PRINCIPIILE ECONOMIEI SANITARE

2.1. Noţiuni si termeni de bază privind definiţia si particularităţile economiei sanitare,

sistemul pieţei libere, piaţa ingrijirilor de sănătate (beneficiar, furnizor, administraţia de
sănătate), cumpărarea si contractarea serviciilor (practica independentă a asistentului medical,
pachetul de servicii de ingrijiri de sănătate furnizate de asistentul medical), evaluarea
economică a ingrijirilor de sănătate (analiza cost-eficacitate, analiza cost-beneficiu, analiza
cost-utilitate, analiza echităţii in finanţarea serviciilor publice de sănătate).

ELEMENTE DE ECONOMIE SANITARĂ

Ştiinţele economice se ocupă cu studiul producerii şi alocării bunurilor şi serviciilor în

condiţiile unor resurse limitate, răspunzând la 3 întrebări fundamentale:
 ce bunuri şi servicii trebuie produse
 în ce mod trebuie produse aceste bunuri şi servicii
 către cine trebuie repartizate bunurile şi serviciile produse
Ştiinţele economice pot fi abordate în două moduri, putând vorbi astfel despre:
 Economia pozitivă – care încearcă să explice fenomenele existente şi face
afirmaţii descriptive. Un exemplu de întrebare la care răspunde economia pozitivă este: “care
este efectul creşterii preţurilor pentru utilizarea serviciilor de sănătate?”.
 Economia normativă - care face predicţii despre cum ar trebui să fie, sau ce ar
trebui făcut, şi sugerează sau impune anumite conduite. De exemplu: “ar trebui să mărim
preţurile serviciilor de îngrijiri de sănătate?” este o întrebare la care răspunde economia
normativă.
Un sistem economic se defineşte ca un ansamblu structural de relaţii de bază, tehnice şi
instituţionale care caracterizează organizarea economică a unei societăţi şi condiţionează
sensul general al deciziilor sale fundamentale şi cauzele predominante ale activităţii sale.
Există două sisteme economice polare sau extreme:
 sistemul de piaţă - în care se realizează un schimb liber de produse şi factori de
producţie, proprietatea resurselor productive este privată şi alocarea resurselor se face
sub formă automată lăsând să funcţioneze liber forţele autoreglatoare ale pieţei (statul
poate avea însă rolul de a redistribui resursele iniţiale între indivizi pentru a atinge
obiective de echitate);
 sistemul economiei centralizate – în care schimburile sunt dirijate total de guvern şi
în care toate resursele productive sunt în proprietatea statului, iar statul evaluează
nevoile consumatorilor şi decide ce bunuri să fie produse, în ce cantitate şi cum
anume, precum şi distribuţia acestor bunuri.
În practică aceste forme de organizare a sistemului economic nu sunt pure, majoritatea
societăţilor au sisteme economice de natură mixtă, în care elementele care caracterizează
sistemele extreme se combină în forme variabile.
Economia sanitară este o aplicaţie a ştiinţelor economice, care studiază modul în care
sunt produse şi furnizate îngrijirile de sănătate şi, de asemenea, comportamentul celor care au
legătură cu serviciile de sănătate (pacienţi, medici, politicieni, etc).

1
 PIAŢA LIBERĂ

Piaţa reprezintă locul în care producătorii şi consumatorii se întâlnesc, şi au loc

schimburile. Pentru ca bunurile să fie schimbate (tranzacţionate), ele trebuie să aibă un preţ.
Preţul reprezintă valoarea monetară pe piaţă a unui produs, în momentul tranzacţiei.
Fiecare tranzacţie de pe piaţă prezintă două aspecte:
• cererea – cantitatea de bunuri pe care cumpărătorii sunt dispuşi să le cumpere la un preţ dat,
la un anumit moment;
• oferta – cantitatea de bunuri pe care producătorii doresc să le vândă la un preţ dat, la un
anumit moment. Preţul de echilibru este preţul pentru care cantitatea de bunuri pe care
furnizorii o aduc pe piaţă (oferta) este egală cu cantitatea de bunuri pe care consumatorii doresc
să o cumpere (cererea). Cererea este atributul consumatorilor.
Modelul economic al comportamentului consumatorilor pleacă de la observaţia că, toţi
cumpărătorii îşi folosesc veniturile astfel încât să obţină un maxim de bunăstare sau utilitate.
Aceasta se realizează prin cumpărarea unor bunuri şi servicii în funcţie de venitul
disponibil, plecând de la presupunerea că fiecare consumator ştie cel mai bine cum să-şi
crească bunăstarea şi, deci, ce anume să cumpere. De asemenea, cumpărătorii caută furnizorii
cu preţurile cele mai mici pentru acelaşi produs. Când vorbim despre cerere, ne referim la
cererea efectivă, adică la cantitatea de bunuri pe care cumpărătorii sunt dispuşi să le cumpere la
un preţ dat, cumpărători care au însă şi posibilitatea (financiară) de a cumpăra bunul respectiv.
Cererea pentru un bun este determinată de două grupuri de factori:
• factori specifici individuali sau “gusturi”, care ţin de vârstă, gen, obiceiuri, cultură, educaţie
etc.;
• factori externi indivizilor, dar comuni societăţii:
- preţul bunului (relaţia între preţul unui bun şi cererea pentru bunul respectiv determină curba
cererii);
- preţul celorlalte bunuri (substituibile şi complementare);
Bunurile substituibile (alternative) sunt acele bunuri care se pot cumpăra şi consuma în
locul bunului respectiv. Cererea pentru un produs creşte în momentul creşterii preţului
bunurilor substituibile şi invers. Bunurile complementare sunt acele bunuri care se consumă
împreună cu bunul respectiv. Cererea pentru un produs scade în momentul creşterii preţului
bunurilor complementare şi invers. - preţul viitor al bunurilor, în sensul că o creştere
previzibilă a preţului la un produs duce la creşterea cererii actuale pentru produsul respectiv; -
venitul indivizilor; în funcţie de modul de variaţie a cererii pentru bunuri, faţă de variaţia
venitului individual, bunurile pot fi: superioare – dacă cererea pentru ele creşte proporţional
cu creşterea venitului; normale – dacă cererea pentru ele creşte proporţional mai puţin decât
creşterea venitului; inferioare – dacă cererea pentru ele scade odată cu creşterea venitului. -
mărimea pieţei şi distribuţia veniturilor în interiorul pieţei. Cu cât preţul unui produs este mai
mare, cu atât se găsesc mai puţini cumpărători şi cantitatea cerută este mai mică, iar cu cât
preţul este mai mic cu atât vor fi mai mulţi cei care vor dori să cumpere şi, deci, cererea va fi
mai mare.
Aşa cum am amintit, oferta reprezintă cantitatea de bunuri pe care producătorii
(furnizorii) vor să le vândă la un preţ dat. Într-o piaţă liberă perfectă, furnizorii doresc să-şi
maximizeze profitul, au stimulente pentru a produce ceea ce vor să cumpere consumatorii şi au
stimulente să producă la costuri minime. De asemenea, pe piaţă pot intra noi furnizori care să-

2
şi vândă produsele la preţurile la care vor să cumpere consumatorii, eliminând de pe piaţă
furnizorii ineficienţi. Factorii care influenţează oferta de bunuri sau servicii sunt:
• maximizarea profitului; însă nu întotdeauna firmele doresc maximizarea profitului, existând
chiar furnizori (firme) cu statut non-profit;
• forma de proprietate; de cele mai multe ori firmele cu acţionariat privat fac eforturi mai mari
pentru creşterea eficienţei şi maximizarea profitului;
• schimbările tehnologice, modificarea factorilor de producţie, schimbări ale costurilor
resurselor utilizate; toate acestea pot determina reducerea (sau creşterea) cheltuielilor la nivelul
furnizorilor, cu impact asupra ofertei;
• taxele/subvenţiile;
• schimbări în preţul celorlalte bunuri.
Presupunând că un producător încasează pentru fiecare produs acelaşi preţ, preţul ultim
la care ar dori să vândă este cel care să-i acopere cheltuielile cu ultima unitate de produs, deci
preţul minim acceptat este costul marginal al ultimei unităţi de produs. Pe o piaţă liberă, preţul
unui bun este cel care aduce în balanţă cererea şi oferta determinând echilibrul pieţei. Preţul la
care cererea pentru un bun este egală cu oferta pentru acelaşi bun se numeşte preţ de echilibru.
Elasticitatea reprezintă modul în care o cantitate cerută sau oferită variază la
modificarea unuia dintre factorii care o influenţează (preţul, venitul etc.). Ea este definită ca
raportul între schimbarea procentuală a cantităţii cerute (oferite) şi schimbarea procentuală a
factorului determinant. De exemplu elasticitatea cererii în funcţie de preţ este dată de formula:
dQ/Q E = -------- dP/P E = schimbarea procentuală a cantităţii/schimbarea procentuală a
preţului Dacă schimbarea procentuală a cantităţii este mai mare decât a factorului determinant,
atunci elasticitatea este mai mare decât 1 (ignorăm semnul negativ). În acest caz, spunem că
fenomenul analizat este elastic. Dacă schimbarea procentuală a cantităţii este mai mică decât a
factorului determinant, atunci elasticitatea este mai mică decât 1, deci fenomenul este inelastic.
În cazul în care schimbarea are loc în aceeaşi proporţie elasticitatea va fi egală cu 1; fenomenul
analizat este unitar elastic. Deoarece am pornit de la ideea că răspunsul cel mai bun la
întrebările fundamentale ale economiei este oferit de un sistem economic care are la baza piaţa
liberă, adică interacţiunea liberă între cerere şi oferta până la atingerea unui preţ de echilibru, în
continuare sunt prezentate condiţiile optime de funcţionare a unei pieţe libere. Condiţiile
necesare pentru ca o piaţă să funcţioneze liberă şi astfel să rezulte o alocare optimă a resurselor
în societate sunt: • existenţa unui grad cât mai mare de competiţie între furnizori; se poate
realiza prin: - intrare liberă pe piaţă; - cunoaştere perfectă a tranzacţiilor de pe piaţă; - stimulare
a cât mai mulţi furnizori şi cumpărători, astfel încât nici unul dintre ei să nu poată influenţa
singur preţul; - costuri egale de transport şi tranzacţie; - mobilitate a factorilor de producţie; -
un mare grad de omogenitate a bunurilor (să fie comparabile); - scală a costurilor de producţie
constantă (sau descrescătoare). • existenţa unei pieţe complete; pieţele incomplete sunt acelea
în care preţul bunurilor de pe piaţă nu reflectă exact toate costurile implicate. Unii dintre
factorii care stau la baza pieţelor incomplete sunt: - externalităţile: beneficii sau costuri
derivate din producerea sau cumpărarea unui bun care se reflectă şi asupra altora decât cei
implicaţi în tranzacţie, şi care nu se reflectă în preţul bunului tranzacţionat; externalităţile pot fi
pozitive (imunizarea) sau negative (poluarea); - bunurile publice: sunt bunuri “fără rival şi de
la care nu poate fi exclus nimeni”, adică bunuri pe care nu poţi opri lumea să le consume şi a
căror disponibilitate nu este afectată de numărul consumatorilor; - bunurile valoroase: bunuri
faţă de care decidenţii nu sunt neutri (indiferenţi) în legătură cu cât se consumă; 62 •
necesitatea consumatorilor de a avea şi de a fi capabili să înţeleagă informaţiile asupra

3
preţurilor cât şi asupra eficacităţii şi calităţii bunurilor; de asemenea se presupune că fiecare
consumator ştie cu certitudine ceea ce doreşte; • existenţa unei distribuţii echitabile a
veniturilor înainte ca tranzacţiile să aibă loc, pentru a se putea realiza o maximizare a utilităţii
la nivelul societăţii (Witter, 2000).

PIEŢELE DIRIJATE

Pieţele pot funcţiona perfect când sunt lăsate să lucreze liber şi mai ales când sunt
îndeplinite cele cinci condiţii ideale. În unele cazuri, însă, pentru a putea funcţiona, pieţele ar
trebui dirijate.
Managementul pieţelor are trei roluri principale:
1. reglementarea şi monitorizarea pentru asigurarea competenţei
2. supravegherea încheierii contractelor (pentru a ne asigura că în cadrul lor se încheie
contracte corespunzătoare şi eficiente)
3. monitorizarea activităţii agenţilor care lucrează în cadrul pieţelor.
Competenţa pieţelor poate fi asigurată prin crearea de pieţe concurenţiale (posibila
ameninţare de a intra pe piaţă noi firme, ar fi o posibilitate prin care firmele existente să
acţioneze ca şi cum ar lucra în sistem de competiţie). Pentru aceasta trebuie evaluată structura,
puterea şi autonomia unei pieţe prin evaluarea aspectelor de concentrare a firmelor într-o piaţă.
Supravegherea contractelor. Încheierea unui contract între două părţi la fel de bine
informate, conduse de propriul interes duc în final la satisfacţie reciprocă faţă de termenii şi
clauzele stipulate în contractul respectiv. În cadrul serviciilor de sănătate, părţile contractuale
pot să nu fie la fel de bine informate, iar cel mai informat partener se găseşte astfel în poziţia
de a influenţa condiţiile prevăzute de contract pentru ca acesta să lucreze în propriul său
interes.
Astfel, la încheierea contractelor apar fenomene de oportunism:
 selecţia adversă (ex.- evitarea pacienţilor cu risc crescut de îmbolnăvire, stipularea
până unde are unitatea sanitară obligaţia să trateze pacientul)
 riscul moral (ex.- tendinţa de a creşte cererea, fie din partea consumatorului, fie din
partea producătorului)
Modele de contract :
 contractele bloc - fondurile sunt transferate în bloc unităţii furnizoare, iar unitatea
are responsabilitatea de a îndeplini serviciile descrise în contract
 contractele cost-volum - în schimbul unei anumite sume de bani unitatea va oferi un
anumit volum de servicii menţionat în contract
 contractul plată pe servicii - este specificat un anumit cost pentru fiecare serviciu
furnizat
Agenţii de piaţă sunt persoane sau companii specializate care reprezintă părţile
contractuale. Dacă dorim să avem succes, motivarea agenţilor de piaţă este una din condiţiile
esenţiale.
În reţeaua serviciilor de sănătate, îngrijirile de sănătate sunt rar cumpărate direct de
pacienţi. De obicei interesele acestora sunt reprezentate de un organism, cum ar fi casa de
asigurări, direcţia judeţeană de sănătate publică sau o altă autoritate locală. Echipa care
cumpără îngrijiri trebuie să fie motivată, pentru a avea siguranţa că se negociază cele mai
eficace îngrijiri. Exemple de motivaţii pentru agenţii pacienţilor ar fi etica profesională, plata în

4
funcţie de performanţele profesionale şi posibilitatea de a face carieră. De asemenea se pot fixa
penalizări pentru cazurile în care aceştia nu reprezintă interesele pacienţilor.
Pe de altă parte, personalul medical din unităţile producătoare este reprezentat de un
manager care trebuie să fie motivat pentru a negocia cele mai bune condiţii pentru contractul
încheiat, iar acesta trebuie să-şi motiveze în acelaşi timp echipa să depună eforturile necesare
pentru a realiza serviciile specificate în contract. Pe lângă stimulentele de ordin financiar, o
metodă de a menţine standardele este de a acorda medicilor nu numai responsabilităţi
medicale, ci şi financiare (buget pe secţie, buget de practică). Pe lângă plata în funcţie de
performanţele profesionale, atât medicii cât şi managerii trebuie să fie monitorizaţi prin
anchete clinice sau contabile. Principalii actori (producători - medici, cumpărători - pacienţi),
nu au de cele mai multe ori posibilitatea să evalueze modul în care au acţionat agenţii lor sau să
determine factorii externi care au intervenit în succesul sau eşecul afacerii lor.

PIEŢE ÎN SĂNĂTATE

Sănătatea este un bun fundamental care nu se poate cumpăra în cadrul unei pieţe, iar
determinanţii ei sunt “bagajul” genetic, stilul de viaţă, mediul înconjurător şi îngrijirile de
sănătate. Deoarece nevoia de îngrijiri de sănătate este determinată de nevoia de sănătate,
spunem despre îngrijirile de sănătate că sunt un bun derivat şi că cererea de îngrijiri de sănătate
este o cerere derivată.
De ce există o cerere de sănătate? Se spune că sănătatea este cerută atât pentru a fi
consumată cât şi pentru faptul că este o investiţie. Dorim o sănătate mai bună, deoarece
obţinem beneficii psihice simţindu-ne bine, în timp ce, dacă suntem bolnavi, obţinem beneficii
negative. Ne dorim o sănătate mai bună, deoarece, dacă suntem bine putem să muncim şi astfel
să câştigăm bani, în timp ce venitul nostru poate scădea, dacă suntem bolnavi.
Îngrijirile de sănătate au următoarele caracteristici:
• sunt esenţiale, adică este dificil să le substituim cu alte bunuri;
• sunt un bun derivat; îngrijirile de sănătate sunt doar unul dintre bunurile necesare menţinerii
sau îmbunătăţirii sănătăţii;
• beneficiile unor îngrijiri de sănătate sunt nesigure; nu este dovedită eficacitatea tuturor
îngrijirilor de sănătate care se furnizează pacienţilor. Este evident că la baza cererii de îngrijiri
de sănătate sunt nevoile de îngrijiri de sănătate. Alţi determinanţii ai cererii de îngrijiri de
sănătate sunt:
• preţul acestora; preţul reprezintă un determinant important al cererii individuale; în general
costul care stă la baza preţului este format din două componente: costurile medicale directe şi
costurile indirecte;
• preţul altor bunuri, deoarece acestea pot influenţa costul resurselor necesare îngrijirilor de
sănătate;
• venitul individual; în general creşterea venitului determină o cerere mai mare pentru anumite
îngrijiri de sănătate (gen corecţii estetice etc.), dar sunt situaţii când creşterea venitului poate
determina o scădere a cererii de îngrijiri de sănătate, deoarece persoanele cu venituri mai mari
au o stare mai bună de sănătate;
• vârsta, nivelul educaţional, obiceiurile familiale.
Principalele tipuri de nevoi referitoare la îngrijirile de sănătate sunt:
• nevoia percepută – ceea ce pacientul consideră că ar avea nevoie (dorinţa lui);
• nevoia cerută – ceea ce pacientul solicită unui furnizor de îngrijiri de sănătate;

5
• nevoia normativă – ceea ce consideră un profesionist că ar avea nevoie pacientul;
• nevoia comparativă – la nivel populaţional, plecând de la nevoile observate la alte populaţii.
Aşa cum se observă, nevoia de îngrijiri de sănătate este un concept relativ care
implică atât individul cât şi societatea, totul având drept punct de plecare sărăcia
informaţiilor (a cunoştinţelor) de care dispune un pacient în legătură cu “nevoile” sale de
îngrijiri de sănătate. Această problema a determinării nevoii de îngrijiri de sănătate stă la
baza relaţiei de agenţie care apare între furnizorii de îngrijiri de sănătate şi pacienţi.
Specificul relaţiei de agenţie în cazul îngrijirilor de sănătate este cel care determină
fenomenul cunoscut sub numele de cererea indusă de ofertă.
Pieţele au două componente, şi anume, pe de o parte cererea, în care rolul este jucat
de consumatori, iar de cealaltă parte oferta, în care rolul este jucat de producători. Prin piaţă
se înţelege, mecanismul de echilibrare a cererii şi ofertei, care permite schimbul de bunuri şi
servicii între consumatori şi producători, fără să fie necesară intervenţia guvernului.
Cererea reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care cumpărătorii sunt dispuşi să
le cumpere, la un preţ dat, la un anumit moment.
Teoria cererii are în vedere cât de mult doresc oamenii un bun sau un serviciu ţinând
cont şi de restricţia bugetară (veniturile disponibile). Prin urmare cererea nu se confundă cu
nevoia, ci reprezintă exprimarea efectivă a acesteia din urmă.
Conform legii cererii, dacă preţul unui bun sau al unui serviciu creşte, cantitatea cerută
scade. Această teorie se bazează pe ipoteza că toţi ceilalţi factori care influenţează cererea
rămân neschimbaţi.
Dintre ceilalţi factori care influenţează cererea menţionăm:
 venitul cumpărătorilor
 preţul bunurilor substitutive
 preţul bunurilor complementare
 preţul bunurilor în viitor
În funcţie de comportamentul cererii în raport cu modificarea venitului indivizilor,
bunurile pot fi împărţite în trei categorii:
 dacă cererea pentru anumite bunuri creşte proporţional cu creşterea venitului
acestea sunt considerate bunuri superioare
 bunurile pentru care cererea creşte proporţional mai puţin decât creşterea venitului
sunt bunuri normale
 dacă cererea pentru bunuri scade odată cu creşterea venitului acestea vor intra în
categoria bunurilor inferioare
Bunurile substitutive sunt acele bunuri care se pot înlocui în consum.
Bunurile complementare sunt bunurile care se asociază în consum.
Elasticitatea cererii. Măsurarea efectului modificării unuia dintre factorii care
influenţează cererea (ex. preţ, venit) asupra cantităţii cerute se realizează cu ajutorul
elasticităţii (E). Elasticitatea reprezintă modul în care o cantitate cerută sau oferită variază la
modificarea preţului, venitului, etc.
schimbarea procentuala a cantitatii
E
schimbarea procentuala a pretului/venitului
Cea mai comună măsură este elasticitatea cererii în raport cu preţul.
În mod normal valorile elasticităţii în raport cu preţul sunt negative, deoarece la o
creştere a preţului cantitatea cerută scade. În funcţie de valorile obţinute la calculul elasticităţii
în raport cu preţul (Ep)*, cererea pentru un anumit bun sau serviciu poate fi:

6
  Cerere inelastică -1 < Ep < 0
 Cerere perfect inelastică Ep = 0
 Cerere elastică Ep < -1
În acelaşi mod se poate calcula răspunsul cererii la schimbările de venit = elasticitatea
cererii în raport cu venitul (Ev). Pentru bunurile şi serviciile normale Ev ia valori pozitive, şi
de asemenea, cererea poate fi de trei tipuri în funcţie de valorile Ev:
 Cerere inelastică 0 < Ev < 1
 Cerere perfect inelastică Ev = 0
 Cerere elastică Ev > 1
Cererea de servicii de îngrijiri de sănătate este inelastică în raport cu preţul – cererea
scade într-o proporţie mai mică decât creşterea preţului. Cu toate acestea, persoanele cu
venituri mici, au o mai mare elasticitate a cererii pentru serviciile de îngrijiri de sănătate în
raport cu preţul decât persoanele cu venituri mari.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care producătorii sunt dispuşi să
le ofere, la un preţ dat, la un anumit moment. În economie există, de asemenea, o lege a ofertei.
Conform acesteia, dacă preţul unui bun sau al unui serviciu creşte, cantitatea oferită de către
furnizor creşte. Dacă preţul scade, cantitatea oferită scade şi ea.
Dintre ceilalţi factori care influenţează oferta menţionăm:
 costul de producţie
 profitabilitatea bunurilor/serviciilor alternative
 profitabilitatea produselor complementare
 anticipările privind modificarea preţului în viitor
 scopul urmărit de producător
Studiul ofertei de îngrijiri de sănătate este util pentru:
 estimarea costurilor serviciilor oferite
 compararea costurilor diverselor servicii sau modele de furnizare a îngrijirilor
 evaluarea posibilităţilor de a reduce costurile de personal sau de a înlocui o
categorie de personal cu alta
 cercetarea pieţelor pentru resurse (medici, personal cu pregătire medie,
medicamente, echipamente), şi modul în care aceste pieţe funcţionează
 evaluarea impactului pe care diversele sisteme de remunerare îl au asupra
comportamentului furnizorilor de servicii
Cererea de îngrijiri de sănătate. Din punctul de vedere al unor economişti, sănătatea
este mai puţin importantă decât îngrijirile de sănătate, deoarece nu poate avea un caracter
comercial. Sănătatea are doar valoare de utilizare, nu şi valoare de schimb. Ea nu poate fi
considerată un bun de larg consum deoarece nu poate fi cumpărată în mod direct, aşa cum pot
fi cumpărate serviciile de sănătate.
Serviciile de îngrijire a sănătăţii sunt considerate bunuri de consum, având totuşi unele
caracteristici particulare:
 existenţa unei asimetrii în informaţie între producătorul de servicii (medic) şi
consumatorul acestora (pacient)
 consumatorul este aproape întotdeauna nesigur asupra calităţii produsului
 cererea pentru servicii de îngrijire a sănătăţii este imprevizibilă şi nu are un caracter
regulat
 costul serviciilor de îngrijire a sănătăţii este destul de mare

7
 Nevoia vs. cererea
Nevoia pentru servicii de îngrijiri de sănătate reprezintă capacitatea de a beneficia de pe
urma unui tratament.
Nevoia pentru sănătate reprezintă capacitatea de a beneficia de pe urma unei stări fizice
sau psihice, în aşa fel încât individul să-şi poată desfăşura activitatea în cadrul societăţii.
În momentul în care nevoia este exprimată, ea se transformă în cerere, dar acest lucru
se întâmplă doar în cazul în care nevoia este resimţită, iar individul este capabil şi doreşte să
plătească pentru a-şi satisface nevoia respectivă.
Cererea pentru sănătate depinde de cererea pentru o alimentaţie sănătoasă, pentru o
reţea de canalizare corespunzătoare, igienă, exerciţiu fizic, consum moderat de alcool, absenţa
fumatului, condiţii bune de locuit, ocupaţii care nu implică risc, şi multe altele.
Cererea pentru îngrijiri este derivată din cererea pentru sănătate. Câteodată, cererea
pentru sănătate şi cererea pentru îngrijiri de sănătate sunt invers proporţionale. Cu cât este mai
mare cererea pentru sănătate, cu atât este mai scăzută cererea pentru îngrijiri.
Cererea pentru sănătate este influenţată în principal de: nivelul de educaţie, venitul
indivizilor, modul de apreciere şi valoarea acordată de individ propriei stări de sănătate,
perceperea importanţei vieţii, cultură.
Cererea pentru îngrijiri de sănătate este influenţată de trei tipuri de factori:
1. factori care ţin de pacient
 nevoi percepute
 caracteristici personale (vârstă, sex, rasă, etc)
 educaţie/nivel de cunoştinţe
 comportament faţă de îngrijirea de sine
 venit
 cererea pentru sănătate
2. factori care ţin de serviciile de sănătate
 costul serviciilor
 accesibilitate
 comportamentul profesioniştilor
 îngrijirile preventive
 educaţia pentru sănătate
3. factori care ţin de societate
 nivel de dezvoltare socio-economică
 caracteristici demografice (mărime, structura pe grupe de vârstă, etc)
 perceperea valorii stării de sănătate

Oferta de îngrijiri de sănătate este reprezentată de ceea ce se furnizează

consumatorilor de către producătorii de servicii de sănătate.
Factorii care influenţează oferta sunt:
• costul de producţie, care uneori este şi foarte greu de calculat;
• tehnicile alternative de producţie (îngrijirile primare vs. secundare etc.);
• substituirea resurselor (posibilitatea de substituire a capitalului cu forţa de munca);
• piaţa resurselor (influenţarea comportamentului furnizorilor în funcţie de sistemul de plată);
• alte sectoare ale economiei (autorităţile locale, serviciile sociale, organizaţiile voluntare).
Principalele unităţi de furnizare a ofertei de îngrijiri de sănătate la nivelul unui
sistem de sănătate sunt:

8
• practicianul de îngrijiri de sănătate (medicii generalişti, de familie sau de alte specialităţi care
acordă îngrijiri pacienţilor în ambulatoriu);
• unităţile sanitare cu paturi (din care cel mai cunoscut tip este spitalul). Nici una dintre aceste
unităţi de producţie nu corespunde teoriei economice a firmei, care este caracterizată prin
dorinţa de maximizare a profitului şi posibilitatea de alegere a resurselor şi a rezultatelor.
Ambele tipuri de unităţi de producţie pot fi considerate ca firme multi-produs ale căror
rezultate au atât dimensiuni calitative cât şi cantitative.
Practicianul de îngrijiri primare de sănătate are următoarele caracteristici:
• timpul său este principala sa resursă (prin timpul alocat practicii el îşi pune în valoare
expertiza profesională);
• nu reprezintă o unitate tipică de producţie, deoarece serviciile (îngrijirile) furnizate sunt foarte
eterogene;
• nu poate aborda o standardizare a îngrijirilor;
• pune accent pe importanţa discreţiei medicale şi a libertăţii clinice;
• cel mai frecvent are rolul de “filtru” pentru accesul la serviciile spitaliceşti.
Spitalul este consumatorul principal al resurselor pentru sănătate.
Principalele sale caracteristici sunt:
• spitalul nu poate fi asimilat unei fabrici; eterogenitatea serviciilor este foarte mare, iar
standardizarea procedurilor nu este posibila pentru toate activităţile, mai ales în zonele clinice;
cu toate acestea protocoalele de practică sunt unelte utile în îmbunătăţirea managementului
proceselor din spital şi standardizarea procedurilor;
• spitalul acţionează rareori ca un antreprenor pentru maximizarea profitului (clinicienii şi
managerii au alte scopuri – maximizarea beneficiilor pacienţilor, etica etc.);
• cadrul legal determină spitalele să nu poată face un profit “excesiv”; • un rol foarte important
în funcţionarea spitalelor îl are discreţia clinică şi confidenţialitatea informaţiilor legate de
starea de sănătate a pacienţilor, ceea ce presupune anumite costuri suplimentare şi proceduri
specifice.
Există două caracteristici principale care diferenţiază spitalul de majoritatea
firmelor:
• natura eterogenă a spitalelor şi diversitatea factorilor în funcţie de care putem face gruparea
lor: mărime, specialităţi etc.
• identificarea celor care decid este foarte dificilă, deoarece responsabilitatea este împărţită
între un număr de indivizi.
Problemele care decurg de aici sunt următoarele:
- dificultatea identificării decidenţilor reali;
- conducerea se face mai degrabă pe considerente medicale, decât economice;
- o incertitudine inerentă prevalează asupra fiecărui caz, de unde rezultă dificultatea evaluării
exacte a resurselor necesare.
Un alt factor important care influenţează activitatea furnizorilor de îngrijiri de sănătate
îl reprezintă calitatea îngrijirilor de sănătate.
Modul în care calitatea influenţează oferta derivă din următoarele aspecte:
• calitatea este legată de natura şi rezultatul îngrijirilor primite;
• calitatea este un factor foarte important al pieţei medicale;
• accentul pus pe pregătirea medicală poate duce la o variaţie a calităţii;
• sunt situaţii când se alocă resurse doar spre creşterea calităţii.

9
 În concluzie, oferta de îngrijiri de sănătate este o problema foarte complexă, ea fiind “o
complicata secvenţa de răspunsuri adaptative în faţa incertitudinii” (McGuire, 1994).

Pieţe care să funcţioneze liber, în domeniul îngrijirilor de sănătate, sunt foarte rare,
în majoritatea sistemelor existând un anumit grad de implicare a guvernului. Pe de altă parte,
chiar în sistemele publice, mecanismele de piaţă funcţionează. Posibilităţile de aplicare şi
limitele mecanismelor de piaţă trebuie luate în considerare în toate dezbaterile care caută
soluţii privind metodele de finanţare şi de alocare a resurselor în domeniul sănătăţii.
Principalul factor care realizează echilibrul dintre cerere şi ofertă este preţul.
Producătorii îşi vând produsele, iar consumatorii îşi cheltuiesc veniturile de care dispun, în
funcţie de cerinţele şi dorinţele lor, la un anumit preţ. Într-un sistem de piaţă perfectă, atât
producătorii, cât şi consumatorii sunt satisfăcuţi de rezultatul schimbului realizat. La un anumit
preţ (preţ de echilibru), producătorii vor fi capabili să vândă tot ceea ce doresc, mărindu-şi
astfel profitul, iar consumatorii vor putea să cumpere tot ce vor ei, mărindu-şi utilitatea. În
acestă situaţie se atinge echilibrul de piaţă.
Astfel, dacă mecanismele de piaţă duc la atingerea acestui echilibru, şi deci implicit la
maximizarea utilităţii, e de dorit să se lase pieţele să funcţioneze după propriile lor legi, fără
intervenţia guvernului, cu atât mai mult cu cât, intervenţia guvernului în administarea
resurselor este destul de costisitoare. Pieţele evită utilizarea resurselor necesare de obicei în
administraţie, transmiţând informaţii de la consumatori la producători şi invers, prin
intermediul semnalelor de piaţă care sunt reprezentate de preţuri şi de cantitatea de bunuri sau
servicii furnizate.
Piaţa stabileşte punctul în care cererea egalează oferta. Acest punct se numeşte punctul
de echilibru, şi corespunde unui anumit preţ şi unei anumite cantităţi de produs. Egalarea
cantităţii de bunuri cerute de consumatori cu cantitatea oferită de producători înseamnă că nu
există risipă. Mecanismele de piaţă asigură atingerea echilibrului.
Pentru a funcţiona la echilibru, mecanismul de piaţă necesită existenţa unor anumite
condiţii (condiţii ideale) - în realitate neîndeplinite chiar toate, în nici o piaţă.
1. siguranţa/certitudinea indivizilor asupra apariţiei nevoilor
2. lipsa externalităţilor
3. consumatorii au cunoştinţe asupra bunurilor/serviciilor
4. existenţa preferinţelor consumatorilor
5. mulţi producători a căror intrare pe piaţă să fie liberă
1.Siguranţa asupra apariţiei nevoilor se referă la faptul că toţi consumatorii ştiu
foarte bine ce au nevoie, când au nevoie şi de unde pot obţine ceea ce au nevoie. Aceasta ar da
posibilitatea ca obţinerea de îngrijiri să fie planificată aşa cum se fac planuri pentru consumul
săptămânal de hrană. Desigur, unele îngrijiri pot fi planificate astfel. Din păcate însă, nu toate
îngrijirile de sănătate pot fi planificate în acest mod, din cauză că majoritatea bolilor vin pe
neaşteptate, iar îngrijirile/serviciile de obicei sunt scumpe şi oamenii nu şi le pot permite. Din
astfel de cauze, au apărut pieţele de asigurări de sănătate care pot suporta financiar apariţia
subită a bolilor. Dar aceste pieţe întâmpină problemele sistemelor finanţate public, şi din
această cauză au nevoie de intervenţia guvernului.
2.Lipsa externalităţilor. Producerea sau consumul unor bunuri au efecte pozitive sau
negative asupra altor indivizi (externalităţi), fără a putea fi sub controlul producătorilor sau
consumatorilor. Costurile şi beneficiile acestor efecte, de obicei, nu sunt luate în considerare în
tranzacţiile de piaţă. Dacă producătorul nu obţine întregul beneficiu de pe urma producerii unui

10
bun, atunci el tinde să renunţe la producerea acelui bun. Dacă producătorii care determină
astfel de efecte negative nu au de suportat costul acestor efecte, ei vor produce cât de mult fără
să le pese. Pieţele care nu sunt supuse reglementărilor guvernamentale nu iau în considerare
asemenea efecte, şi tind să ofere foarte puţine astfel de servicii. Şi în îngrijirile de sănătate unii
oameni pot beneficia de pe urma altora care consumă servicii (de ex. vaccinarea).
3.Consumatori informaţi. Prezumţia că populaţia are cunoştinţe medicale duce la
concluzia conform căreia consumatorul îşi cunoaşte propria stare de sănătate precum şi toate
opţiunile care le are pentru a-şi îmbunătăţi starea de sănătate. La fel de importantă este
presupunerea că populaţia poate cântări fiecare dintre aceste opţiuni şi poate lua decizii asupra
opţiunii care îi poate aduce cele mai mari beneficii. Acest lucru ar putea fi adevărat pentru
unele tulburări minore sau pentru o boală cronică. Pentru cele mai multe probleme de sănătate
e însă puţin probabil să întâlnim această situaţie. Chiar şi în cazul bolilor familiare pacienţilor,
pot apare noi descoperiri în domeniul sănătăţii care nu ajung direct la pacienţi. În cazul
serviciilor de îngrijiri de sănătate consumatorul apelează la sfatul unui specialist (între
consumator şi producător stabilindu-se o relaţie de agenţie).
4.Existenţa preferinţelor. Plecând de la presupunerea că oamenii au cunoştinţe
complete, facem raţionamentul că aceştia pot judeca singuri asupra propriului lor interes când
trebuie să ia decizia asupra a ce să consume şi ce să nu consume. Producătorii, acţionând în
propriul lor interes, oferă bunuri pentru care consumatorii ar plăti cel mai bine. Dar, datorită
lipsei de cunoştinţe medicale a consumatorilor, medicii sunt puşi în situaţia de a sfătui
consumatorii în privinţa serviciilor oferite de ei sau de colegii lor. Astfel, furnizoriii de servicii
de sănătate sunt în poziţia de a influenţa substanţial cererea pentru îngrijiri.
5.Număr mare de producători. În pieţele perfecte se presupune că există mulţi
producători, dar mici, şi de aceea nu au nici o putere pe piaţă. Ei concurează unii cu alţii numai
în privinţa preţurilor. Pentru a atrage consumatorii, producătorii trebuie să menţină preţurile cât
mai reduse cu putinţă. Astfel, costurile de producţie sunt ţinute în frâu, ceea ce s-ar întâmpla, şi
ar fi de dorit să se întâmple şi cu producerea de servicii de sănătate. Acest proces nu
funcţionează în cadrul serviciilor de sănătate datorită nevoii de a avea producători licenţiaţi.
Intrarea medicilor pe piaţă este limitată de obţinerea acestor licenţe şi în acest caz nu se poate
obţine acelaşi sistem competiţional cu mulţi producători care să menţină preţurile scăzute. Tot
din cauza numărului limitat de medici, cantitatea de servicii care ar putea fi oferită este
menţinută la un nivel scăzut. Având un nivel scăzut al ofertei, evident, preţul serviciilor va fi
mai mare decât ar fi în alte condiţii. În ciuda acestor deficienţe, licenţa este foarte necesară
pentru menţinerea unor anumite standarde. O metodă posibilă de a ieşi din această dilemă este
de a remunera medicii în aşa fel încât să îi încurajaze să ofere servicii de calitate la un preţ
scăzut şi, de asemenea, să se implice guvernul (ca reprezentant al consumatorilor) în
negocierea numărului de personal medical calificat necesar.

EŞECUL PIEŢEI SERVICIILOR DE SĂNĂTATE

Faptul ca piaţa serviciilor de sănătate nu este o piaţă liberă se întâlneşte în literatură sub
denumirea de eşecul pieţei (“market failure”). Competiţia restrânsă, asimetria informaţională,
prezenţa externalităţilor, eterogenitatea îngrijirilor de sănătate sunt doar câteva dintre motivele
care conduc la eşecul funcţionării pieţei serviciilor de sănătate ca o piaţă liberă („Economie
sanitară şi management financiar”, 2003).

11
 Cauzele pentru care piaţa serviciilor de sănătate nu poate funcţiona adecvat ca o piaţă
liberă sunt următoarele:
• competiţie absentă sau diminuată, datorită: restricţiilor la intrarea pe piaţă (trebuie o atestare
pentru a putea furniza servicii), mobilităţii reduse a factorilor de producţie, eterogenităţii
îngrijirilor de sănătate, existenţei economiilor de scală şi de scop;
• imperfecţiuni informaţionale şi asimetrie informaţională datorită: cunoştinţelor limitate
asupra propriei stări de sănătate, dificultăţii evaluării eficacităţii clinice, specificului relaţiei de
agenţie şi cererii induse de ofertă, competiţiei nu pentru preţuri, ci pentru calitate;
• pieţe incomplete, datorită: prezenţei externalităţilor (pozitive şi negative), considerării
sănătăţii ca bun valoros, existenţei bunurilor periculoase (bunuri al căror consum are efect
negativ asupra sănătăţii), implicării altor valori, cum ar fi altruismul;
• argumente de genul echităţii, datorită: distribuţiei inegale a veniturilor şi existenţei unor nevoi
de sănătate mai mari la cei cu venituri mici. În faţa acestui eşec al pieţei libere în sfera
serviciilor de sănătate, se pune întrebarea dacă trebuie să intervenim pe această piaţă.
Motivele principale ale intervenţiei pe piaţa îngrijirilor de sănătate sunt: pentru
reducerea riscului financiar asociat bolii, pentru a creşte consumul anumitor îngrijiri de
sănătate, pentru creşterea accesibilităţii private la unele servicii de sănătate, pentru scăderea
consumului de bunuri periculoase, pentru creşterea competiţiei pe piaţă, pentru
restrângerea/controlul costurilor etc.
Cum anume se poate interveni pentru rezolvarea acestor aspecte ale pieţei serviciilor de
sănătate? Cele mai frecvente soluţii utilizate sunt: introducerea asigurărilor private (voluntare)
sau publice (obligatorii), subvenţionarea acordării unor servicii, subvenţionarea/transferul
veniturilor între diferite categorii de persoane, acţiunile de promovare a sănătăţii,
reglementarea publicităţii, stabilirea de diferite taxe şi impozite pentru comportamentele nocive
sănătăţii, încurajarea competiţiei între furnizorii de servicii de sănătate, utilizarea unor sisteme
de plată cu stimulente adecvate situaţiilor locale, informarea mai bună a consumatorilor,
finanţarea cercetării pentru programe de sănătate cât mai cost-eficace, controlul finanţării
globale, încurajarea reglementărilor profesionale/etice, negocierea tarifelor; stimularea sănătăţii
publice, stimularea unui rol mai activ al “cumpărătorilor” etc. “Problema de bază este că piaţa
nu poate fi eficientă în schimburile care se concentrează pe termen scurt între un număr mic de
oameni care tranzacţionează, unde informaţia atât asupra naturii bunului cât şi asupra
rezultatului aşteptat este necunoscută, unde bunul este puţin substituibil între consumatori şi
unde sunt mari probleme potenţiale legate de incertitudinea şi complexitatea luării deciziei”
(McGuire, 1994)

CONTRACTAREA

Cea mai mare parte a serviciilor medicale trebuie să fie furnizate pe baza unui contract
cadru încheiat între Casa Judeţeană de Asigurări şi furnizorii serviciilor de sănătate. Contractul
se încheie anual pe baza contractului cadru din Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate.
Obiectivele contractului cadru:
a) să garanteze drepturile asiguraţilor
- cu privire la servicii de sănătate, medicamente şi alte materiale acoperite
- cu privire la accesibilitatea serviciilor, alegerea medicului de către asigurat şi
documentaţia cerută

12
 b) să asigure adecvarea contractelor individuale dintre Casa Judeţeană de Asigurări şi
furnizorii de servicii.
Contractul cadru este elaborat de Casa Naţională de Asigurări şi Colegiul Medicilor cu
avizul Ministerului Sănătăţii.
Rolul contractului cadru:
- în reglementările apărute în sistemul sanitar;
- în procesul de negociere.
În contractul cadru se va specifica rolul tuturor actorilor implicaţi în sistemul de asigurări
urmărind respectarea autonomiei fiecărei instituţii participante. Pentru evitarea
supercentralizării sistemului ca şi a inegalităţii în furnizarea serviciilor este recomandabilă
delegarea deciziilor de la centru către autoritatea locală. În continuare vom da câteva exemple
de decizii şi instanţele care sunt autorizate în luarea acestor decizii.
Exemple de uniformizare a serviciilor:
• Pachetul de servicii de bază acoperit de asigurarea de sănătate;
• Lista pozitivă şi lista cu preţuri de referinţă pentru medicamente;
• Standarde medicale ale serviciilor;
• Datele statistice care trebuie raportate de către toţi actorii din sistem;
• Termenii de raportare a datelor;
• Principiile de contabilitate în sistemul de asigurări;
• Principiile de calculare a preţurilor serviciilor de îngrijiri de sănătate;
• Modalităţile de plată a furnizorilor şi termenele de plată;
• Modalităţile de rezolvare a conflictelor din interiorul sistemului de asigurări.

Exemple de decizii luate la nivel local:

• Descrierea listei de aşteptare pentru serviciile de înaltă tehnologie;
• Servicii adiţionale acoperite de Casa Judeţeană de Asigurări;
• Regionalizarea programelor naţionale;
• Modificarea modelului de remunerare, în limitele respectării principiilor de plată din
contractul cadru:
• Statute;
• Proceduri de contractare şi control al furnizorilor;
• Structura administrativă specifică.

Decizii pentru care Casa Judeţeană de Asigurări poate avea autonomie:

• Statistici speciale sau anchete socio-medicale;
• Selectarea furnizorilor şi/sau a departamentelor unei instituţii;
• Recrutarea personalului intern.

Contractarea este un proces ce necesită o serie de acţiuni conjugate şi interacţiuni între

Casa Judeţeană de Asigurări şi furnizori. Bugetul anual al Casei Judeţene de Asigurări trebuie
aprobat înainte de semnarea contractului.

Linii directoare contractuale:

• reglementări naţionale pentru contractare
• lista şi preţurile serviciilor

13
 • prezentarea priorităţilor Casei Judeţene de Asigurări Priorităţile Casei Judeţene de
Asigurări se pot referi la acţiuni privind
eficientizarea sistemului sau la redirecţionarea fondurilor către noi servicii, etc.
Contractul individual pune accentul pe definirea scopului serviciilor furnizate de
instituţiile de îngrijiri de sănătate, pe obligaţiile financiare ale casei de asigurări şi pe
responsabilităţile ambelor părţi contractuale. Reglementările vor specifica numărul furnizorilor
cu care încheie contract o casă de asigurări, procedurile de control, termenele de plată a
furnizorilor, procedurile de schimbare a termenilor contractului în timpul contractului anual,
rezolvarea conflictelor.
Condiţia necesară pentru încheierea contractului este ca ambele părţi să fie instituţii cu
personalitate juridică. între Colegiul Medicilor şi Casa Judeţeană de Asigurări se încheie un
acord pentru clauzele din contractul cadru menţionându-se şi reglementările privitoare la
medicii privaţi care vor furniza servicii în schema de servicii statuate. Fiecare instituţie
medicală va primi banii direct de la casa de asigurări, Colegiul Medicilor nu îndeplineşte rol de
intermediar în ceea ce priveşte fluxul banilor.

EVALUAREA ECONOMICĂ

Evaluarea economică are rolul de a sprijini luarea deciziei atunci când trebuie să se
aleagă între mai multe alternative.
Caracteristicile fundamentale ale unei evaluări economice sunt:
 evaluarea economică analizează atât costurile cât şi consecinţele unei activităţi;
 analiza economică impune o alegere. Resursele fiind limitate, nu putem produce
toate serviciile, chiar dacă unele pot avea efecte terapeutice extraordinare. Prin
urmare, trebuie făcute alegeri între diferite alternative pe baza unor criterii.
Pe baza acestor două caracteristici, putem defini evaluarea economică: "o analiză
comparativă a costurilor şi consecinţelor diferitelor activităţi alternative".
Măsurarea costurilor. Costul reprezintă măsura pierderii valorii monetare în momentul
consumării unei resurse. Pentru fiecare activitate, produs sau serviciu există mai multe tipuri de
costuri, deoarece acestea se pot calcula prin metode diferite, în funcţie de scopul urmărit. Din
moment ce costurile apar datorită activităţilor desfăşurate, pentru a le cunoaşte trebuie, în
primul rând, să examinăm în ce constă activitatea respectivă.
Clasificarea costurilor. În funcţie de comportamentul lor, costurile pot fi clasificate în:
 costuri fixe deoarece, rămân nemodificate indiferent de schimbările apărute în
nivelul activităţii
 costuri semi-fixe se modifică odată cu creşterea sau scăderea nivelului activităţii,
dar nu proporţional
 costuri semi-variabile au o componentă fixă şi una variabilă
 costuri variabile se modifică direct proporţional cu schimbările apărute în nivelul
activităţii
Costurile unitare reprezintă costurile medii pe unitatea de produs sau de serviciu şi se
calculează prin raportarea costului total la numărul de unităţi de produs.
Costul total se referă la suma tuturor costurilor implicate în realizarea unei activităţi,
furnizării unui serviciu, funcţionării unui spital sau a unei secţii.
Costurile directe sunt costurile resurselor utilizate de către o secţie în efectuarea
activităţilor acesteia.

14
 Costurile indirecte sunt costurile serviciilor oferite de alte secţii (de exemplu
radiologie, laborator, etc.). În categoria costurilor indirecte intră şi costurile de regie. Acestea
nu sunt legate în mod direct de volumul serviciilor oferite de secţia respectivă, şi includ
costurile pentru activitatea managerială, încălzire, electricitate, serviciul de pază, etc.
Clasificarea cea mai frecvent utilizată în evaluarea economică este cea care are drept
criteriu perioada de timp la care apar costurile. Acest criteriu împarte costurile în costuri de
capital şi costuri recurente.
Costurile de capital sunt costurile resurselor care au o durată de utilizare mai mare de
un an: clădirile, echipamentul, vehiculele, pregătirea profesională.
Costurile recurente sunt costurile care apar într-un interval mai mic de un an: costuri
de personal, materiale, întreţinere, pregătire, etc.
În analiza costurilor unui serviciu sau a unui program de sănătate trebuie să avem în
vedere că acestea sunt suportate atât de sectorul de sănătate, cât şi de către pacienţi şi familiile
lor, precum şi de alte sectoare.
Exemple de astfel de costuri sunt:
Costuri suportate de sectorul de sănătate
 costuri de personal
 materiale
 echipamente
 costuri de capital
Costuri suportate de pacienţi şi familiile lor
 plăţi efectuate din buzunar
 resursele pacientului şi ale familiei pentru tratament
 timpul pierdut de la locul de muncă
 costurile psihice (intangibile)
Costuri suportate de alte sectoare
În cadrul evaluării economice costurile pot fi clasificate în funcţie de modul de
măsurare în:
 costuri tangibile
 costuri intangibile
Costurile tangibile sunt la rândul lor directe şi indirecte. Cele directe sunt costurile
suportate direct de către sectorul de sănătate, iar cele indirecte sunt suportate de alte sectoare
sau de familiile pacienţilor.
Costurile intangibile sunt cele care nu pot fi măsurate direct în unităţi monetare şi se
referă la: durere, anxietate, incapacitate, dependenţă economică, reducerea activităţii,
oportunităţi pierdute, pierderea timpului liber, izolarea socială.
Calcularea costurilor. Etapele parcurse în procesul de calculare a costurilor sunt
următoarele:
 identificarea – prin descrierea amănunţită a tipului de resurse utilizate
 măsurarea – prin evaluarea cantităţilor de resurse de fiecare tip
 estimarea costului unitar pentru fiecare resursă utilizată
 calcularea costului total pentru fiecare resursă şi pentru fiecare activitate
 actualizarea temporală – datorită posibilităţii ca cheltuielile să apară la momente
diferite în timp

15
 Actualizarea costurilor. În studiile asupra costurilor, preţurile trebuie să fie exprimate
în unităţi comparabile. În toate studiile trebuie să se ţină seama de valoarea în timp a banilor şi
să se ajusteze corespunzator în funcţie de timp. În timp apar variaţii ale costului datorită
fenomenului de inflaţie (creşterea preţurilor). Astfel se definesc două tipuri de costuri:
 costuri nominale sau actuale – cele exprimate prin valoarea actuală fără a fi
ajustate
 costuri reale sau constante – cele ajustate la o valoare unitară standard
Pentru a aduce preţurile la valori comparabile se utilizează indicatori specifici, cum ar
fi:
 indicele preţurilor de consum – care se calculează pe baza unor măsurători
anuale ale preţurilor diverselor produse dintr-o anumită categorie (“coşuri de
bunuri specifice”) şi indică creşterea relativă în timp a costului de cumpărare a
acelor bunuri
 indicele deflaţiei produsului intern brut – care indică creşterea preţului pentru
întrega economie

costul actual x indicele deflatiei pentru anul de calculat

Costul real 
indicele deflatiei pentru anul in care a aparut costul

Un alt aspect este reprezentat de teoria preferinţelor în timp, conform căreia oamenii
preferă să consume în prezent decât să consume în viitor şi să plătească în viitor decât să
plătească în prezent. Acest lucru duce la o rată pozitivă a preferinţei în timp şi la dobânzi
pozitive. Dobânzi pozitive înseamnă că 1 leu, astăzi, valorează (pentru o rată a dobânzii de 5%)
1,05 lei dupa un an şi 1,1025 lei dupa doi ani. Valoarea prezentă a costurilor unui program se
poate calcula cu următoarea formulă:

Vo = Vn (1+ r) –n

Vo – valoarea prezentă
Vn – valoarea în anul apariţiei costului
r – rata de actualizare
Ajustarea în funcţie de timp este utilizată atât pentru costuri cât şi pentru beneficii
pentru a le aduce la valoarea prezentă. Diferenţa dintre beneficiile şi costurile actualizate se
numeşte valoare netă actuală.
Costurile de capital se măsoară prin calcularea deprecierii (amortizării) lor. Aceasta
reflectă uzarea fizică şi morală în timp a bunurilor de capital şi se poate calcula:
 prin împărţirea costului unui bun la numărul de ani de viaţă ai acestuia, obţinându-
se un cost anual constant
 prin atribuirea unei proporţii constante în fiecare an (reprezentând consumul anual),
astfel că valorile costurilor alocate în fiecare an vor fi descrescătoare
 costul echivalent anual, care incorporează atât conceptul de depreciere cât şi
conceptul de cost al oportunităţii, şi se calculează cu ajutorul formulei

C
E
A(y, r)

16
 C = costul de cumpărare
A (y,r) = factorul de anualizare, care depinde de durata de viaţă a bunului respectiv şi
de rata dobânzii
Măsurarea consecinţelor. Rezultatele unui program de sănătate pot fi exprimate sub
trei aspecte:
I. Efecte – reprezentate de schimbări fizice, sociale şi emoţionale ale indivizilor
(efecte/rezultate terapeutice). Acestea, pot fi măsurate în unităţi naturale sau fizice.
II. Beneficii – reprezentate de schimbări în utilizarea resurselor pentru organizarea şi
funcţionarea serviciilor de sănătate şi măsurate în unităţi monetare. Beneficiile pot fi directe
sau indirecte. De ex. un program eficace de screening pentru boala hipertensivă, elimină
costurile viitoare care s-ar putea cheltui pentru îngrijirea pacienţilor cu accidente vasculare
cerebrale. Economiile realizate printr-un asemenea program sunt numite de economişti
beneficii directe ale programului de screening. Luând în considerare întregul sistem de
sănătate, de multe ori beneficiile directe ale unui asemenea program pot fi şi “negative”. De ex.
existenţa unei alte boli, să zicem artrită, va duce la creşterea utilizării serviciilor de sănătate de
către bolnavii salvaţi prin programul de screening (beneficii directe “negative”). Beneficiile
indirecte apar în afara sectorului de sănătate, fie pentru societate în general - cum ar fi creşterea
productivităţii muncii, fie pentru pacient şi familia lui - reducerea cheltuielilor pentru îngrijiri
de sănătate, mai mult timp liber, reducerea timpului de muncă pierdut şi creşterea venitului
familiei.
III. Utilităţi – exprimă schimbări în calitatea vieţii indivizilor în funcţie de percepţia
subiectivă a acestora. Calitatea vieţii obţinută în urma aplicării unei terapii este distinctă de
efectele terapeutice în sine, prin semnificaţia sau valoarea pe care pacienţii o acordă acelor
efecte. Calitatea vieţii are mai multe dimensiuni printre care: starea fizică, starea psihică şi
emoţională, relaţiile sociale, aspectele economice, funcţiile intelectuale, senzaţia generală de
bine.
Pentru efecte se pot calcula ratele medii pentru cele două alternative şi apoi se compară.
De asemenea se poate calcula rata marginală.

costuri
Rata medie 
efecte
costuri (i)  cos turi (j)
Rata marginală 
efecte (i)  efecte (j)

Metodele de măsurare a beneficiilor se bazează pe teoria capitalului uman şi dorinţa

oamenilor de a plăti. Exprimarea în termeni monetari a beneficiilor se poate face fie prin
venitul pe care o persoană l-ar pierde datorită stării de boală, fie prin suma pe care o persoană
ar fi dispusă să o cheltuie pentru a evita starea de boală.
Beneficiile sunt măsurate în cadrul analizei cost-beneficiu. Este singurul tip de analiză
în care nu este neapărat necesar să se compare două alternative, ci se calculează raportul
beneficiu/cost. Dacă acest raport este mai mic decât 1, atunci proiectul nu merită luat în
considerare. De asemenea se poate calcula beneficiul net care este dat de diferenţa dintre
beneficiu şi cost şi care, pentru a ne decide asupra proiectului în discuţie trebuie să aibă o
valoare pozitivă.
Utilitatea este dificil de măsurat. Cea mai cunoscută metodă de măsurare a utilităţii este
QALY = ani de viaţă câştigaţi ajustaţi cu calitatea vieţii acestor ani.

17
 Tehnici de evaluare economică. În funcţie de modul în care sunt analizate
consecinţele, evaluarea economică este cunoscută sub patru aspecte:
 analiza de minimizare a costurilor
 analiza cost-eficacitate
 analiza cost-utilitate
 analiza cost- beneficiu
1. Analiza de minimizare a costurilor. Să presupunem că vrem să comparăm
două programe care implică procedee chirurgicale de complexitate redusă, pentru adulţi.
Singura diferenţă între cele două programe o constituie faptul că unul necesită internare în
spital de cel puţin o noapte în timp ce celălalt (program de chirurgie de zi) nu necesită.
Consecinţele sunt identice în ambele cazuri. Dacă considerăm că rezultatul dorit îl reprezintă
operaţiile reuşite, vom constata că putem ajunge la acelaşi rezultat (număr de pacienţi
vindecaţi) cu ambele programe, deşi probabil cu costuri diferite. Evaluarea economică în acest
caz îşi propune să găsească alternativa cu costurile cele mai mici. Astfel de analize se numesc
analize de minimizare a costurilor.
2. Analiza cost-eficacitate. Să presupunem că suntem interesaţi în prelungirea vieţii
celor care suferă de insuficienţă renală şi vrem să comparăm costurile şi consecinţele dializei şi
ale transplantului de rinichi. În acest caz rezultatul care ne interesează, numărul de ani
câştigaţi, este comun ambelor programe. Totuşi, programele pot avea consecinţe diferite după
cum şi costuri diferite. Prin urmare, nu vom putea opta automat pentru cel mai ieftin program.
Pentru compararea acestor două alternative vom calcula anii de viaţă câştigaţi şi vom compara
costul pe an de viaţă câştigat. Astfel de analize în care costurile sunt corelate cu un singur efect
(măsurat în unităţi naturale – ex. număr ani de viaţă câştigaţi) care poate să difere în
magnitudine de la un program la altul se numesc analize cost-eficacitate. Rezultatele unor
astfel de analize pot fi exprimate fie sub forma costului pe unitate de efect (cost/an de viaţă
câştigat), fie sub forma efectelor pe unitate de cost (ani de viaţă câştigaţi/milion de lei cheltuit).
3. Analiza cost-beneficiu. De multe ori, consecinţele programelor alternative nu sunt
identice. De exemplu, suntem puşi în situaţia de a compara un program de screening pentru
hipertensiune arterială, care are ca scop prevenirea decesului prematur, cu un program de
imunizare împotriva gripei, care urmăreşte prevenirea zilelor de incapacitate. În această
situaţie, pentru a putea face o comparaţie ar trebui să găsim un numitor comun. Aceast lucru ar
putea fi posibil, exprimând rezultatele celor două programe în valori monetare. În acest fel vom
compara valorile resurselor necesare aplicării fiecărui program cu valorile resurselor care ar fi
economisite prin aplicarea acelor programe.
4. Analiza cost-utilitate. Utilitatea se referă la valoarea unei anumite stări de sănătate
şi poate fi măsurată prin preferinţele indivizilor sau societăţii pentru o anumită combinaţie de
nivele de sănătate. Să presupunem că doi gemeni, identici în toate aspectele, mai puţin ocupaţia
(unul este pictor, iar celălalt fotbalist) îşi rup amândoi piciorul drept. Starea lor de sănătate este
identică în acest caz. Dacă însă îi rugăm să ordoneze "starea de a avea un picior rupt" pe o
scală de la 0 (deces) la 1 (perfect sănătos), preferinţele lor ar putea diferi semnificativ din cauza
importanţei pe care fiecare o ataşează piciorului rupt (din cauza ocupaţiei). În consecinţă ne
putem aştepta ca evaluarea utilităţii tratamentului (măsura în care tratamantul îmbunătăţeşte
calitatea vieţii lor) să difere semnificativ. Analiza cost-utilitate ia deci în considerare calitatea
vieţii, atunci când compară costuri şi consecinţe. Măsura folosită se numeşte QALY (quality
adjusted life-years).
Limitele evaluării economice

18
  Rezultatele unei evaluări economice nu pot fi generalizate datorită diferenţelor
culturale şi de conjunctură.
 Într-o evaluare economică este dificil de analizat distribuţia costurilor şi a
consecinţelor unui program/serviciu între diferitele categorii socio-economice de
populaţie, şi deci este dificil de analizat desirabilitatea socială a unui program sau a
unui serviciu.
 Utilizarea tehnicilor de evaluare economică presupune economisirea unor resurse şi
realocarea acestora pentru alte programe sau servicii. Acest lucru necesită o analiză
minuţioasă a alternativelor, altfel, resursele nu numai că pot fi irosite, dar pot atrage
costuri mult mai crescute pentru sănătate ca sistem.
 Evaluarea economică se bazează pe culegerea de date. Dacă aceste date nu sunt
fiabile, rezultatele evaluării economice vor fi desigur eronate.
 Realizarea unei evaluări economice presupune utilizarea unor resurse. Din acest
motiv, tehnicile de evaluare economică utilizate trebuie să fie corect elaborate, să se
determine cu exactitate scopul evaluării şi să fie realizate de personal calificat.

FURNIZORI DE SERVICII DE SĂNĂTATE

Tipurile de furnizori de servicii de sănătate necesari într-un sistem de asigurări pentru

care există norme şi standarde referitoare la structura acestora se regăsesc într-o gamă diversă
de instituţii de profil, lată o listă de furnizori care vor activa odată cu reorganizarea sistemului
sanitar:
♦ cabinete de medicină generală (echipe de asistenţă primară)
♦ asistenţă la domiciliu
♦ farmacii
♦ servicii de ambulanţă
♦ asistenţă medicală de specialitate prin:
- centre de diagnostic şi tratament
- asistenţă spitalicească specializată
- secţii ambulatorii în cadrul spitalelor
♦ spitale
- asistenţă spitalicească de bază
- asistenţă spitalicească specializată
- asistenţă spitalicească de înaltă calificare (spitale universitare, unităţi de cercetare)
♦ altele (exemplu: asistenţă stomatologică)

ASISTENŢA PRIMARĂ
Asistenţa primară, în contextul noii organizări a sistemului sanitar se doreşte calea
princeps pentru atingerea obiectivelor propuse. Aceste obiective nu sunt altele decât:
- îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale şi
- reducerea costurilor generate de asistenţa de specialitate şi/sau asistenţa spitalicească
gratuită
In asistenţa primară va lucra o echipă în care medicul de familie este principalul actor.
Alături de el vor activa asistenţi medicali, moaşe, lucrători sociali şi alt gen de personal.
Programul de lucru este non-stop (la nevoie o echipă va fi înlocuită cu o alta). Medicul de

19
familie trebuie să aibă competenţa de a rezolva majoritatea nevoilor de îngrijiri de sănătate ale
populaţiei. Pentru asta este nevoie să existe un număr suficient de medici generalişti pregătiţi
ca medici de familie şi să fie readaptat programul de nursing.
Finanţarea asistenţei primare se face atât prin casa de asigurări, cât şi prin alte organisme
specializate. Echipa de asistenţă primară va primi un salariu care va fi plătit de medicul de
familie şi va constitui o parte din venitul pe care acesta îl obţine. De asemenea, există forma de
co-plată făcută de pacienţi care constituie o formă suplimentară de venit.

SERVICIILE LA DOMICILIU
Asistenţa la domiciliu, un nou concept de îngrijire, se conturează a fi una dintre cele
mai eficiente modalităţi de acordare a serviciilor de sănătate. Serviciile care furnizează acest
gen de îngrijiri pot fi private sau comunitare şi vor fi contractate de către casa de asigurări.
Accesul la asistenţa la domiciliu este realizat prin prescripţia medicului generalist alături de
serviciile acoperite de asigurarea de sănătate.
Scopul îngrijirilor la domiciliu este evitarea spitalizării. Beneficiază de acest tip de
asistenţă, persoanele cu afecţiuni acute şi cele ce necesită îngrijiri paliative. Sunt exceptate
persoanele care suferă de boli cronice. Acestea, alături de handicapaţi vor beneficia de îngrijire
la domiciliu plătită direct de Ministerul Sănătăţii sau de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale,
iar nu de casa de asigurări.
Pachete de servicii de îngrijiri la domiciliu acoperite de casele de asigurări:
• ajutor de casă
• nursing
• reabilitare
• toate la un loc.

ASISTENŢA AMBULATORIE DE SPECIALITATE

Structurile existente în acest sector sunt:
• centre medicale de specialitate (vechile policlinici)
• centrele de diagnostic şi tratament
• secţiile ambulatorii ale spitalelor
• centrele rurale de îngrijiri de sănătate
Pentru centrele de diagnostic şi tratament şi pentru secţiile ambulatorii ale spitalelor
sunt necesare condiţii optime pentru respectarea cerinţelor de calitate şi eficienţă. Tratamentele
corespunzătoare pot fi efectuate numai dacă există un echipament tehnic modern şi care poate
fi folosit în comun de mai mulţi specialişti, astfel încât preţul de cost să fie rezonabil, iar
performanţa crescută. în ceea ce priveşte numărul specialiştilor, acesta ar trebui să fie raportat
la numărul pacienţilor, altfel ar putea apărea probleme de finanţare.
Modalităţi de acces la asistenţa ambulatorie de specialitate:
• prin avizul medicilor de familie
• în cazul unei urgenţe
• prin alt specialist
• prin opţiunea pacientului (caz în care casa de asigurări nu va suporta costurile)
Alegerea medicului de către beneficiarul serviciilor de sănătate se extinde şi asupra
specialistului, dacă acesta este acreditat.
Plata serviciilor în ambulator va fi plata per-serviclu sau în funcţie de afecţiune şi de
complexitatea serviciilor.

20
 ASISTENŢA SPITALICEASCĂ
Dacă asistenţa ambulatorie sau la domiciliu se dovedeşte ineficientă, legea asigurărilor de
sănătate acoperă şi asistenţa specializată în spitale acreditate. Legea spitalelor include
standarde pentru asistenţa spitalicească pe termen lung şi pentru căminele-spital. Pe baza
indicatorilor de sănătate, Direcţiile Judeţene de Sănătate Publică vor stabili dimensiunea
spitalelor şi tipul serviciilor acordate. Asistentele sociale din spital vor asigura continuarea
supravegherii pacientului după externare, fapt care va scurta perioada de spitalizare.

Accesul persoanelor în spital se face prin:

• trimitere de la medicul de familie
• trimitere de la medicul specialist
• direct, în cazuri de urgenţă
Finanţarea spitalelor va fi realizată prin casele de asigurări pentru serviciile de sănătate şi
de alte organisme pentru investiţii, cercetare etc, chiar sponsorizări şi autofinanţări.

SERVICIILE MEDICALE DE REABILITARE

Persoanele asigurate au dreptul la servicii medicale de reabilitare în unităţi specializate
cum ar fi:
• unităţi ambulatorii (independente sau anexate spitalelor)
• unităţi spitaliceşti pentru asistenţa de zi (exemplu: psihiatrie)
• spitale
Accesul la acest gen de servicii se face cu avizul medicului de familie sau al specialistului
din ambulator şi spital.
Reabilitarea, în unele cazuri este finanţată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (boli
cronice sau handicap). Bolile cronice care necesită spitalizare sau îngrijiri permanente
(exemplu: bolile psihice cronice) sunt incluse în sistemul de asigurări.

SERVICIILE DE AMBULANŢĂ
Serviciile de ambulanţă sunt incluse în legea asigurărilor de sănătate, dar accesul la acest
gen de servicii trebuie limitat strict la urgenţe şi la transportul la şi de la spital, atunci când
pacientul nu poate utiliza mijloacele publice de transport.
Finanţarea acestor servicii se face prin casele de asigurări şi prin copiaţi efectuate de
pacienţi.
Regândirea sistemului sanitar pe criterii de eficienţă va avea ca rezultat nu numai o
îmbunătăţire a calităţii serviciilor de sănătate, ci şi o mai mare satisfacţie a celor implicaţi în
acordarea acestor servicii. Distribuirea raţională a fondurilor conduce către o modernizare şi o
retehnologizare a echipamentelor din dotarea unităţilor sanitare şi este de aşteptat o
redimensionare a politicii fiecărei instituţii în parte. Competenţa şi performanţa vor fi criteriile
pe care se va construi noul eşafodaj. Nu în ultimul rând, se tinde către depăşirea unor "tare"
moştenite în anii de tristă amintire: morbiditate crescută, mortalitate infantilă, natalitate
scăzută, durată medie de viaţă redusă.
Educaţia pentru sănătate a populaţiei devine un punct prioritar şi se trece la o reconsiderare
a interesului dinspre asistenţa spitalicească şi cea secundară, spre asistenţa primară, în special
către aspectul preventiv. Conceptul de echipă, reunirea eforturilor mai multor specialişti către
atingerea unui scop comun pare să capete o importanţă şi o înţelegere tot mai largă. Folosirea

21
sistemelor mediatice pentru propagarea noilor strategii pot determina o implicare activă a unor
noi categorii sociale conştientizate prin acest gen de propagandă.
În concluzie, sistemul asigurărilor de sănătate se dovedeşte singura formă de supravieţuire
a unui organism depăşit structural şl funcţional şi falimentar din punct de vedere financiar.

SPITALUL

În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarele semnificaţii:

a) spitalul regional - spitalul clinic judeţean care deţine competenţele şi resursele umane şi
materiale suplimentare necesare, în vederea asigurării îngrijirilor medicale complete pentru
cazurile medicale complexe, mai ales în cazul urgenţelor şi al pacienţilor aflaţi în stare critică,
pentru cazurile ce nu pot fi rezolvate la nivel local, în spitalele municipale şi orăşeneşti, la
nivelul judeţului respectiv, precum şi pentru toate cazurile din judeţele arondate, ce nu pot fi
rezolvate complet la nivelul spitalelor judeţene, din cauza lipsei de resurse materiale şi/sau
umane sau din cauza complexităţii cazului, în conformitate cu protocoalele în vigoare;

b) spitalul judeţean - spitalul general organizat în reşedinţa de judeţ, cu o structură complexă

de specialităţi medico-chirurgicale, cu unitate de primire urgenţe, care asigură urgenţele
medico-chirurgicale şi acordă asistenţă medicală de specialitate, inclusiv pentru cazurile grave
din judeţ care nu pot fi rezolvate la nivelul spitalelor locale;

c) spitalul local - spitalul general care acordă asistenţă medicală de specialitate în teritoriul
unde funcţionează, respectiv municipiu, oraş, comună;

d) spitalul de urgenţă - spitalul care dispune de o structură complexă de specialităţi, dotare cu

aparatură medicală corespunzătoare, personal specializat, având amplasament şi accesibilitate
pentru teritorii extinse. În structura spitalului de urgenţă funcţionează obligatoriu o structură de
urgenţă (U.P.U., C.P.U.) care, în funcţie de necesităţi, poate avea şi un serviciu mobil de
urgenţă - reanimare şi transport medicalizat;

e) spitalul general - spitalul care are organizate în structură, de regulă, două dintre specialităţile
de bază, respectiv medicină internă, pediatrie, obstetrică-ginecologie, chirurgie generală;

f) spitalul de specialitate - spitalul care asigură asistenţă medicală într-o specialitate în

conexiune cu alte specialităţi complementare;

g) spitalul pentru bolnavi cu afecţiuni cronice - spitalul în care durata de spitalizare este
prelungită datorită specificului patologiei. Bolnavii cu afecţiuni cronice şi probleme sociale vor
fi preluaţi de unităţile de asistenţă medico-sociale, precum şi de aşezămintele de asistenţă
socială prevăzute de lege, după evaluarea medicală;

22
h) spitalul clinic - spitalul care are în componenţă secţii clinice universitare care asigură
asistenţă medicală, desfăşoară activitate de învăţământ, cercetare ştiinţifică-medicală şi de
educaţie continuă, având relaţii contractuale cu o instituţie de învăţământ medical superior
acreditată. Institutele, centrele medicale şi spitalele de specialitate, care au în componenţă o
secţie clinică universitară sunt spitale clinice. Pentru activitatea medicală, diagnostică şi
terapeutică, personalul didactic este în subordinea administraţiei spitalului, în conformitate cu
prevederile contractului de muncă;

i) secţiile clinice universitare - secţiile de spital în care se desfăşoară activităţi de asistenţă

medicală, învăţământ medical, cercetare ştiinţifică-medicală şi de educaţie medicală continuă
(EMC). În aceste secţii este încadrat cel puţin un cadru didactic universitar, prin integrare
clinică. Pentru activitatea medicală, diagnostică şi terapeutică, personalul didactic este în
subordinea administraţiei spitalului, în conformitate cu prevederile contractului de muncă;

j) institutele şi centrele medicale clinice - unităţi de asistenţă medicală de specialitate în care se

desfăşoară şi activitate de învăţământ şi cercetare ştiinţifică-medicală, de îndrumare şi
coordonare metodologică pe domeniile lor de activitate, precum şi de educaţie medicală
continuă; pentru asistenţa medicală de specialitate se pot organiza centre medicale în care nu se
desfăşoară activitate de învăţământ medical şi cercetare ştiinţifică;

k) unităţile de asistenţă medico-sociale - instituţii publice specializate, în subordinea

autorităţilor administraţiei publice locale, care acordă servicii de îngrijire, servicii medicale,
precum şi servicii sociale persoanelor cu nevoi medico-sociale;

l) sanatoriul - unitatea sanitară cu paturi care asigură asistenţă medicală utilizând factori
curativi naturali asociaţi cu celelalte procedee, tehnici şi mijloace terapeutice;

m) preventoriul - unitatea sanitară cu paturi care asigură prevenirea şi combaterea tuberculozei

la copii şi tineri, precum şi la bolnavii de tuberculoză stabilizaţi clinic şi necontagioşi;

n) centrele de sănătate - unităţi sanitare cu paturi care asigură asistenţă medicală de specialitate
pentru populaţia din mai multe localităţi apropiate, în cel puţin două specialităţi.

(2) În sensul prezentului titlu, în categoria spitalelor se includ şi următoarele unităţi sanitare cu
paturi: institute şi centre medicale, sanatorii, preventorii, centre de sănătate şi unităţi de
asistenţă medico-socială.

Structura organizatorică a unui spital poate cuprinde, după caz: secţii, laboratoare,
servicii de diagnostic şi tratament, compartimente, servicii sau birouri tehnice, economice şi
administrative, serviciu de asistenţă prespitalicească şi transport urgenţe, structuri de primiri
urgenţe şi alte structuri aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

23
 Spitalele pot avea în componenţa lor structuri care acordă servicii ambulatorii de
specialitate, servicii de spitalizare de zi, îngrijiri la domiciliu, servicii paraclinice ambulatorii.
Furnizarea acestor servicii se negociază şi se contractează în mod distinct cu casele de asigurări
de sănătate sau cu terţi în cadrul asistenţei medicale spitaliceşti sau din fondurile alocate pentru
serviciile respective.

Autorizaţia sanitară de funcţionare se emite în condiţiile stabilite prin normele aprobate

prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi dă dreptul spitalului să funcţioneze. După obţinerea
autorizaţiei sanitare de funcţionare, spitalul intră, la cerere, în procedura de acreditare.
Procedura de acreditare nu se poate extinde pe o perioadă mai mare de 5 ani. Neobţinerea
acreditării în termen de 5 ani de la emiterea autorizaţiei de funcţionare conduce la desfiinţarea
spitalului în cauză.

Acreditarea garantează faptul că spitalele funcţionează la standardele stabilite potrivit

prezentului titlu, privind acordarea serviciilor medicale şi conexe actului medical, certificând
calitatea serviciilor de sănătate în conformitate cu clasificarea spitalelor, pe categorii de
acreditare.

 Acreditarea se acordă de Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor, instituţie cu

personalitate juridică, ce funcţionează în coordonarea primului-ministru, finanţată din venituri
proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat.
Unitatea spitalicească fiind cea mai elaborată formă de organizare a asistenţei medicale
rămâne să fie privită mai îndeaproape şi cu mai multă atenţie.
Sistemul de construcţie a spitalului se va alege în funcţie de destinaţia pe care acesta o va
avea, dar şi de terenul pe care va fi amenajat. Mai economic şi mai modern, spitalul tip bloc
sau monolit are avantajul că este mai funcţional şi mai eficient. Construit pe verticală, ca un
concentrat supraetajat, blocul spital, într-un spaţiu relativ mic, cuprinde toate secţiile şi
compartimentele necesare. Se face economie, nu numai de resurse materiale, dar şi de timp şi
de resurse umane. Este mai uşor de întreţinut şi oferă pacienţilor internaţi posibilitatea de a
beneficia de consult interdisciplinar în timp record. Actualmente, spitalul tip bloc este preferat
celui pavilionar pentru costurile mai mici pe care le necesită.
Spitalul pavilionar are şi el o serie de avantaje, printre care de luat în seamă este acela că se
preîntâmpină cu mult mai mare uşurinţă infecţiile nosocomiale, decât în cele tip bloc. De
asemenea, se descongestionează activitatea cadrelor medicale, oferă mai multă intimitate
pacienţilor şi se păstrează mai bine curăţenia. Nu în ultimul rând, spitalul pavilionar conferă
atât pacientului, cât şi profesionistului acel sentiment al spaţialităţii, mărindu-i distanţa
personală şi creându-i senzaţia securizantă a spaţiului propriu. Din păcate este greu de condus
un astfel de amplasament datorită mai ales compartimentelor funcţionale care trebuie folosite
în comun, dar şi întinderii pe suprafaţă mare a clădirilor. Se tinde din ce în ce spre o
descentralizare şi din acest punct de vedere, din cauza preţului de cost.
Amplasamentul acestui gen de unitate sanitară se face după anumite norme care trebuie
respectate, având grijă ca spitalul să fie construit în afara spaţiilor expuse traumelor acustice,
poluării şi aglomeraţiei urbane. Se va avea în vedere o amplasare ecologică şi funcţională

24
pentru a crea avantaje celor ce beneficiază de serviciile sistemului medical, dar în acelaşi timp
şi aparţinătorilor. Spitalele de
urgenţă se vor regăsi mai aproape de centrele localităţilor, astfel încât accesul la acest gen de
servicii să fie înlesnit printr-o reţea funcţională de transport. Spitalele de psihiatrie, cele de boli
infecto-contagioase, spitalele de boli cronice, mai ales de geriatrie se vor amplasa la marginea
sau în afara localităţii, într-un mediu agreabil, dar cu posibilităţi reale de acces.
Spaţiile verzi, liniştea, în general mediul plăcut, vor fi nelipsite în amenajarea instituţiilor
spitaliceşti, indiferent de profilul acestora. Ambianţa fizică constituie o componentă importantă
a unităţii spitaliceşti care trebuie să ofere beneficiarului un mediu corespunzător. Factorii
esenţiali ai mediului fizic sunt: iluminatul, cromatica, zgomotul şi vibraţiile, muzica
funcţională şi elementele de microclimat precum temperatura, umiditatea şi curenţii de aer.
Amplasarea spitalului într-un mediu fizic corespunzător presupune atât evitarea unor
"agresiuni" ce creează disconfort cât şi înscrierea factorilor de mediu în parametrii normali de
suportabilitate de către omul bolnav, ceea ce din păcate, înseamnă costuri ridicate, deci resurse
materiale şi umane considerabile.
Terenul pe care este construit spitalul trebuie să fie solid pentru a putea suporta o fundaţie
rezistentă şi să acopere o arie mai largă asigurând spaţiul necesar unui astfel de stabiliment.
Iluminatul este unul dintre cei mai importanţi factori ai mediului fizic ambiant, chiar şi
dacă luăm în calcul faptul că, aproximativ 80% din totalul informaţiilor percepute vin pe cale
vizuală. într-o unitate spitalicească lumina este esenţială pentru profesioniştii care trebuie saşi
desfăşoare activitatea în condiţii optime, dar poate reprezenta o traumă pentru persoanele aflate
în suferinţă. De aceea, mai mult ca în alte locuri de muncă, într-o unitate sanitară se va avea în
vedere un iluminat dublu: pe de o parte o sursă puternică eficientă în executarea procedurilor
terapeutice, iar pe de altă parte o sursă discretă, cu lumină caldă şi liniştitoare pentru oamenii
ce prezintă dureri şi pentru care lumina însăşi este o cauză de disconfort. Pentru stabilirea
nivelului optim de iluminat se va avea în vedere:
- mărimea încăperilor (a saloanelor, coridoarelor, sălilor de tratamente etc);
- culoarea zidurilor încăperilor;
- timpul necesar desfăşurării activităţii medicale;
- natura iluminatului (lumină naturală, artificială, mixtă) şi localizarea acesteia;
- categoriile de vârstă ale personalului medical (un tânăr de 20-30 de ani are nevoie
de o lumină de zece ori mai slabă decât o persoană de 60 de ani);
- tipurile afecţiunilor de care suferă pacienţii internaţi (un pacient cu sindrom
meningean este mai afectat de lumină decât unul cu afecţiuni digestive sau
pulmonare).
Lumina naturală este cea mai agreabilă pentru ochi, asigură o anumită legătură cu lumea
exterioară permiţând orientarea orară şi meteorologică. Nu în ultimul rând, iluminatul natural
este gratuit, de aceea trebuie acordată o deosebită atenţie amplasării şi particularităţilor
ferestrelor, după cum urmează:
- ferestrele înalte sunt mai eficiente decât cele joase şi largi;
- pervazul ferestrelor va fi la înălţimea meselor de lucru (ferestrele cu pervazul mai
jos pot provoca efect de orbire, atât vara, datorită reflectării razelor solare,
producându-se şi o supraîncălzire a încăperii, cât şi iarna datorită strălucirii zăpezii);
- ferestrele trebuie prevăzute cu storuri, mai ales în cazul încăperilor în care se
lucrează în semiobscuritate;

25
 - distanţa dintre fereastră şi biroul de lucru nu trebuie să depăşească dublul înălţimii
ferestrei;
- pentru un iluminat natural eficient al unei încăperi, între aria totală a ferestrelor şi
aria totală a pavimentelor, raportul va fi de 1/5;
- geamul normal trebuie să aibă transparenţă de 90%, iar cel mat de 30-70%;
- ferestrele trebuie să primească în mod direct lumina zilei;
- curţile interioare vor fi vopsite în culori deschise.
Sunt contraindicate clădirile fără ferestre datorită absenţei permanente a luminii naturale ce
poate da sentimentul de claustrofobie. Acestea sunt permise numai în secţiile de radiologie sau
acolo unde este necesară camera obscură şi vor fi folosite numai un timp limitat pentru a nu
influenţa negativ starea psihică a profesionistului.
Lumina artificială va fi folosită atunci când cea naturală devine ineficientă. Iluminatul
artificial trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să se apropie cât mai mult de lumina naturală prin calitatea şi compoziţia sa
spectrală;
- lumina să fie distribuită în funcţie de natura activităţii desfăşurate (iluminat general
sau iluminat local, individual); este bine ca în saloane, fiecare pat să prezinte o
lampă individuală, astfel încât un pacient să poată folosi lumina fără să deranjeze
ceilalţi pacienţi;
Iluminatul artificial se realizează cu ajutorul lămpilor cu becuri incandescente sau cu tuburi
luminiscente. Becurile incandescente au avantajul că oferă o ambianţă liniştitoare, confortabilă,
dar provoacă dificultăţi în recunoaşterea culorilor şi produc radiaţie termică. Tuburile
luminiscente (cu neon sau alt gaz inert) au un randament luminos superior, sunt mai ieftine,
mai fiabile, iar lumina este mai apropiată de cea naturală, dar, din cauza pâlpâielilor vizibile
sau invizibile pot produce cefalee, dureri oculare şi lacrimare, oboseală, cu consecinţe negative
în sfera performanţei şi randamentului. în afară de reducerea capacităţii de concentrare, lumina
cu tub fluorescent induce "o atmosferă psihologică rece".
Iluminatul mixt este necesar acolo unde lumina naturală nu este suficientă, dar această
posibilitate trebuie să ţină seama de o condiţie: să nu se producă interferenţa între cele două
modalităţi de iluminare.
Cromatica reprezintă un factor esenţial de confort / disconfort influenţând echilibrul
psihofiziologic, dar şi performanţele în muncă. Mai ales pentru persoanele suferinde, cromatica
este importantă, ambianţa plăcută fiind dată de culorile verde-albăstrui, piersică, roz şi crem.
Persoanele tinere şi cele de sex feminin preferă nuanţele vii, în timp ce persoanele vârstnice şi
bărbaţii agreează tonurile sobre. Pentru încăperile spitalelor se recomandă culorile deschise,
pastel, eventual culoarea albă care asigură o luminozitate mai bună. în spitalele pentru copii
este preferabilă o culoare veselă, dar discretă. în sălile de joc este bine ca pereţii să fie zugrăviţi
cu scene din poveşti cunoscute pentru a atrage micii pacienţi. Culoarea reprezintă un mijloc
important de securitate şi protecţie a muncii:
- galbenul are luminozitatea cea mai mare şi este culoarea cea mai uşor vizibilă la distanţă;
- roşul are mare capacitate de mobilizare;
- albul sugerează necesitatea de curăţenie.
S-a constatat că în anumite afecţiuni culorile sunt factori importanţi care induc o stare de
linişte sau dimpotrivă, de nelinişte sau de depresie asupra pacienţilor. La copii coloritul
stimulează activitatea şi induce buna dispoziţie şi spiritul cooperant.
Efectele psihofiziologice ale culorilor

26
CULOAREA EFECTE FIZIOLOGICE EFECTE NEUROPSIHICE
Roşu • creşte presiunea sângelui • culoare foarte caldă
• ridică tonusul muscular • stimulator general
• activează respiraţia • stimulator intelectual
• produce senzaţia de apropiere în spaţiu
Portocaliu • accelerează pulsaţiile inimii • culoare caldă
• stimulent emoţional
• produce senzaţia foarte mare de
apropiere în spaţiu
Galben • favorizează secreţia gastrică • culoare caldă şi veselă
• influenţează tensiunea arterială • stimulează vederea
şi buna funcţionare a aparatului • calmant în psihonevroze
cardio-vascularîn general • produce senzaţia de apropiere în spaţiu
Verde • scade presiunea sângelui • culoare rece, liniştitoare
• dilată capilarele sanguine • dă impresia de prospeţime
• oferă deconectare nervoasă
• produce senzaţia de depărtare în spaţiu
Albastru • scade tonusul muscular • culoare foarte rece şi liniştitoare
• scade presiunea arterială • în exces poate produce stări depresive
• răreşte ritmul respirator • produce senzaţia de depărtare în spaţiu
Violet • creşte rezistenţa pereţilor • culoare rece, neliniştitoare, deprimantă
arteriali • produce senzaţia de apropiere foarte
• creşte rezistenţa alveolelor mare în spaţiu
pulmonare

Zgomotele conduc la efecte negative chiar şi în mediul obişnuit, cu atât mai mult în cel
spitalicesc.
Zgomotele pot determina modificări neurovegetative precum:
- accelerarea ritmului cardiac;
- accelerarea ritmului respirator;
- descărcare de adrenalină cu toate consecinţele ce decurg din asta (modificări ale presiunii
sângelui, vasoconstricţie periferică etc.);
- modificări ale funcţiei renale;
- reducerea peristaltismului;
- modificări în metabolismul bazai etc.
De asemenea, zgomotele influenţează funcţionarea organelor de simţ:
- dificultăţi în percepţia culorii roşii;
- tulburări de echilibru;
- alterarea vederii stereoscopice;
- scăderea acuităţii vizuale nocturne, etc. Nici efectele
psihologice nu sunt de neglijat:
- senzaţie de oboseală;
- scăderea atenţiei;
- tulburări de memorie;
- pierderea poftei de mâncare;

27
 - nervozitate;
- cefalee psihogenă;
- modificări ale timpului de reacţie; -comportament
deviant etc.

Vibraţiile constituie cel mai nociv factor din mediul fizic ambiant şi însoţesc adesea
zgomotele. în oraşele mari, vibraţiile sunt inerente şi chiar dacă nu sunt percepute în mod
conştient, ele conduc la alterări importante în funcţionalitatea organelor şi sistemelor din
organism. Cu atât mai mult cu cât în spital se află oameni bolnavi, vibraţiile acţionează ca un
mecanism declanşator de simptomatologii diverse. Dintre acestea enumerăm:
- tulburări de sensibilitate;
- tulburări vasculare;
- modificări osoase;
- manifestări neurologice;
- stări psihice negative (indispoziţie, cefalee, ameţeli, oboseală).

Muzica funcţională este un factor reglator al funcţiilor organismului, efectele ei fiind

cunoscute încă din antichitate. Ea reduce oboseala şi tensiunea nervoasă, induce buna
dispoziţie şi stimulează relaţiile de colaborare. S-a constatat, de asemenea, că muzica
favorizează vindecarea plăgilor şi calmarea durerilor, atribuindu-i-se astfel un rol în procesele
de autoreglare ale sistemelor din organism, în special a sistemului neuroendocrin.
Se recomandă ca spitalul să aibă o staţie radio, cu reţea de difuzoare, atât în încăperile
destinate personalului, cât şi în saloane şi în sălile de tratamente. în afară de o bună informare
care se impune în orice stabiliment modern, se poate beneficia şi de efectul curativ al muzicii
funcţionale. Desigur, în secţiile cu paturi în care sunt internaţi bolnavi în stare gravă, această
iniţiativă va rămâne la nivel de discuţie, în ceea ce priveşte tipul de muzică se va alege muzica
liniştitoare, dar se va ţine cont şl de preferinţele pacienţilor.

Elementele de microclimat precum: temperatura, umiditatea şi curenţii de aer reprezintă

factori de care trebuie să se ţină seama într-o unitate spitalicească.
Temperatura încăperii influenţează procesele de termoreglare din organism. Se ştie că în
timpul activităţii, căldura generată metabolism creşte, în timp ce în repaus, se degajă o mai
mică cantitate de energie calorică. între organism şi mediul ambiant au loc schimburi
permanente de căldură sub diferite forme: convecţie, radiaţie, evaporare, conducţie. Pentru ca
un organism (mai ales unul bolnav) să nu fie supus efortului energetic ce îi poate crea
dificultăţi de adaptare, temperatura mediului fizic ambiant va fi cuprinsă pe timp de iarnă între
17 - 22oC, iar pe timp de vară, între 18 - 24oC. Pentru femei şi persoane vârstnice, se
recomandă temperaturi ambientale mai ridicate cu 1oC.
Umiditatea trebuie să varieze între 30 - 70%.
Circulaţia aerului favorizează convecţia (transmiterea căldurii corpului către mediul
înconjurător).
Aşa cum am arătat în alt capitol, construirea unui spital este rezultanta mai multor factori,
dar pentru eficienţa acestui gen de unitate sanitară cea căreia îi revine rolul esenţial este chiar
comunitatea care beneficiază de serviciile spitalului respectiv. Deci autoritatea locală ar trebui
să se implice în organizarea spitalului, să participe cu fonduri la construcţia, dotarea şi

28
întreţinerea spitalului. Reprezentanţii comunităţii pot fi administratorii spitalelor sau cel puţin
pot face parte din consiliul de administraţie al acestuia pentru a putea supraveghea cheltuielile
sumelor provenite din fondurile locale.
Din cauză că în organizarea spitalelor este implicată comunitatea, valorile culturale ale
acesteia pot modifica filosofia de îngrijire. Cunoaştem din activitatea curentă că în unele
spitale s-au înfiinţat mici locuri de rugăciune, au fost angajaţi clerici şi chiar s-au construit
biserici în incinta unităţilor spitaliceşti. Angajaţii spitalelor îşi concentrează eforturile astfel
încât să facă faţă aşteptărilor comunităţii.
Serviciile spitalelor sunt influenţate de:
• aşezarea geografică
• resursele disponibile;
• prezenţa altor servicii de îngrijire, în apropiere;
• nevoile particulare ale unor grupe de populaţie (exemplu: minerii);
• valorile profesioniştilor.
Valorile impuse de profesionişti extind valorile comunităţii în termenii filosofiei şi politicii
spitalului. Priorităţile în acordarea serviciilor şi ordinea activităţilor prestate sunt
responsabilităţi ale angajaţilor. Conduita în spital se cere a fi descrisă în termeni precişi ca o
însuşire a cunoaşterii regulamentului de ordine interioară.
Profesionistul este pregătit să ia decizii independente bazate pe cunoştinţe specifice în aria
definită de practică pentru că, în procesul de educaţie el este îndoctrinat în mod ideal cu
standarde şi scopuri pentru practică şi cu concepte şi teorii pentru transpunerea conduitei etice
în practică. Angajaţii unui spital trebuie încurajaţi, indiferent de postul ocupat, să-şi asume
responsabilităţi şi să-şi contureze mai bine rolurile lor.
Dacă este vorba despre un rol de decizie (la acest rol ne vom referi cu precădere),
profesionistul trebuie să aplice filosofia spitalului şi a secţiei în care îşi desfăşoară activitatea
prin:
- coordonare
- îndrumare
- educare
- cunoaştere
- înţelegere
- schimbare de comportamente (prin învăţare) Responsabilitatea totală o are
administratorul, iar ceilalţi membri ai
personalului au responsabilităţi specifice. Conceptul de responsabilitate este dependent de trei
derivate conceptuale aflate în interrelaţie:
• autoritate
• delegare
• răspundere
Dacă unei persoane i se dă responsabilitatea îndeplinirii unei sarcini, această
responsabilitate este transmisă (delegată) de cineva care are autoritatea să delege. Cel ce
deleagă trebuie să-i dea persoanei respective şi autoritatea să îndeplinească sarcina. Cel căruia
îi este încredinţată sarcina este făcut responsabil de către cel ce deleagă autoritatea.
Aceste concepte stau la baza repartizării muncii către toţi angajaţii unei organizaţii. De
exemplu, asistenta şefă de pe o secţie a unui spital este responsabilă pentru îngrijirea
pacientului. Ea poate îndeplini toate funcţiile necesare pe un grup de pacienţi. Cum nu poate
singură să facă totul, ea este nevoită să împartă sarcinile către celelalte asistente. Din păcate, în

29
ţara noastră diferenţierea competenţelor asistenţilor medicali nu intră în discuţie, nu există o
diferenţiere pe bază de studii sau pe alte criterii de departajare. Există, în această profesie, un
"colectivism" şi un egalitarism prost înţeles în care oricine poate ocupa orice post. Din acest
motiv diferenţierea ierarhică este neînsemnată, iar salarizarea uniformă şi neatractivă, singurul
criteriu fiind vechimea în muncă şi factorii de risc profesional.
încercările de a reorganiza staff-ul după criterii occidentale, cu acel "director de îngrijiri"
care să coordoneze întreaga activitate a asistenţilor medicali din spital a omis un lucru esenţial:
nu există personal pregătit în acest sens, într-o formă legală de învăţământ, aprobată de
Ministerul Educaţiei Naţionale. De aceea, aşa cum am subliniat în alt capitol, pentru a avea
competenţa de a îndeplini o sarcină, profesionistul trebuie să parcurgă un program de studii de
specialitate care să-i dea dreptul să ocupe un anumit post. Posturile de mare responsabilitate,
cum ar fi cel de director de nursing, trebuie ocupat de persoane care au absolvit o formă de
pregătire în management, aprobată de forurile legale. O asemenea persoană trebuie să deţină
cunoştinţe în domeniul ştiinţelor socio-umane şi să aibă priceperi de comunicare.
In ceea ce priveşte situaţia actuală în ierarhia posturilor, asistenţii medicali cu o formaţie de
bază, fără alte studii şi fără posibilitatea de a-şi continua educaţia de specialitate, ocupă posturi
de răspundere într-o manieră empiristă, deseori pe criterii ambigui, nedeterminate.
Aşa-zisa "serie scalară" în ierarhie este o structură multinivelară în care fiecare nivel are
responsabilităţi proprii, pe bază de competenţe specifice. în acest context, responsabilitatea
asistentei şefe (a directorului de nursing), este nedeterminată şi generală, iar repartizarea
responsabilităţilor pe membrii staff-ului este specifică şi definită. Uneori este dificil de înţeles
delegarea deoarece ea implică şi responsabilitatea celui ce deleagă. Deşi autoritatea trebuie şi
ea delegată, în concordanţă cu natura muncii delegate, cel ce deleagă păstrează răspunderea
pentru care a fost investit.
In seria scalară, autoritatea şi responsabilitatea vin de sus în jos, iar răspunderea, de jos în
sus.
Persoana care acceptă responsabilitatea este răspunzătoare în faţa delegatorului, nu numai
pentru ceea ce a îndeplinit, dar şi pentru metodele folosite.
Organigrama spitalului serveşte drept ghid pentru înţelegerea canalelor de comunicaţie
care trebuie să păstreze şi să urmeze linia responsabilităţilor. Comunicarea în organizaţie este
esenţială pentru coordonarea eforturilor personalului. Organigrama schiţează aria
responsabilităţilor şi autoritatea pentru fiecare poziţie, precum şi direcţiile de comunicare şi
răspundere. într-o perspectivă de ansamblu a organigramei, când toate.poziţiile sunt observate
împreună, putem să stabilim contribuţia fiecărei persoane la dinamica întregii organizaţii.
Componentele majore care influenţează schimbarea structurii organigramei spitalului:
a) specificul muncii
b) echipamentele şi resursele material
c) instalaţiile tehnice
d) personalul
Toate aceste componente trebuie structurate astfel încât pacienţii spitalului să primească o
îngrijire eficientă şi economică.

INOVAŢIA CONTRA TRADIŢIONALISMULUI

30
 Structura organizatorică poate fi descrisă, la modul simplu, ori ca tradiţionalistă, ori ca
inovativă sau de tip modern. Ambele tipuri includ cele patru componente, diferă numai
aranjamentul lor.
Structura tradiţionalistă:
• servicii divizate pe funcţii (laborator, chirurgie, radiologie, etc);
• responsabilităţi specializate, locuri de muncă bine determinate;
• muncă planificată şi structurată;
• echipamente şi materiale centralizate local;
• comunicare pe orizontală;
• lanţul: autoritate -> responsabilitate -> răspundere, se extinde dinspre administrator către
personalul din fiecare departament specializat, prin departamentele de conducere.
Structură inovativ-creativă (sistem)
In contrast cu structura de tip tradiţionalist, sistemul operează într-o dinamică în care
principala regulă este consonanţa. Toate elementele componente ale sistemului funcţionează
într-o perfectă concordanţă.
• Sistemul nu împarte munca pe funcţii;
• Se bazează pe angajamentele de muncă, secvenţial, bazate pe nevoile clienţilor
(identificarea secvenţelor activităţii se face într-o ordine pertinentă impusă de
priorităţi);
• Dacă în organizarea de tip tradiţionalist se tinde să se pună oamenii "în cutii" şi să
fie coordonaţi pe funcţiile diferenţiate, în sistem munca "curge", prin integrarea
funcţiilor;
• în sistem munca este focalizată pe persoană, chiar dacă este vorba de diferite tipuri
de activitate.
Cea mai bună soluţie este structurarea spitalului ca o interferenţă între tradiţional şi
inovativ. Natura muncii în spital presupune o singură concepţie de organizare a tuturor
departamentelor. Sistemul teoretic este mult mai uşor de aplicat atunci când toate informaţiile
despre pacient, despre nevoile sale, despre echipamentele şi materialele disponibile precum şi
despre personalul existent sunt complete şi bine definite, putându-se astfel determina şi descrie
diferitele activităţi necesare procesului de îngrijire.
Uneori activităţile implicate în îngrijirea clientului nu pot fi descrise specific şi nici
analizate din cauză că poate apărea un element imprevizibil în nevoile pacientului. Fiecare
pacient prezintă un set individual de probleme care nu poate fi întotdeauna anticipat. în egală
măsură, nevoile comune şi generale pot fi planificate, iar planul trebuie să fie flexibil şi adaptat
la nevoile individuale, dar nu întotdeauna aceste nevoi sunt evidente de la început.
Alt factor care influenţează redefinirea structurală a organizaţiei este nevoia de materiale şl
echipamente folosite în procesul de îngrijire. Starea echipamentelor, numărul acestora, costul
incriminat, reduc posibilitatea de repartizare a personalului specializat pe un singur
departament. De aceea, pacientul este deseori îndrumat către o altă secţie pentru a primi
serviciul necesar.
Toate aceste implicaţii conduc către reorganizarea în funcţie de:
• tipul de muncă prestată;
• plasamentul şi facilităţile spitalului;
• nevoile pacientului.

EFECTELE COMPORTAMENTULUI UMAN

31
 Fiecare persoană din organizaţia spitalului trebuie să fie capabilă să menţină integritatea
structurii şi a sistemului. Din cauză că nevoile fundamentale, universale, sunt reflectate
individualizat, în alcătuirea structurii organizatorice, vor fi luate în consideraţie atât obiceiurile
cât şi factorii culturali (valorile) ai personalului.
Orice organizaţie, prin urmare şi o unitate spitalicească, este compusă dintr-un grup de
oameni ale căror identităţi se unesc într-o formaţie aparte care se individualizează la rândul ei
şi instituie aşa-zisa cultură organizaţională. Cu cât individualitatea capătă o dimensiune mai
proeminentă, cu atât organizaţia se detaşează prin forţă şi performanţă. Dacă persoanele
angajate prezintă aptitudini înnăscute şi abilităţi învăţate, se tinde către perfecţiunea structurii
pentru că, personalităţile (individuale) nuanţează rolurile individuale. Un individ are puteri
certe de a controla ceea ce va fi realizat, dar potenţialul de control este diferit, fiind influenţat
de grupul de muncă, în special de relaţiile stabilite cu ceilalţi membri ai grupului. Relaţiile
bune între membrii echipei garantează succesul.
Primul lucru important: să constaţi care sunt tipurile de personalităţi de care are nevoie
spitalul. Este bine ca acest lucru să fie consemnat. Fiinţele umane au înclinaţie către ordine şi
determinare şi le este teamă de necunoscut, de aceea este bine ca fiecare structură să definească
aşteptările în ceea ce priveşte rolul fiecărei persoane angajate, inclusiv conduita acesteia.
Trebuie specificat că fiecare angajat îşi îndeplineşte rolul în mod individual, într-o interpretare
personală. Aici se află diferenţele dintre abilităţile şi aptitudinile fiecărei persoane pentru că,
oamenii lucrează în moduri diferite, iar relaţiile dintre ei variază în funcţie de o serie de factori
personali şi contextuali.
Armonia: se constituie atunci când angajaţii îşi raportează aşteptările, la aceleaşi
coordonate, când comunicarea este eficientă, adecvată şi deschisă, şi când, scopul este comun.
Neînţelegerea (conflictul) nu este dorit într-o organizaţie, cu atât mai mult într-o unitate
spitalicească, dar poate indica acel angajat care nu este capabil de a se adapta unor
circumstanţe noi, de a-şi îndeplini sarcinile şi de a-şi juca rolul în structura organizatorică. în
acest caz, conduita oamenilor poate servi drept agent de schimbare, fiind un factor de
reevaluare a structurii organizatorice. Conduita angajaţilor este determinată de filosofia
organizaţiei. Odată stabilită, filosofia de bază trebuie implementată de către angajaţi utilizând
în mod eficient atât resursele materiale, eforturile umane, dar mai ales timpul, ca factor
determinant în creşterea eficienţei.
Pentru a avea o activitate de succes în echipă, toţi angajaţii vor lucra după un concept
comun şi îşi vor coordona eforturile în atingerea aceluiaşi scop.

32