CAPITOLUL 4.

METODE DE TESTARE LA COROZIUNE A ALIAJULUI

MARCA AISI 304
Coroziunea poate fi definită ca fiind procesul care cuprinde reacţii chimice şi electrochimice dintre
un material, de obicei un metal, şi mediul său, proces care produce o deteriorare a materialului şi a
proprietăţilor sale. (https://alili2001.files.wordpress.com/2014/12/m09_chimfiz.pdf)

Studierea acestui fenomen implică nu numai încercări bazate pe considerentele teoretice, ci și

testări experimentale ce reproduc condițiile reale și încercările la care este supus materialul. Scopul
acestor încercări este de a prevedea comportarea materialelor metalice în condiții reale de
utilizare.Testarea la coroziune este unul dintre cele mai importante aspecte în controlul fenomenului de
coroziune, deoarece este folosită în scopul avansării tehnologiilor de obținere a aliajelor și în
determinarea eventualelor îmbunătățiri necesare din punct de vedere al performanței și al
considerentelor economice.
Încercările la coroziune sunt efectuate, de regulă, la scară mică, de aceea se pledează pentru o
reproductibilitate cât mai precisă pentru a evita erorile, ceea ce în industria alimentară reprezintă o
prioritate majoră.Cea mai bună metodă de încercare, care dă și rezultatele cele mai apropiate de
fenomenele reale, este cea de atelier.(Stroe S.-G., Materiale și echipamente în industria alimentară.
Note curs, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, 2017;)

Clasificarea  metodelor de  testare la coroziune

Metodele de testare la coroziune se referă mai mult la materialul folosit la construcția

echipamentului și sistemul de protecţie aplicat materialelor. Metodele de evaluare şi testare a coroziunii
se împart în [St, 16]:

 metode directe care sunt:

• metoda gravimetrică;
• măsurarea grosimei;
• măsurarea voumului de gaze rezultate;
• consumul de agent coroziv.

 metode indirecte care sunt:

• metode spectrale;
• metode electrochimice;
• metode optice (vizuale+micro);
• metode mecanice.

Metodele de testare la coroziune sunt [St, 16]:

 încercări în imersie completă;

 încercări în imersie alternantă;
 încercări de evaporare ciclică prin fierbere;
 încercări în ceață salină;
 expunerea la o anumită atmosferă în stație de încercare;
 măsurarea potențialului și trasarea curbelor de potențial;
 coroziune prin cuplu galvanic;
 încercarea la coroziune intergranulară;
 încercarea la coroziune sub tensiune;
 încercarea la oboseală în mediu coroziv;
 încercarea la coroziune prin frecare;
  metode spectrometrice de determinare a cantității de ioni metalici migrați în
mediu alimentar.

Legislaţia în vigoare privind metodele de testare la coroziune

Standardizarea metodelor de testare a comportamentului la coroziune a oțelurilor inoxidabile are

la bază cercetarea fenomenelor de migrare a ionilor prezentată în Decretul Ministerului Sănătății din
Italia din 21.03.1973.

Următoarele reglementări sunt valabile la nivel european privitoare la testarea la coroziune [St,
16]:

 Directiva UE 82/711/EEC
 Directiva UE 93/8/EEC
 Directiva UE 97/48/EEC

Deoarece studierea fenomenelor de migrare a ionilor metalici în mediile alimentare, prin utilizarea
efectivă a unor probe alimentare, este de cele mai multe ori dificilă, a fost necesară stabilirea şi
utilizarea unor simulanţi convenţionali care să le înlocuiască.

Produse alimentare apoase Apă distilată sau apă de calitate

1 Simulant A
(pH<4,5) echivalentă
Produse alimentare acide
2 Acid acetic Simulant B
(pH4,5)
Alcool etilic 10% (această
concentrație poate fi adecvată la
Produse alimentare conținând
3 conținutul de alcool al produsului Simulant C
alcool
alimentar, dacă acesta depășește
10%)
Ulei rafinat de măsline, iso-octan,
Produse alimentare pe bază de
4 etanol sau oxid polifenilen Simulant D
substanță grasă
modificat
5 Prezentarea metodelor de testare la coroziune
4.5.1 Încercări în imersie completă Încercările în imersie completă sunt folosite frecvent în
laboratoarele de cercetare sau atelierele industriale. Aceste încercări dau informaţii foarte relevante şi
cifre destul de reproductibile, cu condiţia de a avea în vedere câteva precauţii şi de a se cuprinde diferiţii
factori de coroziune [St, 16]

Metoda se bazează pe 2 tipuri de parametri: chimici și fizici. Parametrii chimici includ nu numai
concentrația diferitor substanțe în soluția apoasă, dar, de asemenea, și factori ai desocierii, pH-ului,
gazele dizolvate, conductivitatea etc. Din categoria parametrilor fizici fac parte [Ba, 05]:

• aerarea - care poate fi realizată lăsând să treacă în lichid oxigen, aer sau amestec de azot şi
oxigen; • raportul suprafeței epruvetei și al volumului lichidului - cu cât suprafaţa epruvetei este mai
mare, cu atât vor fi mai multe produse de coroziune în lichid;

• gradul de agitare - mişcarea lichidului provoacă o distribuţie uniformă a oxigenului şi suprimă

astfel o cauză de coroziune accidentală;

• forma epruvetelor - trebuie folosite epruvete sufficient de mari pentru a micşora acţiunea pe
muchii şi margini unde adesea se produce un atac exagerat;

• starea suprafeței [Ba, 05].

Principiul metodei: Epruveta supusă testării este plasată într-un vas ce conține soluția corozivă
corespunzătoare celei din condițiile

reale de lucru, parametrii fiind menținuți constanți pe parcursul întregului test [Ba,05].

Dezavantajele cele mai mari ale acestei metode este determinarea probabilității de pierdere a
masei metalice în timp. Gradul de coroziune variază astfel intens la început, după care scade în timp, în
alte cazuri se poate intensifica odată cu timpul sau poate fi ciclic. Din această cauză este greu de estimat
eventualele pierderi de masă metalică ce pot apărea cu timpul [Ba, 05].

Totuși imersia reprezintă cea mai bună metodă în identificarea materialelor metalice care, din
cauza rezistenței mici la coroziune, nu pot fi folosite în construcția ulterioară a utilajelor ce vor intra în
contact cu alimentele. Un alt avantaj ar fi timpul scurt de determinare, fiind și cea mai economică
metodă [Ba,05].

4.5.2 Încercarea la coroziune în imersie alternantă

În acest caz, epruveta suferă o alternanță de staționare în mediu coroziv și o uscare în aer.
Această încercare oferă informații asupra comportării pieselor care trebuie să fie supuse în practică la
condiții similare [St, 16].
Tabel 4.2 Simulanți folosiți pentru proba migrației [St., 17)