Comunicare pe tema :Constantin Noica

Constantin Noica

Date personale

Născut 12 iulie 1909
Vitănești, România

Decedat
4 decembrie 1987 (78 de ani)
Sibiu, Republica Socialistă România

Părinți Grigore Noica și Clemența Casasovici

Căsătorit cu Wendy Muston

Copii
Alexandrina (căsătorită Alexandra-Noica Wilson), Răzvan (părintele Rafail)

Naționalitate  română

Cetățenie  România 

Ocupație scriitor, eseist, filozof și poet

Limbi limba română  

Studii Facultatea de Filosofie și Litere din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor interbelică, postbelică

Mișcare/curent literar
Trăirism, fenomenologie
 Operă de debut
în revista liceului „Spiru Haret”, Vlăstarul, în 1927

Opere semnificative
Devenirea întru ființă - Tratat de ontologie

Influențe[ascunde]

Upanishade, Platon, Goethe, Hegel, Martin Heidegger, Nae Ionescu și Mihai Eminescu

A influențat pe[ascunde]

Vasile Dem Zamfirescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, Sorin Lavric, Andrei Cornea si Cătălin

Cioabă

Note

Premii Premiul Herder  

 Membru post-mortem al Academiei Române

Modifică date / text 

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d. 4

decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Este
membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).[4] Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este
nepotul filozofului Constantin Noica.

Biografie
Viață timpurie, educatia
Constantin Noica s-a născut la 12 iulie (stil vechi) 1909 în comuna Vitănești, județul Teleorman.
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are
profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul
în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în
anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de
licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

Anii interbelici și ulteriori (1930 - 1949)

În perioada 1932 - 1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Sub influența lui Nae Ionescu,
toți prietenii lui Noica de la "Criterion" - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor
deveni, mai devreme sau mai tîrziu, legionari dar, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este
calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară.
În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara
anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara
anului 1939. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria
lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc de
rezonanță legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum” (adică „Sunt aici, sunt de față”), pe
care o scrie singur și o publică din bani proprii.
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German.
Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a
profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de
sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează
patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.

Anii domiciliului forțat, deținut politic (1949 - 1964)

În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat
ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu.
În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea
întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la
Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.
Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Anii libertății, Păltiniș (1964 - 1987)

Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei
Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private
pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi
colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel
Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca,
pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta,
Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca
vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae
Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu,
locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi
(vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul
OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei. Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost
înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un
sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului.
După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

Operă

Cabana de la Păltiniș, unde Constantin Noica și-a petrecut ultimii ani din viață
Constantin Noica
(vila 12 Păltiniș, august 1984)

Opere antume
 1934 - Mathesis sau bucuriile simple
 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant
 1937 - De caelo
 1940 - Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou
 1943 - Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene
a Criticei Judecării
 1944 - Pagini despre sufletul românesc
 1944 - Jurnal filosofic
 1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica
 1969 - Douăzeci și șapte de trepte ale realului
 1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni si lucruri)
 1970 - Rostirea filozofică românească
 1973 - Creație și frumos în rostirea românească
 1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești
 1975 – Despărțirea de Goethe
 1978 - Sentimentul românesc al ființei
 1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan.
 1980 - Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului
 1981 - Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II: Tratat de
ontologie
 1984 - Trei introduceri la devenirea întru ființă
 1986 - Scrisori despre logica lui Hermes
Opere postume
 1988 - De Dignitate Europae
 1990 - Jurnal de idei
 1990 - Rugați-vă pentru fratele Alexandru
 1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru
 1992 - Eseuri de duminică
 1992 - Introducere la miracolul eminescian
 1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung
 1998 - Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947))
Publicistică
 1994 - Semnele Minervei, publicistică, volumul I, ediție de Marin Bucur
 1996 - Între suflet și spirit, publicistică, volumul II, ediție de Marin Bucur
 2003 - Moartea omului de mâine. Publicistică volumul III, ediție de Marin Bucur
 2007 - Despre lăutărism
Modelul cultural european, 1993. De acelasi complex tine elogiul claustrarii in pauperitate, al
"inchisorii", privilegiu de care, spunea N., multi dintre intelectualii din jurul sau nu sunt
constienti; saracia Romaniei e un mediu propice intelectului, fiindca abate atentia de la ispita
imersiunii vinovate in civilizatia "luminilor, zgomotelor si imaginilor" devorante, specifice
Occidentului. Voi. postum Rugati-va pentru fratele Alexandru (1990) confirma elogiul filosofic
al carceralu-lui; sub aspect ideatic, recluziunea voluntara in afara Occidentului se articuleaza in
conceptia, obsesiv repetata, ca "sansa" Romaniei si a culturii sale nu se afla in ordinea "timpului,
a definirii prin fapta", ci in aceea a atemporalului, a "firii", ecuatie care are drept consecinta
metodologia hermeneutica a studierii lb. romane ca salas filosofic intrinsec, loc de predilectie al
"fiintei care se ascunde" (in constructii de genul: "intru", "ar fi sa fie", "lamura si lamurire" etc).
Metoda se difuzeaza cu repeziciune, creind o uriasa emulatie printre intelectuali, cu precadere
printre cei in formare, fascinati de universul ezoteric al sonurilor etimologice; pe de alta parte, ea
are, in epoca, rolul de a crea o retea de stereotipii culturale de exprimare, o "limba de lemn" de
sorginte vag filosofica, opusa "limbii de lemn" a discursurilor oficiale. "Noicis-mul" mimetic al
multor texte elaborate in Romania in perioada 1970-1987 trebuie oricum studiat, cu constiinta ca
fenomenul nu are o circumscriere exclusiv literara sau filosofica (acestei vulgarizari i se opune
G. Liiceanu cu Jurnalul de la Paltinis, 1983 prin dorinta de a reda autentica dimensiune majora a
"modelului paideic"de la Paltinis, accesibil, e adevarat, doar unei elite). in spatele ecranului de
seductie (denuntat de catre G. Liiceanu in Filosofia si paradigma feminina a auditoriului, text pe
care NOICA a avut posibilitatea sa il adnoteze) se intinde marea opera - accesibila doar celor
alesi, celor putini - a lui N.: Douazeci si sapte trepte ale realului (1968); Despartirea de Goethe
(1976; - pe modelul acestui voi.. Al. Paleologu va publica, in Ipoteze de lucru, 1980, faimosul
sau eseu Despartirea de Noica); Spiritul romanesc in cumpatul vremii. Sase maladii ale spiritului
contemporan (1978; carte foarte bine primita si in Occident); Povestiri despre om. Dupa o carte a
lui Hegel (1980); Devenirea intru fiinta (I-II, 1981); Trei introduceri la devenirea intru fiinta
(1984); Scrisori despre logica lui Hermes (1986). Cu imensa autoritate de care dispune, se
implica in editarea fragmentelor presocraticilor (1974), in trad. operei integrale a lui Platon
(primul voi. al seriei apare in 1974, coredactor fiind Petru Cretia), in editarea si recuperarea
fotocopiata a caietelor lui M. Eminescu (depuse la Sibiu, apoi la Botosani), respectiv in editarea
Doctrinei substantei a lui Camil Petrescu (1988). Este initiator al primelor trad. romanesti din
Heidegger, realizate de catre G. Liiceanu si Thomas Kleininger, ca parte a unui program de
reorientare a culturii romane franc of one spre valorile majore ale culturii germane; in acest spirit
vor fi cititi de catre N., Eminescu, Blaga s.a. Protagonist, in 1983, respectiv, 1987, al voi. de
mare succes Jurnalul de la Paltinis si Epistolar, ambele scoase de catre G. Liiceanu; "modelul
paideic din cultura umanista", anuntat in primul dintre ele, insista pe un exclusivism al
filosoficului, ■situat axiologic deasupra literaturii: prea putin agreata de o cultura preponderent
literara, foiletonistica (pentru a relua acuzele lui A. Marino), perspectiva induce nu putine focare
de tensiune in publicistica timpului. Postum, ii apar voi. Istoricitate si eternitate (1989), grupand,
alaturi de alte eseuri, texte substantiale dedicate lui D. Cantemir, T. Maiorescu, M. Eminescu, L.
Balga, M. Eliade; dupa revolutie, Editura Humanitas, condusa de G. Liiceanu, achizitioneaza
drepturile exclusive de editare ale lui N., publicand succesiv Rugati-va pentru fratele Alexandru
(1990); Jurnal de idei (in acelasi an); Pagini despre sufletul romanesc (1991- prima ed. in 1944);
Eseuri de duminica (1992; contine conferinte radiofonice din perioada 1938-1940); Introducere
in miracolul eminescian (1992), Simple introduceri la bunatatea timpului nostru (1992), De
Caelo (1993 -prima ed. in 1937) si alte voi. (publicistica), tinzand spre o integrala a operei.
Membru post-mortem al Acad. Romane (1990); tuteleaza spiritual Fundatia Culturala care-i
poarta numele, infiintata la Bucuresti la 22 iul. 1991.

Intrucat ne aflam in perimetrul unui lexicon dedicat cu precadere scriitorilor, am optat deliberat
pentru o prezentare partiala, menita sa reabiliteze relatiile lui NOICA cu literatura. Suntem
deplin constienti de faptul ca o asemenea abordare nu reprezinta catusi de putin "calea regala" a
initierii in opera noiciana; mai mult, ea a trezit si destule animozitati, discreditarea literarului de
catre N, in detrimentul exclusiv al filosoficului, constituind subiectul avantat al nu putinor
interventii publice contrare, cea mai cunoscuta dintre acestea fiind iritarea lui E. Simion la
publicarea Jurnalului de la Paltinis al lui G. Liiceanu (indarjirile fdosofului, in Romania literara,
nr. din 10 nov. 1983, reluat cu sensibile atenuari de exprimare care-i altereaza caracterul de
document intempestiv, in volumul Sfidarea retorismului, 1985). Simplificat, abordarea noastra
sugereaza o definitie realizata prin invocarea unui model negativ: filosoficul e non-literarul, asa
cum filosofia incepe intr-un punct de asceza personala, care a inlaturat in prealabil cu totul
fascinatia "periculoasa" a literaturii. Exista, in afara de aceasta cale necanonica, trei porti prin
care gandirea lui NOICA poate fi circumscrisa mai bine. Prima dintre ele, oarecum extrinseca
operei, se afla la capatul aleii de-a lungul careia parcurgem principalele texte memorialistice
scrise de oamenii din anturajul filosofului. Se afla aici Jurnalul de la Paltinis si Epistolarul lui G.
Liiceanu, jurnalele Sandei Stolojan, al lui NOICA Steinhardt sau M. Eliade, Despartirea de
Noica a lui Al. Paleologu (inclus in volumul Ipoteze de lucru, 1980), memorialistica, inca
needitata, a lui Adrian Marino, paginile de jurnal noician ale lui Vasile Dem Zamfirescu din In
cautarea sinelui (1994) sau conferinta Ce am invatat de la Constantin Noica, sustinuta de catre A.
Plesu la Bistrita, in 1981 (inclusa ulterior in volumul Limba pasarilor, 1994, unde se afla si un
incitant schimb epistolar cu S. Vieru, pe marginea problematicii "maestrului spiritual"). A doua
poarta, majora, face trecerea de la cartezianismul primelor studii (Mathesis, 1934) la
ontologismul dominant de mai tarziu, explicand o intreaga evolutie ideatica. Filosofic, ea se
caracterizeaza prin statuarea unei "stiinte universale", cu articulatii ce tin cu precadere de
resorturile "culturilor geometrice"; ulterior, ea parcurge un drum prin Kant si Hegel, pentru a
ajunge la Heidegger prin sacrificarea temporalitatii, a dialecticului, in favoarea atemporalitatii.
"Destinul nostru e de a desena figuri regulate" - scrie NOICA in Mathesis, poliedricul
"geometric" opunandu-se culturilor de tip "istoric". "Ceea ce caracterizeaza o cultura de tip
geometric este idealul ei: stiinta universala, Mathesis universalis"; continutul acesteia:
"desfasurare silogistica pe baza catorva principii ideea de ordine, un anumit stil, imanenta". Ion
Dur (Noica - intre dandysm si mitul scolii, 1994) va vorbi in acest sens de "panmatematismul"
lui N.: de obsesia lui de a desfasura gandirea in registre poliedrice regulate, o asemenea
consistenta si regularitate conferindu-i-se si vietii. Motivul il constituie imanenta; mult timp -
scrie NOICA - cultura si-a cautat principiul de ordine in lume, in cosmos (in afara, deci) "pentru
a-1 gasi, la urma, in om insusi". In consecinta, orice contingenta e futila, atata vreme cat omul se
poate scruta pe sine insusi, spre deosebire de culturile de tip istoric, care fac din temporalitate,
incontingenta, din exterioritate, planuri obligatorii de referinta. "E necesar cateodata - scrie
patetic NOICA - sa uiti viata. Sunt anumite imprejurari cand trebuie sa te depasesti pe tine prin
cultura. Sa te instrainezi prin cultura." Mathesis are, astfel, pe ansamblul vietii lui N., o valoare
genetica, emblematica; ea ofera multe solutii pentru gesturi pentru care, indeobste, se dau
explicatii contrare. NOICA ignora chemarea concretului nu fiindca si-ar construi ipocrit din
filosofie un spatiu de refugiu; dimpotriva, o evita fiindca evenimentul e ceva excedentar aflat
dincolo de perimetrul originar al filosoficului: "Continutul imediat al vietii nu intereseaza, pur si
simplu pentru ca nu e problematic. Arborele din fata mea, durerea din mine, spuza cerului
instelat, toate acestea sunt indiscutabile. Ceea ce as vrea e sa pot discuta ceva, sa ma pot
imbogati cu un interes nou". A treia poarta de patrundere in universul noician e etimologismul:
fascinatia pentru "rostire", pentru resursele secrete, filosofice ale limbii. Se amesteca, in aceasta
fascinatie, convingerea ca rosturile intru cultura ale poporului roman trebuie cautate nu in planul
faptei, al constructiei materiale, ci in acela inefabil al edificarii multiseculare ale limbii. Sansa
romanului in fata istoriei e atemporalul. Sub aspect ideologic, convingerea aceasta, pusa la baza
catorva carti, rimeaza cu puseul nationalist atent orchestrat de catre regimul ceausist in deceniile
8 si 9, pentru a compensa prin megalomanie marasmul existential din tara; pentru N., insa, ea
vine in prelungirea ideologiei legionare, ceea ce confirma teza lui Z. Ornea din Anii treizeci.
Extrema dreapta romaneasca (1995), potrivit careia mesianismul spiritualist legionar nu a
disparut o data cu scoaterea in afara legii aMiscarii (1941), ci s-a metamorfozat, intrand subtil in
pasta ideologica eclectica a comunismului biruitor, pentru a astepta acolo, in acest mediu
propice, momentul favorabil al scuturarii vesmantului cosmopolit. Dar, analogiile majore pe care
NOICA le are in vedere sunt L. Blaga, M. Vulcanescu, C. Radulescu-Motru, prin studiile lor
dedicate stilisticii nationale autohtone. Sub aspect filosofic insa, etimologismul trebuie pus in
dependenta ontologicului, a "problematicii fiintei", care il va preocupa pe NOICA in perioada
1975-1985, culminand cu masivul studiu Devenirea intru fiinta, din 1981. Etimologicul
reprezinta fata alexandrina, manierista a ontologicului: "spectacolul" fiintei atemporale,
inscrierea ei in "devenire". E balastul pe care-1 indepartezi pentru a vedea diamantul de sub
crusta cenusie: placa de zgura din calea cristalinului freatic. Astfel, textele despre "rostire" si cele
din tratatul despre fiinta merg in acelasi sens, numai ca din directii contrare: hermeneutica
"rostirilor" inlatura zgura din calea fiintei, venind din regiuni supraontologice, pe cand Devenirea
intru fiinta porneste din regiuni de infraontologie. Etimologiile sunt multiple, indicand aceeasi
sursa: fiinta; spre deosebire de ele, infraontologicul e unitate, indiviziune. De aceea, NOICA
introduce in tratatul sau capitolul lamuritor dedicat Categoriilor elementului, dominat de
conceptul Unului multiplu; pluralitatea - spune filosoful - e specifica lucrurilor, categorie din
care fac parte si con-structele etimologice; dimpotriva, Uni(ci)tatea e un privilegiu al
Elementului, din care, prin intermediul categoriilor, putem ajunge la determinismele specifice ale
Fiintei. Revenind la problematica literaturii, se stie ca NOICA a debutat prin a ridiculiza
practicantii. Textele juvenile din ziarul Ultima ora (1928-1929), ocupate de exigenta inca vag
definita a noii spiritualitati, ataca febril paseismul din paginile lui T. Arghezi, Camil Petrescu, L.
Rebreanu, A. Maniu; Arghezi e o tinta predilecta, pentru mercantilismul sau (" poti sa-1 platesti
pe d-1 Tudor Arghezi sa-ti justifice existenta - in dosul talentului sau va uimi saracia substantei."
- nr. 3/1928; "nu descoperiti nici acum de ce domnul Arghezi e superficial?" - isi someaza
NOICA cititorii in nr. 7/1929 - pentru ca, a doua zi, vitriolul sa inunde din nou pagina: "In opera
d-lui Arghezi este vant, dar nu nebun. E un vant local, invartit pe loc. Zarile nu se inalta, ci doar
se aerisesc pivnitele mucegaite.", nr. 8/1929). Reactioneaza G. Cali-nescu, acuzandu-i pe tinerii
"anonimi" din jurul lui M. Eliade de boala scuzabila a firilor imberbe: Juventus frenetica.
NOICA nu iarta, denuntand, in numarul din 5 ian. 1929 al Ultimei ore, "incoerenta de cateva
pagini" a domnului Calinescu, care se supara, punandu-1 la colt pe liceanul vehement de la
"Spiru Haret". Rezultatul duelului e omiterea lui NOICA din Istoria din 1941, ceea ce, sub aspect
deontologic, nu se justifica decat - eventual - prin scuza ca NOICA nu e autor de beletristica:
NOICA publicase pana atunci patru volume, tradusese o lucrare din Descartes, fusese aureolat cu
un premiu prestigios, decernat "tinerilor scriitori". Reactia lui G. Calinescu e, deci, umorala. In
Mathesis, literarul e asimilat istoricului (opus idealului geometric): el e dezordine, dezechilibru,
"non-geometrie". "Este viu faptul istoric - se intreaba retoric NOICA - este el abundent in valori?
Dimpotriva, el reprezinta una singura dintre toate valorile posibile: e moartea egala si omogena a
tuturor vietilor posibile". Istoricul, ca si literarul, promoveaza forme inselatoare, impure:
"legende", din categoria acelora care se gasesc cu duiumul in volumele de literatura. "Lepadati-
va de istorie -conchide asadar filosoful. - N-ati invatat nimic de la ea, nu stiti prin ea decat cateva
legende in plus, mai proaste decat ale poetilor". Jurnalul filosofic, publicat in 1944, ca o
meditatie asupra fiului risipitor si a fratelui acestuia, il apropie oarecum pe filosof de literatura,
desi accentele negative continua sa predomine. "Recunosc - scrie autorul - ca literatura e o mare
pierdere de timp. Dar e dintre marile pierderi de timp, care pot fi un castig". Motivul il constituie
mereu retraitul drum al ineditului, capacitatea literaturii - spre deosebire de filosofie - de a mima
plauzibil inceputurile, pluralitatea nediferentiata a originilor: "Amestecul acela de cunoscut si
necunoscut, care face literatura Sensul magic al noutatii, spunea cineva. Nu, sensul mistic:
unitate si alteritate in acelasi timp." Handicapul literaturii e, in acest sens, mimesisul: Aspiratia
de a reflecta realul, fara a-1 interoga in rosturile sale adanci; spre deosebire de literatura,
filosoficul scruteaza, e "incomod", nu accepta pur si simplu noul, ci se intreaba "cum e cu
putinta": "Pentru Stendhal - scrie NOICA - un roman «e o oglinda care se plimba pe strada».
Poate sa fie asa pentru un roman, dar nu e pentru filosofie. Ma gandesc chiar la un mit in genul
lui Wilde, mitul oglinzii: «Ce frumoasa e lumea, si-a spus spiritul intr-o zi. Ma voi face cat mai
impersonal, ma voi dizolva si asterne ca o apa limpede si linistita, voi fi numai asteptare,
intocmai unei oglinzi, iar lumea se va reflecta in mine asa cum este ea». Din ziua aceea, spiritul
n-a mai vazut nimic." Dilema literarului, a "naturii poetice" e cel mai bine relevata de catre
NOICA in Despartirea de Goethe. Tema cartii e "confruntarea finala cu filosofia" a unui literat,
care "structural isi da seama ca nu e filosof. Deci nu literarul insusi il intereseaza pe N., ci cum
poate fi acesta depasit pentru a se ajunge la efervescenta filosoficului: "esti cu adevarat ce-ti
ramane dupa ce ai pierdut miezul comun al vietii". Asa se explica dezinteresul lui NOICA pentru
proza, arta prea aproape de acest "miez comun"; dimpotriva, dintre artele literare, poezia e
singura care il intereseaza, si aceasta doar ca si cale, nu ca scop: finalitatea demersului nu poate
fi decat filosofia. Poezia, spre deosebire de ruda sa saraca, proza - sugestiile sunt tot din eseul
despre Goethe - are de partea sa cel putin trei instrumente "pregatitoare": dilematizarea vietii,
care "pune in joc intelectul", intuitia si integralismul, ambele racordate la ideea de totalitate. Pot
ajunge la aceste dimensiuni doar naturile daimonice: inversand afirmatia, ajungem la concluzia
ca poezia, prin ea insasi, are darul de a te ridica deasupra contingentului; altfel spus, cei dotati cu
organ poetic se afla, prin determinismul lor spiritual genetic, deasupra perceptiei realiste de care
da dovada proza. Ideea e de sorginte romantica; mai departe in timp, coboara pana la greci,
iscandu-se din confruntarea cu daimonicul platonician din Apararea lui Socrate sau cu
Symposion. Cealalta sursa, din care NOICA isi deriva gandurile, e Heidegger, cel cu poeticitatea
locuirii, din consideratiile dedicate lui Holderlin; sursa apare clar precizata in articolul intitulat
Ganduri despre esenta poeziei, publicat in nr. 1/1943 al Convorbirilor literare (reluat in voi.
Istoricitate si eternitate, 1989). Esenta poeziei o reprezinta - concluzioneaza autorul -
impersonalizarea prin intermediul cuvantului poetic: "absorbtia" poetului, ca persoana, de catre
instrumentul comunicarii sale subiective, verbul poetic care nu apartine niciodata cuiva, ci doar
Fiintei, fiind dat de la inceputuri o data pentru totdeauna, printre rosturile esentiale ale lumii. in
sprijinul demonstratiei sale, NOICA reia in debutul textului tezele lui Heidegger: intai, poezia e
gratuitate, joc, leje-ritate. Fiind legata de Fiinta, rostul poeziei este sa instituie, sa afirme, fiindca
dimensiunea esentiala a Fiintei este aceea de a fi; or, se stie ca poezia poate, in "nevinovatia" ei,
sa instituie si ceea ce " nu este", aducand astfel atingere ordinii insasi a Fiintei, "un asemenea
exercitiu - scrie NOICA - nu se infaptuieste fara o primejduire a fiintei omenesti". Apoi
(continua seria consideratiilor preluate din Heidegger), poezia e timp (cuvant inscris in miscare)
si eternitate totodata: ordine ideala, frumusete necontingenta. Omul fiind timp, istorie, rezulta ca
poezia tulbura certitudinea inchiderii in finitu-dine, rostul ei fiind, din nou, acela de a indica un
risc, decat acela de a confirma un destin (celalalt termen folosit de catre Heidegger). Acesta din
urma a recurs cu precadere, in Fenomenologie si religie (voi. Repere pe drumul gandirii,
Bucuresti, 1988) la omologia dintre "existenta" si "prezenta" ("Rostirea poetica este «existenta^
Cuvantul «existenta» este folosit aici in sensul traditional al metafizicii. El inseamna: prezenta."
NOICA va merge mai departe, sugerand ca poezia e "act"; o intimitate (cu zeul, cu fiinta) care se
deschide catre ceva, "deschidere" (cuvant major al sistemului noician). De aceea, cuvantul poetic
e comunicare transpersonala, o prezenta in preajma fiintei, rost ontologic: "ce este actul creator
poetic? Este actul meu, atat de adancit, incat devine actul nostru.
Bibliografie:
http://www.autorii.com/scriitori/constantin-noica/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica
enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Noica