Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Amintiri Dintr-O Călătorie (Fragment) IV - Calistrat Hogaș
Amintiri Dintr-O Călătorie (Fragment) IV - Calistrat Hogaș
Iar peste tot și peste toate, se înălța crucea veche, ruginită și plecată a bisericii,
dar numai crucea... Pentru acest mormânt nu mai trebuia decât atâta! Nu țin
minte să fi simțit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strânse inima, și nu
frica, dar un fel de groază mă cuprinse.
Eram hotărât a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când, la o depărtare
ca de o zvârlitură de băț, văzui iarba clătinându-se. Mă înălțai pe vârful
picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina și, spre marea mea nedumerire,
văzui o claie de păr mișcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte,
când înapoi, ca și cum cele patru vânturi s-ar fi fost înțeles între ele ca să se
joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce,
deocamdată, nu putui ști cu siguranță. Pentru mine, care mi se părea că simt în
vinele mele circulând un sânge acru și sălbatic, șoapta vânturilor semăna acum
cu mormăitul urșilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâția
ochi roșii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, că e vreun urs de
prin apropiere, când, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigând
cu glasul său răgușit, dar totuși destul de puternic:
— Blagoslovește, părinte! Bine-am găsit! ce mai faci? coaptă-i săcărica?
Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o țâțână ruginită și,
c-un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva sub niște mustăți încâlcite la un loc
cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea fața, dând loc spre
afară numai la doi ochi albicioși și stinși de bătrânețe.
Și, cu cât priveam mai mult și mai drept în față pe acest om, sau, mai bine zis, pe
acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul și sprâncenile
lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru și fecund,
ce trebuia să fi fost așternută din vremuri vechi peste întreaga lui ființă... Prin
rasa lui sclivisită și lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămașă nu mai
putea fi vorbă, fiindcă acea în care își primise darul se topise demult pe el; și
știut este că un călugăr trebuie și să moară în cămașa în care și-a căpătat sfântul
său chin.
De altfel, Săhăstria numără vreo șase viețuitoare de soiul arătat mai sus;
întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârșit.
Așadar, spre a lua iarăși firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărică și,
pe cât aflarăm, făcea și el o mică negustorie cu ea."