Subiecte examen

1. Psihologia medicală: definiţie, domenii de competenţă, relaţia psihologiei medicale

cu alte ştiinţe(pag5);
Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de îngrijire a
sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucru incluzând logic şi
atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune.
1.1. Domenii de competenţă:
- Scoli, universităţi;
- Spitale, clinici provate;
- Instituţii clinice, ONG-uri;
- Cercetare.
Ca domenii aplicative ale psihologiei medicale,se pot enumera:
- Asistenţă socială;
- Psihologie clinică a copilului,adultului şi varstnicului;
- Psihosomatică;
- Neuropsihologie;
- Clinica de oncologie, chirurgie, obstetrică-ginecologie;
- Expertiza şi recuperarea capacităţii de muncă.

1.5 Relaţia psihologiei medicale cu alte ştiinţe:

Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar
fi: psihopatologia, psihologia holistică şi antropologia, psihanaliza şi psihologia dinamică, cronobiologia,
etologia, sociologia, psihologia experimentală şi neurofiziologia.Cu fiecare din aceste domenii psihologia
medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. Ea este legată de domeniul
psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare, aspectele legate de psihologia dezvoltării,
aspectele legate de personalitate.

Are raporturi stranse şi cu psihologia socială, astfel:

- Pornind de la relaţia medic-psiholog, ajunge să estimeze impactul diverselor profesii conexe, precum:
farmacişti, biologi, chimişti;
- De la modelul bio-psiho-social al bolii la modele terapeutice în utilizarea medicamentelor;
- Identifică drept indicator modern de apreciere a intervenţiei terapeutice şi activităţii medicale
noţiunea de calitate a vieţii.

Relaţia cu psihiatria este una complexă,din punct de vedere istoric şi metodologic şi nu întamplător bazele
psihologiei medicale au fost puse de medici psihiatri. De asemenea, psihiatria reprezintă principalul
domeniu din care psihologia medical îşi extrage informaţiile, dar şi domeniul în care tehnicile psihologice
şi datele obţinute sunt utilizate plenar.
 2. Normalitate vs. anormalitate: definiţie, descriere; normalitatea ca process(pag6);
Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta,
nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare
(Aş vrea să devin normal). Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal
ca şi ceilalţi, ca toată lumea).

Normalitatea şi sănătatea: în cazul de faţă -sănătatea mintală- reprezintă o rezultantă complexă a unei
mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul
genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi morfologic, în istoria sa vitală. Manifestarea
acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de
existenţa unei discipline psihologice şi sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-
extroversie.

Normalitatea ca valoare medie: se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice

şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea
mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului, iar ambele extreme, ca
deviante.

Normalitatea ca utopie: defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să
fie. Desigur, normalitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult, cu cât
ea variază mult în funcţie de contextul socio-cultural istoric şi geografic (etnic, comunitar, statal, religios
ş.a.).

Normalitatea ca proces: pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a
subsistemelor care interacţionează între ele. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională,
ce reflectă măsura în care un organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care
există în economia sistemului supradiacent din care face parte.

//1Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea
ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul este important în perspectivă calitativă. Astfel,
antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un rol creator în istoria
omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de normă în sens
negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie, dezorganizare,
destructurare. Delay J. şi Pichot P. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de
la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman.

3. Anormalitatea şi cele 4 tipuri comportamentale: enumerare, descriere(pag7);

//1+ Enăchescu C.(2001)-surprinde evoluţia spre anormalitate, în patru tipuri comportamentale şi anume:
1) -comportamentul de tip criză bio-psihologică de dezvoltare sau involuţie (pubertate, adolescenţă,
climax, andropauză) cu caracter pasager şi reversibil;

2) -comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare afectivă, carenţe educaţionale, disfuncţii
familiale şi în modul de viaţă), ce crează dificultăţi de adaptare;

3) -comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale, agresive, toxicomanice sau de
furie, cu caracter recurent sau episodic;
 4) -comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de natură exogenă, endogenă sau mixtă,
cu intensităţi şi forme variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).

4. Starea de sănătate: definiţie în plan obiectiv şi subiectiv(pag.9);

Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei
individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal biologic şi psihic
conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza
ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale
sexului), cât şi în perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant
concret. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare completă de bine
din punct de vedere psihic, mental şi social, şi nu neapărat în absenţa durerii”. Această definiţie este o
recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. Este o stare de armonie, o
stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic şi a dimensiunilor sociale ale
comportamentului uman.

In plan subiectiv, orice individ sănătos apreciază fugitiv sănătatea, fără a o savura îndelung, ca atunci
cand se vindecă brusc după o boală acută trecătoare. Această senzaţie plăcută de “bine” corespunde şi
unei “cenestezii pozitive”, un fel de conştientizare a funcţionalităţii normale a componentelor
organismului, o sumă de informaţii cenestezice, în special la nivelul aparatului locomotor, tegumentelor şi
respiraţiei.

5. Sănătatea fizică şi mentală: definiţie, detaliere(pag.9);

Parametrii somatici ai stării de sănătate se referă la o serie de indicatori externi ( fizionomie, tegumente), sau
interni ( constantele sangelui)- care circumscriu statistic normalitatea. De asemenea, parametrii somatici
“interni” ai sănătăţii pot fi afectaţi de boală în condiţiile în care individul se simte perfect sănătos ( de
exemplu bolile infecţioase în perioada de incubaţie, cancerul în primele stadii). De aceea, aprecierea
subiectivă a stării de sănătate are o valoare psihologică pentru individ şi nu trebuie să exclude realizarea
unor investigaţii de rutină elementare.
Sănătatea include mai mult decat funcţionarea fără piedici a organismului. Ea implică relaţiile mental–emoţionale,
intelectuale şi sociale cat şi valorile spirituale.
Sănătatea fizică ( somatică) nu presupune existenţa coexistenţa obligatorie a unei sănătăţi mentale, fapt ce
explică existenţa unor boli psihice în contextual unor sănătăţi somatice perfecte a bolnavilor respective.
Sănătatea mentală apare drept o vastă sinteză, rezultanta complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice
şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul funcţional sau morfologic în istoria sa
vitală. Manifestarea acestor stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice
asupra lumii,dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale a muncii, bazate pe autocontrolul
voliţional, acordat la normele sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului introversie-
extroversie.
6. Principalele caracteristici ale sănătăţii mentale: descriere, detaliere(pag.9-10);
Lagache D., sintetizand datele obţinute de unii cercetători descrie următoarele
caracteristici principale ale sănătăţii mentale:
• Capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce
într-o formă satisfăcătoare pentru individ;
• Capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la cele ale grupului;
• Capacitatea de adaptare a conduitei proprii la diferite tipuri de relaţii cu ceilalţi
Indivizi;
• Capacitatea de identificare atat cu forţele conservatoare, cat şi cu cele inovatoare
ale societăţii.

7. Caracterizarea completă a sănătăţii mentale : descriere(pag.10);

Pentru caracterizarea completă a sănătăţii mentale, trebuie luate în considerare:

1. Percepţiile pacientului: felul în care îşi percepe gandurile, comportamentul şi

funcţionarea poate să ajute la aprecierea gradului de normalitate;
2. Percepţiile altora: în timp ce pacientul poate fi subiectiv în ajustarea emoţiilor, pentru cei
din jur comportamentul acestuia poate fi bizar, anormal. Frecvent pacienţii psihiatrici nu sunt
conştienţi că au o boală;
3. Normele culturale şi etnice: acelaşi eveniment poate avea implicaţii diferite , în funcţie de
spaţiul cultural ( de exemplu, hiperkinetismul unui copil poate fi acceptat acasă şi interzis la
şcoală)
4. Valori statistice: cei situaţi la o extreme sau alta sunt etichetaţi ca fiind anormali, deoarece
nu se încadrează ca majoritatea oamenilor, în medie.

8. Starea de boală: definiţie, descriere model bio-psiho-social(pag.18);

Boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică
tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).
Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a
structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. Perturbarea
indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi
obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale, dezadaptarea, involuţia,
moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave.
Există mai multe variante anglo-saxone în definirea noţiunii de boala,şi anume:
1. Ilness- realitatea subiectivă a bolii,ce determină alterarea unor structure şi funcţii anatomice,
fiziologice sau psihologice;
2. Disease- se referă la realitatea biofizică a bolii, implicand anumite limitări funcţionale şi
reducerea parţială sau totală a activităţii cotidiene;
3. Sickness- se referă la a treia dimensiune a bolii, respectiv la realitatea socio-culturală.
a. Modelul bio-psiho-social:
- Derivate din teoria generală a sistemelor:
1. Sistemul biologic: pune accentul pe substratul anatomic, structural, molecular al bolii şi impactul
său asupra funcţionării biologice a pacientului;
2. Sistemul psihologic: pune accentual pe impactul motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii
şi reacţia la boală;
3. Sistemul social: pune accentual pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării
bolii şi trăirii ei.
Acest model s-a dezvoltat ca o reacţie la cel medical, avand următoarele caracteristici:
- Boala are o cauzalitate multifactorială;
- Psihicul nu poate fi separate de somatic şi invers;
- Este subliniată atat sănătatea, cat şi boala;
- Pune accent atat pe tratament, cat şi pe prevenţie;
- Porneşte de la principiul că suferinţa organului induce suferinţa persoanei;
- Responabil de vindecare nu e doar personalul medica, ci şi persoana în cauză şi inclusive societatea.
9. Factorii etiologici ai bolii: enumerare, detaliere(pag.14-15);
Dupa functia lor, agentii etiologici se impart in:
1. factori declanşatori – se referă la factori care produc direct simptomatologia; ei sunt necesari
declanşării tabloului clinic, dar adesea nu sunt şi suficienţi. Unul dintre factorii declanşatori cei mai
importanti în psihopatologie se referă la discrepanţa cognitiă dintre motivaţia pacientului (ex. scopuri,
motive,dorinţe, aşteptări şi expectanţe etc.) şi evenimentele propriu-zise care au loc. Problemele
psihologice vor fi mai severe, pe măsură ce această discrepanţă este mai mare.
2. factori determinanţi - produc direct simptomatologia, ca şi factorii declanşatori - dar cei determinanţi
sunt specific legati de un tablou clinic (ex. HIV pt SIDA), în timp ce factorii declanşatori nu sunt specific
legaţi de un tablou clinic.
3. factori favorizanţi – au rolul de a face eficientă acţiunea factorilor declanşatori şi determinanţi în
apariţia tabloului clinic.
4. factori predispozanţi - sunt constitutionali, au fost prezenţi inainte de instalarea tabloului clinic, iar
prin interacţiune cu ceilalţi factori (declanşatori, determinanţi şi / sau favorizanţi) duc la apariţia tabloului
clinic.
5. factori de menţinere - au rolul de a susţine simptomatologia. Acest rol poate fi jucat de factorii
declanşatori, determinanţi, favorizanţi sau predispozanţi care au declanşat tabloul clinic, dar şi de alţi
factori care au apărut după generarea tabloului clinic.
10. Atitudinea bolnavului în faţa bolii- modificări comportamentale caracteristice-
enumerare, descriere(pag.16-18);
I. Reticenţa în acceptarea bolii:
• Apariţia unor simptome interpretabile ca semnele unei boli noi/agravarea uneia preexistente;
• Apelul la cunoştinţe medicale proprii sau la semiprofesionişti;
• Automedicaţia;
• Bagatelizarea simptomelor;
• Prezentarea în ultimă instanţă la medic.
Modificări psihocomportamentale caracteristice :
• Negarea: „nu sunt bolnav”, „nu mi se poate întâmpla mie”;
• Ignorarea: deşi observă că ceva s-a schimbat în funcţionarea organismului, nu acordă importanţă;
• Problematizarea bolii: întrebări excesive, citeşte şi se documentează foarte mult;
• Regresia: revenirea la nivelul afectiv-comportamental al copilăriei – comportamentul;
• este dominat de dependenţă şi vulnerabilitate afectivă;
• Evaziunea: scutirea de responsabilităţi se prelungeşte după vindecarea bolii;
 • Exaltarea eului: boala este un mijloc de valorizare pentru pacient: „sunt un caz interesant”;
• Contagiunea informaţională - bolnavii devin „experţi” în domeniul bolii lor şi îi determină şi pe
ceilalţi pacienţi să le urmeze sfaturile.
11. Psihoneuroimunologie: definiţie, descriere rol(pag.19);
PNI se bazează pe predictibilitatea că starea psihologică a unui individ poate influenţa sistemul imunitar
al acestuia, prin intermediul sistemului nervos. Această perspectivă oferă o bază științifică pentru
sintagme precum"mintea mai presus de materie ", "gandeşte pozitiv" și "efectele benefice ale gandirii
pozitive asupra sănătății" - abordări pentru viață. PNI poate fi înțeleasă în termeni de :

1. ceea ce este sistemul imunitar;

2. ceea ce condiţionează sistemul imunitar;
3. măsurarea modificărilor imune;
4. relaţia dintre starea psihologică și consolidarea imunităţii.
4.2. Rolul sistemului imunitar:

Rolul sistemului imunitar este de a distinge între corp și invadatorii săi și de a proteja organismul de tot
ceea ce este considerat străin. Acești invadatori se numesc "antigene". Atunci când sistemul funcționează
bine organismul este protejat de infecții și boli,acestea fiind ținute la distanță. În cazul în care sistemul
imunitar este slăbit atunci acest lucru predispune către infecţii, alergii şi diverse boli ce se pot instala pe
un teren precar.

12. Imunitatea mediată: enumerare, descriere(pag.19-20);

+
Aceste organe produc o serie de celule, care sunt implicate în identificarea corpurilor străine și
dezactivarea acestora. Există trei niveluri de activitate a sistemului imunitar. Primele două sunt numite
procese imune specifice și sunt

a. imunitatea mediată celular și

b. imunitatea mediată umoral.
Imunitatea mediată celular implică un set de limfocite numite celule T (celule T Killer , celule T de
memorie , celulele T de hipersensibilitate întârziată, celulele T helper și celule T imunosupresoare).
Acestea acționează în celulele corpului și sunt realizate în cadrul Timusul (de unde "T").
Imunitatea mediată umoral implică celule B și anticorpi şi se formează în fluidele corpului înainte ca
antigenii să fi intrat în celule.
În al treilea rând, există o bază non specific de imunitate ce implică fagocitele care în mod specific atacă
orice tip de antigen.
Imunocompetența este atunci când sistemul imunitar funcționează bine.
Imunocompromiterea este atunci când sistemul imunitar este afectat.
13. Măsurarea modificărilor sistemului imunitar: detaliere(pag.20-21);
Iniţial s-a crezut că sistemul imunitar este autonom și nu interacționează cu alte sisteme ale corpului. Cu
toate acestea, cercetările indică faptul că acest lucru nu este valabil și că nu numai sistemul imunitar
interacţionează cu alte sisteme, ci că acesta poate fi şi condiționat să răspundă într-un anumit mod,
 folosind regulile de condiționare clasică și operantă. Aceste descoperiri au fost realizate de Ader și
Cohen (1975).

Cu toate că a fost acceptat faptul că sistemul imunitar poate fi modificat, măsurarea acestor modificări s-a
dovedit a fi problematică. Cei patru markeri principali ale funcţiei imune folosiţi pană în prezent au fost
după cum urmează:

1. creșterea tumorii, factor utilizat în principal în cercetarea pe animale;

2. vindecarea rănilor, prin îndepărtarea unei mici secțiuni a pielii;
3. imunoglobulină A secretorie (Ig A), care se gaseste în salivă si poate fi utilizată cu ușurință și fără
durere sau disconfort pentru subiect;
4. citotoxicitatea celulelor naturale killer, limfocitele T și limfocitele T helper, care se găsesc în sânge.
Toți acești markeri s-au dovedit a fi utili în studiul funcționării sistemului imunitar.
Clasificarea imunoglobulinelor:

In funcţie de modul în care anticorpii se leagă de antigeni, se disting:

- IgM (imunoglobulina miu;

- IgG (imunoglobulina gamma);
- IgA (imunoglobulina alfa);
- IgD (imunoglobulina delta);
- IgE (imunoglobulina epsilon).

IgG –Ajută la neutralizarea bacteriilor; așadar, dacă acestea lipsesc din organism, există riscul infecțiilor
bacteriene.

IgM – prezente în caz de infecție acută sau în caz de infecție cronică. Scăderea IgM se face în cazul
infecțiilor recurente. Alături de IgG, sunt primii antigeni produși de nou-născut..

IgA – reprezintă maximum 15% din totalul imunoglobulinelor. Sunt anticorpi majori și se găsesc în
lacrimi, salivă, secreții respiratorii, urogenitale sau gastrointestinale. Reprezintă o barieră împotriva
bacteriilor.

IgD – este foarte importantă în proteinele membranare de pe suprafața limfocitelor B, la nou-născuți.

Cantitatea de IgD crește în caz de tuberculoză, lepră, salmoneloză, hepatită infecțioasă, infeții virale sau
imunodeficiențe.

IgE – are un rol important în echilibrarea reacțiilor alergice ce se produc prin expunerea la alergenii
atopici. Așadar, cantitatea de IgE crește în caz de reacții alergice, de astm alergic, anafilaxie sau eczeme
atopice.

14. Particularităţile studiului de caz ca metodă clinică: enumerare, descriere(pag.23);

Studiul de caz ilustrează o construcţie a clinicianului structurată pe recoltarea, prelucrarea, analiza şi
interpretarea informaţiilor provenite de la pacient. Cu alte cuvinte, “persoana vorbeste despre ea însăşi
instituindu-se ca subiect al propriului său discurs” (Michele Montreuil, Jack Doron, coord., 2009).
Studiul de caz are o serie particularităţi ( apud. Jack Doron, Jean-Louis Pedinielli, 2009):
Singularitatea: se referă la abordarea personalizată a cazului, în unicitatea sa. A considera un caz
singular înseamnă a fi atent la particularităţile sale specifice, un caz devenind singular prin abordarea,
decriptarea şi interpretarea de către clinician astfel încat acesta să surprindă şi să evidenţieze tot ceea ce
este particular, specific pacientului, ceea ce iese cumva din sfera “normalului”. De exemplu, la un subiect
cu boală somatică, singularitatea implica centrarea clinicianului pe teoriile personale ale bolnavului,
mecanismele psihologice inconştiente reflectate în discursul acestuia, principiile, aşteptările, convingerile,
“miturile” legate de apariţia şi dezvoltarea simptomelor, tratament, recuperare, vindecare.

Totalitatea: se referă la abordarea pacientului ca o unitate indivizibilă aflată în contact permanent cu

exteriorul ( persoane, relaţii, situaţii, evenimente). Ca urmare, simptomatologia pacientului (reprezentările
despre boala, conflictele psihologice asociate simptomelor somatice, etc) trebuie interpretată în contextul
personal şi social al persoanei. Altfel spus, orice simptom trebuie interpretat ca o piesă din puzzle-ul
reprezentat de prezentul, trecutul, viitorul pacientului, materializate în emoţii, cogniţii, comportamente,
expectaţii, aspiraţii, conflicte, reuşite, eşecuri, etc. Intelegerea simptomatologiei clinice se realizează în
lumina istoriei de viaţă a pacientului, în care simptomul deţine un rol particular de întreţinere, dezvoltare
a manifestărilor clinice, cu anumite efecte şi/sau beneficii secundare în plan psihologic.

Istoria: discursul pacientului trebuie raportat la istoria sa de viaţă, la trecutul său amprentat de anumite
evenimente, relaţii, persoane, situaţii cărora le acordă anumite semnificaţii şi implicit anumite roluri,
conştient sau inconştient în apariţia şi dezvoltarea simptomatologiei clinice. Pacientul trebuie să fie ajutat
să îşi reconstruiască “prezentul” care include simptomul, asa cum decurge acesta în mod natural din
trecut, developat de amintiri, căutari, semnificaţii. Rolul de suport al psihologului în această reconstrucţie
plină de sens, este semnificativ.

Intalnirea implică relaţie cu psihologul, care prin “prezenţa” psihologică autentică, reprezintă un
catalizator al emoţiilor, reprezentărilor, cogniţiilor, “prezenţei” pacientului.In concluzie, studiul de caz
ilustrează metoda clinică şi se poate sprijini pe diverse metode de culegere a datelor: observaţia, interviul,
teste psihometrice, teste proiective.

15. Observaţia clinică: definiţie, caracteristici(pag.24);

Observaţia clinică reprezintă o metodă ştiinţifică care constă în înregistrarea sistematică prin simţuri a
caracteristicilor, dar şi transformarea obiectului studiat (Doron, Porot 1999).Caracteristici:

- nu este un act pasiv- este însoţită de un comportament reflexiv de clasificare şi sistematizare, avand
ca scop înţelegerea comportamentului verbal şi nonverbal al pacientului.
- are un caracter organizat şi sistematizat, centrandu-se pe anumite ipoteze stabilite de clinician şi fiind
orientată spre confirmarea sau infirmarea acestora. In acest sens, este nevoie ca psihologul clinician
să delimiteze observaţia în funcţie de variabilele prezente în formularea ipotezelor sau a întrebărilor
sale.
- vizează obţinerea unor date “obiective”, precise, reproductibile şi verificabile, avand ca obiectiv
descrierea unui subiect în individualitatea lui.
- este focusată atat pe descrierea comportamentului verbal şi nonverbal al pacientului şi a
simptomatologiei clinice prezentată de pacient, cat şi pe realizarea unor operaţii de clasificare,
sistematizare şi regrupare a acestor informaţii cu scopul de a le da un sens în context clinic,
psihodiagnostic şi psihoterapeutic.
- reprezintă un instrument calitativ semnificativ în cadrul unor analize clinice diagnostice specifice
axate pe metode de psihodiagnostic şi intervenţie psihologică precum activităţile ludice, activităţile
diagnostice şi terapeutice cu suport expresiv creativ - desenul, modelajul, colajul (S. Ionescu, A.
Blanchet, 2009); aceste tehnici sunt utilizate mai ales în evaluarea clinică a copiilor, unde consultaţia
clinică este uneori imposibilă.

16. Consultaţia clinică: definiţie, principii de realizare(pag.24-25);

Consultaţia reprezintă principalul instrument al psihologului clinician. Aceasta vizează dobândirea de
informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a pacientului prin focalizarea asupra trăirilor acestuia,
semnificaţiei acordate de acesta simptomatologiei, totul fiind amprentat, influenţat, stimulat de relaţia
stabilită între psiholog şi pacient în contextul clinic.

Altfel spus, aşa cum precizează Pedinielli (2009), consultaţia este cel mai bun instrument (Benony şi
Chahraoui, 1999; Schmid-Kitsikis, 1999) pentru culegerea anumitor informaţii despre suferinţă sau
dificultăţile subiectului prin aducerea unor elemente referitoare la lucrurile cu care s-a confruntat, în mod
real sau imaginar, dar şi despre poziţia să faţă de aceste fapte, despre ceea ce aşteaptă de la psiholog,
despre locul pe care i-l acordă. El oferă şi date despre economia psihică, despre organizarea propriilor
mecanisme de apărare evidentiabile în elementele discursului (ex. negările), în scenele pe care le
povesteşte (ex. identificările) sau chiar în modul în care se adresează psihologului (proiecţiile).
Informaţiile obţinute prin consultaţie pot fi înţelese şi interpretate corect doar prin raportarea la reperele
interioare, specifice ale pacientului. Algoritmul de desfăşurare a unei consultaţii depinde de mai mulţi
factori:obiectivul interviului, diagnostic, terapie, cercetare etc.

Travaliul profesional al psihologului în cadrul consultatiei clinice se bazează pe anumite principii

identificabile la nivelul capacităţii psihologului de a crea o alianţă sau relaţie psihologică adecvată în care
să primească, să asculte, să stimuleze şi să susţină discursul pacientului.

Principiile consultatiei clinice după Pedinielli (2009):

- ascultare active;
- „neutralitate binevoitoare”;
- recunoaşterea şi respectarea soluţiei defensive a pacientului;
- recunoaşterea de către psiholog a propriilor reacţii emoţionale.

17. Elemente de genetică ale comportamentului: metoda gemenilor, metoda

adopţiei(pag.28-29);
Metoda gemenilor, bazată pe întâmplarea naturală din care rezultă gemeni identici monozigoţi sau
respectiv gemeni fraternali, dizigoti. Gemenii monozigoţi sunt identici din punct de vedere genetic, pentru
că provin din acelaşi ou fertilizat. Gemenii dizigoti provin din două ouă, care din întâmplare au fost
fertilizate în acelaşi timp. Influenţă factorului genetic este în funcţie de proporţia variaţiei
comportamentale ( dacă variabilitatea comportamentală este cauzată de factori de mediu, gemenii dizigoti
ar trebui să aibă aceleaşi trăsături comportamentale că şi în cazul gemenilor monozigoţi, pentru că au fost
create de aceiaşi părinţi, în acelaşi loc, în acelaşi timp; dacă în schimb trăsătură de comportament este
influenţată de gene, atunci gemenii dizigoti ar trebui să fie mai puţin similari între ei faţă de gemenii
monozigoţi).
Metoda adopţiei, reprezintă un design cvasiexperimental, care se bazează pe un accident social, în urmă
căruia copiii sunt adoptaţi, încă de mici, departe de părinţii lor biologici, punându-se în evidenţă astfel,
prin creşterea şi educarea lor în altă familie, efectele comparative ale geneticii şi ale mediului.Această
metodă cunoaşte mai multe variante:

1. Varianta adoptorilor, în care demersul este retrospective. Se porneşte de la copii bolnavi şi se

evaluează în ce măsură părinţii lor ( naturali sau adoptivi) au boală. Dacă proporţia părinţilor naturali care
au boală o excede pe cea a părinţilor adoptivi, factorul genetic joacă evident un rol mai important, dacă
este invers, se poate trage concluzia că mediul joacă rolul decisiv;

2. Varianta adoptaţilor, în care demersul este prospectiv. Se porneşte de la părinţi afectaţi şi se

evaluează proporţia în care copiii lor ( naturali sau adoptivi) au boală. Dacă proporţia copiilor naturali
care au boală o depăşeşte pe cea a copiilor adoptaţi, factorul genetic joacă rolul primordial, dacă nu-
mediul.

3. Metoda incrucişării ( cross-fostering), în care se combină cele două variante de mai sus.

18. Rolul neuromediatorilor în comportament: enumerare, descriere(pag.29-30);

Cunoaşterea neuromediatorilor implicaţi în comportament prezintă o importantă deosebită în înţelegerea
diferitelor tipuri de comportament uman normal şi anormal şi oferă o premise reală în tratamentul
medicamentos al deviaţiilor de comportament.Înţelegerea rolurilor complexe ale neuromediatorilor,
correlate cu gândirea sau afectivitatea, oferă perspective terapeutice şi în psihologie.

Catecolaminele ( adrenalină şi noradrenalină) sunt cei mai importanţi neuromediatori care intervin în
răspunsul de “fugă sau lupta”,în faţă unui pericol.

Adrenalină- intervine în reglarea temperaturii corpului, a presiunii arteriale şi a frecvenţei respiratorii.

Noradrenalină- este extreme de importantă în dezvoltarea normal a sistemului visual, influenţează

dispoziţia ( creşte în manie şi scade în depresie), este implicată în ciclul somn- veghe, în apariţia stării de
anxietate ( panică).

O creştere cronică a cantităţilor de catecolamine se înregistrează la tipul de personalitate A. Întrucât aceşti

indivizi sunt tot timpul alerţi, concentrate, ocupaţi,nivelul lor de catecolamine este mai ridicat decât limita
normal, fapt ce îi expune unei incidente mărite a afecţiunilor cardiovasculare. Tipul comportamental A
are şi o determinare culturală, fiind mai răspândit în societăţile de tip occidental, pe fondul valorizării
positive a autodeterminării şi activismului social.

Serotonină- rol important în mecanismul somnului, în transmiterea durerii şi în sistemele care mediază
starea de linişte.

19. Factorii de protecţie la stres: enumerare, descriere(pag.30-32);

Autoeficacitatea: termen definit de către Albert Bandură, ca fiind “ convingerea unei persoane în
capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale în vederea îndeplinirii cu success a
sarcinilor date ( teoria social-cognitivă).

Nivelul AE derivă din 2 surse principale:

a. Experienţele proprii ale individului

b. Cunoştinţele “mediate” ( preluate de la alţii).

AE:

- are o condiţionare culturală, fiind încurajată şi/sau dezvoltată diferit, în funcţie de sistemul de
valori al comunităţii respective.

- este în strânsă legătură cu stabilirea idealurilor şi atingerea lor.

- De exemplu, o persoană cu AE crescută va avea o motivaţie mai mare, alimentată de încrederea

în forţele proprii şi de atribuirea insuccesului; se asociază cu “ coping active”, centrat pe rezolvarea
problemei.

- Persoanele cu AE scauta vor vedea în insuccese o confirmare a lipsei lor de valoare. Astfel, se
creează premisele apariţiei unor tulburări, precum anxietate, depresie, atacuri de panică, ce afectează
semnificativ calitatea vieţii, prin efectul asupra unor multiple compartimente ale vieţii ( psihic, somatic
dar şi social prin neîndeplinirea la parametric optimi, a diferitelor proiecte sau sarcini).

- AE are rolul de mediator între stress şi funcţionarea sistemului imun.

2. Locusul de control intern:

- Concept folosit pentru prima dată de Rotter în 1966, cu referire la percepţia individului asupra
principalelor cauze ale evenimentelor din viaţă să.

Rotter izolează 2 forme distincte de explicare a realităţii înconjurătoare:

1. Una bazată pe implicarea propriilor forţe şi asumarea propriei responsabilităţi ( locus intern).

2. Cea de-a două bazată pe rolul întâmplării, destinului, soartei, sau altor factori din afară ( locus
extern).

Individul îşi explică practic realitatea prin prism locului sau de control, el oferă o “ recompensă” pe plan
cognitive şi afectiv.Astfel, individual ajunge să aibă anumite convingeri despre cauzele anumitor situaţii,
că şi anumite sentimente faţă de acele situaţii sau despre posibilitatea de a le influenţă.

Persoanele orientate spre LCI:

- sunt mai responsabile

- tind să ţină cont mai mult de informaţiile cu privire la boală

- adopta comportamente sanogenetice;

- au o mai mare complianţa la tratament.

Persoanele orientate spre LCE:

- sunt mai predispuse la stres

- anxietate
- insatisfacţie

- depresie.

3. Robusteţea :

Este calitatea de a rzista unui stress, unei presiuni psihice sau unei schimbări, în ciuda dificultăţilor cărora
subiectul trebuie să le facă faţă.

Principalele component ale robustetii cuprind:

- Locul de control intern, respectiv convingerea că elementele din viaţă unui individ pot fi
controlate cu ajutorul propriilor instrumente de intervenţie;

- Implicarea, angajarea şi persistenţa în vederea îndeplinirii scopului propus;’

- Perceperea schimbărilor de viaţă că pe nişte provocări, şi nu că pe nişte fatalităţi.

4. Sentimentul de coerenţă:

Reprezintă o “ caracteristică esenţialmente cognitivă, ce exprimă modul persoanei de a percepe, judeca şi

interpreta lumea şi pe sine”( Antonovsky, 1987). Această trăsătură se formează din copilărie şi
adolescenţă şi se stabilizează în jurul vârstei de 30 de ani. Coerenţa apare că o sinteză a trei caracteristici:

1. Comprehensiunea- posibilitatea unei persoane de a înţelege situaţia prin care trece; informaţia
apare la nivel cognitive- clară, structurată, consistentă şi nu haotică, redundanţa.

2. Controlul se referă la capacitatea persoanei de a găsi resurse interne/ externe, care să o ajute să
facă faţă unor evenimente stresante. Sunt incluse atât resursele personale, fizice şi psihice, cât şi suportul
social.

3. Scopul- percepţia unei finalităţi necesare sau dorite a acţiunilor înfăptuite.Dacă există un scop,
persoană va consideră importantă mobilizară efortului pentru a face faţă situaţiei nedorite şi pentru a o
depăşi.

20. Comunicarea psiholog clinician-pacient: obligaţiile psihologului, obligaţiile

pacientului(pag.35);
René Descartes considera limbajul ca fiind funcția mentală care ne deosebește de toate celelalte
vieţuitoare și " singurul semn și marcă de gândire ascuns și înfășurat în corp. Astăzi, opinia științifică
continuă să acorde aceeași importanță limbajului pe care strămoșii noștri au făcut, recunoscând-o ca o
piatră de temelie a vieții mentale umane.

După cum scrie Charles Darwin, limbajul este "muzica dulce a speciei noastre", vehiculul utilizat pe
tot parcursul vieții, în fenomenul de socializare, precum și mediul de transmisie pentru cele mai profunde
gânduri ale oamenilor, credinţe, idei.
Comunicarea psiholog clinician-pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi
neformalizată. Intre cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii,
care îi conduce pe fiecare dintre cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea
răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora,
modalităţile practice de acţiune. In afara acestui fascicol de informaţii central, au loc şi alte mesaje
secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice". Replicile folosite de clinician contin
de fapt mesajul psihologului pentru pacient prin care este trasmis felul în care înţelege conţinutul
experienţial, ceea ce implică o grilă de lectură a discursului pacientului. Intrebarile puse şi răspunsurile
obţinute construiesc “spaţiul discursiv” al consultaţiei.

Obligaţiile psihologului:

- concentrarea întregii atenţii asupra pacientului;

- crearea unui mediu care să protejeze demnitatea bolnavului;

- confidenţialitatea (nedezvăluirea către alte persoane a informaţiilor intime legate de pacient);

- preocuparea permanentă pentru starea de bine a pacientului;

- respectarea rolului pe care îl are pacientul sau familia acestuia.

Obligaţiile pacientului:

- stabilirea unei liste de întrebari pe care vrea să le adreseze medicului;

- la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau altă persoană de încredere care sa-l reprezinte
în discuţiile cu medicul;

- dialogul deschis cu medicul;

- prezentarea cât mai obiectivă a simptomelor pe care le are.

Când toate acestea nu se respectă, relatia psiholog clinician-pacient este deficitară, iar consecinţele pot fi:
frustrarea, furia, acuzele, creşterea numărului de radiografii, analize, teste, vizite la medici diferiţi. Şi nu
doar pacientul poate trăi sentimente de frustrare sau furie, ci şi psihologul, care nu reuşeşte să obţină
implicarea bolnavului şi ameliorarea sau vindecarea lui.

21. Factorii perturbatori ai comunicării: fizici, interni, semantici(pag.33-34);

O serie de factori pot perturba comunicarea dintre medic şi pacient. Aceştia pot fi grupaţi, în mod
didactic, în următoarele trei categorii: factori fizici, factori interni şi factori semantici.

Factorii fizici:

1. deficienţele verbale (balbismul, bolile laringiene);

2. deficienţele acustice (hipoacuzia, surditatea);

3. amplasamentul (poziţia vorbitorului in raport cu ascultătorul);

4. iluminarea (slaba iluminare impiedică receptarea comunicării nonverbale);

5. temperatura (căldura excesivă sau frigul creează o stare neplăcută celor doi parteneri);

6. ora din zi (in cea de a doua parte a zilei comunicarea devine mai dificilă datorită acumulării oboselii);

7. durata intalnirii (intalnirile pe fugă sau prea prelungite sunt ineficiente).

Factorii interni:

l. implicarea afectivă (atat implicarea pozitivă, cat şi negativă tulbură precizia comunicării, precum şi
felul in care ea este percepută de auditor);

2. frica (teama comunicatorului că, prin ceea ce comunică, ar putea intra intr-o situaţie neplăcută sau cea a
ascultătorului - că ar putea auzi lucruri neconvenabile, vor perturba mesajul);

3. ameninţarea statutului (dacă cel ce comunică nu este sigur de faptul că ceea ce comunică nu îi ameninţă
imaginea personală, va evita să transmită mesajul complet sau va denatura anumite părţi din el);

4. presupuneri subiective (dacă vorbitorul crede că ascultătorul îi este ostil sau indiferent şi mesajul va fi
distors ionat);

5. preocupări ascunse (dacă unul din parteneri are o preocupare diferită decat scopul pentru care se află in
relaţia de comunicare - pecuniară, erotică - mesajul va fi perturbat);

6. fantasme (dacă psihologul sau pacientul au o anumită imagine, pozitivă sau negativă, despre propria
persoană, diferită de realitate, aceasta va influenţa negativ comunicarea).

Factorii semantici:

1. vocabularul incomplet sau prea tehnicist vor face imposibilă comunicarea;

2. gramatica (greşelile gramaticale vor denatura comunicarea, scăzand relaţia de încredere şi depreciind
imaginea celui care le face. Mai ales atunci cand acesta este medicul);

3. sintaxa (construcţiile verbale prea complicate sau după modelele altor limbi, perturbă relaţia de
comunicare;

4. conotaţiile emoţionale ale unor cuvinte (anumite cuvinte, cu semnificaţie deosebită pentru unul dintre
partenerii comunicării, vor perturba mesajul prin polarizarea atenţiei sau suprasemnificarea unor
fragmente de mesaj).

22. Comunicarea psiholog clinician-pacient: componentele relaţionării(pag.35);

Încredere şi confidenţialitate – psihologul trebuie să practice meseria sa în interesul suprem al pacientului;

2. Creşterea speranţei şi minimalizarea durerii şi a fricii – bolnavul trebuie să înţeleagă că i se oferă

cel mai bun şi potrivit tratament în cazul său;

3. Empatia – plasându-se în locul pacientului, psihologul poate să înţeleagă mai bine ce se petrece
cu acesta;
 4. Preocuparea – dincolo de faptul că este un specialist, psihologul trebuie să fie perceput ca o fiinţă
umană;

5. Comunicarea – comunicarea cu pacientul necesită răbdare;

23. Efectul Placebo: definiţie, caracteristici generale, forme(pag.37-38);

Definiţie:
8.1. Placebo reprezintă o formă medicamentoasă identică cu cea a unui medicament, dar fără substanţa
activă a acestuia. Prima substanţă folosita ca Placebo a fost apa, cu o acţiune “benefică”.
Cuvântul placebo are sensul de agreabil,plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini
aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament –la acţiunea utilă, plăcută a acestuia.

8.2.Formele fenomenului Placebo:

Fenomenul Placebo apare în următoarele situaţii:

1. Substanţe inactive farmacologic, dar care sunt administrate ca medicament şi diminuează

simptomatologia. Astfel, pacientul are convingerea că se însănătoşeşte după ce ia medicamentul
şi totodată se verifică în acest mod eficacitatea produselor farmaceutice adevărate. Substanţele
inactive farmacologic sunt practice neuter farmacodinamic.
2. Substanţe/intervenţii medicale efectuate pentru o boală a unui pacient şi care duc indirect la
ameliorarea unei alte boli (de exemplu: după operaţia de varice ale membrelor inferioare,
pacientul nu a mai făcut colici renale).
3. Orice formă de terapie care e folosită pentru efectele ei nespecifice psihologice şi
psihofiziologice (cărbunele şi apa pentru deochi, cu scopul de a vindeca durerea de cap şi starea
de rău, o îmbăiere pentru calmarea cefaleei). Frecvent folosite în trecut, în diferite culturi, aceste
leacuri, care nu aveau proprietăţi medicale, sunt folosite din ce în ce mai rar astăzi (de exemplu:
sângele şi capul unor animale pentru vindecarea diferitelor boli).
Efectul nocebo este efectul invers celui așteptat, care apare când nu există încredere în doctor, în
medicament, în caz de expectanţe negative privind vindecarea, eșecul tratamentelor anterioare sau când
pacientul a fost avertizat că poate fi vorba despre un placebo.
Efectul pseudoplacebo se obţine când se administrează un medicament activ farmacologic și

imediat pacientul începe să se simtă mai bine, se ameliorează simptome asupra cărora medicamentul
respectiv nu poate acţiona. Așadar, efectul psihologic al medicamentului precede efectul farmacodinamic

24. Factorii de care depinde efectul Placebo: enumerare, descriere(pag.38-39);

a. Variabile psihologice ale pacientului: În cea mai mare măsură, EP depinde de pacient, dar și medicul
are un rol important. Efectul placebo este influenţat și de factorii de mediu, care sunt asociaţi cu
modificarea simptomatologiei, legătura făcându-se, în trecut, între un medicament/condiţiile administrării
și reducerea durerii.

a.1. Placebo-reactivii:Din acest punct de vedere, Koronerberg (1982) nuanţează astfel răspunsul:
1. Indiferent de sex, vârstă și inteligenţă, pacienţii pot fi placebo-reactivi.

2. Referitor la frecvenţa răspunsurilor pozitive, femeile sunt mai des reactive.

3. Pacienţii cu boli mai ușoare răspund mai frecvent prin EP (Müller, Oerlinghausen – 1986);

4. Un pacient placebo-reactiv poate deveni placebo-nonreactiv și invers.

5. Referitor la tratamentul care li se acordă, ei sunt mai preocupaţi şi mai multumiţi de acest tratament.

a.2. Placebo-nonreactivii: După Schindel, astfel de pacienţi acţionează, practic, în toate domeniile de o
manieră potrivnică. Ei sunt caracterizaţi ca fiind:

• nemaleabili;

• extravertiţi;

• agresivi;

• eliberează anxietatea în exterior.

25. Complianţa terapeutică: definiţie, situaţii posibile(pag.40);

Complianţa terapeutică desemnează măsura în care un pacient urmează prescrierile şi vine la întalnirile
medicale fixate, gradul de respectare a recomandarilor referitoare la regimul alimentar, exerciţiul fizic,
nonconsumului de alcool şi tutun (Spitz, 2009).

Complianţa terapeutică se referă la un raport explicit între comportamentul bolnavului şi instrucţiunile

clinice, cu trei situatii posibile:

1. Hipercomplianţa- care implică adăugarea de către pacient unor mijloace terapeutice neindicate;
2. Complianţa normală, situaţie în care pacientul respectă prescripţiile terapeutice. – care se
înscrie în cadrul prescripţiilor terapeutice;
3. Hipocomplianţa, situaţie care poate include slaba cooperare pană la noncomplianţă şi refuzarea
prescripţiilor terapeutice.

26. Complianţa terapeutică: mijloace de evaluare, metode şi tehnici de

optimizare(pag.40);

Mijloacele de evaluare a compliantei terapeutice

Dezacordul ce poate apare intre asteptarile medicului (care a pus un

diagnostic corect si a prescris un tratament corespunzator) si persistenta sau
chiar agravarea simptomelor bolii, creeaza suspiciune referitoare la
incorectitudinea pacientului legata de urmarea/respectarea indicatiilor
terapeutice.

Aceste abateri de la schema de tratament precum si factorii care le genereaza

pot fi studiate prin:
1. chestionare, in care pacientii se autoevalueaza din punct de vedere al:

perceptiei bolii

puterii de cumparare a medicamentului recomandat de medic

tolerantei medicamentoase

2. interviuri, ce ofera relatii despre atitudinea bolnavului fata de terapia

prescrisa;

3. supravegherea (monitorizarea) medicatiei (in conditii de spital):

numararea comprimatelor

dozarea unor substante medicamentoase in sange sau urina

(teofilinemia, digoxinemia, litemia, etc.).

27. Competenţele pedo-psihologului: enumerare, descriere(pag.41-42);

Competenţele psihologului în psihologia clinică a copilului (pedopsihologie) sunt multiple:

- poate participa la evaluarea şi intervenţia psihologică specifică în caz de abuz în cadrul Sistemului de
Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului împreună cu asistentul social, medic şi alte persoane
implicate în evenimentul traumatizant ( echipă multidisciplinară);
- are rolul de a evalua si a semnala medicului curant vulnerabilitatile psihologice si potentialul
recuperator al copilului ( în clinica pediatrică);

Pentru evitarea erorilor de interpretare şi stabilirea unui psihodiagnostic care să reflecte cat mai fidel
realitatea fenomenologică a copilului şi sistemului său familial şi socio-educaţional, pedo-psihologul este
nevoie să îşi dezvolte cateva abilităţi şi capacităţi care îi asigură competenţa, precizate de Iolanda
Mitrofan (2001), astfel:

1. Capacitatea de a realiza un istoric al evoluţiei copilului cat mai complet şi mai putin viciat de
interpretări personale, raţionalizări sau confabulaţii compensatorii (ale părinţilor, dar şi ale copilului);

2. Un tablou obiectiv al caracteristicilor comportamentale şi cognitive ale copilului, ca şi al manifestărilor

diferite, survenite la un moment dat, implicate în perturbarea sa sau a relaţiilor sale cu cei apropiaţi;

3. O bună evaluare a gradului de implicare emoţională şi a motivaţiilor personale ale celor care observă
sau solicită consultarea copilului;

4. O evaluare adecvată a mediului familial şi şcolar, adică posibilitatea de a elabora un diagnostic

profesionist, pertinent, al relaţiilor familiale şi sociale;

28. Examenul psihologic clinic al copilului: dezvoltarea în prima copilărie(pag.44);

1. Dezvoltarea somatică (dezvoltarea staturo-ponderală, incidenţa posibilelor maladii la vârsta mică);

2. Dezvoltarea psihomotorie:

- vârsta mersului; eventual precizări asupra etapelor anterioare: susţinerea capului, postura aşezată
fără susţinere etc. ;

- etapele ulterioare: coordonări psihomotorii complexe etc.;

- regresiile: motivele de nelinişte care au fost justificate pe tot parcursul dezvoltării psihomotorii;

3. Dezvoltarea limbajului (vârsta şi observaţii asupra dezvoltării limbajului):

- primele vocalizări (gângurit). Primele cuvinte (altele decât mama şi tata). Primele construcţii
verbale (două sau trei cuvinte folosite împreună);

- fraze complete (cu relaţii şi construcţii gramaticale).

- folosirea corectă a pronumelor (eventuale anomalii);

- limbajul curent (trebuie precizate: deformări fonetice, „limbajul de bebeluş” etc.)

Dezvoltarea cognitivă – teste cognitive.

29. Examenul psihologic clinic al copilului: dezvoltarea relaţiilor interpersonale şi a

celor de ataşament(pag.45-46);
I. ISTORIA TULBURĂRILOR:

Simptomele actuale şi trecute.

II. COMPOZIŢIA FAMILIEI ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ:

Structura familială pe mai multe generaţii; se indică numele, vârsta şi activităţile tuturor membrilor
familiei, ca şi date legate de căsătorii, naşteri, separări, decese, maladii, schimbări profesionale şi de
locuinţă, şi alte evenimente semnificative; părinţii şi eventual bunicii (profesie şi nivel de studiu); fratria
şi alte persoane aflate în legătură strânsă; condiţii de viaţă ale familiei.

III. EVENIMENTE MARCANTE DIN VIAŢA COPILULUI:

Maladii şi intervenţii chirurgicale;

Separări de mediul familial motive, circumstanţe, durată, reacţii ale copilului, contacte cu părinţii);

Evenimente marcante pentru copil şi familia sa (decese, separarea părinţilor, divorţ etc.)

IV. SARCINA ŞI NAŞTEREA:

Condiţii fiziologice şi patologice; starea copilului la naştere (greutate, strigăt, debutul suptului etc.);

Condiţii psihologice (copil dorit sau nu, „trăirea” mamei în raport cu situaţia de sarcină etc.)

30. Noţiunea de abuz: definiţie, forme ale abuzului emotional(pag.47-48);

Abuzul asupra copilului este un fenomen prezent în toate societăţile şi în rândul
fiecărei clase sociale. Complexitatea fenomenului dat oferă un spaţiu vast pentru cercetare, astfel încît la
monentul actual , definirea fenomenului de maltratare a copilului să se facă din perspectiva medicală,
psihologică, culturală şi legislativă.

Definiţia abuzului, acceptată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, acoperă în întregime acest
concept: "abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau
emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip produse de
către părinţi sau orice altă persoane aflată în poziţie de răspundere, putere sau încredere, ale căror
consecinţe produc daune actuale sau potenţiale asupra sănătăţii copilului, supravieţuirii dezvoltării sau
demnităţii lui".

Definiţia maltratării: Maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau omitere a unei acţiuni care
este în detrimentul copilului şi are loc profitînd de incapacitatea copilului de a se apăra, descerne între
ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi a se autoservi.

Forme ale abuzului emoţional:

REJECTAREA - adultul îndepărtează copilul de el, refuză să-i recunoască valoarea

sau legitimitatea nevoilor; îl ruşinează pe copil cînd acesta manifestă emoţiile sale fireşti.

Sentimentele copilului: Copilul simte că ceva nu este în regulă că este “ prost”, “ rău”, se percepe ca o
sursă a problemelor pentru părinţi/ îngrijitori.

Izolarea- copilul nu are posibilitatea stabilirii unor contacte sociale sau este izolat într-o zonă fără
interacţiuni sociale (legarea, încuierea lui în diferite spaţii limitative etc.);adultul întreprinde cu
consecvenţă acţiuni care izolează copilul de comunicarea cu semenii lui şi alţi adulţi, limitează
nerezonabil libertatea copilului, impune unele restricţii referitor la comunicarea cu alţii.

Sentimentele copilului: Copilul trăieşte o “inhibiţie socială”, are dificultăţi de adaptare (refuzul grădiniţei
sau fobie socială), are dificultăţi de comunicare, are un sentiment scăzut al eficienţei personale şi carenţe
în sfera afectivă ( anxietate, depresii, ostilitate).

Terorizarea - copilul este ameninţat verbal cu părăsirea sau alungarea, este intimidat şi înfricoşat cu
“arme” fizice şi psihologice;

Sentimentele copilului: Copilul trăieşte o stare de anxietate puternică, căreia greu îi face faţă. Bolwby
susţine că ameninţările separării sunt mai dăunătoare decît adevărata separare.

Degradarea - copilul este tratat ca fiind inferior, umilit şi subapreciat, deprivat de demnitate;

Coruperea - copilul este încurajat şi îndrumat să desfăşoare acte antisociale

care conduc la comportamente neadecvate şi social neacceptate;(autodistructive, antisociale, criminale,

deviante); adultul modelează şi permite aşa comportamente ca prostituţia, abuzul de substanţe,
alcoolismul, de asemenea constrînge dezvoltarea firească a autonomiei copilului ( nu susţine
sentimentele, gîndurile, viziunile, necesitatile copilului).
Sentimentele copilului: Copilul deseori este maltratat deja de la nivelul vieţii intrauterine, fiind un “
consumator de substanţe”( Jonses ( 1973) a introdus diagnosticul sindromului de alcoolemie fetală
( SAF), pentru a arăta deficienţele înnăscute ce pot apărea ca urmare a consumului de alcool în timpul
gravidităţii: fizionomie specifică, malformaţii congenitale,tulburări de creştere şi retard mintal.)

Copilul este expus în faţa unor situaţii pe care nu le înţelege. Trăieşte frustrare, anxietate, se dereglează
capacitatea de orientare a copilului, ceea ce duce la distorsionarea percepţiei copilului, trăieşte
sentimentul vinei, pentru ceea ce se întîmplă.

Ignorarea, neglijarea răspunsului emoţional- adultul în grija căruia se află copilul îi ignoră
iniţiativele şi nevoile de interacţiune ale copilului sau îl neglijează pe acesta (din punct de vedere
emoţional). Acest termen este diferit de cele de rejectare sau degradare, care au o componentă activă (acte
de comitere), şi constituie o formă tipică de abuz. Adultul nu are nici o motivaţie şi capacităţi de a
exprima afecţiune, grijă şi dragoste pentru copil. Interacţionează cu copilul doar cînd este necesar.

Sentimentele copilului: Copilul simte un puternic sentiment de insecuritate, sentimente de vinovăţie, jenă,
sentiment de înstrăinare de alţii.

Consecinţele pe termen scurt şi lung ale abuzului emoţional asupra copilului au

de asemnea corespondenţe în plan emoţional şi social.

Consecinţe în plan emoţional:

- întârziere în dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării emoţionale şi a capacităţii empatice,

stimă de sine scăzută;

Consecinţe în plan social;

- fugă de acasă, acte antisociale;

- dificultăţi de adaptare durabilă, repetate într-un mediu nou (familie adoptivă, grădiniţă, şcoală);
- lipsă de iniţiativă, de creativitate, de autonomie, anxietate de separare sau de anticipare, inclusiv la
vârsta adultă.

31. Tehnici de stimulare a implicării copilului în cadrul consultaţiei; evaluarea

credibilităţii copilului abuzat(pag.51);
1. Stimularea povestirii spontane.
2. Stimularea trecerii de la declaraţii mai generale la întrebări din ce în ce mai specifice.
3. Evitarea repetării întrebărilor sau întrebările multiple, a celor directe sau sugestive.
4. Folosirea repetării declaraţiilor (se cere copilului să repete ce a spus anterior) pentru a determina dacă
este consecvent şi asigurarea înţelegerii corecte a mesajului copilului.
5. Copilul va fi permanent sprijinit în procesul de evaluare psihologică, fără a-i răsplăti declaraţiile.
Evaluarea credibilităţii copilului:
Factori în evaluarea competenţei:
- capacitatea copilului de a percepe cu acurateţe faptele;
- abilităţile mnezice, capacitatea de a-şi reaminti faptele;
- capacitatea de a deosebi adevărul de fals, realitatea de fantasmă;
 - de a înţelege obligaţia de a spune adevarul;
- capacitatea de a comunica faptele pe baza propriilor cunoştinţe.
32. Componenta psihoafectivă în tulburările funcţiilor vegetative: atitudini de
bază(pag.53-54);
- Pregatirea pentru luptă sau fugă (“fight or flight”) în situaţii de pericol iminent.
- Redirecţionarea din exterior către interior prin comportament evitant sau de izolare.
Este rezultatul inhibării sau refulării tendinţelor de autoafirmare şi a pulsiunilor agresive. Chiar daca trecerea la
act nu se realizează, organismul rămâne într-o stare de pregătire permanentă. Consecinţa constă în
persistenţa reacţiilor fiziologice normale într-o situaţie de pericol (accelerarea pulsului, creşterea
tensiunii arteriale, dilatarea vaselor de sânge din muschii scheletici, o mobilizare crescută a
carbohidraţilor şi creşterea metabolismului). Repetate, conduc la cronicizarea răspunsurilor fiziologice
adaptative.
De ex. simptomele cardiace sunt expresii ale acestor fenomene, reacţii la anxietatea de tip nevrotic şi la mânia
refulată sau reprimată.
Tulburările funcţionale ale tractului gastrointestinal aparţin acestei categorii (indigestie nervoasă, diaree
nervoasă, cardiospasm, colitele şi anumite forme de constipaţie). Aceste reacţii gastrointestinale la
stresul emoţional pot fi bazate pe modele regresive, reprezentând o reactualizare a reacţiilor organice la
tensiunile emoţionale specifice copilului.
Similar, componenta psihologică a astmului bronsic reprezintă o retragere din faţa acţiunii într-o atitudine
dependentă şi de căutare a ajutorului.
33. Componenta psihoafectivă în tulburările funcţiilor vegetative: tulburări ale
funcţiilor digestive(pag.54-55);
- Nevroza gastrică constă în tulburări ale funcţiilor motorii şi secretorii ale stomacului şi duodenului.
- Obiceiuri defectuoase de hrănire ( masticaţia incompletă, mâncatul în grabă, hrana nepotrivită, alimentaţie
necumpatată)- expresie a unor conflicte emotionale.
- Supraîncărcarea stomacului şi obiceiurile nesănătoase de hranire conduc la gastrită.
Numitorul comun al acestor tensiuni emoţionale este reprezentat de nevoia intensă de odihnă, siguranţă şi
ajutor; odihna, schimbarea mediului şi eliberarea din situaţiile de viaţă perturbatoare sunt măsuri
centrate pe simptome şi nu pe rezolvarea conflictelor psihologice. In subsidiar se află refularea
tendinţelor de a cere ajutorul, care intră în contradicţie cu dorinţa de independenţă şi autoafirmare a
Eului adult al pacientului.
- Ulcerul peptic:“Nici o altă funcţie corporală nu reflectă mai bine numeroasele şi complexele
interrelaţii dintre psyche şi soma ca sistemul gastro-intestinal” (D.Oken)
Implicarea factorilor psihici în etiopatogenie şi evoluţie: S-a observat o situaţie conflictuală specifică,
respectiv dorinţa de dependenţă infantilă – nevoia de a fi iubit şi îngrijit intra în conflict cu aspiraţia
 de independenţă, cu realizarea şi auto-suficienţa Eul-lui adult. La nivelul comportamentului
manifest, mulţi pacienţi au o atitudine agresivă, independentă, ambiţioasă. Nu le place să ceară
ajutor şi îşi asumă numeroase responsabilităţi, comportamente întâlnite la oamenii cu un nivel
crescut de eficienţă, statut profesional înalt. Aceasta este o reacţie la dependenţa lor, rămasă la nivel
inconştient. Lupta continuă şi supraresponsabilizarea reîntăresc dorinţa unei relaţii de dependenţă.
Dorinţa de dragoste refulată este stimulul psihologic inconştient aflat în relaţie directă cu procesele
fiziologice şi conducând în final la ulceraţie. Agravarea simptomelor poate duce la de-
responsabilizare.Factorul crucial în patogeneza ulcerului îl constituie frustrarea dorinţelor de
dependenţă, de căutare a ajutorului şi a dragostei. Nesatisfacerea acestor dorinţe în relaţiile cu
ceilalţi influenţează în mod specific activitatea stomacului.
34. Debilitatea mintală: definiţie, clasificare(pag.59-60);
Debilitatea mintală reprezintă un complex de manifestări patologice (anormale), heterogene cauzal, care
exprimă starea de subdezvoltare psihică a unei persoane în raport cu persoanele normale de aceeaşi
vârstă, aflate în condiţii similare de existenţă.

Este o marcare patologică a intelectualului individului, cu deosebire a proceselor de abstractizare şi

generalizare, în mod ireversibil. Nivelul coborât al proceselor intelectuale este cel dintâi care
caracterizează debilitatea mintală, fără a o face invariabilă, dată fiind implicarea celorlalte componente
ale psihismulu obiectivitate în planul psihomotricităţii, al activităţilor practice şi al relaţiilor
interpersonale, într-un mod care aparţine până la un punct deficitului intelectual. De altfel, limitarea
proceselor mintale nu frapează, nici ea, decât în confruntarea cu sarcinile de tip şcolar, în sfera lucrului cu
cartea. Aceasta şi face ca debilitatea mintală să nu poată fi observată cu uşurinţă în copilărie, ci la etapa
când subiecţii în cauză sunt plasaţi în faţa unor exigenţe prin excelenţă intelectuale. Totuşi, valoarea
diagnostică a acestora nu trebuie exagerată. Creşterea nivelului şcolii obligatorii ar genera astfel creşterea
frecvenţei debilităţii mintale. Exigenţele mereu sporite ale vieţii sociale pot face să apară mulţi oameni
drept insuficient instruiţi şi uneori ,,analfabeţi’’ cu atestate sau diplome şcolare, dar care nu pot fi
niciodată debili mintal. Aceasta arată că semnificaţia diagnostică a datelor culese pe diferite piste de
investigaţie este determinată nu atât de însumarea lor cantitativă, cât de corelarea şi interpretarea lor în
lumina unui punct de vedere bine elaborat. De unde şi necesitatea abordării elementelor diagnosticului în
sens integrativ, după un criteriu multiplu, centrat pe componenţa sa dominantă starea de oprire în
dezvoltare a intelectului, cu sau fără o rezonanţă, consecutivă în sfera afectivităţii şi a voinţei.

Clasificarea debilităţii mintale:

Din punct de vedere al gradului deficienţii sunt cu:

1. intelect la limită – posibilitatea intelectuală de adaptare socială se situează la graniţa cu

debilitatea mintală; dacă debilul mintal nu are capacitatea de a parcurge situaţiile prevăzute în programa
şcolii normale intelectul de limită are această posibilitate, dar nu în ritmurile impuse. Intelectul de limită
se caracterizează prin imaturitate afectivă, labilitate emoţională şi are coeficientul de inteligenţă 70 – 90,
neîncadrându-se în categoria deficienţilor mintali
2. deficienţă mintală uşoară (debilitate, oligofrenie de gradul I)- este forma cea mai frecventă şi
reprezintă gradul cel mai uşor al debilităţii. IQ = 50, 70

A. Binet consideră subiectul ca având capacitate de comunicare orală şi scrisă cu cei din jur, dar
manifestă o întârziere de 2-3 ani în perioada şcolară fără ca aceasta să fie determinată de carenţe
educative. Debilul poate trece neobservat în perioada preşcolară dacă nu prezintă tulburări de
comportament şi anomalii fizice evidente.

R. Zazzo consideră că diferenţierea acestor forme apare la vârstă şcolară manifestându-se prin dificultăţi
de învăţare şi gândire inferioară. Debilul din şcoală nu va fi la fel în profesie. În şcoală elevii sunt supuşi
aceluiaşi ritm de înaintare, cei cu 2-3 ani întârziere nu fac faţă, însă în societatea adultă ierarhiile se
exprimă altfel prin foarte multe profesii. Deficitul se manifestă numai în cazul solicitării intelectuale, se
poate integra în activitate.

Deficienţa mintală uşoară este prima zonă a deficienţei mintale, exprimându-se printr-o insuficienţă
relativă la exigenţele societăţii care sunt variabile de la o societate la alta şi de la o vârstă la alta
determinanţii sunt biologici, normali sau patologici şi au efect ireversibil.

3. deficienţă mintală severă (oligofrenie de gradul II şi imbecilitate) – coeficient intelectual

cuprins între 25 şi 50 – vârsta mentală 3 – 7 ani. această categorie reprezintă 18-20% din totalitatea
deficienţilor mintali (Lewis).

Caracteristici: îşi însuşesc cu dificultate operaţiile elementare însă pot învăţa să scrie şi să citească cuvinte
scurte; au vocabular limitat, structuri gramaticale defectuoase; puţine cunoştinţe despre lumea
înconjurătoare; sunt incapabili să se întreţină singuri, dar au deprinderi elementare de autoservire şi se
adaptează la activităţi simple de rutină; au capacitate de autoprotecţie normală nefiind nevoie de asistenţă
permanentă şi putând fi integraţi în comunitate în condiţii protejate.

4. deficienţă mintală profundă (oligofrenie de gradul III, idioţenie) – IQ sub 25; vârstă mentală 3
ani, este forma cea mai rar întâlnită, reprezentând 5% din totalul deficienţilor. A fost introdusă de Pinel
sub termenul de idiotism – boală care include afecţiuni mintale profunde. Esquirol: idiotul este starea în
care facultăţile mintale nu se manifestă niciodată, nu este o boală, ci o stare.

Caracteristici: prezintă malformaţii fizice; mişcări fără precizie; paralizii; învaţă să meargă târziu sau
deloc; deficienţe de natură senzorială – slabă dezvoltare a mirosului sau gustului şi prag al sensibilităţii
algice scăzut; nu comunică prin limbaj ci prin sunete nearticulate sau cuvinte izolate articulate defectuos;
reacţionează la comenzi simple îndelung executate fără să le înţeleagă; au nevoie de asistenţă permanentă
fiind incapabili de autoprotecţie.

35. Trăsături de specificitate ale deficienţilor mintali: enumerare, detaliere(61-62);

- sunt trăsăturile caracteristice pentru toate formele deficienţei mintale şi care au un anumit grad de
stabilitate, devin tot mai accentuate pe măsura creşterii deficienţei, şi pe măsura înaintării subiectului în
vârstă; nu dispar prin instrucţie şi educaţie dar pot căpăta un caracter de mascare, accentuate fiind când
persoana desfăşoară activităţi intelectuale sau se află în situaţii problematice stresante.

1. Rigiditatea (Kounin) – este rezistenţa la schimbare incluzând ideea de fixare, de aici dificultăţile
în adaptare la situaţiile noi;
- la subiecţii normali apare o dată cu înaintarea în vârstă;

- la adult există mai multe regiuni psihologice, dar graniţele sunt mai rigide odată cu înaintarea în
vârstă; regiunile psihologice – reflectarea structurii şi funcţionalităţii creierului, legături de asociaţie între
diferitele regiuni ale creierului;

- la deficienţii mintali aceste regiuni sunt rigide şi schimbul nu se realizează conform vârstei
cronologice, deficientul mintal neputând aplica cele învăţate într-o formă nouă, are un ritm de dezvoltare
lent, curba de perfecţionare este plafonată având loc blocaje psihice ;

- rigiditatea reacţiilor adaptative şi comportamentale (Luria – inerţie oligofrenă. Această inerţie

oligofrenă este insuficienta adecvare a reacţiilor adaptative şi comportamentale la schimbările din mediu,
fenomen concretizat în puternica lipsă de mobilitate a reacţiilor, încetineală în gândire, apatie în reacţiile
comportamentale sau reacţii precipitate din cauza stocării peste limitele normale a unor focare de
excitaţie). Repetare continuă a unei activităţi şi după ce stimulul ce a declanşat-o a dispărut, prin
menţinerea unor gesturi chiar când nu mai este necesar. Este o consecinţă a dereglării mobilităţii
proceselor nervoase fundamentale stând la originea sindromului central oligofrenic = diminuarea
capacităţii de abstractizare, generalizare.

2. Vâscozitatea genetică (Barbel Inhelder):

- dacă la copiii cu intelect normal dezvoltarea intelectuală se caracteriza prin dinamism în trecerea
de la un stadiu la altul, deficientul mintal se caracterizează prin lentoare, plafonare, regresie, atunci când
întâmpină dificultăţi în efectuarea operaţiilor formale datorită neterminării construcţiei sale psihice;

- deficientul parcurge aceleaşi stadii dar în mod diferit; dezvoltarea se caracterizează prin lentoare
specifică şi printr-o stagnare de lungă durată instalată cu atât mai repede cu cât deficienţa mentală este
mai accentuată;

- la normal trecerea de la un mod de gândire la altul se realizează firesc, tinde către un echilibru
progresiv, cu o bună stabilitate a achiziţiilor care arată că noua structură funcţionează satisfăcător; la
deficientul mintal evoluţia gândirii tinde către un fals echilibru caracterizat prin vâscozitatea
raţionamentelor, fragilitatea achiziţiilor, incapacitatea de a părăsi un punct de vedere pentru altul – şi când
atinge un stadiu superior gândirea păstrează amprenta nivelului anterior regresând când întâmpină
dificultăţi;

- deficientul mintal oscilează între două niveluri de dezvoltare (între operaţii concrete într-un
domeniu, iar în altul este intuitiv – serieri după criteriul lungimii, dar nu după cel al grosimii);

3. Heterocronia oligofrenică a dezvoltării (R. Zazzo):

- deficienţii mintali au o dezvoltare dizarmonică, se manifestă inegal la diferite paliere. Aceste

diferenţe între ritmurile de dezvoltare a diferitelor elemente ce intră în componenţa profilului psihologic
se pot observa şi la copiii cu intelect normal însă în cazul celor deficienţi ele sunt generatoare de
dizarmonie; în timp ce la copilul normal există o concordanţă între viteză şi calitatea execuţiei, la cel
deficient există un decalaj foarte mare ( în executarea unei sarcini un deficient de 14 ani are viteza unui
copil de 12 ani şi calitatea execuţiei a unuia de 6,7 ani):
- este o consecinţă a interacţiunii celorlalte trăsături de specificitate rezultând o abordare
diferenţiată a deficienţilor în procesul compensator atât în raport cu ceilalţi, cât şi faţă de propria persoană
(el se dezvoltă discordant în raport cu sine însuşi).

4. Fragilitatea construcţiei personalităţii:

- se manifestă atunci când solicitările depăşesc posibilitatea de răspuns;

- se înregistrează infantilismul în comportament, operaţiile logice de nivel scăzut nefacilitând

construirea raporturilor sociale stabile;

- poate fi:disociată – cu manifestări de impulsivitate, duritate, lipsă de control în condiţii de mediu

nesecurizat; sau mascată – la cei care trăiesc într-un mediu securizat;

5. Fragilitatea şi labilitatea conduitei verbale (E. Verza):

- neputinţa de exprimare logico-gramaticală a conţinuturilor, situaţiilor, imposibilitatea de a-şi

menţine conduita verbală la un progres continuu, de a o adapta la diverse situaţii;

- se manifestă prin retard în limbaj sau tulburări frecvente ale limbajului.

36. Tulburările cognitive consecutive leziunilor cerebrale: afaziile(pag.69-70);

1. Tulburări ale limbajului- afaziile:
a. Afazia Broca:
- Este asociată cu lezarea ariei Broca, din lobul frontal inferior posterior
- Este cea mai “comună formă de afazie, non-fluentă
- Semnul principal: vorbirea este profund afectată (articolele, adverbele, adjectivele,etc) astfel încât
vorbirea tinde să fie redusă doar la substantive şi la verbe;
- In cazurile extreme se ajunge la absenţa pronunţării cuvintelor funcţionale, iar substantivele şi verbele
sunt folosite doar în forma de bază (“vorbire telegrafică”)
- Pot apărea şi alte erori în producerea de cuvinte (parafazii) – pacientul foloseşte cuvinte cu sens
asemănător celui de bază, sprijinindu-se pe context pentru ca ceilalţi să înţeleagă mesajul.
b. Afazia Wernicke:
- Este lezată aria Wernicke;
- Este o afazie fluentă, caracterizată printr-un deficit sever de înţelegere auditivă
- Pacienţii pot face distincţia între vorbire şi non-vorbire, dar nu pot extrage înţelesul din mesajul
vorbit;
- Cu toate că este o afazie fluentă, nu înseamnă că vorbirea este “normală”, ea putând fi normală (sau
excesivă) cantitativ, dar neinteligibilă.
- Vorbirea este afectată de parafazii, de data aceasta de natură semantică (înlocuirea unor cuvinte cu
altele, din aceeaşi categorie, “roşu” în loc de “verde”, sau crearea unor cuvinte noi, neologisme),
căpătând numele de afazie de jargon.
c. Afazia de conducţie (centrală):
- Caracteristica principală este afectarea severă a repetării cuvintelor, atât în vorbire cât şi în citirea “cu
voce tare”
- Pacienţii au atât vorbirea cât şi scrisul în limite normale,
- Vorbirea: destul de fluentă, înţelesul cuvintelor este corect iar sintaxa este, de asemenea, corectă;
ocazional, pot apărea parafazii fonemice (care afectează denumirea obiectelor;)
d. Afazia amnezică:
- Este, probabil, cea mai frecventă formă de afazie, apărând şi ca formă reziduală de afazie după
vindecarea altor forme;
- Caracteristica principală: este afectată denumirea obiectelor (utilizarea substantivelor); în formele
uşoare poate trece neobservată în vorbirea obişnuită; în formele grave apare “vorbirea goală”, pentru
că lipsesc principalele substantive;
- Sugerarea contextului pentru reamintire sau “suflarea” primelor litere nu sunt suficiente; uneori,
persoana poate folosi acelaşi cuvânt ca verb, dar nu poate asocia cuvântul cu utilizarea lui ca
substantiv.
e. Afazia globală:
- constă în perturbarea masivă a limbajului din toate punctele de vedere ( înţelegere şi producere).

37. Demenţa: definiţie, clasificare(pag.72);

Demenţa reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin declinul progresiv al unor funcţii intelectuale în
comparaţie cu un nivel anterior, în absenţa tulburărilor de conştienţă.

Clasificare:

- După etiologie:

a. Demenţele primare - boli degenerative cerebrale (boala Alzheimer - demenţa este manifestare inţială şi
principal) ;

b. Demenţele secundare - apar ca manifestări consecutive ale unor boli preexistente;

c. În boli degenerative neurologice (coreea Huntington, scleroza multiplă, bola Parkinson)

d. Afecţiuni vasculare cerebrale (dementa multiinfarct);

e. Traumatică (după traumatism cranio-cerebral unic sever sau traumatisme repetate – de exemplu la
boxeri);

f. Infecţioase (encefalite, boala Creutzfelt-Jakob, sifilis tertiar)

g. Metabolice (insuficienţa renală cronică, insuficienţa hepatică, carenţe de vitamine grup B - B1, B12)

g.Procese expansive intracraniene (tumori cerebrale, hematoame subdurale sau intraparenchimatoase)

h. Toxice (alcool, metale grele - Pb, Ar)

i. Anoxice (insuficienţa respiratorie cronică, post-anestezie)

- Dupa zona SNC predominent afectată

a. Demenţa corticală - corespunde tabloului clinic descris anterior

b. Demenţa subcorticală - tabloul clinic constă în încetinirea proceselor cognitive cu dificultăţi în

realizarea sarcinilor intelectuale complexe şi perturbare afectivă fără deficit al limbajului, calculului sau
memorării
 Demenţa în boala Alzheimer :

Definiţie: demenţă predominant corticală cu debut în general în perioada presenilă (45 - 59 ani)
caracterizată pe plan anatomopatologic prin atrofie corticală generală şi clinic prin apariţia sindromului
Afazo-Agnozo-Apraxic (AAA) şi hipertonie musculară.

38. Definiţi termenii handicap;dizabilitate;deficienţă(pag.75);

Deficienţa: reprezintă pierderea sau alterarea unei structuri, funcţii anatomice, fiziologice sau psihologice.
În taxonomia lui Wood principalele categorii de deficienţe erau:
1) deficienţele mintale;
2) 2)deficienţele de limbaj;
3) 3)deficienţele senzoriale;
4) 4)deficienţele fizice;
5) 5)deficienţele estetice.
Dizabilitatea:este considerată diminuarea sau pierderea ca rezultat al deficienţei a posibilităţii de a realiza o
acţiune sau comportament în mod eficient.
Handicapul: reprezintă limitarea posibilităţii de a participa pe picior de egalitate cu ceilalţi la viaţa
cotidiană. Dacă persoana este bine compensată în ceea ce priveşte deficienţa, este integrată în
câmpul muncii, atunci nu se poate vorbi de handicap.
O persoană deficientă are un handicap dacă are relaţii deficiente în relaţie cu mediul.
39. Obiective specifice pt. recuperarea persoanelor cu dizabilităţi neuromotorii(pag.77).
1.Conştientizarea mişcărilor, posibile spre cele normale şi normalizarea răspunsului motor şi automat ;

2.Asigurarea forţei şi rezistenţei în schemele de mişcare necesare realizării activităţilor motorii.

3.Creşterea forţei musculare.

4.Ameliorarea coordonării musculare.

5.Creşterea rezistenţei musculare, folosind dacă este cazul mijloace de ortezare (dispozitiv ce menţine
postura corectă).