Rolul mijloacelor de combatere biologică în cadrul

combaterii integrate
 I.INTRODUCERE

Combaterea biologică subliniează pe de o parte utilizarea conştientă a duşmanilor

naturali ai dăunătorilor, iar pe de altă parte a produşilor activităţii lor metabolice cu
scopul nu de a eradica, de a distruge toţi dăunătorii, ci numai de a regla densităţile
populaţiilor de dăunători.
Extinderea metodelor biologice de combatere a dăunătorilor este una dintre
direcţiile de perspectivă a dezvoltării protecţiei plantelor, mai ales pentru reducerea şi
eliminarea fenomenelor de poluare pe care le pot produce substanţele chimice.
În cadrul diferitelor ecosisteme naturale şi în agroecosisteme , între consumatorii
primari,(din care fac parte dăunătorii ) şi alte organisme se stabilesc raporturi variate
dintre care, rolul cel mai mare pentru combaterea biologică,îl au cele de prădătorism şi
parazitism.
Prin prădătorism se înţelege fenomenul de hrănire a unei specii pe seama alteia
într-o perioadă scurtă . Prădătorismul este răspândit la multe specii care se hrănesc cu
afide, acarieni etc.
Prin parazitism se înţelege fenomenul de hrănire a unei srecii pe seama alteia o
perioadă îndelungată, mai ales în interiorul organismului dăunător.
Multe dintre speciile de dăunători comunică între ele şi în cadrul aceleiaşi specii
pe diferite căi , comunicări care pot fi utilizate pentru manipularea populaţiilor.
Combaterea biologică a dăunătorilor se împarte în următoarele categorii:
- combaterea biologică cu ajutorul speciilor de animale ( zoofagi );
- combaterea biologică prin utilizarea microorganismelor:
-bacterii
-ciperci microscopice
-virusuri

- combaterea biologică prin autocidie

- combaterea biologică prin utilizarea substanţelor biologic active
 II.COMBATEREA CU AJUTORUL ZOOFAGILOR

Zoofagii sunt animale care se hrănesc cu alte animale şi în special cu dăunători.

Aceştia se aplică pe suprafeţe foarte mari în unele ţări, în special prin utilizarea viespiilor
parazite din genul Trichogramma.
În acest sens, se recomandă:
1. Introducerea şi aclimatizarea de paraziţi şi prădători – care este o
metodă eficace de combatere mai ales când zoofagii provin din alt continent. În zona
temperată în care se află şi ţara noastră, astfel de exemple sunt mai reduse ca număr, dar
reuşitele sunt spectaculoase şi această direcţie poate fi în continuare explorată. Metoda
este practicată mai ales în zonele calde şi în horticultură.
2. Combaterea naturală – poate fi utilizată prin păstrarea şi crearea de
condiţii favorabile înmulţirii prădătorilor şi paraziţiilor.
Pentru creşterea activităţii entomofagiilor se pot utiliza astfel de metode, cum
sunt: cultivarea de plante nectarifere, colonizarea unor păsări şi mai ales utilizarea de
atractanţi pentru entomofagi. Stropirea culturilor cu extracte de drojdii, diferiţi
aminoacizi, proteine, zaharuri, etc. poate duce la concentrarea multor entomofagi pe
plante; ceea ce contribuie la reducerea densităţilor de dăunători. Aceste metode
deocamdată nu au caracter tehnologic şi nu pot fi recomandate în practică.
O importanţă deosebită are cunoaşterea relaţiilor raportului numeric dăunători-
entomofagi, la care evoluţia dăunătorilor poate fi menţinută la un nivel scăzut sub pragul
economic de dăunare, de catre entomofagi. Pentru speciile dăunatoare secundare, acest
raport are o importanţă foarte mare, în timp ce pentru speciile dăunătoare principale dintr-
o cultură agricolă, importanţa este mai redusă.
3. Creşterea zoofagilor şi lansarea lor în culturi – este o direcţie deosebit
de fertilă pentru combaterea biologică.
Metodele elaborate pe această idee au un caracter tehnologic pronunţat şi pot fi
incluse în tehnologiile moderne pentru cultura plantelor de câmp.
 Cei mai importanţi entomofagi pentru combaterea biologică a dăunătorilor sunt
viespile zoofage din genul Trichogramma. Acestea, parazitînd ouăle dăunătorului au
avantajul că opresc de la început atacul, spre deosebire de paraziţii şi prădătorii larvelor
care acţionează după ce dăunătorul a început deja să se hrănească.
Pentru combaterea dăunătorilor au fost puse la punct şi alte tehnologii de
înmulţire în masă şi lansare în câmp.

III.COMBATEREA BIOLOGICĂ PRIN UTILIZAREA

MICROORGANISMELOR

Este o direcţie care se bazează pe utilizarea microorganismelor şi virusurilor

patogene specifice insectelor. Acestea produc îmbolnăvirea în masă a insectelor, mai ales
la densităţi mari şi după aceea mortalităţi ridicate.
Virusurile care cauzează îmbolnăvirea insectelor aparţin în special familiei
Baculoviridae. Acestea sunt specifice insectelor şi nu se întâlnesc la vertebrate.
Virusurile se dezvoltă numai în celulelor organismelor vii. Ele pot fi:
- citoplasmatice – când afectează citoplasma
- nucleare – când afectează nucleul
- poliedridrice – produc aşa numitele poliedroze
Se cunosc peste 300 de specii de virusuri entomopatogene care pot produce
epizotii devastatoare în special la populaţiile unor lepidoptere defoliatoare,
acarieni.Au fost produse mai mult preparate virale care se aplică în cadrul
sistemelor de combatere integrată a dăunătorilor.
Bacteriile entomopatogene au un rol mai mare în reducerea populaţiilor de
dăunători. Acestea aparţin îndeosebi familiilor Pseudomonadaceae,
Enterobacteriaceae şi Bacillaceae.
Cea mai largă aplicabilitate în practica protecţiei plantelor cu
microorganisme entomopatogene o constituie utilizarea preparatelor pe bază de
Bacillus thuringiensis.
Bacillus thuringiensis este o bacterie entomopatogenă care se poate cultiva
pe medii nutritive în instalaţii speciale.
 Ciupercile entomopatogene produc epizootii la lăcuste, ploşniţe, gândaci, etc. şi se
cunosc peste 530 de astfel de specii de ciuperci. Acestea se pot răspândii prin spori şi pot
rezista în condiţii nefavorabile timp îndelungat. Pătrund în organism fie prin tegument,
fie prin tubul digestiv.
Dintre ciupercile entomopatogene aparţinând clasei Zygomicetes cele mai
importante specii aparţin familiei Entomophthoraceae.
Prin cultivare pe medii nutritive se pot obţine preparate active faţă de insectele
dăunătoare.
Protozoarele entomopatogene produc dereglari morfofiziologice şi în final
moartea insectelor pe care le parazitează.
Nematozii paraziţi pot fi utilizaţi pentru combaterea multor dăunători de sol având
sute de insecte gazdă.

IV.COMBATEREA BIOLOGICĂ PRIN AUTOCIDIE

( METODA GENETICĂ)

Autocidia sau metoda genetică se bazează pe ideea autodistrugerii speciei

dăunătoare dar cu ajutorul unor măsuri aplicate de om. Prin aceasta la o parte din
populaţia dăunătorului se slăbeşte capacitatea de înmulţire sau se reduc alte funcţii
importante pentru înmulţire şi se lansează după aceea în natură. În acest scop se folosesc
indivizi sterilizaţi sau cu gene letale ori cu potenţial scăzut de înmulţire, insecte
transmiţătoare de boli, etc. Prin împerecherea acestor indivizi cu cei din natură se obţine
o descendenţă neviabilă sau lipsită de descendenţi.
Sterilizarea reprezintă o modalitate de diminuare a populaţiilor unei specii
dăunătoare în urma efectelor sterilizante. Indivizii sterilizaţi prezintă o diminuare a
capacităţii de înmulţire şi o reducere a altor funcţii importante pentru înmulţire. Indivizii
sterilizaţi se lansează în natură. Prin copulaţia unor astfel de exemplare se dereglează
caracterele ereditare şi se obţine o descendenţă neviabilă.
 Sterilizarea se poate face prin utilizarea unor radiaţii( radiosterilizare) sau cu
ajutoeul unor substanţe chimice( chemosterilizarea).
Sterilizarea cu radiaţii se realizează în laborator după care insectele sterilizate se
lansează în natură. Aceaste poate fi aplicată direct pe insectele din depozitele de
cereale.Instalaţiile de iradiere sunt însă costisitoare şi greu de manipulat în siguranţă, ceea
ce a făcut ca metoda să progreseze puţin în practică.
În ultimii 30 de ani metoda a fost aplicată pentru combaterea a circa 40 de specii
de artropode dăunătoare mai ales în horticultură. Rezultate deosebite s-au obţinut în
combaterea muştei mediterane şi a muştei mexicane. În ţara noastră s-au făcut cercetări
privind radiosterlizarea moliei strugurilor, omizii păroase a dudului şi omizii păroase a
stejarului.
Manipulările genetice urmăresc de asemenea diminuarea sau distrugerea
populaţiilor de insecte dăunătoare. Ele se realizează prin:
- incompatibilitatea dintre rase
- sterilitatea hibrizilor
- utilizarea genelor letale
- creerea de gene nefavorabile
Primul procedeu constă în recoltarea din natură şi înmulţirea pe cale artificială a
mai multor rase care în urma răspândirii în biotopuri diferite decât cel de origine, să fie în
imposibilitate să se împerecheze cu rasa locală a aceleaşi specii. De exemplu musca
cireşelor prezintă astfel de rase care în două zone distincte sunt incompatibile iar
împerecherea este imposibilă. Prin obţinerea în condiţii controlate de împerechere se pot
obţine unii hibrizi sterili incapabili să dea urmaşi.
Utilizarea de indivizi purtători de gene letale face ca în urma copulării cu indivizi
normali să se producă moartea descendenţilor. Prin procedee de laborator unei rase i se
imprimă caractere genetice negative privind reproducerea sau comportamentul.
 V.COMBATEREA BIOLOGICĂ PRIN UTILIZAREA
SUBSTANŢELOR BIOLOGIC ACTIVE

Unele substanţe secretate de artropode şi chiar de plantele de cultură sau

microorganisme pot influenţa comportarea şi o serie de procese fiziologice şi biochimice
astfel încât pot fi utilizate în combatere.
Substanţele acestea au fost izolate în stare pură adeseori sintetizate în laborator şi
mai ales au fost modificate ca structură pentru îmbunătăţirea proprietăţilor lor.
In funcţie de modul lor de acţiune se împart în:
- regulatori de creştere ai insectelor
- sterilizanţi
- feromoni
- alte substanţe biologic active
Regulatorii de creştere utilizaţi în combaterea insectelor dăunătoare se bazează de
fapt pe endohormoni care asigură creşteea şi dezvoltarea normală a insectelor.Aplicarea
lor în doze mai mari decât cele utile organismului duce la dereglarea dezvoltării şi în
special a metamorfozei şi insectele mor.
Feromonii sunt substanţe care activează producţia de hormoni şi servesc
animalelor din aceeaşi specie să comunice între ele.
Se deosebesc feromoni sexuali, de agregare, de marcare şi de alarmă.
În trecut, feromonii sexuali erau folosiţi în exclusivitate numai în capcane, pentru
determinarea: începutului de zbor al dăunătorilor, intensităţii de zbor, distribuţiei
zborului, pentru identificarea focarelor de atac, supravegherea dinamicii populaţiei,
prognoză, avertizare şi stabilirea epocii de tratament.
În prezent, feromonii sunt utilizaţi şi în combaterea directă a dăunătorilor, prin
următoarele procedee:
 capturarea în masă a masculilor;
 capturarea, contaminarea şi apoi relansarea insectelor adulte;
 capturarea, sterilizarea insectelor mascule şi relansarea lor;
  dezorientarea (confuzia) masculilor, împiedicând copularea, respectiv
fecundarea;
În capcane se prinde numai specia de insecte, al cărei feromon sexual este plasat
în dispenser (distribuitor). Alte specii de insecte nu reacţionează la feromonul expus în
capcană. Deci, în capcane se plasează câte un feromon sexual sintetic, caracteristic
speciei urmărite. În pomicultură, viticultură şi silvicultură se utilizează frecvent feromoni
atât pentru prognoză, avertizare cât şi pentru combatere.
 CONCLUZII

Măsurile biologice, bioterapia sau lupta biologică privind combaterea bolilor şi

dăunătorilor plantelor a luat naştere din următoarele motive: lipsa unor preparate
virusocide, insuccesele în combaterea chimică a unor patogeni şi dăunători, creşterea
numărului de tratamente chimice, impactul chimic asupra mediului înconjurător etc. În
comparaţie cu combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor, combaterea biologică
prezintă următoarele avantaje:
 elimină riscurile de toxicitate acută pentru om;
 elimină sau reduce în mare măsură riscurile de toxicitate cronică
pentru om;
 previne poluarea aerului, apei şi solului şi acumularea de reziduuri
toxice;
 previne prezenţa reziduurilor în produsele agroalimentare;
 elimină toxicitatea acută pentru peşti, păsări;
 fiind foarte selective, elimină sau reduce influenţa asupra organismelor
utile în combaterea integrată din agroecosisteme;
 au acţiune de durată asupra stadiilor următoare;
 prezintă o probabilitate redusă de inducere a genelor de rezistenţă;
 prezintă o lipsă de fitotoxicitate sau fitotoxicitate redusă;
 nu modifică calităţile gustative;
 nu cere perioadă de pauză de la aplicarea tratamentului, până la
momentul de consum al produselor vegetale, ca substanţele
fitofarmaceutice;
 prezintă posibilitatea de aplicare în orice fază de dezvoltare a
plantelor, cu condiţia ca la aplicarea biopreparatelor să se realizeze
pragul biologic al antagoniştilor.
Pe lângă avantaje, combaterea biologică în sens strict are şi dezavantaje:
  eficacitate adesea mai scăzută;
 eficacitate oscilantă;
 nivel mai scăzut de elaborare a diferitelor metode şi mijloace;
 dificultăţi mari de păstrare;
 dificultăţi mari de formulare a produselor microbiologice;
 dificultăţi în aplicarea mecanizată a preparatelor antagonice;
 necesitatea unor cunoştinţe multiple de ecologie şi biologie;
 necesitatea unor cercetări fundamentale;
 absenţa legiferării proiectării de biofabrici.
Deşi prezintă multe dezavantaje, numeroasele avantaje ale metodei, costul mai
redus al unui preparat biologic în comparaţie cu costul unui preparat chimic şi
numeroasele reuşite în combaterea biologică fac să se extindă treptat această metodă.
 BIBLIOGRAFIE

BAICU T., SĂVESCU A.- Combaterea integrată în protecţia

plantelor, Ed. Ceres, Bucureşti, 1978
BAICU T., SĂVESCU A.-Sisteme de combatere integrată a bolilor şi
dăunătorilor pe culturi, Ed. Ceres, Bucureşti, 1986
GHIZDAVU I., PAŞOL P., PĂLĂGEŞIU I.,-Entomologie
agricolă,E.D.P,Bucureşti,1997
PĂLĂGEŞIU I.,-Curs de entomologie agricolă,Partea
generală,Lito,U.S.A.M.V.Timişoara,2002
SIMERIA GH.,POPESCU GH.,GIUCHICI C.,-Combaterea biologică
în sens strict a patogenilor şi dăunătorilor plantelor,Ed. Ceres,
Timişoara,2001
 CUPRINS

I.Introducere……………………………………………………………….1
II.Combaterea cu ajutorul zoofagilor……………………………………..2
III. Combaterea biologică prin utilizarea microorganismelor…………….3
IV.Combaterea biologică prin autocidie (metoda genetică)………………4
V.Combaterea biologică prin utilizarea substanţelor biologic active……..6
CONCLUZII………………………………………………………………8
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………10