de fază se manifestă în căile telefonice prin variaţia cu frecvenţa a

T.P.G. Spre exemplu, dacă T.P.G. este mai mic la frecvenţele superioare din banda

332
transmisă, componentele respective vor veni la recepţie înaintea celorlalte, producând o
deformare a sunetului, sub forma unui fâsâit ce apare după anumite sunete.

Cele mai importante distorsiuni sunt date de filtrele de cale. (Între constanta de
atenuare şi cea de fază a unui filtru cu structura în scară există relaţia generală de fază
minimă, a lui Bayard - Bode). Ca urmare la marginea benzii transmise apar distorsiuni de
fază mai importante ca şi distorsiuni de atenuare.

În cazul liniilor omogene, distorsiunile de fază pentru frecvenţe vocale sunt practic
neglijabile, dar distorsiunile pot deveni importante în cazul liniilor pupinizate.

La T.D. se conectează reţele corectoare a T.P.G.

DISTORSIUNI NELINIARE

În cazul unui cuadripol cu elemente neliniare, relaţiile între tensiunile şi curenţii de

intrare şi ieşire nu mai sunt liniare.

Neliniaritatea unui cuadripol se poate determina prin funcţiile:

u2 = f(u1) (6)

|U 1|
a=ln
|U 2|
În figura următoare se dă o caracteristică U2 = f(U1), u2 va avea în zona
curbă forma:

u2 = a0 + a1u + a2u12 + ........ (7)

333
 Caracteristica liniară

Pentru:

m
u1 =∑ √ 2|U i|cos ( ωi t + ϕi )
i=1 (8)

În relaţiile lui u2, înlocuind pe u1 se vor obţine şi componentele de

intermodulaţie (de combinaţie) de forma:

±q1ω1 ± q2ω 2 ±...± qmω m (9)

unde:
m
∑ qk
k =1 - este ordinul componentei.

Ordinul componentei este egal cel mult cu gradul ultimului termen din expresia (7).
334
 Componentele de intermodulaţie ca şi componentele armonice se numesc produse
neliniare. Pentru transmisiunile telefonice, aceste produse au următoarele efecte
dăunătoare:

 Distorsiunile neliniare produse de circuitele de frecvenţă vocală şi de elementele

(de cale) ale sistemelor de multiplexare cu repartiţie în frecvenţă (amplificatoare
vocale, modulatoare de cale) produc distorsiunea semnalului, care afectează fidelitatea
transmisiei şi micşorează inteligibilitatea;
 Produsele neliniare, ce apar în elementele de grup ale sistemelor de multiplexare
cu repartiţie în frecvenţă, îndeosebi în amplificatoarele de linie, au un spectru de frecvenţă
ce cuprinde toate căile sistemului formând zgomotul de intermodulaţie sau de diafonie
neliniară (când nu se vorbeşte pe o cale se poate auzi pe acest zgomot produs prin
intermodulaţia dintre componentele semnalelor transmise pe celelalte căi).

DISTORSIUNI DATORATE DEPLASĂRII SPECTRULUI DE FRECVENŢĂ

Micşorarea inteligibilităţii se produce îndeosebi prin deplasarea în frecvenţă a

componentelor principale ce constituie formatele diferitelor sunete. Această alterare este
suportabilă dacă deplasarea de frecvenţă nu depăşeşte 40-50 Hz.

În cazul când circuitul telefonic este folosit ca suport (canal) pentru un sistem de
telegrafie armonică cu MF, o deplasare a spectrului reconstituit la recepţie, faţă de cel
original, chiar cu câţiva herţi, produce o distorsiune puternică a semnalelor. Din acest
motiv se cere ca, pe un circuit fictiv de referinţă, deplasarea spectrului de frecventă să nu
depăşească ±2 Hz. (Pentru un sistem de multiplexare cu repartiţie în frecvenţă cu 960 căi
lucrând în banda până la 4 MHz, stabilitatea relativă a oscilatorului de bază trebuie să fie
de 10-7).

2. METODE ŞI MĂSURI DE PROTECŢIE CONTRA

PERTURBAŢIILOR

1. Inversarea în staţiile repetoare a spectrului de frecvenţe la legăturile pe două

fire. Metoda duce şi la o compresare a distorsiunilor de atenuare pe două secţiuni de
amplificare succesive;
2. Corectarea distorsiunilor de atenuare prin circuite de reacţie negativă a
amplificatoarelor;
3. Conectarea de repetoare auxiliare între staţiile normale, care funcţionează în caz
de depuneri de chiciură şi polei (când atenuarea şi zgomotul atmosferic cresc foarte mult);

335
 4. Inversarea benzilor de frecvenţă ale căilor transmise în linie micşorează şi
diafonia;
5. Pentru eliminarea zgomotului de la staţiile radio trebuie introduse în
repetoare filtre trece jos.
Pentru a aprecia zgomotul s-a introdus noţiunea de putere
psofometrică a zgomotului (psofos = zgomot în greaca veche).

Definiţie:

Se numeşte tensiune psofometrică a undei perturbatoare valoarea tensiunii

undei de 800 Hz, care are acelaşi efect perturbator asupra transmisiunii cu şi unda
perturbatoare (produce aceeaşi inteligibilitate la logatomi).

Observaţie: Se foloseşte noţiune de tensiune psofometrică şi nu putere

psofometrică, pentru că este mai uşor de măsurat.

Tensiunea psofometrică a unei frecvenţe f este:

Upf =U800 pf unde pf - pondere psofometrică.

Exemplu: o undă cu f = 350 Hz şi p = 104 pW perturbă la fel calitatea

transmisiunii ca o undă perturbatoare cu f = 800 Hz şi p = 105 pW.

3. CARACTERISTICILE ELECTRICE ALE CANALELOR

ANALOGICE ŞI DIGITALE

336
 Calitatea transmiterii semnalelor în canalele telefonice se determină, mai întâi de
toate, prin precizia redării informaţiei iniţiale în punctul de recepţie, adică informaţia
transmisă prin canal trebuie să fie recepţionată fără distorsiuni (aceasta este valabil şi
pentru transmiterea informaţiei şi pe alte canale de legătură – telegrafice, fototelegrafice,
de televiziune, etc.).
Drept semnal iniţial în canalul telefonic este oscilaţia sonoră, care se aplică la
microfon şi mai departe în schema canalului. În fiecare din elementele canalului telefonic
– în microfon, în instalaţiile de la staţii, dispozitivele de linie şi în aparatul telefonic –
semnalul suferă distorsiuni mai mici şi mai mari. Metodele de evaluare a calităţii
semnalului recepţionat sunt determinate de către caracteristicile semnalelor însuşi. De
exemplu calitatea vorbirii recepţionare prin canalul telefonic se caracterizează prin
claritate, volum, tembru etc.
a. Atenuarea reziduală a canalului telefonic

În canalul telefonic o parte din dispozitive introduce atenuate, iar cealaltă amplifică
semnalul transmis.
Atenuarea reziduală a canalului telefonic se numeşte diferenţa dintre suma
atenuărilor şi suma amplificărilor întâmpinate de către semnal pe parcursul deplasării, sau
diferenţa dintre nivelul de intrare a semnalului în canalul telefonic şi nivelul de ieşire din
canalul telefonic. Cu alte cuvinte pentru semnalul transmis canalul telefonic prezintă
careva atenuare. Atenuarea reziduală ar , se poate calcula după formula:

ar = ∑ac - ∑Sc [Np sau dB]

unde ∑ac - suma atenuărilor în canal,
∑Sc - suma amplificărilor în canal.
Dacă la intrarea în canal se conectează un generator cu frecvenţa f şi cu nivelul
semnalului Pintr., atunci la ieşirea canalului se va obţine nivelul Pieş.. Diferenţa dintre
nivelul de intrare a semnalului în canalul telefonic şi nivelul de ieşire din canalul telefonic
corespunde atenuării reziduale a canalului telefonic.

337
 Indicator
Generator Pintr. = - 2,5 Np Pieş. = - 0,5 Np de nivel
800Hz

Canalul telefonic

Indicator Generator
Pieş. = - 0,5 Np Pintr. = - 2,5 Np 800Hz
de nivel

Schema de măsurare a atenuării reziduale

a. Caracteristica de amplitudă a canalului telefonic

Semnalele transmise pe canale telefonice au diferite amplitude. În cazul
amplitudelor foarte mici a semnalului util poate fi atât de apropiat de nivelul zgomotelor în
canal (nivelul zgomotelor este aproximativ de 7 ÷ 7,5 Np.), încât în punctul de recepţie el
va fi recepţionat cu distorsiuni. În cazul amplitudelor mari ale semnalului util
amplificatoarele, filtrele, transformatoarele, redresoarele şi alte dispozitive în canal se pot
suprasolicita. În rezultat des apar distorsiuni neliniare, care provoacă în canal apariţia
armonicilor a semnalului util şi frecvenţe combinaţionale. Frecvenţele combinaţionale pot
coincide cu frecvenţele benzii canalului telefonic şi deaceea neprihănit pot pătrunde în
receptor sub formă de perturbaţii.

Foarte periculoase sunt distorsiunile neliniare, care apar în dispozitivele de grup, de

exemplu în amplificatoarele de grup. În astfel de caz oscilaţiile combinaţionale pot
coincide c banda de frecvenţe a oricărui canal al echipamentului de multiplexare. Drept
rezultat un şir de canale telefonice pot deveni inapte pentru exploatare normală.

Caracteristica de amplitudă a canalului monitorizează starea canalului şi deci

permite de a crea un regim de lucru la care distorsiunile neliniare nu vor depăşi valorile
stabilite conform recomandărilor CCITT.

Caracteristica de amplitudă a canalului se numeşte dependenţa nivelelor de

ieşire a semnalului cu frecvenţa de 800 Hz de nivelele lui de intrare a canalului.

Pieş. = f1(Pintr.)

338
 Caracteristica de amplitudă a canalului poate fi redată deasemenea prin
dependenţa atenuării reziduale a canalului la frecvenţa de 800 Hz. de nivelele semnalelor
care se aplică la intrarea canalului.

ar800 = f2(Pintr.)

Intrare
Generator Pieş. = -1,5 Np Pintr. = +0,5 Np 600Ω
800Hz

Canalul telefonic
Schema de măsurare a caracteristicii de amplitudă
Intrare Generator
Caracteristicile
600Ω de amplitudă
Pintr. = +0,5 ale
Npcanalului telefonic,
Pieş.care corespund
= -1,5 Np în totalitate
800Hz una
alteia sunt arătate mai jos.

+ Pieş,Np
p’
0.05 Np

-0.6 0.4 0.2 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 +

Pintr,Np
.
0.8

Pintr,max
-

ar800,Np
+

p’
339
0.05 Np
 -0.6 0.4 0.2 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 +
Pintr,Np

Pintr,max

Caracteristicile de amplitudă a canalului în cazul:

a) - Pieş. = f1(Pintr.); b) - ar800 = f2(Pintr.)

Caracteristica de amplitudă ideală a canalului prezintă o linie dreaptă. Dar în

realitate această caracteristică are o careva curbură, deoarece în dispozitivele canalului au
loc neliniarităţi. Dacă decalajul de liniaritate nu este mai mare de 0,05 Np., atunci
distorsiunile neliniare în canal nu vor depăşi valorile permise. Punctul p’ corespunde
decalajului maxim permis a caracteristicii de amplitudă de la linia dreaptă. Pe aceste
grafice sunt indicate nivelul maxim al semnalului pintr. max. , care se poate aplica la intrarea
canalului. Toate semnalele cu nivelele mai mici decât pintr. max. nu vor produce distorsiuni
neliniare sensibile în canal. În canalele reale nu se recomandă de a se aplica semnale la
intrarea canalului cu nivelul mai mare + 0,8 Np.

În timpul exploatării măsurarea periodică a caracteristicii de amplitudă cu ajutorul

generatorului, conectat la intrarea canalului şi indicatorul de nivel, conectat la ieşirea
canalului, permite de a intui eventualele distorsiuni neliniare ale semnalelor transmise pe
canalul telefonic. Dar în unele cazuri, când este necesar de a se determina valori minime
posibile a distorsiunilor neliniare, metoda de măsurare a schimbărilor caracteristicii de
amplitudă nu este bună. De exemplu, în canalele telefonice, multiplexate cu canale de
telegrafie tonală, distorsiunile neliniare ale canalului telefonic se pot evalua de mărimea
atenuării neliniare:

340
 1
anel  ln
Kr [Np]

U
n2
2
n

Kr 


U
n 1
2
n
unde - coeficientul e neliniaritate;

U1 – tensiunea eficientă a frecvenţei de bază;

U2, U3, U4, ......Un - tensiunea eficientă a armonicilor unu, doi, trei, patru etc. A
frecvenţei de bază.

Nominalul atenuării neliniare de modul de utilizare al canalului telefonic. Dacă

canalul se utilizează pentru transmiterea semnalelor de vorbire, atunci anel ≥ 3 Np. Pentru
transmiterea semnalelor după multiplexare secundară este necesară anel ≥ 3,9 ±4,2 Np.

Nivelul mic a atenuării neliniare pentru canalele, care sunt folosite pentru
transmiterea semnalelor vocale, se explică prin faptul, că microfonul şi telefonul posedă a
neliniaritate comparativ mare.

341
 g. Caracteristica de frecvenţă

Caracteristica de frecvenţă se numeşte dependenţa atenuării reziduale de

frecvenţa cu nivelul permanent la intrarea canalului.
ar = F(f) pentru Pintr = const
Caracteristica de frecvenţă nu trebuie să depăşească limitele valorilor permise la
orice frecvenţă în gama de frecvenţe al canalului telefonic. Dacă nu se respectă valorile
permise ale ar, atunci în canalul telefonic apar distorsiuni de amplitudă şi frecvenţă ale
canalului transmis. Din practică s-a constatat, că pentru o redare satisfăcătoare a
vorbirii transmise nu este necesar de a se transmite toata banda de oscilaţii ale
frecvenţelor de sunet, apărute în faţa microfonului. Este suficient de a se limita banda de
frecvenţa în limitele 300÷3400 Hz.

f (Hz)

Caracteristica de frecvenţă a unui canal

Bandă eficientă de frecvenţe transmise a canalului se numeşte o astfel de bandă, pe

frecvenţele mărginaşe ale căreia atenuarea reziduală este mai mare cu 1,0 Np, decât
atenuarea reziduală la frecvenţa de 800 Hz. Bandă eficientă de frecvenţe transmise a
canalului stabilită trebuie să se păstreze pe toata lungimea canalului combinat, adică în
cazul prezenţei conexiunilor de tranzit.

342
 În figura a) de mai jos este prezentată caracteristica de frecvenţă cu bandă eficientă
de frecvenţe transmise a canalului de la f1 până fn.

ar, Np
a)
ar-n

ar800
Hz

b) ar, Np

ar-n Hz
Hz
ar800

Hz

Caracteristica de frecvenţă a unui canal telefonic

a – reală 1 şi ideală 2; b – limitele admise ale oscilaţiilor

Din grafic se vede că, caracteristica de frecvenţă va fi ideală în cazul atenuării

reziduale constante în toată banda de frecvenţe de la de la f1 până fn. Caracteristica
amplitudă-frecvenţă reală va coincide cu cea reală numai la frecvenţa de 800 Hz. La alte
frecvenţe ea se deosebeşte de cea ideală datorită distorsiunilor de amplitudă şi frecvenţă,
introduse de către dispozitivele de linie şi staţionare, care formează canalul telefonic.

Pe desenul b) prin porţiuni haşurate sunt indicate valorile atenuării reziduale ale
canalului ar, după marginile căreia caracteristica amplitudă-frecvenţă nu trebuie să treacă
(curba 2). Dacă caracteristica va ieşi după limitele normei (curba 1), atunci ea trebuie
corectată cu ajutorul unor dispozitive speciale, care intră în echipamentul de staţie
canalului. Ambele caracteristici (1 şi 2) trec prin punctul cu coordonatele ar800 800 .
Aceasta este condiţia obligatorie de funcţionare a oricărui canal telefonic, dat fiind faptul
verificarea zilnică a canalului include controlul obligatoriu a atenuării reziduale la
frecvenţa de 800Hz. Deaceea mărimea ar800 trebuie să fie strict fixată. Pentru canalele de

343
frecvenţă tonală fără amplificatoare ar800 = 1,2 Np, iar pentru canale de frecvenţă tonală cu
amplificatoare intermediare şi pentru canalele telefonice de înaltă frecvenţă ar800 = 0,8 Np.

1 Np =0,115 dB; 1dB = 8,686 Np

Indicator
Generator Pintr. = - 2,5 Np Pieş. = F(f) de nivel
F=0,3÷3,4KHz

Canalul telefonic

Indicator Generator
de nivel
Pieş. = F(f) Pintr. = - 2,5 Np F=0,3÷3,4KHz

Schema de măsurare a caracteristicii de frecvenţă

Nivelele de depăşire a ar măsurate la f = 800 Hz

Unitatea Numărul sectoarelor de reper

Banda de
de
frecvenţă 1 2 3 4 5 6 7 8 9
măsură

dB 2,6 4,0 5,7 7,0 6,7 9,2 10,3 11,7 13

300-400
Np 0,3 0,46 0,66 0,8 1 1,1 1,18 1,35 1,5

dB 1,8 2,6 3,5 4,0 4,6 5,7 6,5 7,2 7,8

400-600
Np 0,21 0,3 0,4 0,46 0,5 0,66 0,75 0,83 0,9

dB 0,9 1,3 1,5 1,9 2,1 2,2 2,3 2,4 2,6

600-2400
Np 0,1 0,15 0,17 0,22 0,24 0,25 0,26 0,27 0,3

dB 1,8 2,6 3,5 4,0 4,3 5,7 6,5 7,2 7,8

2400
-3000 Np 0,21 0,3 0,4 0,46 0,5 0,66 0,75 0,83 0,9

3000 dB 2,6 4,0 5,7 7,0 6,7 9,2 10,3 11,7 13

-3400
344
 Np 0,3 0,46 0,66 0,8 1 1,1 1,18 1,35 1,5

Nivelul de micşorare a ar măsurate la f = 800 Hz

Banda Numărul sectoarelor de reper

Unitatea
de
de
frecvenţ 1 2 3 4 5 6 7 8 9
măsură
ă

300- dB 0,5 1,3 1,5 1,9 2,1 2,2 2,3 2,4 2,5
3400
Np 0,1 0,15 0,17 0,22 0,24 0,25 0,26 0,27 0,28

345
 h. Conexiunile tranzit

Conform schemei de construcţie a reţelei telefonice reiese că interconectarea

reciprocă a canalelor se va efectua foarte des, iar canalele telefonice pot avea diferite
lungimi. Normele electrice ale canalelor, reprezentate de către caracteristicile canalelor,
des depind de lungimea lor. În legătură cu aceasta s-a introdus noţiunea de porţiune de
tranzit.
Porţiune de tranzit se numeşte porţiunea de circuit, care are la margini
echipament de staţie final. Numărul canalelor pe o porţiune de tranzit poate fi oricare.
Între staţiile finale ale unei porţiuni de tranzit se pot conecta un număr indefinit de staţii
intermediare. Interconectarea canalelor a două porţiuni de tranzit se numeşte conexiune de
tranzit, iar punctul în care se efectuează conexiunea de tranzit se numeşte punct de
tranzit.
Conexiunile de tranzit se pot efectua în următoarele moduri:
 Conexiune tranzit de joasă frecvenţă pe 2 fire;
 Conexiune tranzit de joasă frecvenţă pe 4 fire;
 Conexiune tranzit de înaltă frecvenţă a unei grupe de canale pe 4 fire (în acest
caz se interconectează nemijlocit blocurile de grup a echipamentelor de multiplexare
finale).
Atenuarea reziduală a canalului de mărime necesară se obţine cu ajutorul
prelungitoarelor de tranzit.
Singur canalul nu introduce nici atenuări şi nici amplificări şi deci se poate
considera că atenuarea introdusă de către canal acan= 0 Np. Prelungitoarele de tranzit,
conectate la canal prin prizele de tranzit au atenuarea atranz = 0,4 Np. Drept rezultat
atenuarea canalului se calculează prin însumarea tuturor atenuărilor:

ar800 =2 atranz+ acan = 0,8 Np.

Conexiunea tranzit de joasă frecvenţă pe 2 fire are următoarele dezavantaje:

 În cazul conexiunilor de tranzit în canal se conectează adăugător sisteme

diferenţiale, care micşorează stabilitatea generală a canalului şi generează distorsiuni
adăugătoare a semnalului datorită apariţiei curenţilor de legătură inversă;

346
  În cazul efectuării conexiunilor de tranzit la centrale telefonice de mare distanţă
atenuarea se măreşte cu 0,1 Np. (atenuare introdusă de către releele de linie şi
dispozitivele bicord );
 Tranzitul pe 2 fire este nu poate fi utilizat pentru canalele destinate pentru
multiplexare secundară, deoarece în acest caz toate sistemele diferenţiale ale canalelor
trebuie să fie deconectate.

În cazul schemei de conexiune tranzit de joasă frecvenţă pe 4 fire în punctul de

tranzit sistemele diferenţiale ale ambelor canale sunt deconectate. Nivelele de măsură pe
frecvenţa de 800 Hz (recepţie + 0,5 Np., emisia - 1,5 Np.) trebuie menţinute în cazul
oricăror conexiuni de comutaţie a canalelor. Deaceea destinaţia prelungitoarelor de tranzit
este de a păstra nivelele standard la emisie în prizele ieşirii receptorului de + 0,5 Np.
şi ieşirea emiţătorului de - 1,5 Np. Atenuarea reziduală în acest caz în acest caz rămâne
aceeaşi ar800 =0,8 Np, astfel încât atenuarea canalelor interconectate va fi acan= 0 Np.

Conexiunea tranzit de joasă frecvenţă pe 4 fire are avantaje faţă de conexiunea

tranzit de joasă frecvenţă pe 2 fire deoarece aici în punctul de conexiune de tranzit a
canalelor lipsesc sistemele diferenţiale şi deci lipsesc şi dezavantajele generate de acestea.

Conexiunea tranzit de joasă frecvenţă pe 4 fire are următoarele dezavantaje:

 Complicarea schemelor de tranzit, datorată necesităţii de translare a semnalelor de

apel;
 Înrăutăţirea caracteristicilor electrice ale canalelor tranzitate (în comparaţie cu
canalele netranzitate), datorită transformării semnalului vocal şi trecerea lui prin filtre
electrice de canal adăugătoare;
 Fiecare transformator şi filtru în plus adaugă distorsiuni de amplitudă şi frecvenţă a
semnalului.

Conexiunea tranzit de înaltă frecvenţă pe 4 fire are loc între blocurile de grup a
receptorului a unei sisteme de multiplexare şi blocurile de grup a emiţătorului a altei
sisteme de multiplexare. Echipamentele individuale a ambelor sisteme se deconectează.
Metoda tranzitului de înaltă frecvenţă pe 4 fire nu prezintă dezavantajele conexiunilor
tranzit de joasă frecvenţă a canalelor şi deaceea se utilizează pe larg în sistemele de
legătură la mare distanţă. Pentru realizarea tranzitului de înaltă frecvenţă pe 4 fire a
grupelor de canale telefonice se utilizează echipamente speciale, construite în schemă pe 4
fire.

347
TEMA: Nr. 4. Multiplexarea semnalelor

LECŢIA: Nr. 2. Multiplexarea semnalelor.

348
 SISTEME MULTILEX

Adevărata valoare a informaţiei este pusă în evidenţă de momentul şi locul

utilizării acesteia. Primul succes major a efortului de informare 1-a constituit
articularea sunetelor, apariţia vorbirii.

A doua realizare remarcabilă, o constituie formarea sistemului de comunicaţie

mondial cu o dinamică mare. Structural este format din:

 echipament de abonat;
 bucle de abonat;
 centre de comutare locale (urbane);
 trunchiuri urbane;
 centre de comutare interurbane;
 trunchiuri interurbane.
Acest sistem are milioane de echipamente de abonat (aparate telefonice,
calculatoare, facsimil, teleimprimatoare, copiatoare electronice, sisteme de transmisie
în regim teleconferinţă etc.). Utilizarea circuitului de transmisiuni pentru transmiterea
simultană a mai multor comunicări independente se numeşte multiplexare.

Prin trunchiurile urbane şi interurbane se vehiculează o cantitate mare de

informaţie şi se utilizează multiplexările în timp şi multiplexările în frecvenţa pentru
utilizarea eficientă a mediilor de transmitere.

Mediile de transmisie utilizate au o deosebită importanţă pentru capacitatea

legăturii, capacitate definită prin numărul de canale vocale ce pot fi transmise
simultan.

Structura unei căi telefonice

L.A. – linie abonat;

L.A. L. T1 L. T2 L.A.

CTT CTT CTT

349
 L.T. – linie telefonică;

CTT – centrale telefonice tranzit

Definiţii:

Cale de transmisiune - ansamblul mijloacelor care asigură o comunicaţie

telefonică între 2 puncte într-un singur sens (figura de mai sus).

Cale: termen utilizat de englezi, francezi.

Canal: termen utilizat englezi, ruşi.

La originea şi capătul căii nivelele semnalului au o importanţă deosebită.

Cale de comunicaţie telefonică - două căi de transmisiune cu sensuri inverse.

Pentru ca semnalele tuturor canalelor să fie distribuite numai la dispozitivele sale

de recepţie, ele trebuie să se deosebească după frecvenţă sau în timp. Dacă semnalele se
deosebesc după frecvenţă, atunci metoda de multiplexare a circuitului folosită se numeşte
multiplexarea cu repartiţie în frecvenţă MRF. Dacă semnalele canalelor separate se
deosebesc unul de altul prin momentul de timp de transmitere a lor în linie, atunci metoda
de multiplexare a circuitului folosită se numeşte metoda de împărţire a canalelor după
timp.

Procesul de translaţie a frecvenţei tonale în transmiţător se numeşte modulaţie.

Translaţia semnalului recepţionat de către receptor în semnalul iniţial de frecvenţă tonală
se numeşte demodulaţie.

4. MULTIPLEXAREA CĂILOR TELEFONICE ÎN FRECVENŢĂ

(MULTIPLEXAREA CU REPARTIŢIE ÎN FRECVENŢĂ MRF)

În vederea utilizării spectrului de frecvenţe oferit de diverse medii de propagare

pentru transmiterea convorbirilor telefonice în banda 300 ÷ 3400 Hz se utilizează tehnica
multiplexării căilor telefonice în frecvenţă, care este echivalentă cu diviziunea în frecvenţă
a canalului de telecomunicaţii.

350
 Transmiterea semnalelor pe canalele telefonice de înaltă frecvenţă în cazul
multiplexării cu repartiţie în frecvenţă se efectuiază prin translaţia semnalelor de frecvenţă
tonală în oscilaţii de înaltă frecvenţă la capătul de transmitere a canalului (modulaţia) şi
translaţia din nou în oscilaţii de frecvenţă tonală la capătul de recepţie (demodulaţia).
Translaţia semnalului transmis se efectuiază prin acţionarea lui asupra unei oscilaţii de o
frecvenţă definită, numită frecvenţă purtătoare. Valoarea instantanee a curentului
frecvenţei purtătoare se reprezintă prin formula:

i = Imcos(Ωt + ψ)

unde: Im – amplituda curentului;

Ω = 2πF – frecvenţă ciclică;

Ψ- faza iniţială.

Translaţia semnalului poate fi efectuată prin acţionarea asupra unuia din aceşti
parametri. Dacă semnalul transmis acţionează asupra amplitudei curentului

Im, atunci translaţia se numeşte modulaţie în amplitudine (MA), dacă acţionează

asupra frecvenţei ciclice Ω, atunci translaţia se numeşte modulaţie în frecvenţă (MF),
dacă acţionează asupra fazei iniţiale Ψ, atunci translaţia se numeşte modulaţie în fază
(MΦ).

MRF constă în translaţia spectrului semnalului din banda de bază (300 ÷ 3400 Hz)
în domeniul de frecvenţe al canalului de telecomunicaţii. Translaţia se realizează prin
modulaţie în amplitudine (MA) cu ajutorul unui semnal purtător fix (frecvenţa purtătoare).
Alegînd N purtători de frecvenţe diferite se realizează translaţia a N căi din banda de bază
WBB într-o bandă de frecvenţe NWBB aşa cum este arătat mai jos.

351
 N

N-1
.
Semnalul . fN
de bază .
. fN-1

1
f1

WBB
1 …………… N-1 N

NWBB fN + WBB
f1
Principiul multiplexării în frecvenţă

fi - frecvenţe purtătoare

Condiţia de alegere a purtătoarei este:

F ≥ 2fmax

unde fmax este frecventa maximă a căii telefonice.

i. Separarea căilor este posibilă prin filtrare şi demodulaţie la recepţie

Sistemele funcţionînd pe principiul din figura de mai sus se mai numesc

sisteme cu curenţi purtători.

Filtrele sistemului nu pot să asigure o separaţie netă (blocare sau trecere) între
frecvenţe foarte apropiate şi de aceea, în cazul sistemelor cu număr mare de căi,
translaţia frecvenţelor se face în etape după prima modulaţie a unui fascicul de căi

352
formînd un grup de căi, urmează o a doua modulaţie care asigură translaţia spectrului
de grup într-o bandă superioară.

353
 Ierarhia sistemelor de curenţi purtători este stabilită de recomandările CCITT
(ITU-T):

Numărul de grupe din

Numărul
Treapta Tipul grupului Banda de frecvenţe treapta anterioară
de căi
ierarhică sau căii alocată
telefonice de translaţie

-
Cale vocală 0,3 ÷ 3,4 KHz 1
0 3 căii telefonice
Pregrup 12 ÷ 24 KHz 3
vocale

12 căii telefonice
1 Grup primar 60 ÷108 KHz 12
vocale

2 Grup secundar 312 ÷ 552 KHz 60 5 grupe primare

3 Grup terţiar 812 ÷ 2044 KHz 300 5 grupe secundare

8,516 ÷ 12,388
4 Grup cuaternar 900 3 grupe terţiare
MHz

Grupul primar se poate realiza prin:

 metoda modulaţiei directe;

 metoda pregrupurilor;
 metoda premodulaţiei.
Fiecare metodă are avantaje şi dezavantaje şi nu există un consens pentru
vreuna din ele. CCITT a stabilit mai multe variante de grup primar:

 grup primar A (12 ÷ 60 KHz);

 grup primar B(60 ÷ 108 KHZ) numit şi grup de bază.
Probleme deosebite apar la realizarea pregrupelor şi grupului primar datorită
filtrărilor benzilor laterale (vezi figura de mai jos).

A F
354

Banda utilă Banda oprită

 fm fMF - fM F – fm F + fm F + fM f
Panta necesară pentru filtrul din pregrupe
∆f şi grupe primare

Δf 0,6
P= = ×100
F F (%) (1)

Pentru modulaţia directă:

0,6
P= ×100≃0 ,55 %
108

Filtrele LC (cu inductanţe şi capacităţi) nu pot realiza o pantă sub 3%, deci trebuie
utilizate filtre cu cuarţ magnetostrictive sau magnetomecanice, care sunt mult mai scumpe.

Factorul de calitate Q se obţine din:

Q QΔf
P= = >15 .. .. . .20
S F unde (2)

F
S=
S - selectivitate Δf (3)

Din 2 pentru F=108 KHz rezultă că filtrul trebuie să aibă un factor de calitate Q
108
> 3500 ceea ce nu se poate obţine cu rezonatoare
(
¿ C S=
0,6
=180 ) dar se obţine uşor
cu celelalte tipuri de filtre unde Q ≥ 10.000.

Din această cauză în armată se utilizează sistemul cu pregrupe, pentru că filtrele LC

sunt ieftine (filtrele active nu sunt stabile cu temperatura), iar în sistemele civile se mai
utilizează şi translaţia intermediară cu premodulaţie.

b. Metoda premodulaţiei şi pregrupelor

Metoda premodulaţiei specifică telecomunicaţiilor civile se realizează în

următoarele etape:

 prima treaptă de translaţie se face cu acelaşi purtător pentru toate căile purtate;

355
 Exemplu: Toate căile vocale vor fi translatate cu acelaşi purtător de F = 8 KHz (se
poate folosi şi altă frecvenţă). Alegînd BLI, toate căile vocale vor fi translatate în spectrul
4 ÷ 8 KHz;

 a doua treaptă de translaţie se face pentru a se plasa căile telefonice în G.P.B.A.

( grupa primară de bază A) (12 ÷60 KHz) în transpunerea directă sau în G.P.B.B.
(60 ÷ 108 KHz) în transpunere inversă, (canalul 12 este modulat cu cea mai mică
frecvenţă purtătoare).
Metoda pregrupelor (utilizată de civili şi militari) întrebuinţează principiul
împărţirii căilor telefonice în pregrupe (de regulă 4), fiecare pregrupă avînd trei căi
telefonice.

Fiecare pregrupă este transpusă într-un acelaşi spectru (ex: 8 ÷ 20 KHz) şi apoi
pregrupele sunt modulate pentru a obţine grupul primar de bază A sau B.

2
f1 = 20 KHz
f2 = 16 KHz
3 f3 = 12 KHz
0,3 3,4
3 2 1
8 12 16 20 KHz

Realizarea grupa primară de bază B

După pregrupare se aleg purtătorii pentru transpunere în grupa primară de bază B şi

grupa primară de bază A.

Factorii de selectivitate al filtrului de cale pentru situaţia cea mai grea:

I
356

II
III

0,6
Pc = ×100=3 %
IV 20 filtrul KHz
IV pentru pregrupă
III II I
8 20
16 52 60 64 72 76 84 88 96 108
P pt = ×100=18 %
88 filtrul pentru grupa primară de bază B. (4)

0,6
p= =0,5 % <3 %
faţă de translaţia directă, unde panta trebuie să fie de 108

Filtrele LC pot realiza o pantă de 3% sau 18%. Schema unei căi de comunicaţie
telefonică pe principiul repartiţiei în frecvenţă arată conform figurii de mai jos

MC FC Ar
L.A. L. T1 L. T2
~~ L.A.

Ae
~ B
RC Rp
CTT CTT CTT
Echipamet individual

Schema unei căi de comunicaţie telefonică

pe principiul MRF (numai pentru un sens)

357
 Legendă:

MC - modulator de cale;
FC - filtrul de cale;
RC - repartitor de căi telefonice;
Rp - repartitor de pregrupe;
LM - linia multiplexată;
R – repetor;
Ae - amplificator emisie;
Ar - amplificator recepţi

358
 Principiul: O cale de comunicaţie telefonică se compune din două sensuri distincte:
A → B şi B→A.
Se disting următoarele echipamente distincte:
1) Terminalul:
- cel apropiat TA;
- cel îndepărtat TB.
Un terminal se compune din:
 echipamentul individual (de cale);
 echipamentul individual de pregrupă (se întîlneşte numai la terminalele care au
un număr mai mare de o cale telefonică);
 echipamentul individual de grup (au o complexitate diferită funcţie de numărul de
căi).
2) Linia multiplexată - circuitul telefonic;
 repetori pentru fiecare sens.

La sistemele cu un număr mai mare de căi apar repartitoarele de căi - unde se

însumează toate căile ale unei pregrupe şi repartitorul de pregrupe - unde se însumează
toate pregrupele.
În partea de liniei multiplexate sistemele pot să lucreze în două regimuri distincte:
a. Pe patru fire 4F (separare spaţială) (2F emisie, 2F recepţie);
b. pe două fire 2F - separarea sensurilor de transmitere se face în frecvenţă.

În cazul modulaţiei în frecvenţă semnalul translat acţionează asupra frecvenţei

purtătoare Ω; în acest caz amplituda curentului frecvenţei purtătoare rămîne neschimbată.
Dacă oscilaţiile frecvenţei purtătoare vor fi modulate cu un semnal cosinusoidal,
atunci frecvenţa purtătoare deasemenea se va modifica în timp conform unei legi
cosinusoidale:
Ω(t) = Ω0 + ΔΩcosωt
unde: Ω0 – frecvenţa ciclică de bază în cazul lipsei modulaţiei;
ΔΩ – abaterea maximă de la frecvenţa purtătoare de bază în procesul modulaţiei
de frecvenţă, numită deviaţie de frecvenţă sau abatere de frecvenţă;

359
 ω – frecvenţa ciclică de modulare.

În cazul dat ω = 2πf0; Ω0 = 2πF0

În figura de mai sus sunt arătate graficile curenţilor frecvenţei purtătoare iF =φ1(t),
curentului frecvenţei care modulează if=φ2(t) şi a curentului modulat în frecvenţă iMF
=φ3(t). Din graficul iMF =φ3(t) se vede, că caracterul schimbărilor curentului este
nesinusoidal şi deaceea conţine un număr de oscilaţii armonice.

Amplituda, %

Amplituda, % Frecvenţa

Frecvenţa
Amplituda, %

360 Frecvenţa
 Din grafice se vede, că odată cu creşterea indicelui de modulaţie mf puterea
frecvenţei purtătoare din cadrul oscilaţiei modulate în frecvenţă se micşorează, iar puterea
oscilaţiilor frecvenţelor laterale se măreşte. Deoarece frecvenţa purtătoare, de fapt, este o
frecvenţă ajutătoare, pentru transmiterea unui semnal modulat în frecvenţă este mai
avantajos de a alege un index de modulaţie mf de valoare mai mare. Dar cu cît mai mare
este mf , cu atît semnalul modulat în frecvenţă ocupă a bandă de frecvenţe mai mare. În
unele cazuri acesta este motivul pentru care se renunţă la modulaţia în frecvenţă. Banda de
frecvenţe a semnalului, translat prin modulaţie în frecvenţă întotdeauna este mai larg decît
banda de frecvenţe a semnalului translat prin modulaţie în amplitudine. Din această
cauză, cu toate că la utilizarea modulaţiei în frecvenţă se poate ridica protecţia contra
zgomotelor, în echipamentele de multiplexare telefonică de înaltă frecvenţă se utilizează
modulaţia în amplitudine. Metoda de modulaţie în frecvenţă se utilizează pe larg în
echipamentele de telegrafie tonală şi deasemenea pentru transmiterea semnalelor pe linii
radioreleu.

MODULAŢIA ÎN AMPLITUDINE (MA)

a. Introducere în modulaţia de amplitudine
Modulaţia se realizează cu scopul principal de a facilita transmiterea prin mediul
dat. Acest lucru se realizează prin transferarea informaţiei de la semnalul ce o conţine pe
un purtător, ce este un semnal care se transmite în condiţii mai bune, sau mai economice,
pe linia ce leagă sursa de destinatar [44], Modularea se realizează şi pentru a transfera
banda semnalului din spectrul de bază într-o altă zonă spectrală, cu scopul realizării unui
număr cît mai mare de comunicaţii simultane pe acelaşi circuit fizic.

Pentru modulaţii se dă următoarea definiţie: transferarea caracteristicilor

semnalului ce conţine informaţia asupra unui alt semnal.

Deci în procesul de modulaţie intervin trei semnale:

 semnalul purtător de informaţie - numit semnal modulator;

 semnalul asupra căruia se transferă informaţia - numit semnal purtător;
 semnalul rezultat în urma modulaţiei - numit semnalul modulat.
Pentru realizarea SMRF se utilizează modulaţia de amplitudine.

Fie:

361
 up(t)=UpcosΩt - semnalul purtător unde Ω=2πF

us(t)=Uscosωt - semnalul modulator unde ω=2πf

u(t) - semnalul modulat

u(t)=(Up+kUscosωt)cosΩt

k - factor de proporţionalitate, poate fi şi l

u(t)=Up(1 + mcosωt)cosΩt

kU S
m=
unde: Up este gradul de modulaţie (adîncimea de modulaţie).

u(t)=UpcosΩt+Upmcosωt cosΩt

u(t)=UpcosΩt +l/2Upm[cos(Ω + ω)t+cos(Ω - ω)t]

Această relaţie arată că în procesul de modulaţiese obţine, purtătorul şi

două benzi laterale (BLI, BLS).

Transmisia cu ambele benzi laterale

Frecvenţa purtătoare se alege de cel puţin 2, ..., 2,5 ori mai mare decît frecvenţa
vocală maximă transmisă, pentru ca banda laterală inferioară ce rezultă prin demodulare
să fie situată dincolo de frecvenţele vocale.

Cu toate că oferă avantajul unei demodulări simple metoda de transmisie cu benzi

laterale şi purtătoare are dezavantajul unei benzi de frecvenţe relativ largi de la F - fmax la
F + fmax (B = 2fmax).

Transmisia unei singure benzi laterale reduce la jumătate spectrul de frecvenţe al

unei căi, deci permite transmisia unui număr dublu de căi.

La transmisia BLU apare dezavantajul unei demodulări mai complicate şi

impune existenţa la recepţie a unui generator cu frecvenţa purtătoarei F pentru obţinerea
semnalului util:

(F+∆f) - F = ∆f sau F - (F - ∆f) = ∆f

362
 Transmisii cu o singură bandă laterală

Expresia curentului în linie, cînd se transmite frecvenţa purtătoare şi ambele

benzi laterale este echivalent cu relaţiile de la tensiune:

i(t)=Ip(1 + mcos ωt)cos Ωt

unde:

m - coeficientul de modulaţie

Ip - amplitudinea în repaus a curentului frecvenţei purtătoare.

Deci curentul în linie poate fi reprezentat printr-un curent de frecvenţă înaltă F, a

cărui amplitudine I0(1 + mcos ωt) variază în timp în funcţie de coeficientul de modulaţie

m (adică de amplitudinea vocală) şi de frecvenţa vocală f.

Mărimile ce definesc curentul modulat

Din figura de mai sus rezultă grafic coeficientul de modulaţie:

363
 I MAX −I MIN I MAX + I MIN
ΔI 0 = I 0=
2 ; 2 ;
ΔI I −I
m= 0 = MAX MIN
I 0 I MAX + I MIN

care arată adîncimea (profunzimea) modulaţiei. Pentru evitarea distorsiunilor

trebuie ca m ≤ l, adică variaţia ∆I0 să nu depăşească amplitudinea I0 a curentului purtător
de repaus. În practică pentru reducerea distorsiunilor neliniare, m se ia şi mai mic (m ≤
0,1).

Ca urmare, puterea în linie a benzilor laterale este mult mai mică decît puterea
curentului de frecvenţă purtătoare, de exemplu PF=150 mW şi PF+f =7mW. Sunt necesare
amplificatoare terminale şi intermediare cu puteri mari la ieşire, deci scumpe, deşi puterea
utilă nu reprezintă decît 5% din puterea totală, în plus, nivelul mare în linie al frecvenţei
purtătoare provoacă prin diafonie perturbaţiile în liniile vecine de pe traseu.

Din aceste motive se utilizează în SMRF, transmisiile BLU cu PS (bandă laterală

unică - purtătoare suprimată).

Purtătoarea se elimină prin modulatoare cu scheme adecvate, iar filtrul trecebandă

de după modulator atenuează mult banda laterală ce nu trebuie transmisă şi pe cît posibil, şi
reziduul de frecvenţă purtătoare.

Receptorul trebuie să cuprindă şi un generator avînd cît mai exact frecvenţa

purtătorului de la emisie, ceea ce scumpeşte şi complică echipamentul dar banda ele
frecvenţe ocupată se reduce la jumătate, iar puterea transmisă este exclusiv utilă (litră
purtător).

Dacă frecvenţa purtătoare la emisie este F, iar cea de la recepţie este F+∆F, prin
demodularea benzii laterale transmise se obţine frecvenţa vocală:

(F + f) - (F + ∆F) = f - ∆F

adică toate frecvenţele vocale sunt deplasate cu mărimea ∆F. Acest efect se
numeşte desincronizare.

Se poate tolera pentru o convorbire telefonică ∆F ≤ 5 Hz, dar pentru căile telegrafice
doar ∆F ≤ 2Hz.

364
 Pentru realizarea modulaţiei se utilizează dispozitive neliniare (tuburi electronice,
diode, tranzistoare, circuite integrate specializate, procesoare).

Modulatorul de frecvenţă, destinat pentru modulaţia în amplitudă trebuie să conţină

elemente neliniare, proprietăţile cărora se deosebesc radical de cele ale elementelor liniare.
Elementul neliniar nu se supune legii lui Ohm, dat fiind faptul că rezistenţa acestuia se
modifică funcţie de valoarea şi polaritatea tensiunii aplicate. Deaceea schimbarea
curentului, care străbate elementul neliniar, nu este proporţională cu valoarea tensiunii
aplicate.

Caracteristica voltamperică a
elementului neliniar (modulatorului)

Componentele curentului, care trece prin circuitul elementului neliniar

365
 Curentul în linie conţine: armonicile oscilaţiilor iniţiale cu frecvenţele ciclice ω şi
Ω şi oscilaţiile combinate (Ω + ω) şi (Ω + ω), numite frecvenţe laterale.

În desenul de mai sus este arătată dispunerea unor componente ale curentului, care
trece prin elementul neliniar în cazul acţiunii asupra lui a două oscilaţii cosinusoidale de
diferite frecvenţe: ω = 2πf şi Ω = 2πF. Unde f – frecvenţa oscilaţiei iniţiale, Hz. F –
frecvenţa purtătoare, Hz.

Presupunem că f < F. Odată cu mărirea numărului armonicii şi a valorii de ordine a

frecvenţei laterale amplitudele lor scad. Deaceea pentru transmitere practic este mai
convenabil de a se utiliză frecvenţele laterale de ordin primar de tipul (F ± f). În acest caz
frecvenţele laterale de tipul (2F ± f), (3F ± f) ş.a.m.d. sunt rezultante nedorite ale
modulaţiei, care pot provoca distorsiuni. Frecvenţa utilă (F ± f) se extrage cu ajutorul unui
filtru electric, iar toate frecvenţele laterale de ordin mai mare se suprimă de acelaşi filtru. În
stînga de la frecvenţa purtătoare F şi a armonicilor ei 2F,3F ş.a.ş.m.d. sunt dispuse
frecvenţele laterale (F - f), (F – 2f), (F - 3f), (2F - f), (2F - 2f) ş.a.ş.m.d. numite frecvenţe
laterale inferioare; frecvenţele laterale (F + f), (F + 2f), (F + 3f), (2F + f), (2F + 2f)
ş.a.ş.m.d. numite frecvenţe laterale superioare. Dacă drept semnal iniţial va fi un semnal
compus, care conţine banda de frecvenţe de la f1 pînă la fn, atunci curentul care trece prin
elementul neliniar va conţine armonicile oscilaţiilor iniţiale de bază şi a frecvenţei
purtătoare, şi deasemenea benzile frecvenţelor laterale superioare şi inferioare, dar nu unele
frecvenţe laterale.

De exemplu: fie semnalul iniţial conţine frecvenţele 0,3 ÷ 3,4 KHz, iar purtătoarea
este de 20 KHz, atunci banda laterală superioara de ordin prim se determină: F + (f 1 + f2) =
20 + (0,3 ÷ 3,4) = 20,3 ÷23,4KHz. Din cele prezentate este clar că, dacă este necesar ca o
frecvenţă tonală de translat în frecvenţă înaltă, atunci locul frecvenţei translate pe scara
frecvenţelor depinde de purtătoarea aleasă. Dacă, de exemplu, trebuie de translat frecvenţa
f , egală cu 1 KHz în frecvenţa de 31 KHz, atunci frecvenţa purtătoarea poate fi, de
exemplu, 30 KHz. Atunci frecvenţa laterală superioară va fi de F +f = 30 +1 = 31 KHz. -

Este esenţială alegerea relaţiei dintre valorile tensiunii frecvenţei purtătoare UF şi

tensiunii semnalului iniţial uf. Este obligatorie îndeplinirii condiţiei UF>> uf, deoarece în
cazul amplitudelor mici ale tensiunii frecvenţei purtătoare UF semnalul transmis va fi
distorsionat.

Valoarea instantanee a curentului frecvenţei purtătoare se reprezintă prin formula:

i = ImcosΩt

366
 unde Im – amplituda curentului frecvenţei purtătoare, care se modifică după legea
frecvenţei translate ω. Deoarece cos ωt capătă valori de la (-1) pînă la (+1), amplituda
frecvenţei purtătoare în procesul modulaţiei se va modifica de la Im min = I0 (1 - m) pînă la
Im max = I0 (1 + m).

2Iσ
m=
I0 coeficientul de modulaţie

unde Iσ – amplituda curentului frecvenţei laterale;

I0 – amplituda curentului frecvenţei purtătoare

Suma amplitudei maxime şi celei minime a oscilaţiei frecvenţei purtătoare o

constituie Im min + Im max = 2I0 . Diferenţa amplitudelor constituie Im max - Im min = 2mI0. De
I mMAX −I mMIN
m=
aici
I mMAX −I mMIN

Deoarece coeficientul de modulaţie m reflectă relaţia dintre amplitudele

frecvenţelor laterale şi amplituda frecvenţei purtătoare, m trebuie să fie mai mic de o
unitate. În practică amplituda frecvenţei purtătoare întotdeauna cu mult depăşeşte
amplitudele frecvenţelor laterale şi deci se poate considera m << 1 . această proprietate a
modulaţiei în amplitudine se utilizează la construcţia sistemelor de multiplexare de grup a
circuitelor de legătură la mare distanţă. Procesul de demodulare a oscilaţiilor modulate în
amplitudine este bazată pe acelaşi principiu ca şi modulaţia.

367
 Pe figura de mai sus este prezentată graficul oscilaţiei modulate în amplitudine,
unde frecvenţa purtătoare Ω se modulează cu frecvenţa translată ω şi ω< Ω. Din grafic se
vede, că pe durata de la 0 pînă la t0 modulaţie nu este şi deaceea amplituda curentului
frecvenţei purtătoare I0 rămîne constantă. Din momentul t0 şi mai departe valoarea
amplitudei curentului frecvenţei purtătoare se modifică. Amplituda care o ocoleşte, este
arătată prin linie punctată, are formă cosinusoidală. O astfel de oscilaţie modulată în
amplitudă se poate urmări la osciloscop.

368