Blog independent de disecție juridică

Andreea Secu

Blog  Despre  Invitaţi  Evenimente Contact  

Urbansim şi construcţii
Categories

Prescripția răspunderii pentru executarea

nelegală de lucrări de construcții Antrepriza

October 24, 2019 No Comments

Despre Blog

Despre Mine

Diverse

Evenimente

Închiriere şi comodat

Transferul proprietăţii şi alte acte de dispoziţie ale

proprietarului

Urbansim şi construcţii

Autoarea

In cazul în care se execută lucrări de construcţii fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor
acesteia, atât executantul cât și investitorul (inclusiv reprezentantul lor legal, dacă aceștia sunt persoane juridice)
sunt pasibili de răspundere contravențională, sau chiar de răspundere penală în acele cazuri în care este instituit un
regim special de protecție pentru zona sau construcția unde se execută respectivele lucrări.

De exemplu, riscul răspunderii penale survine atunci când se execută nelegal lucrări la monumente istorice, în zona de
protecție a unor monumente istorice, în zone construite protejate, lucrări la căile de comunicație de orice fel (inclusiv Andreea Secu
la drumuri forestiere), racorduri la rețele de utilități, lucrări de exploatare de suprafață, subterane sau acvatice, Avocat specializat în drept imobiliar
organizarea de tabere de corturi, căsuțe sau rulote.

1. Măsura des ințării lucrărilor de construcție și cea a încadrării lor în prevederile autorizației de construire.
Natura juridică
Arhiva

In cazul răspunderii contravenționale, sancțiunea principală aplicabilă este amenda, care poate varia între 1.000 și
100.000 RON. Suplimentar acesteia se poate dispune și luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile
May 2020
autorizaţiei sau, după caz, luarea măsurilor de des inţare a lucrărilor executate fără autorizaţie sau cu încălcarea
autorizaţiei.
March 2020

Deși Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii („Legea nr. 50/1991”) nu le
January 2020
reglementează în mod expres drept sancțiuni sau măsuri complementare, considerăm că această cali care rezultă în
primul rând din natura lor, aplicabilitatea lor ind condiționată, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 de October 2019
aplicarea în prealabil a sancțiunii amenzii (“Odată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit.
a) şi b) se dispune […], după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de des inţare a August 2019
lucrărilor […]”), dar și din dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. g) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravențiilor (“Ordonanța nr. 2/2001“) care, deși se referă doar la scenariul în care se construiesc clădiri întregi fără July 2019
autorizație ori cu încălcarea autorizației, cali că expres măsura des ințării lucrărilor și aducerii terenului la starea
inițială drept sancțiune contravențională complementară. May 2019

Coroborând astfel dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. g) din Ordonanța nr. 2/2001 cu cele ale alineatului următor (“[p]rin legi April 2019

speciale se pot stabili şi alte sancțiuni principale sau complementare.”) și cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr.
March 2019
50/1991, concluzia rească este că atât măsura des ințării lucrărilor neautorizate cât și cea a încadrării lucrărilor în
prevederile autorizației sunt sancțiuni contravenționale complementare.
Opinia de mai sus nu este totuși unanim împărtășită în practică, existând instanțe care consideră (în ciuda dispozițiilor
exprese ale art. 5 alin. (3) lit. g) din Ordonanța nr. 2/2001) că “[o]bligaţia des inţării lucrărilor efectuate fără autorizaţie nu
este o sancţiune complementară, ci o măsură administrativă pe care autoritatea locală o dispune în cazul constatării lipsei
autorizaţiei.” (Sentința Civilă nr. 14193 pronunțată de Judecătoria Constanța la data de 18.12.2017 menținută în apel
prin Decizia nr. 1465/2018 din 26-sep-2018 pronunțată de Tribunalul Constanța).

In cazul în care fapta se cali că drept infracțiune, sancțiunea principală aplicabilă este e închisoarea de la 3 luni la 1
an, e amenda penală care, potrivit Codului penal, se stabilește prin sistemul zilelor-amendă și poate varia în acest caz
între 120 și 240 zile amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă ind cuprinsă între 10 lei şi 500 lei. Prin
urmare, minimul amenzii penale este de 1.200 RON iar maximul – de 120.000 RON.

Față de dispozițiile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, și instanța penală, prin hotărârea prin care soluționează
fondul cauzei, poate dispune aplicarea unor pedepse complementare – aceleași ca și sancțiunile contravenționale
complementare (i.e. luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile autorizației sau de des ințare a lucrărilor
executate fără autorizație sau cu încălcarea autorizației).

Așa cum am arătat și cu alte ocazii[1], spre deosebire de măsura des ințării lucrărilor și de cea a încadrării acestora în
prevederile autorizației, care au un evident caracter punitiv, ind, din punct de vedere al naturii lor juridice, măsuri
complementare sancțiunii principale a amenzii respectiv pedepsei principale a închisorii sau amenzii, menținerea
lucrărilor executate nelegal reprezintă un act de clemență din partea autorității, prin care se asigură ocrotirea
interesului privat al contravenientului, însă doar în subsidiar, în măsura în care prin aceasta nu se aduce atingere
interesului public.

Prin urmare, în opinia noastră, împlinirea termenului de prescripție a răspunderii contravenționale sau penale, nu
aduce atingere nici dreptului titularului unui drept real asupra construcției nelegale de a obține intrarea în legalitate
printr-o autorizație de construire emisă post factum și nici prerogativei autorității de a aplica această măsură
independent de amenda contravențională, respectiv prerogativei instanței penale de a o aplica independent de
pedeapsa închisorii sau amenzii penale, sub condiția ca cerințele prevăzute de Norma Metodologică a aplicare a Legii
nr. 50/1991, aprobată prin Ordinul Ministrului Dezvoltării şi Locuinţei nr. 839/2009.

2. Prescripția aplicării măsurilor complementare reglementate de Legea nr. 50/1991

In ambele cazuri de răspundere – atât contravențională cât și penală – termenul de prescripție a răspunderii este de 3
ani, conform art. 31 din Legea nr. 50/1991 (“Dreptul de a constata contravențiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26
se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei“) și respectiv art. 154 alin. (1) lit. e) din Codul penal (“Termenele de
prescripţie a răspunderii penale sunt: […] e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte un an sau amenda.”).

In materie contravențională, nici legea specială (i.e. Legea nr. 50/1991) și nici reglementarea-cadru în

materie contravenţională (i.e. Ordonanța nr. 2/2001) nu stabilesc vreun termen expres în care se prescrie aplicarea
unei sancţiuni complementare, Legea nr. 50/1991 vorbind de prescripția dreptului de a constata contravenţiile şi de a
aplica amenda contravențională, însă omițând să se refere expres și la prescripția dreptului de a aplica sancțiunile
complementare.

In ciuda ambiguității textului din Legea nr. 50/1991 și pornind de la dispozițiile art. 5 alin. (7) din Ordonanța 2/2001
(“[p]entru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe
sancţiuni complementare”), în literatura de specialitate s-a arătat că, atât timp cât o sancțiune complementară nu poate
aplicată decât pe lângă una principală, prescripția aplicării sancțiunii principale va atrage automat și imposibilitatea
aplicării sancțiunii complementare[2].

In același sens s-au pronunțat și unele instanțe judecătorești, reținând că “prescripţia aplicării sancţiunii
contravenţionale invocată de petent este un viciu ce afectează în întregime legalitatea procesului-verbal atacat” sens în care
petentul a fost exonerat atât de plata amenzii contravenționale cât și de executarea măsurii complementare a aducerii
terenului la starea iniţială sau a obţinerii autorizaţiei de construcţie în termen de 90 de zile[3].

In ce privește răspunderea penală, aceasta este înlăturată cu totul în cazul în care survine prescripția, potrivit art. 153
alin. (1) din Codul Penal (“Prescripţia înlătură răspunderea penală“), nemaiputând aplicate, prin urmare, nici pedepsele
principale și nici cele complementare.

In concluzie, atât în materie contravențională cât și în materie penală, împlinirea termenului de prescripție pentru
aplicarea sancțiunii principale a amenzii, respectiv a pedepsei principale a amenzii sau închisorii, atrage și
imposibilitatea aplicării măsurii complementare a des ințării construcțiilor sau, după caz, a încadrării acestora în
prevederile autorizației de construire.

3. Începutul termenului de prescripție a răspunderii în reglementarea Legii nr. 50/1991

Pentru că fapta de a executa nelegal lucrări de construcție nu se consumă printr-un singur act de executare, ci este
continuă, termenul de prescripție curge de la data încetării săvârșii faptei, așa cum rezultă, pe de o parte din art. 13
alin. (2) din Ordonanța nr. 2/2001 în ce privește răspunderea contravențională, și pe de altă parte din art. 154 alin. (2)
din Codul penal, în ce privește răspunderea penală.
Referitor la prescripția răspunderii contravenționale pentru executarea de lucrări de construire cu încălcarea
prevederilor Legii nr. 50/1991, în practica instanțelor judecătorești nu există unanimitate în legătură cu momentul de
la care termenul de prescripție începe să curgă.

Deși există și o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2000 (i.e. Decizia nr. VII/20.11.2000)
pe calea recursului în interesul legii într-o problemă adiacentă, în care instanța supremă a statuat că “[î]n cazul
constructiilor in curs de executare data savarsirii faptei este data constatarii contraventiei, iar in cazul constructiilor nalizate
fapta se considera savarsita la data terminarii constructiei”, aceasta nu a reușit să pună punct controverselor născute în
practică, rămânând neclar sensul sintagmei “terminarea construcției“.

Controversele legate de sensul noțiunii pornesc de la dispozițiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 potrivit cărora
“[c]onstrucțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au
efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră nalizate”.

Problematica a făcut recent obiectul unei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Deși sesizarea a fost respinsă prin Decizia Înaltei Curți
de Casație și Justiție nr. 36/2019 (Publicată în M. Of. Partea I nr. 742 din 11.09.2019) pentru lipsa caracterului de
noutate, decizia este extrem de utilă pentru practicieni întrucât sumarizează orientările contradictorii (și argumentele
care le însoțesc) ale instanțelor noastre: (i) una minoritară în sensul că acesta nu curge în lipsa procesului-verbal de
recepție la terminarea lucrărilor și (ii) una majoritară în sensul în care acesta curge de la data încetării efective a
lucrărilor de construire, indiferent dacă există sau nu recepție la terminarea lucrărilor.

Pentru identitate de rațiune, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii pentru
executarea de lucrări de construire fără autorizație ori cu încălcarea autorizației va același atât în cazul răspunderii
penale cât și în cazul răspunderii contravenționale, respectiv, așa cum vom arăta – data nalizării efective a lucrărilor.
Prin urmare, concluziile analizei de mai jos, grefate pe soluții ale instanțelor de contencios administrativ, se vor aplica
mutatis mutandis și atunci când fapta se cali că drept infracțiune.

Opinia 1: termenul nu curge fără recepție

Orientarea minoritară a instanțelor, sumarizată în corpul Deciziei ICCJ nr. 36/2019 este în sensul că, atât timp cât
nalizarea construcției nu a fost constatată printr-un proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, termenul de
prescripție a dreptului de a constata contravențiile și de a aplica amenzile începe să curgă abia de la data la care
autoritatea competentă a constatat comiterea faptei, chiar dacă faptic, lucrările de construire au fost nalizate cu mai
mult de 3 ani înainte.

Aceste instanţe[4] consideră că, în lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor termenul de prescripţie
a răspunderii contravenţionale nu ar începe să curgă, întrucât Legea nr. 50/1991 prevede că acesta curge de la „data
săvârşirii faptei”, respectiv – în opinia acestor instanţe – data terminării lucrărilor de construcţie, „situaţie însă ce nu se
reduce la faptul material al încetării actelor de construire, ci presupune şi recepţia lucrărilor de construire”.

Această concluzie (criticabilă din punctul nostru de vedere) rezultă din coroborarea art. 37 alin. (5) din Legea nr.
50/1991:

“Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au
efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră nalizate”

cu prevederile art. 31 din Legea nr. 50/1991:

“Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data
săvârşirii faptei.”

și cu prevederile art. 13 alin. (2) din Ordonanța 2/2001:

“În cazul contravenţiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârşirii faptei. Contravenţia este
continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.”

Cu alte cuvinte, în această opinie se pune un semn de egalitate între nalizarea construcției, în sensul de bun imobil, şi
nalizarea activității de construire, în ciuda faptului că cele două momente sunt distincte: pot exista situații în care
recepția la terminarea lucrărilor, care marchează nalizarea construcției, are loc deşi nu toate lucrările de construire
au fost executate (d.e. se mai pot executa lucrări de importanță redusă care nu împiedică recepția), la fel cum în alte
cazuri este posibil ca recepția să aibă loc ulterior nalizării efective a lucrărilor de construire.

In realitate, scopul art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 invocat ca argument principal în susținerea acestei opinii este
cu totul altul decât acela de a marca momentul nalizării construcției.

Scopul articolului este mai degrabă unul sancționatoriu întrucât, cali când construcția drept ne nalizată, este
împiedicată înscrierea acesteia în cartea funciară, excluzând-o astfel din circuitul civil, ceea ce ar lăsa art. 31 din Legea
nr. 50/1991 fără efect.

Opinia 2: termenul curge de la data nalizării efective a lucrărilor de construire

Orientarea majoritară a instanțelor, la a căror opinie ne raliem, este în sensul că termenul de prescripție de 3 ani curge
de la data terminării faptice a lucrării sau de la data la care autoritatea competentă trebuia să cunoască edi carea
construcției fără autorizație de construire (potrivit dispozițiilor legale privind disciplina în construcții), indiferent dacă
nu există recepție la terminarea lucrărilor.

Aceste instanţe[5], apreciază că termenul de prescripție începe să curgă de la data nalizării activității de construire,
interpretare care, din punctul nostru de vedere, este compatibilă atât cu art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 cât şi cu
art. 13 alin. (2) din Ordonanța 2/2001 citate mai sus.

A admite contrariul ar însemna a transforma răspunderea contravențională, în majoritatea covârșitoare a cazurilor,

într-o instituție imprescriptibilă pentru că, în lipsa autorizației de construire, nu se poate încheia procesul-verbal de
recepție la terminarea lucrărilor, deci nici lucrările nu se vor considera nalizate, astfel încât termenul de prescripție
nu poate începe să curgă.

Deși preferabilă în raport cu prima, nici această opinie nu este la adăpost de critici mai ales din perspectiva
di cultăților de stabilire/ probare de către autoritatea de control care aplică sancțiunea contravențională a datei la
care s-au nalizat lucrările de construire, atunci când lucrările de construire nelegale se execută la adăpost de ochii
autorităților.

Luând exemplul frecvent întâlnit în practică al proprietarului unei construcții care execută lucrări de amenajare în
interior fără autorizație de construire, în cheia acestei a doua interpretări, concluzia la care se ajunge în mod inevitabil
este că, cu puțină discreție la momentul executării lucrărilor, executantul și/ sau bene ciarul lucrării poate eluda
relativ ușor sancțiunile prevăzute de Legea 50/1991. Aceasta întrucât autorității de control îi va di cil să determine
data la care a fost săvârșit ultimul act de executare a lucrărilor, în lipsa unor probe concludente, cum ar putea
reclamații ale vecinilor, înregistrări video, constatări personale ale agentului constatator, etc.

Dacă data ultimului act de executare a lucrărilor de construcție nu poate determinată, prezumția de nevinovăție
aplicabilă și în domeniul dreptului administrativ ar trebui să îl salveze pe executant și/ sau bene ciar de la aplicarea
sancțiunilor contravenționale, respectiv atât a sancțiunii principale a amenzii cât și a măsurilor complementare care se
dispun doar împreună cu amenda (i.e. încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației sau, după caz, des ințarea
lucrărilor executate fără autorizație de construire sau cu încălcarea autorizației de construire).

5. Termenul limită în care poate invocată prescripția răspunderii contravenționale prevăzute de Legea nr.
50/1991

Limitându-ne analiza din prezenta secțiune la sfera răspunderii contravenționale, practica majoritară a instanțelor
noastre legată de invocarea prescripției răspunderii este în sensul că aceasta se poate face numai într-un cadru
procedural bine de nit, respectiv pe calea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei formulată conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, în termen de 15 zile de la data înmânării sau
comunicării acestuia:

“Împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se poate face plângere în termen de 15 zile de la
data înmânării sau comunicării acestuia. Plângerea suspendă executarea sancţiunii amenzii, dar nu suspendă măsura de
oprire a executării lucrărilor, dispusă o dată cu aplicarea sancţiunii contravenţionale în condiţiile art. 28 alin. (1) şi ale art. 29
alin. (2). De asemenea, plângerea nu suspendă măsura des inţării în condiţiile art. 33 alin. (1) a lucrărilor de construcţii
executate fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor sau
comunelor ori a construcţiilor, lucrărilor şi amenajărilor cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparţinând domeniului
public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor al căror termen prevăzut prin autorizaţie este expirat,
dispusă în condiţiile art. 28 alin. (1).”

Ca regulă, se consideră că viciile de legalitate ale procesului-verbal de contravenție, inclusiv cele legate de împlinirea
termenului de prescripție, nu pot invocate în lipsa unei plângeri contravenționale contra procesului-verbal,
formulată în termen, procesul-verbal bucurându-se de prezumția de validitate şi veridicitate[1].

Prescripția răspunderii contravenționale nu poate , prin urmare, invocată direct în cadrul litigiilor inițiate de
autoritățile locale pentru încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau pentru des inţarea construcţiilor
nelegale, în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991:

“In cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor
dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat
sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a)          încadrarea lucrărilor în prevederile
autorizaţiei; b)          des inţarea construcţiilor realizate nelegal.”

În practică însă, prescripția răspunderii contravenționale se invocă de foarte multe ori tardiv, ca apărare în astfel de
acțiuni formulate de autoritățile locale.

În multe din aceste situații, neatacarea de către contravenient a procesului verbal de contravenție este chiar
deliberată. Mai precis, atunci când, prin procesul-verbal, se dispune (complementar amenzii) măsura intrării în
legalitate, pe care contravenientul nu are interesul să o conteste, acesta cade în capcana acestei clemențe și, în tot
efortul de a se conforma cerinței de a obține autorizația pentru a intra în legalitate, omite să invoce prescripția
răspunderii contravenționale în termenul de 15 zile prevăzut de lege.   

Ceea ce contravenienții pierd din vedere în astfel de situații este că decizia  de menţinere a lucrărilor nelegal executate
dispusă prin procesul-verbal de contravenție are doar caracter provizoriu, condiţionată, prima facie, de încadrarea
aparentă a lucrărilor în parametrii urbanistici, în conformitate cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991:

”Decizia menţinerii sau a des inţării construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor
acesteia se va lua de către autoritatea administraţiei publice competente, pe baza planurilor urbanistice şi a regulamentelor
aferente, avizate şi aprobate în condiţiile legii, sau, după caz, de instanţă. Pentru lucrări ce se execută la clădirile prevăzute la
art. 3 lit. b) este necesar avizul Ministerului Culturii şi Cultelor.”

Măsura se de nitivează abia ulterior, sub condiţia (rezolutorie) a îndeplinirii tuturor cerinţelor legale pentru
eliberarea autorizaţiei pentru intrarea în legalitate, dar acesta nu va un demers automat, autoritatea locală
competentă să emită autorizaţia având în continuare o marjă de apreciere legată de îndeplinirea cerinţelor legale
pentru autorizare.

Principala explicație este că abia la momentul depunerii documentaţiei pentru autorizare, autoritatea poate stabili în
deplină cunoştinţă de cauză dacă lucrările sunt întru totul compatibile cu planurile de urbanism şi cu regulamentele
aferente şi dacă respectă cerinţele de calitate şi siguranţă în construcţii, respectiv dacă sunt îndeplinite atât cerințele
prevăzute de art. 7 alin. (9) din Legea nr. 50/1991 cât şi cerinţele suplimentare prevăzute de Normele de aplicare a
Legii nr. 50/1991 pentru eliberarea autorizaţiei pentru intrarea în legalitate[2].

Concluzia rezultă inclusiv din interpretarea gramaticală a alin. (3) al art. 59 din Normele de aplicare a Legii nr.
50/1991:

„În situaţia în care construcţia realizată fără autorizaţie de construire întruneşte condiţiile urbanistice de integrare în cadrul
construit preexistent, autoritatea administraţiei publice locale competente poate proceda la emiterea unei autorizaţii de
construire în vederea intrării în legalitate.”

Indiferent de eventuala dispunere, odată cu amenda contravențională, a intrării în legalitate prin procesul-verbal de
constatare și sancționare a contravenției, cel sancționat după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii va
avea un serios interes să conteste procesul-verbal în termenul de 15 zile prevăzut de lege.

Dacă nu o va face și emiterea autorizației pentru intrarea în legalitate va ulterior refuzată de autoritatea locală
competentă, în etapa litigioasă care va urma conform art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, cel sancționat nu va mai
putea invoca prescripția răspunderii contravenționale, instanța putând astfel dispune des ințarea lucrărilor executate
nelegal sau, după caz, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației.

În acest sens, prin Decizia nr. 829 din 2 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă, s-
a reținut că:

“Textul art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, invocat de recurent în justi carea prescripţiei dreptului la acţiune, este
inaplicabil în speţă, deoarece el reglementează prescripţia de 2 ani pentru dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica
amenzile contravenţionale, deci pentru o altă situaţie juridică decât cea dedusă judecăţii în prezentul litigiu. Prescripţia de 2
ani prevăzută de art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, nu are nici o relevanţă în acţiunea de demolare a construcţiilor
realizate nelegal, ea având relevanţă şi ind, de altfel, valori cată de recurent în cadrul plângerii contravenţionale, ca motiv
de nelegalitate a constatării contravenţiei şi a măsurilor accesorii acesteia, numai că o asemenea apărare nu a fost primită de
instanţa legal sesizată cu soluţionarea plângerii.”

În același sens, prin Decizia nr. 1060A din 05.11.2009, Tribunalul București a reținut următoarele:

“Toate susţinerile apelantului de la motivul unu de apel, în sensul că dreptul de a se constata contravenţie era prescris la data
încheierii procesului verbal şi pe cale de consecinţă este prescris şi dreptul de a se cere des inţarea lucrărilor executate sunt
neîntemeiate şi irelevante în speţa dedusă judecăţii, întrucât pârâtul putea invoca prescripţia dreptului de a se constata
contravenţia numai în cadrul procedurii plângerii împotriva procesului verbal de contravenţie şi nicidecum în cadrul prezentei
acţiuni care are un alt obiect. Aşadar, prescripţia dreptului d e a se constata contravenţia este o chestiune care ţine de
legalitatea procesului verbal d e contravenţie şi care se poate invoca numai prin procedura plângerii împotriva procesului
verbal de contravenţie, procedură pe care pârâtul nu a exercitat-o, astfel încât procesul verbal de contravenţie se bucură de
prezumţia de validitate şi de adevăr. În cadrul prezentei acţiuni, tribunalul nu are nici o posibilitate de a veri ca legalitatea
procesului verbal de contravenţie pentru că nu acesta este obiectul acţiunii, ci trebuie să veri ce doar legalitatea măsurii de
des inţare a lucrărilor executate, deci legalitatea aplicării dispoziţiilor art.32 din Legea nr.50/1991 şi nicidecum a
dispoziţiilor referitoare la prescripţia dreptului de a constata contravenţia.”

Ținând cont de termenul scurt (i.e. 15 zile) stabilit de lege pentru formularea plângerii contravenționale și de
conținutul înșelător pe care îl poate avea uneori procesul-verbal de contravenție atunci când dispune intrarea în
legalitate, vom analiza într-un episod ulterior  în ce măsură este compatibilă abordarea ilustrată prin exemplele de mai
sus din practica instanțelor noastre cu cerințele Convenției Europene a Drepturilor Omului din perspectiva protecției
proprietății și dreptului la un remediu efectiv.

[1] Decizia Tribunalului București Secția a IV-a Civilă nr. 1060A/05.11.2009; Decizia Tribunalului București Secția a
IV-a Civilă nr. 3789 A/16.11.2017; Decizia Tribunalului Vaslui nr. 358 A/29.03.2018; Decizia Tribunalului Constanța
nr. 499/14.03.2019; Sentința civilă a Judecătoriei Constanța nr. 14193/18.12.2017.

[2] A se vedea în acest sens Decizia nr. 44/2017 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova –
Secția contencios administrativ și scal, în Dosarul nr. 7.461/63/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

6. Concluzii:

Termenul de prescripție în care persoana care a executat lucrări fără autorizație de construire sau cu încălcarea
autorizației poate trasă la răspundere este de 3 ani, e că fapta se cali că drept contravenție, e drept infracțiune.

Sunt supuse prescripției, simultan cu sancțiunea principală a amenzii contravenționale, respectiv a pedepsei închisorii
sau amenzii penale, și măsurile complementare prevăzute de Legea 50/1991 – des ințarea lucrărilor nelegal
executate sau încadrarea lor în prevederile autorizației de construire.

Intrarea în legalitate, ca măsură de clemență a menținerii lucrărilor executate nelegal, nu are natura juridică a unei
sancțiuni/ pedepse complementare, motiv pentru care aceasta nu este supusă prescripției, astfel încât proprietarul
construcției nelegale poate obține oricând intrarea în legalitate iar autoritatea o poate dispune oricând, independent
de aplicarea amenzii, sub condiția ca cerințele prevăzute de Norma Metodologică a aplicare a Legii nr. 50/1991,
aprobată prin Ordinul Ministrului Dezvoltării şi Locuinţei nr. 839/2009, să e îndeplinite.

In practica instanțelor judecătorești nu există unanimitate în legătură cu momentul de la care termenul de prescripție
a răspunderii instituite de Legea nr. 50/1991 începe să curgă, conturându-se două opinii divergente: (i) una minoritară
în sensul că acesta nu curge în lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și (ii) una majoritară în
sensul în care acesta curge de la data încetării efective a lucrărilor de construire, indiferent dacă există sau nu recepție
la terminarea lucrărilor.

Ne raliem acestei a doua opinii exprimate în practica instanțelor, deși nici aceasta nu este la adăpost de critici, mai ales
din perspectiva di cultăților de stabilire/ probare de către autoritatea de control a datei la care s-au nalizat lucrările
de construire.

Invocarea prescripţiei răspunderii contravenționale prevăzute de Legea nr. 50/1991 se poate face numai prin
plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, formulată în termen de 15 zile de
la data înmânării sau comunicării acestuia.

[1] A se vedea articolul cu titlul “Consideraţii privind intrarea în legalitate a construcţiilor neautorizate sau executate cu
încălcarea autorizaţiei de construire. Partea I – Autorizarea intrării în legalitate” publicat pe blog-ul profesional al autoarei
și pe juridice.ro și disponibil la următoarele linkuri: (i) http://andreeasecu.ro/index.php/2019/03/15/regimul-juridic-
al-unor-bunuri-apartinand-regiilor-autonome-si-societatilor-comerciale-cu-capital-de-stat-in-contextul-legislativ-
actual/ș ; (ii) https://www.juridice.ro/627346/consideratii-privind-intrarea-in-legalitate-a-constructiilor-
neautorizate-sau-executate-cu-incalcarea-autorizatiei-de-construire-partea-i-autorizarea-intrarii-in-legalitate.html.

[2] In acest sens – O. Podaru – Dreptul amenajării teritoriului, al urbanismului și al construirii – Vol. IV – Un deznodământ
nefericit: des ințarea construcțiilor – Ed. Hamangiu 2015, p. 121.

[3] Judecătoria Alexandria – Sentința Civilă nr. 3342/09.09.2013.

[4] Tribunalul Prahova – Decizia nr. 1294 din 29.09.2011. A se vedea și celelalte hotărâri menționate în paragraful 37
al Deciziei ICCJ nr. 36/2019.

[5] Judecătoria Bistriţa, Sentinţa civilă nr. 10184/2014, de nitivă prin decizia nr. 746 din 5 noiembrie 2015 a
Tribunalului Bistrița Năsăud; Tribunalul București – Decizia nr. 1284/02.03.2016; Curtea de Apel Cluj Napoca –
Decizia pronunţată la data de 25.02.2010 în recurs împotriva Deciziei Tribunalului Cluj nr. 644/A din 25.11.2009. A se
vedea și celelalte hotărâri menționate în paragraful 30 al Deciziei ICCJ nr. 36/2019.

[6] Decizia Tribunalului București Secția a IV-a Civilă nr. 1060A/05.11.2009; Decizia Tribunalului București Secția a
IV-a Civilă nr. 3789 A/16.11.2017; Decizia Tribunalului Vaslui nr. 358 A/29.03.2018; Decizia Tribunalului Constanța
nr. 499/14.03.2019; Sentința civilă a Judecătoriei Constanța nr. 14193/18.12.2017.

contraventie desfiintare lucrari legea50/1991 nerespectare autorizatie de construire prescriptie

    

Previous Post Next Post

Alte articole pe aceeași temă

May 25, 2019 August 2, 2019 April 8, 2019

Des intarea constructiilor
executate nelegal. Este sau nu
obligatorie autorizatia de
des intare?
Noutăți legislative. Termenul de
prescripție în care pot atacate
hotărârile de aprobare a
documentațiilor de amenajare a
teritoriului și de urbanism
RIL admis: recunoaşterea pe cale
judiciară a dobândirii dreptului
de proprietate asupra
construcţiilor edi cate nelegal
ca efect al accesiunii nu este
posibilă

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required elds are marked *

Comment

Name *

Email *

Website

Save my name, email, and website in this browser for the next time I comment.

Post Comment

Vreti sa a ati cand postez articole noi? Completati va rog adresa de mail*

Subscribe

Blog Despre Invitaţi Evenimente Contact  

Blog independent de disecție juridică