„Însoţitorii” regelui:

Cavaleria grea macedoneană şi cuceririle lui Alexandru cel Mare

Chiar dacă până astăzi falanga macedoneană a rămas proverbială pentru disciplina
şi eficienţa ei, multe dintre succesele regatului macedonean se datorează şarjelor
impetuoase ale cavaleriei grele, compuse din aşa-numiţii hetairoi – „însoţitori” ai regelui.
Relieful accidentat şi pământurile puţin rodnice ale Greciei antice a făcut ca în
general cavaleria să joace un rol puţin important: costurile de întreţinere a cailor erau
foarte ridicate (un cal normal valora cât un sclav cu o calificare deosebită), putând fi
suportate doar de câţiva aristocraţi dintr-un oraş-stat. Rareori o cetate putea alinia o
armată în care raportul călăreţi – infanterişti să fie mai mare de 1:10.
Nu este întâmplător că cele mai puternice cavalerii din Grecia antică au apărut la
periferia ei, acolo unde zonele de câmpie erau mai întinse, iar aristocraţia mai puternică:
în Thessalia şi în Macedonia. Mai ales în Macedonia, cavaleria a reprezentat forţa de bază
a unei armate care rareori putea face marilor puteri ale vremii: imperiul persan, Athena,
Sparta sau regatul thracilor odrysi.
Se pare că prima organizare riguroasă a cavaleriei compuse din aristocraţii
macedoneni are loc în timpul regelui Alexandru I Philelenul (495-450 î.e.n.), atunci când
Macedonia se afla sub dominaţia persană. Sub influenţa unei instituţii similare din Persia,
dar valorificând cu siguranţă mai vechi tradiţii de la curtea macedoneană, regele îi
grupează pe toţi nobilii care îşi puteau permite un anumit tip de echipament de cavalerie
într-un corp de oaste ai cărui membri erau numiţi hetairoi – „însoţitori”. Numărul lor
iniţial nu poate fi prea mare, având în vedere că în 431 î.e.n., regele Perdiccas II dispunea
de aproximativ 800 de „însoţitori”. Abia în timpul lui Filip al II-lea (359-336 î.e.n.), care
extinde cu mult graniţele şi sursele de venit ale regatului, numărul „însoţitorilor” creşte
sensibil, astfel încât, fiul său, Alexandru cel Mare, va putea să plece în campania din Asia
cu 1800 de hetairoi, lăsând alţi 1800 pentru apărarea ţării.
Tot în timpul lui Filip se definitivează în mare şi principalele aspecte tehnico-
tactice şi organizatorice care au transformat corpul de hetairoi într-o impresionantă forţă
de şoc. Sistemul de recrutare era cvasi-feudal: aristocraţi macedoneni sau greci de
renume primeau un fief din pământurile regale în schimbul căruia erau obligaţi să
întreţină un cal apt de luptă şi să îşi procure echipamentul adecvat. Acesta consta într-un
coif frigian (în vremea lui Alexandru înlocuit cu cel beoţian, care oferea o mai bună
protecţie), o platoşă, o lance lungă pentru împuns, denumită xyston, o sabie prinsă pe
şoldul stâng, utilizată mai rar, şi o manta macedoneană. Pentru că actualul sistem format
din şa şi scări nu era cunoscut, călăreţii foloseau nişte materiale textile groase, şezate pe
spinărilor cailor, şi nişte cizme speciale de călărie. Adeseori, pe lângă materialele textile,
„însoţitorii” utilizau şi o piei de panteră care sporeau efectul estetic şi măreau prestigiul
posesorului. Atât mantia, cât şi materialul textil utilizat erau colorate în funcţie de
unitatea din care făcea parte călăreţul şi de gradul militar pe care îl deţinea. Mai multe
reprezentări din acea vreme, precum aşa-numitul sarcofag al lui Alexandru, de la Tyr, sau
stela funerară de la Pellina, îi ajută pe istorici să reconstituie felul în care se înfăţişau
aceşti cavalerişti de elită.
„Însoţitorii” erau grupaţi în escadroane cu un număr probabil de 200 de luptători,
denumite ilai şi conduse de ilarchoi. Se pare că fiecare escadron era recrutat dintr-un
anumit district separat al Macedoniei. Fiecare ile era împărţită în 4 tetrarchiai de câte 50
de luptători, tetrarhia fiind principala unitate tactică. Ilai puteau fi de asemenea grupate în
unităţi operative mai mari, numite hipparchiai, de câte 2 sau 4 ilai. O unitate aparte era
aşa-numita basilike ile („escadronul regal”) sau agema: cu un efectiv dublu de luptători,
aceasta era compusă din cei mai importanţi curteni şi ocupa întotdeauna locul de cinste în
rândul celorlalte escadroane.
Eficienţa deosebită a „însoţitorilor” avea mai multe cauze. Poziţia privilegiată pe
care o ocupau în cadrul armatei, dar şi al societăţii macedonene, în ansamblul ei, îi obliga
pe hetairoi să adopte în permanenţă un comportament eroic. Exerciţiile frecvente şi
campaniile neîntrerupte din timpul domniilor lui Filip şi Alexandru au generat o
experienţă, o coeziune de grup şi o încredere de sine de neegalat. Pe de altă parte, din
punct de vedere tehnico-tactic, „însoţitorii” erau net avantajaţi: xyston-ul era superior în
general suliţelor pentru aruncat folosite de alţi cavalerişti, mai ales cei persani, iar
formaţia tip „pană”, adoptată probabil de Filip al II-lea după ciocnirile cu sciţii din 339
î.e.n. de pe teritoriul Dobrogei, permitea reorientarea rapidă a şarjei către punctele cele
mai slabe ale liniei adverse (cu mici excepţii în Thessalia, până la Filip, cavaleria ataca în
formaţie liniară).
Deşi „însoţitorii” puteau efectua o gamă largă de misiuni (urmărire, recunoaştere
etc.), cea mai importantă dintre toate era aceea de a şarja rândurile duşmane şi de a le
străpunge. Odată cu preluarea comenzii de către impetuosul Alexandru, care nu ezita să
se pună în fruntea „însoţitorilor”, întreaga forţă ofensivă a cavaleriei grele macedonene a
fost relevată: după ce hărţuia liniile duşmane cu cavaleria şi infanteria uşoară, Alexandru
lovea cu cavaleria grea în punctele vulnerabile care apăreau în dispozitivul duşman,
breşele fiind apoi exploatate de falangă. Bătălii cruciale precum Cheroneea (338 î.e.n.,
împotriva Athenei şi Thebei), Granicos (334 î.e.n.), Issos (333 î.e.n.) şi Gaugamela (331
î.e.n), împotriva perşilor, au fost câştigate după acest tipic. De altfel, la Issos, victoria a
fost obţinută doar datorită şarjei hotărâte a „însoţitorilor”, în condiţiile în care flancul
stâng şi falanga din centru erau pe cale de a ceda în faţa inamicilor.
Chiar dacă succesorii lui Alexandru au păstrat corpuri importante de hetairoi,
niciunul nu a mai avut geniul necesar pentru a da lovituri atât de strălucite cu cavaleria
grea, precum marele cuceritor. Mai mult, treptat, succesorii au renunţat la folosirea
formaţiei tip „pană”, iar luptătorii au fost echipaţi suplimentar şi cu scuturi, capacitatea
ofensivă scăzând considerabil. Regii elenistici au ajuns să se folosească tot mai mult de
imense falange de infanterişti, de mercenari sau de trupe exotice precum elefanţii de
război, carele de luptă cu coase sau cataphractarii, călăreţi care se îmbrăcau pe ei şi pe
caii lor din cap până în picioare cu zale. Cucerirea romană va conduce în cele din urmă la
dispariţia totală a cavaleriei grele care contribuise din plin la apariţia celui mai întins
imperiu de până atunci şi la gloria celui mai mare general al antichităţii.