CURS DE BIOFIZICĂ 163

TEHNICI FIZICE FOLOSITE ÎN IMAGISTICA MEDICALĂ

1. Introducere
2. Tehnici bazate pe utilizarea radiaţiilor X (Roentgen)
3. Tomografia computerizată cu radiaţii X
4. Tomografia computerizată RMN
5. Tehnici bazate pe utilizarea izotopilor radioactivi
5.a. Scintigrafia
5.b. Tomografia prin emisie de pozitroni
6. Ecografia
7. Termografia

1. Introducere
Imagistica medicală permite obţinerea unor informaţii privind starea organismului, pe
baza interpretării unor imagini ale corpului omenesc obţinute în urma interacţiunii acestuia cu
anumiţi factori fizici sau în urma emisiei unor radiaţii de către acesta. Imaginile respective se
construiesc folosind anumite tehnici speciale, fiecare dintre aceste tehnici având la bază
interacţiunea diferitelor ţesuturi cu un anumit factor fizic. În urma acestei interacţiuni, un
parametru al factorului fizic considerat va fi modificat. Prin convertirea în ultimă instanţă a
valorilor parametrului fizic în diferite grade de luminozitate, în culori sau tonuri de gri asociate
convenţional, se obţine o imagine a zonei investigate.
Dintre factorii fizici frecvent utilizaţi în imagistica medicală se pot menţiona: radiaţiile
X, câmpurile electromagnetice, radiaţiile ionizante emise de radioizotopi, ultrasunetele. Un loc
aparte îl ocupă termografia prin care sunt detectate radiaţiile infraroşii emise de corpul uman,
fără a aplica factori fizici din exteriorul acestuia.
Ca terminologie specifică domeniului, menţionăm pe aceea de tomografie. Imaginile
tomografice sunt imagini care pot fi obţinute cu oricare dintre factorii fizici menţionaţi anterior.
Caracteristica tehnicilor tomografice constă în posibilitatea de a obţine imagini pe secţiuni (gr.
"tomi" – secţiune) ale corpului. Odată aleasă secţiunea anatomică de investigat, aceasta este
împărţită (conceptual) în elemente de volum, numite voxeli (eng. "volume elements"),
vezi Fig.1.

Fig. 1 O secţiune anatomică în trei dimensiuni şi imaginea acesteia în două dimensiuni (adaptare după A.Popescu,
prezentare Curs Imagistică Medicală, UMF C. Davila Bucureşti)

De la fiecare voxel se obţine un semnal care reprezintă răspunsul la factorul fizic utilizat
(de ex. gradul de absorbţie a razelor X, etc). Semnalul provenit de la un voxel este detectat de
către un dispozitiv specific (un traductor), şi prin intermediul unui convertor analogo-digital este
introdus într-un calculator unde se reconstruieşte imaginea pe baza semnalelor primite de la toţi
voxelii. Fiecărui voxel îi corespunde un element de imagine digitală numit pixel (engl. "picture
element"). Elementele finale ale imaginii bidimensionale (2D) sunt ordonate într-o matrice, în
general pătratică, cu n linii şi n coloane, astfel încât numărul total de pixeli va fi n2. Fiecărui
element (punct al imaginii) i se asociază convenţional o anumită culoare sau nuanţă de gri şi un
164

grad de luminozitate şi este afişată astfel pe un ecran sau tipărită pe un film transparent
radiologic.
Tehnicile imagistice pot furniza informaţii anatomice (topografice) sau funcţionale în
funcţie de factorul fizic utilizat, timpul de achiziţie a datelor şi mecanismele de interacţiune cu
ţesutul respectiv.
De asemenea, foarte important de reţinut este faptul că aceste tehnici pot afecta starea de
sănătate a organismului. Ca principiu general, o tehnică este denumită „invazivă” dacă în timpul
examinării în interiorul corpului este introdus orice obiect material (substanţe, ace, etc) sau orice
tip de energie, indiferent de mod (raze X, unde radio, ultrasunete, etc). O tehnică imagistică
ideală ar trebui să fie non-invazivă şi foarte precisă. Deocamdată tehnicile non-invazive folosite
în prezent oferă o cantitate limitată de informaţii medicale, de aceea clinicienii sunt nevoiţi să
apeleze la tehnici imagistice minimal invazive sau invazive. Cele minimal invazive sunt
preferate (deoarece nu au impact semnificativ asupra sănătăţii dacă sunt folosite corect). Mai jos
sumarizăm gradul de invazivitate al tehnicilor folosite curent în practica medicală.

Invazivitate Procedura imagisitică

Tehnici invazive şi foarte invazive
Tehnici minimal invazive
Tehnici non-invazive
Tehnici bazate pe utilizarea radiaţiilor X (radiografia, radiografia cu
substanţe de contrast, CT)
Tehnici bazate pe utilizarea izotopilor radioactivi (scintigrafia, PET,
SPECT)
Imagistica RMN (Rezonanţă magnetică nucleară)
Imagistica ecografică
Termografia, Magnetoencefalografia

În cele ce urmează prezentăm succint tehnicile imagistice cele mai folosite.

2. Tehnici bazate pe utilizarea radiaţiilor X (Roentgen)

Radiaţiile X aparţin radiaţiilor electromagnetice ionizante, deci celor care au energii mai
mari de 12,4 eV şi lungimi de undă mai mici de 100 nm. Radiaţiile X pot fi produse prin
bombardarea unui material cu greutate atomică mare cu un fascicul de electroni acceleraţi. În
urma impactului cu atomii acestuia este posibilă generarea a două tipuri de radiaţii X, radiaţiile
X de frânare şi radiaţiile X caracteristice.
Radiaţiile X de frânare (Fig.2.a) apar în urma frânării electronilor în câmpurile
coulombiene ale atomilor ciocniţi şi spectrul lor energetic este un spectru continuu. Radiaţia X
caracteristică este rezultatul unor tranziţii energetice ale electronilor păturilor electronice ale
atomilor şi se produce astfel: electronii acceleraţi, de mare energie, pot smulge electroni din
păturile interioare ale atomilor; locurile rămase libere vor fi ocupate de către electroni de pe
nivelurile superioare, cu eliberarea diferenţei de energie sub formă de radiaţii X. Spectrul
radiaţiilor X caracteristice este un spectru discret (discontinuu).
În tehnicile imagistice se folosesc cu precădere radiaţiile X de frânare. Acestea pot fi
obţinute în tuburi de raze X de tip Coolidge. Un tub Coolidge constă dintr-o incintă vidată, din
sticlă, în interiorul căreia se găsesc doi electrozi, catodul emiţător de electroni şi anodul (numit
uneori şi anticatod) care accelerează electronii (vezi Fig 2.b). Catodul (K) este un filament
metalic, alimentat la tensiune joasă (Uh) şi care devine incandescent. El va emite electroni prin
efect termoelectronic şi aceştia sunt acceleraţi de către anod (A) aflat la o diferenţă de potenţial
Ua faţă de catod, de zeci de kilovolţi până la sute de kilovolţi (în funcţie de energia dorită a
radiaţiilor X). Pe anod este depus un strat de metal cu greutate atomică mare şi temperatură de
topire înaltă (ex. tungsten sau molibden). Energia cinetică a electronilor frânaţi de anod se
transformă în energia X a radiaţiilor emise (cu alte cuvinte aceasta depinde de tensiunea de
accelerare a electronilor). Procesul este foarte ineficient, doar o mică parte din energia
CURS DE BIOFIZICĂ 165

electronilor incidenţi se transformă în raze X, restul se pierde sub formă de căldură (de aceea
tuburile Coolidge trebuie să fie răcite cu circuite de răcire).

Fig. 2 a) Generarea radiaţiilor X de frânare. b) Schema funcţionării unui tub Coolidge (adaptare după
A.Popescu, prezentare Curs Imagistică Medicală, UMF C.Davila Bucureşti)

Radiaţiile X generate au o mare putere de pătrundere prin ţesuturile vii, astfel încât ele
nu pot fi complet oprite de către un corp, ci doar atenuate (absorbite parţial). Dacă un corp
prezintă regiuni care absorb radiaţiile în mod diferit, intensitatea fasciculului emergent de
radiaţii va diferi în funcţie de zona străbătută. Prin proiectarea pe un ecran fluorescent, zonele
mai dense vor apărea mai întunecate, iar cele mai puţin dense luminoase.
În cazul unui examen radiologic, absorbţia radiaţiilor X depinde de tipul de ţesut pe care
acestea îl întâlnesc. De exemplu, oasele absorb mai puternic decât ţesuturile moi. Dacă se
doreşte să se facă o distincţie între vasele de sânge şi ţesuturile înconjurătoare cu compoziţii
foarte apropiate, este necesară mărirea contrastului imaginii. În acest scop se administrează
pacientului pe cale orală sau se injectează substanţe care conţin elemente cu greutatea atomică
mare (de ex. bariu sau iod) înaintea expunerii la radiaţii X. Se poate apoi urmări mişcarea
agentului de contrast (baritat sau iodat) prin structurile interne ale corpului prin înregistrarea
unei succesiuni de radiografii. Substanţele chimice respective trebuie să îndeplinească simultan
mai multe condiţii: 1) să absoarbă eficient razele X; 2) să fie non-toxice, inerte (să nu
interacţioneze cu nici un mecanism fiziologic cunoscut); 3) să se poată elimina complet şi rapid
din organism.

3. Tomografia computerizată cu radiaţii X

Tomografia computerizată a fost introdusă în jurul anului 1970 şi a fost considerată unul
dintre progresele majore ale ştiinţelor medicale.
Tomografia în raze X (r.X) furnizează informaţii anatomice extrem de precise privind
poziţia ţesuturilor moi şi oaselor. Părţile principale ale unui tomograf cu r.X. sunt: sursa de
radiaţii, detectoarele şi instalaţia de prelucrarea computerizată a datelor pentru obţinerea
imaginii finale. Sursa de radiaţii X (un tub Coolidge) este mobilă, fiind plasată pe o şină
circulară pe care se poate roti (în sensul R) în jurul corpului pacientului (Fig.3).
Sursa (T) emite un fascicul colimat, sub formă de evantai, care poate iradia corpul din
mai multe direcţii. Radiaţiile X care au traversat secţiunea investigată cad pe o reţea de
detectoare (D) care înconjoară corpul pacientului. Detectoarele sunt, în general, cristale
scintilatoare care transformă radiaţia X în radiaţii luminoase. La rândul lor, radiaţiile luminoase
sunt traduse în semnal electric prin intermediul unor fotodiode sau fotomultiplicatoare. Semnalul
electric generat de detector va fi proporţional cu energia fasciculului de r.X. transmis. La o
rotire completă a sursei în jurul corpului pacientului se realizează câteva sute sau mii de
166

înregistrări care permit obţinerea câtorva sute de imagini, fiecare imagine fiind reprezentată în
calculator de către o matrice cu un număr de pixeli ce depinde de gradul de rezoluţie dorit.

Fig. 3 Componentele principale ale unui aparat computer-tomograf in raze X.

(Adaptare dupa Wikimedia Commons)

Fiecare înregistrare conţine informaţii privind coeficientul de atenuare pe câte o direcţie

spaţială în cadrul secţiunii, deci atenuarea totală depinde de atenuările produse de toţi voxelii din
ţesut aflat pe direcţia razei. Reprezentarea digitală a fiecărei imagini este stocată în memoria
calculatorului unde, prin prelucrarea imaginilor individuale, se construieşte imaginea finală.
Pentru a putea individualiza contribuţia unui voxel se folosesc algoritmi care stabilesc intersecţia
razelor ce străbat elementul de volum respectiv. Pentru prelucrarea digitală a imaginii, fiecărui
voxel i se asociază un număr tomografic (scala Hounsfield), iar luminozitatea punctului
(pixelului) corespunzător din imagine va fi proporţional cu acel număr (numărul tomografic se
calculează pe baza coeficienţilor de atenuare).

Tabel 1
Tip de ţesut Unităţi Hounsfield
Aer -1000
Apa 0
esuturi moi, muşchi + 40
Calcului + 100 - + 400
Oase + 1000

Numărul tomografic al apei este, prin definiţie, egal cu 0; ţesuturile care au un coeficient
de atenuare mai mic decât al apei au un număr tomografic negativ, iar cele cu un coeficient de
atenuare mai mare decât al apei au un număr tomografic pozitiv (Tabel 1). Calitatea imaginii
tomografice depinde de o serie de factori care ţin atât de parametrii tehnici ai înregistrării cât şi
de modul de prelucrare digitală. Prin înregistrările realizate în planul unei secţiuni se obţine o
imagine bidimensională. Pentru realizarea unei imagini tridimensionale, pacientul poate fi
CURS DE BIOFIZICĂ 167

translatat, astfel încât, în final sa fie asamblate datele obţinute pentru fiecare secţiune.
Actualmente se folosesc, de asemenea, instalaţii în care înregistrarea se face în spirală, fie prin
deplasarea pacientului în mod continuu, simultan cu iradierea, fie sursa de radiaţii X şi reţeaua
de detectoare se rotesc solidar în jurul corpului pacientului pe o traiectorie elicoidală. În acest
caz se folosesc algoritmi de prelucrare de alt tip decât în cazul înregistrării pe secţiuni distincte.

4. Tomografia computerizată RMN

Imagistica RMN (rezonanţă magnetică nucleară) a devenit una dintre cele mai puternice
tehnici minimal invazive, atât în diagnosticul clinic cât şi în cercetarea biomedicală.
Principiul metodei RMN
Anumite nuclee atomice au proprietăţi magnetice datorită faptului că sunt încărcate
electric şi că au o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe (posedă un moment magnetic de spin).

Fig. 4 a) aranjament aleator al momentelor magnetice nucleare. b) aranjament aliniat indus de un câmp magnetic
exterior. c) Mişcarea de precesie (mişcare circulară în jurul unui punct excentric, similară cu cea a unui titirez).

Magneţii nucleari sunt orientaţi haotic şi au o mişcare de agitaţie termică (Fig.4.a).

Plasaţi într-un câmp magnetic static, magneţii nucleari interacţionează cu acesta şi o parte din ei
se aliniază pe direcţia câmpului exterior, executând o mişcare de precesie în jurul acestei direcţii
(Fig.4.b,c). (Asupra magneţilor nucleari plasaţi în câmp magnetic se exercită un cuplu de forţe
care le imprimă o mişcare de precesie în jurul unei axe orientate pe direcţia câmpului magnetic.
Frecvenţa mişcării de precesie1 depinde de inducţia magnetică a câmpului şi se află în domeniul
de radiofrecvenţe, adică este de ordinul MHz).
Unul dintre nucleele care au proprietăţi magnetice este nucleul atomului de hidrogen
(protonul). Într-un câmp magnetic exterior o parte dintre magneţii nucleari se orientează pe
direcţia câmpului şi în acelaşi sens cu acesta (orientare paralelă), iar cealaltă parte se orientează
pe direcţia câmpului în sens opus (orientare antiparalelă). Pentru un câmp de 0.25 Tesla (2500
Gauss), la temperatura de 250C, este suficientă o diferenţă de 1 la 1 milion între cele două
populaţii pentru a da naştere unei magnetizări nete. În fapt, această magnetizare corespunde
energiei nivelului fundamental (este vorba de orientarea paralelă) al protonului în câmp
magnetic. Pentru a trece într-o stare excitată (orientare antiparalelă) protonul trebuie să
primească din exterior o energie proporţională cu frecvenţa mişcării de precesie. Această
frecvenţă se numeşte frecvenţă de rezonanţă.
Dacă asupra nucleelor aflate în câmp magnetic se trimite un puls de radiaţie
electromagnetică din domeniul de radiofrecvenţă, având frecvenţa egală cu cea a mişcării de
precesie, nucleele respective absorb energia prin rezonanţă electromagnetică şi trec pe un nivel
excitat (nivel permis din punct de vedere cuantic). În acest fel se modifică orientarea
momentelor magnetice nucleare în raport cu câmpul magnetic static.

1 Se mai numeşte şi frecvenţă Larmor (după fizicianul Joseph Larmor care a descris-o).
168

La întreruperea pulsului de radiofrecvenţă, nucleele excitate se dezexcită şi emit un

semnal cu aceeaşi frecvenţă ca şi cea absorbită (ecou), revenind la poziţia de aliniere în câmp.
Nucleele nu se dezexcită simultan, ci treptat, conform unei variaţii exponenţiale în timp
(relaxare exponenţială). Relaxarea este caracterizată prin timpii de relaxare longitudinală (timpul
după care magnetizarea pe direcţia paralelă cu câmpul revine la 0,63 din valoarea iniţială) şi
transversală (timpul după care magnetizarea pe direcţia perpendiculară pe câmp scade la 0,37
din valoarea de după excitare), timpi care diferă de la un tip de nucleu la altul şi chiar la acelaşi
tip în funcţie de substanţa chimică căreia îi aparţine. Nu numai timpii de relaxare, ci şi
frecvenţele de rezonanţă pentru diferite nuclee sau izotopi ale acestora diferă. De exemplu,
pentru un câmp de 0,1 T (1000 Gauss) frecvenţa de rezonanţă a protonilor este 4,2 MHz, iar a
fosforului 1,7 MHz. Această specificitate permite explorarea selectivă a diferitelor specii de
nuclee, prin utilizarea unor frecvenţe adecvate ale pulsurilor de radiofrecvenţă.

Fig. 5 Pacientul (P) este introdus într-un câmp electromagnetic intens (a). Un puls de unde radio (RF) este trimis
asupra corpului, iar semnalele radio re-emise de către nucleele atomice sunt înregistrate de un detector.

În materialele biologice există o serie de nuclee cu proprietăţi magnetice (1H, 13C, 23Na,
31 39
P, K). Cel mai abundent, însă, este protonul (nucleul de hidrogen) datorită conţinutului mare
în apă al organismului. De aceea, metoda RMN este în clinică una dintre metodele minimal
invazive de elecţie pentru studiul distribuţiei apei în sistemele biologice. De asemenea, metoda
RMN este intens folosită pentru studiul modificării în timp a concentraţiei unor molecule ce
conţin fosfor (ATP, CP, fosfatul anorganic din muşchi).
Din punct de vedere practic al desfăşurării unei înregistrării tomografice RMN, pacientul
este introdus într-o incintă în care se realizează un câmp magnetic uniform şi constant, creat de o
bobină supraconductoare răcită sub temperatura critică (Fig. 5.a).
Asupra regiunii corpului care trebuie investigată se trimite o succesiune de impulsuri de
radiofrecvenţă. Semnalele ecou emise după fiecare puls sunt înregistrate de către un detector
(Fig. 5.b) ca funcţii de timp. Semnalele sunt apoi analizate prin intermediul unei transformări
Fourier, obţinându-se astfel un spectru al acestora.

5. Tehnici bazate pe utilizarea izotopilor radioactivi

Aceste tehnici sunt rezervate de obicei situaţiilor în care se doreşte obţinerea unor
informaţii despre fiziologia şi fiziopatologia diverselor organe, de ex. activitatea glandelor
endocrine, activitatea sistemului nervos, etc. Aceste tehnici sunt foarte invazive, deoarece
presupun administrarea prealabilă a unor izotopi radioactivi (care emit radiaţii ionizante,
nocive); poziţia şi concentraţia acestora în diverse compartimente biologice este apoi
monitorizată în scop diagnostic şi imagistic.
CURS DE BIOFIZICĂ 169

5.a. Scintigrafia
Prin tehnica scintigrafică se poate evidenţia modul în care o substanţă radioactivă se
incorporează într-un ţesut, incorporare care depinde de caracteristicile fiziologice ale acestui
ţesut şi de eventualele modificări patologice pe care le prezintă. Substanţa radioactivă aleasă
(trasorul radioactiv) trebuie să prezinte specificitate pentru un anumit tip de ţesut (de exemplu
131
I are specificitate pentru ţesutul tiroidian, 201Tl are specificitate pentru ţesutul cardiac, 99Te
pentru ţesutul osos şi pulmonar, etc). De asemenea, izotopii aleşi trebuie să aibă un timp de
înjumătăţire efectivă cât mai mic, astfel încât să se evite iradierea îndelungată a organismului.
Sunt preferaţi în scintigrafie radionuclizi care emit radiaţii gamma de mică energie. Substanţa
radioactivă este administrată pacientului sub forma unor compuşi simpli, uşor disociabili,
înaintea înregistrării scintigrafice. Mărimea înregistrată este activitatea radioactivă care este
direct proporţională cu concentraţia izotopului în ţesut. Pentru a obţine o imagine
bidimensională a distribuţiei izotopului în zona investigată, aceasta va fi scanată punct cu punct
de către un detector de radiaţii.
Într-o instalaţie scintigrafică modernă detectorul de radiaţii este camera gamma (sau
camera de scintilaţie) (Fig. 6). Elementele principale ale camerei gamma sunt: colimatorul,
cristalele de scintilaţie, reţeaua de fotomultiplicatoare, analizorul de impulsuri şi monitorul.
Colimatorul are rolul de a proiecta pe cristalele scintilatoare radiaţiile provenite de la zona
investigată astfel încât să se asigure claritatea imaginii şi o cât mai bună rezoluţie. Colimatorul
este o placă groasă confecţionată dintr-un material care absoarbe puternic radiaţiile gamma,
tungsten sau plumb, străbătută de o reţea de canale cilindrice înguste (sute sau chiar mii), foarte
apropiate unele de celelalte. Canalele sunt separate prin septuri a căror grosime depinde de
energia radiaţei gamma folosite (de la zecimi de mm pentru radiaţii având energii de ordinul
keV până la câţiva mm pentru energii de ordinul MeV). Orientarea canalelor poate fi paralelă,
divergentă sau convergentă şi determină dimensiunile imaginii. Colimatorul permite trecerea
numai a radiaţiilor care sosesc pe direcţia canalelor, fotonii gamma care intră oblic fiind
absorbiţi de către septurile de plumb sau tungsten. Pentru a preîntâmpina riscul ca unii fotoni să
traverseze septurile, cu cât energia pe care o au este mai mare, cu atât grosimea septurilor
trebuie să fie mai mare. Există şi colimatoare cu un singur orificiu („pin-hole camera”), prin care
se obţine o imagine răsturnată a sursei. De obicei, o instalaţie scintigrafică este prevăzută cu mai
multe colimatoare permiţând astfel alegerea celui mai adecvat unei investigaţii date.

Fig. 6 Camera gamma. (Adaptare după Wikipedia) Fig. 7 Exemplu de scintigrafie tiroidiană, care
arată distribuţia concentraţiei de iod în cei doi
lobi tiroidieni (tonurile mai deschise reprezintă o
concentraţie mai mare).

Cristalele scintilatoare primesc radiaţiile care au trecut prin colimator şi au rolul de a

transforma energia fotonilor gamma în energie luminoasă. În ele se produc scintilaţii al căror
număr este proporţional cu numărul fotonilor absorbiţi şi a căror strălucire este proporţională cu
170

energia fotonilor absorbiţi. Reţeaua de fotomultiplicatoare, dispuse într-o structură hexagonală,

plasată în spatele cristalelor scintilatoare, are rolul de a transforma semnalul luminos în semnal
electric prin efect fotoelectric. Semnalele fotoelectrice au amplitudinea proporţională cu
strălucirea scintilaţiilor. Fotomultiplicatoarele emit, de asemenea, o pereche de semnale electrice
(respectiv pentru poziţiile pe orizontală şi verticală) care permit identificarea poziţiei fotonului
incident. În acest fel, fasciculele de electroni ce provin de la fotomultiplicator vor fi direcţionate
în tubul catodic al monitorului spre un anumit punct de pe ecranul fluorescent, pe care formează
imaginea scintigrafică (Fig. 7). Analizorul de impulsuri, situat între fotomultiplicatoare şi
monitor, permite trecerea numai a semnalelor provenite de la zona investigată, pe baza unei
analize spectrale a energiei fotonilor gamma incidenţi, astfel încât să poată fi decelate şi
înlăturate semnalele parazite. Aceste semnale parazite apar fie datorită fotonilor gamma
proveniţi din fondul natural de radiaţii, fie în urma interacţiunii fotonilor gamma cu materialul
străbătut. Imaginile scintigrafice sunt bidimensionale, dar se pot obtine şi imagini
tridimensionale sau secţionale (tomografice) folosind mai multe camere gamma care se rotesc în
jurul pacientului (tehnica poartă în acest caz numele de SPECT – Single-Photon Emission
Computed Tomography).
5b. Tomografia prin emisie de pozitroni (PET)
Tomografia prin emisie de pozitroni este, de peste 30 de ani, unul dintre instrumentele
cele mai sensibile de diagnostic medical, de studiu dinamic al metabolismului organismului
uman şi al activităţii cerebrale.

Fig. 8 Principiul PET. (Adaptare după Wikipedia)

În cazul utilizării acestei metode în diagnosticul medical, o primă etapă constă în

injectarea în corpul pacientului a unui trasor metabolic activ, respectiv o moleculă cu
semnificaţie biologică, marcată cu un izotop radioactiv emiţător de pozitroni (de exemplu: 11C,
13
N, 15O, 18F). În câteva minute de la injectare, substanţa marcată se acumulează în organele
ţintă, respectiv în zonele pentru care aceasta are cea mai mare afinitate. De exemplu, glucoza
marcată cu 11C (timp de înjumătăţire 20 min.) se acumulează în creier, locul în care glucoza este
utilizată ca sursă primară de energie.
Nucleele izotopilor folosiţi în PET sunt instabile şi au tendinţa de a trece într-o formă
stabilă prin dezintegrarea unui proton într-un neutron şi un pozitron. Un pozitron (antiparticula
electronului) are o viaţă foarte scurtă deoarece se ciocneşte cu un electron liber din apropiere
(din ţesut). Se produce reacţia de anihilare din care rezultă 2 fotoni γ (gamma), având fiecare o
energie de 0,514 MeV, care se îndepărtează unul de celălalt pe aceeaşi direcţie dar în sensuri
CURS DE BIOFIZICĂ 171

diametral opuse. Fotonii γ sunt detectaţi de către o pereche de detectoare, situate la 1800 unul
faţă de celălalt, care se rotesc solidar.
Prin intermediul unui circuit de coincidenţă (Fig. 8), se iau în consideraţie numai fotonii
detectaţi simultan (care provin de la aceeaşi reacţie pozitron+electron). După detectarea unui
număr foarte mare (sute de mii) de reacţii de anihilare, se calculează distribuţia emiţătorilor de
pozitroni prin procedee de reconstrucţie tomografică. Se poate reconstitui în acest mod o
imagine bidimensională a distribuţiei izotopului în ţesutul investigat (Fig. 9). Se pot realiza
reconstrucţii nu numai pentru secţiuni transversale, ci şi pentru secţiuni înclinate şi, de
asemenea, se pot realiza reconstrucţii tridimensionale.

Fig. 9 Imagini PET prezentând distribuţia radionulidului în diverse organe în scopul detectării tulburărilor
metabolice, inclusiv cancer. A. Detecţia cancerului pulmonar (2), cerebral (1); B. Distribuţia radionuclidului în (1)
rinichi, (2) vezica urinară (adaptat după https://medical-
dictionary.thefreedictionary.com/positron+emission+tomography)

Aplicaţiile clinice majore ale PET sunt legate în special de detecţia tumorilor cerebrale,
mamare, ale plămânului, inimii şi colonului. De asemenea, această metodă permite urmărirea
activităţii receptorilor unor neurotransmiţători, cum ar fi receptorii de dopamină (Fig. 10),
serotonină sau noradrenalină, datorită rezoluţiei în domeniul de concentraţii nanomolare,
domeniu caracteristic celor mai multe proteine receptoare din organism.

Fig. 10 Imagini PET care arată diferenţele între creierul normal şi creierul persoanelor cu diferite dependenţe.
Aceştia din urmă au mai puţini receptori pentru dopamină: 1- fumător, 2- alcoolic, 3 - obez, 4- cocainoman, 5 -
nefumător, 6,7,8 - normal (adaptat după https://en.wikipedia.org/wiki/File:PET_-_Human_Addiction.jpg).
172

6. Ecografia (Imagistica cu ultrasunete)

Ecografia este o metodă imagistică în timp real (se obţin cu uşurinţă imagini ale
structurilor în mişcare, de ex. cordul) (Fig.11 a)).

Fig. 11 Principiul ecografiei (Adaptare dupa prezentarea de curs de imagisitică, Biofizica,

A. Popescu, UMF C.Davila)

Ea este utilizată în scopul localizării unor suprafeţe de separaţie (S) din interiorul
ţesuturilor (de ex. fascii, capsule fibroase, septuri musculare, pereţi vasculari, etc.) pe baza
măsurării intervalului de timp dintre emisia unui puls ultrasonor (U) şi detecţia ecoului său (E)
produs prin reflexia pulsului pe suprafeţele respective. Prin măsurarea intervalului de timp dintre
pulsul emis şi cel detectat, se poate calcula distanţa dintre sursă şi suprafaţa studiată. Pulsurile
ultrasonore sunt emise şi detectate cu ajutorul unui cristal piezoelectric (CP). Aplicând un curent
electric alternativ pe cele două feţe ale cristalului (tăiate după anumite unghiuri) se obţin unde
ultrasonore. Undele reflectate determină în cristal vibraţii mecanice, în urma cărora între cele
două feţe ale cristalului apare o tensiune alternativă. Un acelaşi cristal este folosit atât pentru
producerea cât şi pentru recepţionarea ultrasunetelor.
Ultrasonografia Doppler. Dacă structura studiată este în repaus, frecvenţa undei
reflectate va fi identică cu aceea a undei emise. Dacă, însă, structura este în mişcare (ex.
hematiile), frecvenţa undei reflectate este mai mare sau mai mică decât cea a undei emise, în
funcţie de faptul că obiectul se îndepărtează sau se apropie de sursă. Modificarea frecvenţei este
funcţie de viteza de deplasare a obiectelor.

7. Termografia
Orice corp aflat la o temperatură mai mare decât 0 K emite energie sub formă de radiaţie
electromagnetică (datorită faptului că sarcinile electrice care compun corpul respectiv se află în
permanentă mişcare de agitaţie termică). Această radiaţie electromagnetică (fotoni cu diverse
lungimi de undă) se mai numeşte şi radiaţie termică. Corpul uman şi obiectele aflate la
temperaturi apropiate de acesta emit radiaţie electromagnetică în domeniul infraroşu.
Temperatura măsurată la suprafaţa corpului uman variază de la un punct la altul, în
special datorită afluxului diferit de sânge în diferitele zone ale ţesutului cutanat şi subcutanat.
Termografia este o tehnică prin care se obţin imagini ale distribuţiei valorilor de temperatură la
suprafaţa corpului şi care se bazează pe captarea radiaţiei infraroşii emise de corp (Fig. 12).
Termograful medical este un dispozitiv destinat să capteze radiaţia infraroşie emisă la un
moment dat de o suprafaţă limitată a corpului. Radiaţia captată este focalizată pe un detector,
după ce traversează în prealabil un filtru optic transparent numai pentru radiaţii infraroşii.
Detectorul (care trebuie menţinut la o temperatură mult mai mică decât cea a mediului ambiant)
produce semnale electrice având amplitudini proporţionale cu temperatura pielii din zona de
CURS DE BIOFIZICĂ 173

unde este emisă radiaţia captată. Aceste semnale sunt amplificate şi redate pe ecranul unui
monitor (zonele de temperatură mai mare sunt afişate cu tonalităţi mai deschise de culoare).

Fig. 12 Imagine termografică: A - simetrie termică normală, B - activitate vasculară semnificativă în sânul drept
indicând modificări fibrochistice (preluat din https://www.pinterest.com/michelangelo7/thermography-scanning/ )

Deoarece termograful detectează diferenţe de temperatură de ordinul a 0,1ºC, este necesar ca,
înainte de termografie, pacientul dezbrăcat să stea nemişcat 20 de minute la o temperatură de
circa 21ºC şi în absenţa curenţilor de aer, pentru ca datele obţinute să aibă semnificaţie
diagnostică. Se pot detecta, printre altele: tulburări de circulaţie sangvină periferică
(vasoconstricţia determină scăderea temperaturii locale, vasodilataţia o creşte), vascularizare
anormală (hipo- sau hiper-), localizarea proceselor inflamatorii (acestea au o temperatură mai
mare decât restul ţesuturilor).