Subiecte Politici Sociale

TEMA I

1. Politici publice si sociale

Prin politici publice =ansamblul măsurilor întreprinse de guvern pentru funcţionarea societăţii; altfel
spus, termenul politică publică este sinonim politicii guvernamentale.

Politicile sociale sunt parte a politicilor publice, alături de politica externă, politica de apărare,
politicile economice (parțial), internele, și justiţia. Ele cuprind acele măsuri ce au ca scop asigurarea
bunăstării individuale şi colective a tuturor cetăţenilor.

Referindu-ne strict la conceptul de politică socială a statului, putem spune că aceasta cuprinde
ansamblul de scopuri şi mijloace prin care puterea publică redistribuie veniturile sub imperativul
realizării echităţii şi dreptăţi sociale

2. Politici sociale sectoriale

Prin politică socială sectorială vizăm domenii distincte de activitate în politica socială. Acestea
diferă în funcţie de accepţiunea dată conceptului de politică socială. Maximal, sunt acceptate ca
domenii de politică socială sectorială următoarele:

- securitate socială (pensii, alocaţii de şomaj)

- politica educaţională

- politica pentru îngrijirea sănătăţii

- politica locuinţelor (sociale)

- asistenţă socială

- politica locurilor de muncă (politica ocupării forţei de muncă)

- politica mediului (ecologică)

- politica în domeniul culturii

- politica pentru tineret

3. Statul bunastarii si securitatea sociala

Conceptul de politică socială este legat de cel de stat al bunăstării. Esenţa statului bunăstării este
„garantarea guvernamentală a unor standarde minime privind venitul, alimentaţia, sănătatea, educaţia
şi locuinţa, asigurate fiecărui cetăţean ca drepturi sociale.

Stat al bunăstării = statul capitalist occidental de după cel de-al doilea Război Mondial, stat ce
promovează, pe scară largă, politici de protecţie socială. Ca modalitate specifică de guvernare, statul
bunăstării are la bază consensul social şi îmbină sistemul economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi
umanismul politicilor sociale de redistribuire. Împreună cu alte instituţii producătoare de bunăstare
(piaţa, familia, biserica, asociaţiile profesionale şi organizaţiile caritabile), satul realizează unitatea reţelei
de securitate socială, în scopul satisfacerii nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean.

Securitatea socială este produsul politicilor sociale aplicate în cadrul unui stat al bunăstării, cuprinzând
toate măsurile colective stabilite prin legislaţie pentru a menţine venitul individual ori al familiei, sau
pentru a asigura un venit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate, sau
în situaţiile în care trebuie să se facă faţă unor cheltuieli sporite (de exemplu: creşterea copiilor sau plata
îngrijirii medicale).

4. Resuresele politicilor sociale

Anvergura politicilor sociale este condiţionată ideologic de justificările politice ale partidelor de
la guvernare, dar şi de conjunctura economică şi de resursele de care statul dispune la un
moment dat.
- bugetul centralizat al statului,

- bugetele locale (judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale)

- fondurile sociale (fonduri de asigurări sociale, de şomaj, de asigurări de sănătate).

VENITURILE care compun aceste resurse sunt :
a) TAXELE sunt plăţi făcute de către persoane fizice sau juridice pentru serviciile prestate
de instituţiile publice sau pentru diverse externalităţi negative ( b) IMPOZITELE sunt plăţi
obligatorii pentru persoanele fizice sau juridice, fără obligaţia statului de a presta plătitorului în
mod direct şi imediat un serviciu echivalent. Ele pot fi directe sau indirecte.
b1)Impozitele directe se aplică veniturilor persoanelor fizice sau juridice: impozit
pe venit, pe salariu, pe proprietăţi, terenuri etc. Ele pot fi unice, în procent fix pe venit indiferent
de nivelul acestuia, sau progresive, crescând proporţional cu venitul acumulat.
b2)Impozitele indirecte sunt aplicate consumurilor şi nu veniturilor. Principalele
forme de impozite indirecte sunt reprezentate de taxa pe valoare adăugată şi de accize.
b2.1.) Taxa pe valoare adăugată Ea reprezintă un anumit procent din
valoarea oricărei tranzacţii financiare.
b2.2.) Accizele sunt impozite ce se aplică pentru consumul anumitor
produse de lux sau cu externalităţi negative, alcool, tutun, blănuri naturale, uleiuri minerale,
combustibili etc
c) CONTRIBUŢIILE SOCIALE
5. Formele interventiei statului in vederea realizrii politicilor sociale

La un nivel foarte general, putem afirma că prin obiectivele sale sociale statul urmăreşte:

- promovarea unor bunuri publice: educaţie, sănătate, cultură, ştiinţă, apărare, securitate, ordine
publică, infrastructură etc.

- protecţia socială a categoriilor aflate în dificultate prin două componente relativ distincte:
sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale

- dezvoltarea de ansamblu a societăţii, prin aplicarea reglementărilor privind protecţia dreptului

la muncă, la odihnă şi timp liber, protecţia consumatorului, a familiei şi copiilor etc. La un nivel mai
restrictiv şi simplificat, putem afirma că principalele forme de intervenţie ale statului sunt:

a) Beneficii (sau transferuri) sociale:

- a1) contributorii sau asiguratorii, de care beneficiază cei asiguraţi (pensie, şomaj, sănătate);

- a2) noncontributorii – universalist-categoriale (adresate tuturor indivizilor sau unei anumite

categorii – copii, vârstnici;

– de asistenţă socială – de care beneficiază doar cei aflaţi în nevoie, în baza

testării mijloacelor de trai pe cale birocratică sau prin sistemul expert al asistenţei sociale.

b) Servicii sociale: educaţionale, sanitare, protecţia categoriilor sociale defavorizate, de

asistenţă socială

c) Gratuităţi (educaţie)

d) Subvenţii (ex. pentru energie termică)

e) Scutiri de taxe şi impozite (parţiale, totale)

6. Probleme fundamentale ale politicilor sociale

Printre întrebările legitime ce pot fi ridicate în legătură cu politicile sociale şi statul bunăstării, ca
promotor al acestora, enumerăm următoarele:

- sunt justificare moral şi pragmatic politicile sociale, respectiv intervenţia statului în distribuirea
bunăstării în societate? Dacă da, care sunt limitele acestui intervenţionism? Cine şi cum legitimează
politicile sociale?

- cum se poate realiza o redistribuire a veniturilor, care sunt principiile ce stau la baza ei, astfel încât
aceasta să nu încalce libertăţile individului şi libera concurenţă?

- care trebuie să fie structura sistemului de politici sociale?

- prin ce programe pot fi implementate dezideratele politicii sociale?

- care sunt actorii implicaţi în punerea în aplicare a politicilor şi programelor sociale?

- cum măsurăm eficienţa acestor programe?

- există un model coerent de politici sociale la nivelul Uniunii Europene?; care sunt exigenţele unui astfel
de posibil model?

- având în vedere procesele de integrare europeană, în ce măsură statul naţional mai deţine controlul
asupra elaborării şi implementării acestor politici?

Acestor interogaţii vom încerca să le răspundem în cursurile următoare.

TEMA II

7. Istoricul implicarii statului in furnizarea bunastarii

Cercetătorii problemei evidenţiază prezenţa unor măsuri de politică socială încă în comunităţile
precreştine ale Orientului antic. Este citat cazul sumerienilor, care venerau zeiţa Naushe preocupată de
justiţia socială şi de echitate. Codul lui Hammurabi şi reglementările Greciei antice consfinţeau obligaţia
cetăţii de a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie în caz de calamitate, foamete, război. Pentru invalizii şi orfanii
de război statul atenian plătea pensii.

Pentru implicarea statului modern în realizarea politicilor sociale există două momente semnificative:

- Legea Săracilor din Marea Britanie (1601) şi

- introducerea modelului asistenţei sociale în Germania cancelarului Bismarck (1880).

• Legea săracilor prevedea obligaţia statului în legătură cu persoanele dependente, pentru

prevenirea cerşitului şi atragerea lor în activităţi lucrative. Obligaţiile reveneau comunităţilor
locale, prin parohii.

• Prin modelul asigurărilor sociale din Germania lui Bismarck se urmărea accentuarea stratificării
sociale şi sporirea loialităţii faţă de autoritatea centrală. Angajaţii deveneau „soldaţi ai muncii”
funcţionând ca o armată sub autoritatea deplină a statului, ca general, şi a căpitanilor –
manageri (Esping-Andersen, 1990, apud Preda, 2002). Au fost introduse astfel asigurări pentru
accidente industriale (1871), pentru sănătate (1883), pentru pensii (1891). Reformele s-au extins
treptat asupra persoanelor fără venit, asupra celor cu handicap, a familiei şi urmaşilor, de la
industrie la agricultură şi muncitorii privaţi, sfârşind, după al doilea Război Mondial, cu
generalizarea măsurilor la întreaga populaţie. Succesiunea acestor politici a fost cam aceeaşi, în
toate ţările dezvoltate: compensare pentru accidente în industrie, asigurări de boală,
invaliditate, pensii de vârstă, ajutor de şomaj.
 • Aceleaşi motive au stat şi la baza adoptării unor măsuri sociale şi în Marea Britanie după războiul
cu burii de la începutul secolului trecut, când s-a constatat faptul că mulţi tineri erau inapţi
pentru a se înrola. Aşa se face că în 1906 se înfiinţează serviciul medical în şcoli, se introduce
masa gratuită pentru elevii şcolilor elementare şi se începe o politică de reducere a mortalităţii
infantile. În discuţie era calitatea recruţilor (Titmuss, 1958, ap. Preda, op. cit.).

• În România, primele instituţii pentru protecţia copilului, a fetelor-mamă, săracilor, bolnavilor

cronici, vârstnicilor şi persoanelor cu handicap datează din 1775, iar bazele unui sistem de
asistenţă socială se pun în anul 1831, prin Regulamentul Organic.

• Prima lege modernă privind organizarea serviciilor de ajutor social datează din anul 1931. În
1933 a fost introdusă legea ce unifică şi generalizează sistemul asigurărilor sociale la toate
categoriile de angajaţi (Legea Neniţescu, din 1912, viza muncitorii şi meseriaşii, în timp ce
sistemul asiguratoriu introdus de Al. I. Cuza viza pensii pentru funcţionarii de stat „civili, militari,
ecleziastici”).

8. Cauzele bunastarii politicilor sociale

factorii şi evenimentele care au contribuit în mod decisiv la extinderea politicilor sociale

anterioare statului bunăstării ar fi:

• Procesul de industrializare şi urbanizare. Spre deosebire de populaţia rurală, populaţia urbană

este mult mai dependentă de muncă, de resursele industriale şi deci, mult mai vulnerabilă.
Extinderea producţiei industriale a dus la o migrare masivă a forţei de muncă din mediul rural în
cel urban. Vulnerabilitatea acestei populaţii, concentrarea ei a făcut necesară şi posibilă
organizarea în sindicate şi alte forme de apărare a intereselor specifice, făcând presiuni pentru
recunoaşterea diverselor categorii de drepturi. Pe de altă parte, dezvoltarea industrială a
favorizat apariţia unei clase mijlocii cu rol esenţial în susţinerea creşterii bunăstării.

• Explozia demografică şi schimbarea compoziţiei populaţiei. Procesul industrializării a fost însoţit

de un proces de creştere rapidă a populaţiei prin reducerea mortalităţii infantilă şi creşterea
speranţei de viaţă. În Anglia şi Ţara Galilor speranţa de viaţă a femeii a crescut de la 49,4 ani în
1900 la 74,1 ani în 1967 (Peirson, 1991, ap. Preda, 2001, 24). Acest proces înseamnă o
îmbătrânire a populaţiei, cu creşterea presiunii sociale pentru protecţie privind pensia, asistenţa
medicală etc.

• Întărirea statelor-naţiune. Centralizarea statelor a însemnat şi creşterea puterii lor de

supraveghere şi control, favorizând dezvoltarea administraţiei centrale, creând premisele
instituţionale ale implementării unor programe şi politici sociale de anvergură. Consolidarea
statului-naţiune a fost însoţită şi de creşterea coeziunii interne, datorită conştientizării
intereselor comune.
• Dezvoltarea democraţiei politice, creşterea drepturilor politice ale cetăţenilor. Universalizarea
dreptului la vot, prin generalizarea acestuia, mai întâi în cazul populaţiei masculine, incluzând
apoi şi populaţia feminină, a sporit participarea cetăţeanului la decizia politică. Dezvoltarea
partidelor politice social-democratice a însemnat şi prezenţa unei presiuni constante pentru
drepturile muncitorilor şi ale familiilor lor.

• Creşterea puterii politice a social-democraţiei. Social-democraţia se legitimează, istoric cel puţin,

ca forţă politică ce apără interesele muncitorilor, militând pentru ideea de dreptate socială şi
echitate. Pentru unii dintre social-democraţi, statul bunăstării era o întrupare a valorilor
colectiviste şi permitea trecerea spre socialism. Pentru social-democraţia suedeză acest proces
implica trei stadii: democraţie politică, cu întărirea puterii partidelor de stânga şi a sindicatelor,
realizarea statului bunăstării, care să asigure protecţie socială populaţiei, ca un compromis între
muncă şi capital şi apoi realizarea democraţiei economice.

• Criza economică şi răspunsul la aceasta. Crizele economice majore au generat dificultăţi sociale
de mare amploare, ca şomaj, sărăcie, foamete. Crahul financiar al bursei din New York, din 1929,
urmat de Marea Depresiune din anii '30 au făcut necesară creşterea intervenţiei statului în
economie şi conştientizarea nevoii constituirii unor sisteme de asigurări sociale şi de protecţie
adecvate. Aşa apar în SUA (1935) programe de asigurări de şomaj, pensii de bătrâneţe
administrate de guvern, ajutoare federale pentru copiii săraci, pentru orbi şi bătrâni, asigurări de
sănătate, pentru îngrijirea mamei şi copilului în ceea ce a fost numit „compromisul istoric” sau
New Deal-ul american. Caracterul social-democrat al acestuia se va diminua treptat, rămânând,
în timp, cel mai subdezvoltat dintre ţările occidentale. Cazul american nu este singular. În 1933
în Danemarca a avut loc Marea Reformă Socială, cu un pachet de legi foarte larg. În Suedia,
după 1932 social-democraţia ajunge la putere şi elaborează un pachet de legi după modelul
keynesian.

• Influenţa războiului. Statutul special al Marii Britanii în război, singura ţară care a luptat de la
începutul războiului până la sfârşitul acestuia, fără a fi invadată, cu dezorganizarea consecventă
unei invazii, şi care l-a terminat ca învingătoare, ar pute explica, într-o anumită măsură, lucrul
acesta. Războiul total, cum a fost considerat cel de-al doilea Război Mondial, a produs o
solidaritate socială fără precedent, solidaritate care a creat premisele acceptării politicilor
sociale de tip egalitar. Perioadele de război modern sunt însoţite de ocuparea totală a forţei de
muncă, anularea şomajului, dezvoltarea serviciilor medicale, dar şi de crize de alimente, locuinţe
etc. În aceste condiţii creşte responsabilitatea guvernului pentru controlul şi distribuirea
veniturilor, alimentelor, combustibilului, locuinţelor, asistenţei sociale şi medicale. În acelaşi
timp au loc schimbări în atitudinile populaţiei, se instituie solidaritatea socială, se distrug
barierele social. Pe de altă parte, condiţia specială, învingător fără perioade de ocupaţie, deci cu
o continuitate a organizării sociale, au creat premisele ca după război să fie implementate
programe de educaţie obligatorie pentru copii, drept de vot universal, creşterea procentului de
femei pe piaţa muncii, şomaj redus. Percepţia socială a nevoii de solidaritate socială a fost într-
atât de mare încât Wiston Churchill, artizanul victoriei ţărilor aliate, pierde alegerile de după
război, candidând din partea Partidului Conservator.
 • Reacţia la blocul comunist. După unii analişti, politicile sociale au fost introduse în ţările
capitaliste ca reacţie-antidot la socialism, pentru apărarea economiei de piaţă de ideologia
comunistă.

9. Statul bunastarii si evolutiei in perioada interbelica

• Complexele probleme sociale lăsate de război au determinat crearea şi extinderea programelor

sociale. Modelul economic pentru o astfel de politică a fost propus de economistul englez J. M.
Keynes (1883 –1946), care prevedea creşterea rolului intervenţiei statului în economia de piaţă
prin ocuparea integrală a forţei de muncă pentru atingerea ţintei de şomaj zero în condiţiile
absenţei fenomenului inflaţionist.

• În Marea Britanie, lordul Beveridge propune într-un raport din anul 1942 înfrângerea celor cinci
„giganţi”: Lipsurile, Boala, Ignoranţa, Mizeria şi Inactivitatea. În consecinţă au fost elaborate o
serie de legi care pun bazele reformei politicilor sociale; Legea Educaţiei, Legea Asigurărilor
Naţionale, Legea Serviciilor de Sănătate Naţionale. Sunt desfiinţate taxele pentru învăţământul
secundar de stat, se măresc bursele acordate studenţilor şi fondurile alocate universităţilor, se
creează sisteme de pensii pentru boală, bătrâneţe, şomaj, într-o schemă naţională de asistenţă
socială. Aceste măsuri fac din Marea Britanie un stat al bunăstării.

• Perioada de aur a statului bunăstării, cu creştere economică şi ocupare a forţei de muncă în

condiţiile absenţei inflaţiei, cu creşterea semnificativă a cheltuieli bugetare în domeniul
protecţiei sociale (în 15 ani cu peste 10%, cu dublarea valorii lor relative în perioada 1960-1975)
a cuprins anii 1950-1976.

• Criza economică începută în 1973 prin creşterea bruscă a preţului petrolului va genera o criză a
statului bunăstării. În tabelul de mai jos, indicatorii economici şi sociali a şapte state capitaliste
occidentale reflectă această situaţie:
10. Criza statului bunastarii si masuri de depasire

4. Criza statului bunăstării şi măsuri de depăşire

Perioada 1975-1980 este considerată a fi cea a „crizei statului
bunăstării”, manifestă în imposibilitatea statului de a finanţa
bunăstarea în condiţii de eficienţă.
Perioada 1980-1990 este una de austeritate, de ieşire din criză, prin
renunţarea la modelul keynesist al „şomajului 0”. Soluţiile de ieşire
din criză sunt grupate de către unii autori (Esping-Anderson, 1990) în
trei direcţii:
Tipul A, reprezentat de SUA, care combină reglarea pieţei cu
managementul ciclului electoral, asigurând indicatori favorabili în
perioadele electorale. Politica creşterilor salariale a fost înlocuită cu
politica creşterii numărului de locuri de muncă.
Tipul B, specific Suediei care încearcă menţinerea ocupării integrale a
forţei de muncă, prin dezvoltarea serviciilor sociale, administrative şi
subvenţionare.
Tipul C, reprezentat de Germania, care recurge la politici de
11. Modele actuale de politici sociale
austeritate şi dezangajarea vârstnicilor, prin pensionare înainte de
termen,
5. Modeleîncurajarea
actuale de politici dezangajării
sociale femeii, raţionalizarea şi
eficientizarea firmelor.
Există în literatura de specialitate diverse clasificări ale modelelor de
Un cazstataparte îl reprezintă
al bunăstării, Norvegia,
în funcţie de care datorită
criteriile propriilor
cu care rezerve
se operează.
de petrol
Costa nu a fost afectatăutilizează
Esping-Andersen de criză,treiînregistrând creşteri susţinute
criterii, şi anume:
ale PNB (de
- gradul de 15decomodificare
ori mai mari decât ale SUA serviciilor
a asigurării şi de trei ori mau mari
sociale. Prin
decât ale Germaniei)
decomodificare permiţându-şi
se înţelege măsuraastfel menţinerea
în care indivizii şomajului
pot obţine 0. un
Criticile ladeadresa
standard statului bunăstării
viaţă acceptabil independent au venit, în special, la
de participarea dinprocesul
partea
Noii Drepte, care solicită limitarea intervenţiei statului în economie,
pieţei;
reducerea funcţiei saleserviciilor
- impactul distribuţiei la cea de şi paznic de noapte.
ajutoarelor, modulPe fondul
în care crizei,
sistemul
ofensiva
de impozitare dreptei politice a redus
şi redistribuire credibilitatea
contribuie la adâncirea social-democraţiei,
sau diminuarea
compromiţând
stratificării sociale; ideea statului bunăstării, considerat a fi utopic,
autodistructiv
- raportul dintre şi sistemul
ineficient. El trebuie
privat înlocuit
și cel public decupensii.
un stat minimal, care
nu realizează decât politici sociale reziduale. Argumentele teoretice,
După aceste criterii, autorul citat identifică trei modele de politici
aflate în operele unor autori liberali, ca Fr. Hayek (1899 –1992,
sociale:
(Constituţia libertăţii, Drumul către servitute) sau libertarieni, ca R.
a)
NozickStatul
(1938 –bunăstării
2002,Anarhie, liberal,statcare este axat pe eficientizarea
şi utopie)
mecanismele de piaţă, realizând grad redus de decomodificare, cu
 sistemul privat. Beneficiile se limitează la cei cu venituri mici, iar
statul nu se implică în jocul liber al pieței forței de muncă (SUA,
Canada, Australia, Japonia, Elveția).
b) Statul conservativ-corporatist, care îşi asumă sarcini neglijabile în
domeniul social, acordând
O altă clasificare o mai redusă
este realizată de Richardimportanţă
Titmussmecanismelor
(1974), care
pieţei, sau celor
vorbește de treiale asigurărilor private, biserica având un rol
modele:
determinant
Modelul statului în rezidual
formarea(minimal)
atitudinilor conservatoare.
al bunăstării, axat peFamilia este
piața liberă
principalul
și sprijinirea furnizor al bunăstării.
celor mai Sunt încurajate
săraci, protecția socială femeile
fiind maisă stea
redusăacasă
ca
și să aibă grijă de copii și de soț. Sunt
amploare. (corespunde modelului statului liberal, SUA, Marea citate ca exemplu Austria,
Germania,
Britanie, Noua Franţa, Belgia,Canada,
Zeelandă, Italia. Australia).
c) Statul statului
Modelul social-democrat,
ca realizare care – universalizează serviciile sociale
performanță, bunăstarea fiind
asumându-şi
subordonată unmecanismelor rol foarte important pe piaţămeritului,
economice, şi un nivel eficienței,
ridicat al
impozitelor
productivității. şi taxelor.
BisericaBeneficiile
catolică se sociale suntmult,
implică extinse
iar șistatul
la clasa de
puțin,
mijloc.
femeile Statul este principalul
sunt descurajate mijloc de
să se angajeze respectare
pe piața munciia(corespunde
drepturilor
sociale pentru toți cetățenii luiexemplul
statului conservator-corporatist, și promovează măsuri active de
tipic - Germania).
ocupare a forțeiinstituțional
Modelul statului de muncă. redistributiv,
Cazurile tipice sunt spre
orientat Suedia, Norvegia,
oferirea unor
Finlanda, Olanda, Danemarca.
servicii universale în afara pieței, în funcție de nevoi, urmărind
reducerea inegalităților sociale, crearea de locuri de muncă,
implicând cheltuieli sociale mari (corespunde statului social-
democrat, țările scandinave, Olanda Austria).
Unii autori (S. Leibfried, 1993) vorbesc de un specific latin al statului
12. Provocari recente in fata statelor bunastarii
bunăstării (Spania, Portugalia, Grecia și Italia (în Sud), care
îmbină modelul
6. Provocări recenterezidual cu modelul
în faţa statelor conservator, piață liberă cu
bunăstării
implicarea
Dinamica Bisericiidecenii
ultimelor Catolice. şi recenta criză mondială au generat în faţa
Alţistatelor
autori bunăstării
simplifică modelul, vorbind
noi dificultăţi. de două
Amintim doartipuri
câtevadedintre
regimuri
acestea:
contemporane,
creşterea mai rapidăcel neoconservator,
a cererii careşieste
pentru servicii preocupat
protecţie socialădoar de
în comparaţie
bunăstarea
cu ritmul de creştereoferită de mecanismele pieţei şi regimul social-
economică;
corporatist
reducerea severăpreocupat de ocupare,
a creşterii economice universalizarea
(„creştere negativă”)serviciilor
în condiţiile unor
sociale şi menţinerea
solicitări sociale tot mai mari; unui nivel minim de trai.
Alături de
creşterea modelele
speranţei statelor
de viaţă occidentale,deCatherine
şi a exigenţelor îngrijire; Jones (1990,
1993) aduce în discuţie modelul statului bunăstării confucianist,
schimbarea comportamentelor maritale, cu divorţuri, familii monoparentale,
caracteristic Asiei de Sud-Est (Hong Kong, Singapore, Coreea de
copii născuţi în afara căsătoriei exercită presiuni suplimentare de protecţie;
Sud şi Taiwan) în care familia şi comunitatea îşi asumă
patternurile ocupaţionale
responsabilităţile actuale,
majore cu regimuri
pentru parţiale
îngrijirea de muncă,
celor aflaţi în schimbări
frecvente a locurilor de muncă, scad forţa sindicalismului:
dificultate.
creşterea
Cu toatăşomajului
relativitatea şi inflaţiei;
acestor clasificări, ele au rolul de a ne oferii
impactul
criteriicapitalului
de analizăinternaţional,
comparativăala corporaţiilor transnaţionale
diverselor modele ce exportă
de politici
profitul;
sociale.
fragmentarea populaţiei şi eterogenitatea intereselor individuale;
 emigraţia „creierelor” spre ţările dezvoltate;
agravarea sărăciei, creşterea criminalităţii, a consumului de droguri
aşa-zisa modernizarea a statului, cu ţinte exclusiv financiare, de reducere a
cheltuielilor
13. bugetare;
Necesitatea legitimarii politicilor sociale
imperativul politicilor sociale comune la nivelul UE.
Exercitarea puterii, în general, şi decizia unei anumite politici, în particular, presupun întotdeauna o
Pe legitimare.
anume lângă aceste probleme
Legitimarea șilucruri
unei stări de așa dificile, ultimii
este echivalentul ani a adus
principiului și criza
cauzalităţii refugiaților,
din natură
sau a principiului raţiunii suficiente din logică: nu există fenomen fără cauză, nu există judecată fără un
ca mai gravă problemă socială cu care se confruntă Europa timpului
temei. Am putea spune, mergând pe linia acestei analogii, că nu există decizie politică fără legitimare.
nostru. 
Legitimarea unui act, a unei decizii sau a unei politici presupune întemeiere, îndreptăţire, justificare,
.
existenţa unei raţiuni sau a unui un temei. În legătură cu politicile sociale suntem îndreptăţiţi să ne
întrebăm ce le justifică. Cu alte cuvinte, ce justifică sau întemeiază dreptul statului la redistribuire, adică
la a lua o parte din venitul unora şi a-l da altora? Sunt suficiente aici argumentele morale, ca ideea de
echitate sau justiţie socială? Astfel de argumente ne spun doar dacă este necesar ajutorul celor aflaţi în
nevoie, dar nu şi cine şi cum este îndreptăţit să facă acest lucru. Ce îndreptăţire are statul să facă
redistribuirea veniturilor?

Un răspuns la această ultimă întrebare, acceptat de majoritatea teoreticienilor, a fost oferit în urmă cu
50 de ani de către sociologul englez T.H. Marshall (Citizenship and Social Class, 1950), care lega politica
socială de conceptul de cetăţenie.

  14. Dimensiunile cetateniei

Analizând sistemul inegalităţilor de clasă, Marshall consideră că acestea ar putea fi acceptate cu condiţia
ca egalitatea statutului de cetăţean să fie acceptată. Pentru Marshall, cetăţenia se compune din trei
părţi:

- cetăţenia civilă, care presupune asigurarea drepturilor necesare manifestării libertăţilor individuale:
libertatea persoanei, libertatea de exprimare, de gândire, de proprietate, de justiţie etc.;

- cetăţenia politică, ce constă în libertatea de a alege sau a fi ales, de a participa la exercitarea puterii
prin reprezentanţi aleşi;

cetăţenia socială, ce cuprinde „întreaga gamă de drepturi, de la o minimă bunăstare economică şi

securitate, la dreptul de a beneficia în mod egal de patrimoniu social şi de a trăi o viaţă de fiinţă
civilizată, conform standardelor predominante dintr-o societate. Instituţiile cel mai puternic legate de
aceasta sunt sistemul de educaţie şi serviciile sociale”

În concluzie, cetăţenia este principiul de legitimare a politicilor sociale. În virtutea calităţii de cetăţean
mă bucur de aceste drepturi, civile, politice şi sociale, iar statul se obligă să mi le asigure. Dar dacă statul
are aceste obligaţii şi cetăţeanul are îndatoririle lui. Prima dintre datorii este, pentru Marshall, plata
taxelor şi a contribuţiilor de asigurări, căreia i se alătură îndatorirea de a muncii, de a satisface serviciul
militar, de a frecventa cursurile învăţământului obligatoriu.
15. Extinderea procesului de cetatenie

 Conceptul de cetăţenie a fost multă vreme legat de graniţele unui stat. Fenomenele de regionalizare şi
globalizare au impus lărgirea conceptului. În acest sens, Brubaker (1992) face distincţia între cetăţenia
formală şi cea substanţială. Distincţia pleacă de la observaţia autorului că există cetăţeni ai unui stat în
mod formal excluşi de la unele drepturi civile, politice sau sociale, în timp ce alţii nu sunt cetăţeni
(rezidenţi sau azilanţi) şi se bucură de unele dintre drepturile concrete care ţin de cetăţenie (în special
drepturi sociale). Cetăţenia formală este rezultatul drepturilor legate de componenta ei naţională, iar
cetăţenia substanţială vizează drepturile concrete de care se bucură pe teritoriul unui stat cei care nu
sunt cetăţenii lui în mod formal. Sunt vizaţi aici imigranţii.

Valurile succesive de emigranţi au dus la apariţia acestei probleme, unii dintre aceştia sunt integraţi pe
piaţa muncii pentru perioade mari de timp, fără să-şi schimbe cetăţenia; alţii sunt posesorii dublei
cetăţenii. De semnalat aici şi rolul deosebit pe care îl joacă astăzi companiile transnaţionale, în care
angajaţii lucrează în diverse perioade în diferite colţuri ale lumii. Toate aceste procese de integrare
regională şi mondială determină lărgirea conceptului de cetăţenie, accentul căzând nu atât pe
componenta naţională, legată de stat, ci pe cea regională – în cazul Europei pe cetăţenie europeană,
care completează conceptul tradiţional.

16. Argumente morale in legitimaea politicilor sociale - Teoria Dreptatii (John Rawls)

Argumentele morale sunt de două mari categorii: teologice (prin apel la credinţa în sacru) şi filosofice
(prin apel la argumentele raţiunii). În domeniul politicilor sociale, argumentele teologice au un rol
secundar, din moment ce statele contemporane sunt laice. Iubirea aproapelui, solidaritatea interumană
sunt imperative adresate credincioşilor. Pentru politicile statului sunt relevante argumentele raţionale.
Din punct de vedere al filosofiei morale, politicile sociale sunt expresia imperativului realizării justiţiei
sociale.

Justiţia socială presupune acel mod de organizare socială ce permite distribuirea bunăstării în raport cu
anumite criterii considerate a fi legitime. Astfel de criterii au fost considerate statusul, munca, meritul,
nevoia etc.

După unii autori (Barr, 1993), în acest domeniu trei paradigme sunt relevante: colectivismul, liberalismul
şi libertarianismul.

Colectivismul (socialismul, marxismul) consideră că libertatea, fraternitatea (solidaritatea) şi egalitatea

constituie valorile fundamentale ale unei societăţi drepte. Ideea de egalitatea este astăzi înţeleasă
diferenţiat, vorbindu-se de egalitatea distributivă (de rezultat), de egalitatea de şanse (de posibilitate
acţională) sau de egalitatea procedurală (de tratament). Pentru comunitarişti, justiţia socială presupune
toate aceste forme de egalitate. Distribuirea, în fapt redistribuirea, opera în socialism cu criteriul
meritului („de la fiecare după capacitate, fiecăruia după merit”), iar comunismul ar fi urmat să opereze
cu criteriul nevoii (de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoie”). Utopia marxistă n-a rezistat
însă probei istorice, astăzi ne mai reprezentând o alternativă demnă de luat în seama. Cele mai
vehiculate idei în lumea de azi sunt cele ale statului social şi ale statului minimal.

17. Statul minimal (Robert Nozick)

Pentru libertarieni (R. Nozick, M. Friedman, Fr. Hayek) nu se justifică nicio formă de intervenţie statală
redistributivă, căci ar contraveni libertăţii, statul având doar rolul de „paznic de noapte”

Robert Nozick formulează o teorie a dreptăţii ca îndreptăţire, fondată pe ideea drepturilor individuale
(Anarhie stat şi utopie,1974)

Statul afirmă Nozick, rezultă dintr-o stare de anarhie, ca urmare a constituirii spontane a unor asociaţii
de protecţie reciprocă. Indivizii aflaţi în starea naturală, originară, de anarhie, conced la un moment dat
că ar fi în avantajul tuturor să se protejeze de pornirile agresive ale celorlalţi, prin înţelegeri încheiate
între ei, cu scopul de a-şi proteja persoana şi proprietăţile. Aceste înţelegeri primare constituie nucleul şi
raţiunea de a fi a statului minimal, singurul justificat moral: apărarea şi protejarea drepturilor indivizilor
împotriva încălcării normelor în tranzacţiile reciproce. Individul nu cedează drepturi statului, ci încearcă
să şi le asigure prin intermediul acestei instituţii. De la natură omul are anumite drepturi fundamentale
intangibile. Rolul statului se restrânge la apărarea acestora. Ca urmare, statul minimal este cea mai
extinsă formă de stat care poate fi justificată. Orice stat mai extins înseamnă o încălcare a drepturilor
oamenilor. ”De la fiecare după cum alege, fiecăruia după cum este ales” (1974, p. 160).

1) Principiul dreptăţii în achiziţie: cine dobândeşte o proprietate conform principiului dreptăţii in

achiziţie, este îndreptăţit la acea proprietate;

2) Principiul dreptăţii în transfer: cine dobândeşte o proprietate conform principiului dreptăţii in transfer
de la altcineva, îndreptăţit la acea proprietate, este îndreptăţit la rândul sau la acea proprietate

3) Principiul rectificării, care stabileşte cum se pot corecta nedreptăţile care pot apărea în achiziţia şi
transferul proprietăţilor de-a lungul timpului. Doar aici se acceptă redistribuirea coercitivă, şi aceasta
pentru un timp limitat, în scopul de a îndrepta nerespectarea principiile dreptăţii în achiziţie şi transfer.
Sunt vizate aici victimele reale ale acestor încălcări şi nu şi urmaşii lor.

18. Argumente economice

19. Legitimarea sistemului Asigurarilor Sociale

Asigurările sociale nu ţin de voinţa fiecărui individ, ci sunt obligatorii. Cum poate fi justificată această
obligaţie? Nu intră ea în contradicţie cu libertatea individului? • Argumentul standard pentru
obligativitatea asigurărilor sociale este următorul: individul poate decide singur asupra asigurării sale în
măsura în care această decizie nu afectează alte persoane expunându-le riscurilor, adică decizia sa de
neasigurare nu are externalităţi. Obligativitatea asigurării apare ori de câte ori apar aceste externalităţi.
De exemplu, asigurarea auto este obligatorie pentru că există riscul de a produce un accident, aducând
daune celorlalţi participanţi în trafic. Insolvabilitatea persoanei care a produs daunele ar face ca cel care
le suportă să nu le mai poată recupera. Ca urmare, statul impune asigurarea auto obligatorie. La fel stau
lucrurile şi în cazul asigurărilor sociale. Pierderea locului de muncă, boala, bătrâneţea sunt evenimente
cu externalităţi, în care şi alte persoane au de suferit. De aceea, ca principiu, asigurarea obligatorie se
limitează la acoperirea costurilor externe care ar fi generate prin neasigurare; pentru acoperirea unor
pierderi personale există modalităţi voluntare de asigurare pe piaţa privată, de la asigurarea pe viaţă, la
asigurarea unor părţi ale corpului sau a diverselor bunuri.

20. Istoricul sistemului de asigurari

Primul sistem de asigurări a fost impus de Cancelarul Celui de-al Doilea Reich, Otto von Bismarck, cel
căruia i se atribuie crearea statului modern german. Sistemul de asigurări sociale obligatorii de stat a
fost introdus pe parcursul deceniului al nouălea al secolului al XIX-lea (1883 plăţi pentru boală, 1884
pentru accidente de muncă, 1889 pensii de vârstă şi invaliditate). Fondurile acumulate prin contribuţia
angajaţilor se constituie în fonduri distincte, administrate tripartit, de stat, contribuabili şi beneficiari (de
stat-sindicat-patronat, în cazul şomajului, de stat-pensionari-angajatori în cazul pensiilor, de stat-medici-
sindicate în cazul asigurărilor de sănătate). Beneficiile erau corelate cu veniturile, respectiv cu nivelul
contribuţiei. Acest model s-a răspândit ulterior în întreaga Europă Occidentală. • Un model alternativ a
fost creat în Anglia, de către Lordul Beverdige, începând cu anul 1942. Englezul propune adoptarea unui
sistem de pensii plătite din taxele şi impozitele generale, de la bugetul de stat, având un nivel constant şi
relativ scăzut pentru toţi indivizii, aceste asigurări fiind întregite de asigurarea voluntară în sistemul
privat. • În măsura în care interesele publice nu sunt amestecate cu interesele private, principiul
solidarităţii sociale şi cel al acoperirii externalităţilor justifică suficient existenţa sistemelor obligatorii de
asigurări sociale, nefiind contestate decât de extremismul liberal, numind aici libertarianismul, căruia îi
repugnă ideea solidarităţii prin constrângere statală.

21. Caracterizarea succinta a sistemului de pensii

Sistemul de pensii este cel mai vechi sistem de asigurări sociale. În ultimele decenii, în ţările dezvoltate
au avut loc procese ce au implicat restructurări în sistemul asigurărilor sociale de pensii: îmbătrânirea
populaţiei prin creşterea speranţei de viaţă simultan cu scăderea natalităţii, scăderea ponderii
persoanelor active (a contribuabililor) în raport cu pensionarii, ceea ce înseamnă o creştere a ratei de
dependenţă.

22. Caracterizarea succinta a sistemului de sanatate

La sfârşitul perioadei comuniste, sistemul de sănătate se prezenta precar, situaţia înrăutăţindu-se în anii
tranziţiei. Toate serviciile medicale erau gratuite şi susţinute de la bugetul de stat, iar responsabilităţile
reveneau Ministerului Sănătăţii, prin Direcţiile de sănătate publică. Beneficiul medical era oferit oricărei
persoane în baza calităţii sale de cetăţean, fiind finanţat din bugetul centralizat al statului. Sistemul se
caracteriza printr-o infrastructură săracă, organizare deficitară, salarizare redusă, demotivarea
salariaţilor şi nemulţumirea pacienţilor, situaţie comună tuturor ţărilor fost comuniste. Necesitatea unei
reformei care să îmbunătăţească starea deplorabilă a sistemului se impunea de la sine.

23. Somajul, clasificari, concepte. Indicatori

24. Evolutia somajului si a mecanismelor de protectie

25. Clasificarea beneficiilor de asistenta sociala.

26. Beneficiile universalist categoriale.

27. Beneficiile selective.

28. Politici sociale europene.