Turnurile de asediu:

Cele mai mari şi mai complexe maşini de luptă din Antichitate şi Evul Mediu

Până la apariţia armelor de foc, zidurile cetăţilor s-au dovedit a fi adeseori

impenetrabile în faţa asalturilor, loviturilor de berbec sau tirului de proiectile ale
balistelor şi catapultelor. Asediatorilor le rămânea atunci una dintre cele mai
costisitoare, dar şi mai eficiente opţiuni: construirea unor gigantice turnuri de asediu, de
cele mai multe ori mobile, mai înalte decât zidurile cetăţilor asediate. Acestea permiteau
atacatorilor să se apropie în siguranţă de metereze şi să mute lupta chiar pe zidurile
fortificaţiilor potrivnice.
În principiu, există cinci modalităţi de a cuceri o cetate: 1. trecerea pe deasupra
zidurilor ei, folosind scări sau construind platforme până la înălţimea meterezelor; 2.
distrugerea unui segment al zidurilor prin tiruri de proiectile şi lovituri de berbec; 3.
provocarea prăbuşirii zidurilor, prin săparea de galerii subterane sau demolarea bazei
acestora; 4. provocarea capitulării prin încercuire şi înfometare; 5. utilizarea şiretlicurilor
şi trădătorilor.
Cea mai simplă metodă pare a fi prima, fără a necesita cunoştinţe tehnice
deosebite. În schimb, ea este şi cea mai primejdioasă, atacatorii fiind expuşi permanent
tirului celor asediaţi. Apariţia turnului de asediu se explică tocmai prin dorinţa de a oferi
protecţia necesară trupelor care au ca obiectiv să ajungă pe zidurile cetăţii vizate.
În varianta cea mai simplă, turnul de asediu nu este decât un paralelipiped de
lemn, cu o înălţime mai mare decât cea a zidurilor (deci de obicei mai înalt de 10 metri),
care adăposteşte în interiorul său războinici dispuşi la mai multe niveluri care comunică
prin scări. Turnul, aşezat pe roţi, este deplasat prin diferite metode până în apropierea
zidurilor duşmane, unde războinicii situaţi la cel mai înalt nivel reuşesc să coboare pe
metereze folosind un pod de lemn, mutând astfel lupta în interiorul cetăţii.
Acestei idei de bază i-au fost adăugate numeroase îmbunătăţiri de-a lungul
timpului, în funcţie de necesităţile, resursele şi inventivitatea armatelor care au folosit o
asemenea maşină de război. Încă de la începuturi, în Asiria, alături de soldaţii care luptau
corp la corp, în turnurile de asediu au fost adăpostiţi şi arcaşi care aveau ca scop
eliminarea sau incomodarea apărătorilor de pe ziduri. Mai târziu, alături de arcaşi, la
diferite niveluri ale turnurilor sau chiar pe acoperiş au fost amplasate maşini de luptă care
aruncau proiectile. Spre sfârşitul Evului Mediu s-a ajuns chiar ca pe platformele
superioare ale turnurilor de asediu să fie amplasate imense catapulte cu contragreutate
(trebuchet), în vreme ce la sol erau montaţi berbeci gigantici. Alteori, ca în timpul
asediului Niceei din timpul primei cruciade, turnurile au fost folosite pentru a distrage
forţele asediate în lupte pe ziduri, protejând astfel activitatea sabotorilor care acţionau la
baza fortificaţiilor. Dedicat iniţial depăşirii zidurilor pe deasupra, turnul de asediu a
devenit treptat un adăpost perfect pentru mai multe categorii de arme şi o maşină
complexă de luptă
Mai mult, turnul de asediu putea fi utilizat alături de alte categorii de forţe şi alte
maşini de luptă. De exemplu, la asediul Constantinopolului din 1204, veneţienii au
construit turnuri de asediu pe galerele cu care îi atacau de pe mare pe bizantini. Pe de altă
parte, de multe ori turnurile nu erau concepute pentru a fi deplasate, ci doar pentru a
obţine supremaţia în duelul cu artileria de pe zidurile duşmane şi a curăţa de la distanţă
meterezele de inamici, permiţând berbecilor sau trupelor de asalt să se apropie în
siguranţă de fortificaţii.
Faptul că adeseori turnurile de asalt rămâneau imobile indică unul dintre marile
lor dezavantaje: dificultatea de a fi mişcate. Uneori turnurile se prăbuşeau chiar de la
prima încercare de a le deplasa, ca în cazul asediului avarilor asupra Thesalonicului din
617-618. Sistemele de tracţiune erau oricum rudimentare, turnurile fiind mişcate ori cu
ajutorul boilor, vulnerabili în faţa săgeţilor apărătorilor, ori prin efortul a sute şi mii de
soldaţi care le împingeau din interior şi din spate. Abia mai târziu, ca la asediul castelului
Kenilworth din 1266, ultimul mare asediu din istoria Angliei, un complex sistem de
pârghii şi scripeţi a fost utilizat pentru deplasarea turnurilor mobile. Alteori, terenul era
ori prea accidentat, ori prea înclinat, ori prea moale pentru ca turnurile să poată fi
utilizate. De exemplu, la asediul Lisabonei din 1147, turnul cruciaţilor anglo-flamanzi s-a
afundat în solul de pe ţărm, iar fluxul Atlanticului i-a izolat pentru un timp pe războinicii
din turn de restul camarazilor.
Conştienţi de aceste limitări, apărătorii încercau să sporească barierele naturale
împotriva turnurilor de asalt, săpând şanţuri cât mai adânci sau deversând în drumul
maşinilor de război mari cantităţi de apă, noroi şi chiar excremente. Asediatorii erau
nevoiţi să execute lucrări suplimentare care să asigure un drum solid şi neted spre
zidurile inamice: de pildă, spre sfârşitul războiului de 100 de ani, la asediul castelului
Bréteuil din Normandia, francezii au folosit toţi şerbii din împrejurimi, timp de o lună,
pentru a astupa şanţul de apărare pe un segment de câţiva zeci de metri, necesar deplasării
unui gigantic turn de asediu. Totuşi, se putea ajunge la o mare măiestrie în construcţia şi
manevrarea turnurilor de asediu, ca la asediul Ierusalimului din prima cruciadă, când
creştinii au mutat doar în noaptea de 9 spre 10 iulie 1099 un imens turn de asediu pe o
distanţă de 1000 metri, spre un sector mai slab al apărării. Manevra a fost decisivă pentru
obţinerea victoriei.
Printre neajunsurile turnurilor de asediu se numărau costurile mari şi lipsa
resurselor necesare construirii lor. Mai ales în Orient, lipsa lemnului era un impediment
considerabil: cruciaţii aduceau uneori cheresteaua pentru turnuri pe mare, pe corăbiile
veneţienilor sau genovezilor. Pe de altă parte, lemnul este un material uşor inflamabil, aşa
că unele dintre armele cele mai la îndemână pentru asediaţi erau tirurile de proiectile
incendiare sau atacurile surpriză în afara zidurilor pentru a le aprinde de la bază.
Atacatorii protejau părţile expuse ale turnurilor cu piei de animale înmuiate în noroi şi
oţet sau, mai rar, cu plăci metalice, mai eficiente, dar mai costisitoare. Împotriva
atacurilor surpriză se săpau şanţuri în jurul turnurilor, ca la asediul cruciat al Tyrului din
1111.
Alte inconveniente erau durata mare de construcţie a unui turn de asediu, precum
şi imposibilitatea de a ţine ascunsă pentru mult timp această operaţiune, ceea ce permitea
apărătorilor să se organizeze împotriva ei. Avarii au reuşit să surmonteze acest obstacol
în 626, la asediul Bizanţului, evitând construirea turnurilor la faţa locului prin aducerea
componentelor, deja fabricate, în care de transport, şi doar asambalarea lor la faţa locului.
În mod normal, manevra nu era posibilă, generalii neavând în intenţie să îngreuneze
deplasarea armatelor cu un număr atât de mare de care.
În plus, succesul turnurilor de luptă nu era niciodată sigur. Pe lângă
contramăsurile deja amintite, asediaţii mai beneficiau şi de alte opţiuni pentru a stăvili
turnurile de asediu. Apărătorii puteau opta pentru construcţia unor turnuri de lemn pe sau
în spatele propriilor ziduri, mai înalte decât cele ale atacatorilor. Grinzi groase erau
folosite pentru a bloca rabatarea podului de lemn al turnului de asediu, astfel încât
războinicii adverşi nu mai puteau coborî pe metereze. Nu în ultimul rând, o prăbuşire
controlată a zidului, la momentul potrivit, putea conduce la blocarea turnului fără ca
cetatea să devină uşor penetrabilă, măsura fiind aplicată de musulmani la acelaşi asediu al
Tyrului din 1111.
Deşi unele armate aveau o adevărată preferinţă pentru construirea turnurilor de
asediu, precum oştile cruciate împotriva puternicelor fortăreţe din Mediterana Orientală,
de cele mai multe ori utilizarea unei asemenea maşini de luptă rămânea ultima opţiune a
comandanţilor. Se miza inclusiv pe efectul psihologic al unei asemenea construcţii, care
prin dimensiunile ei putea afecta moralul apărătorilor până acolo încât aceştia să se
predea. Pentru sporirea efectului înfricoşător, dar şi pentru protecţie în faţa proiectilelor,
uneori se ţintuiau prizonieri pe laturile expuse ale turnurilor, aşa cum au făcut syracusanii
tiranului Agathokles la asediul cetăţii carthagineze Utica din 307 î.e.n. (Diod. Sic.
20.54.2-7) sau soldaţii împăratului romano-german Frederic al II-lea la asediul Bresciei
din 1328.
În concluzie, balanţa dintre avantajele şi dezavantajele turnurilor de asediu
depindea foarte mult de contextul istoric particular al desfăşurării asediilor. Nu este
întâmplător că utilizarea turnurilor de asediu în istorie a fost inegală şi diferită de la un
spaţiu geografic la altul şi de la o epocă la alta.
Primele menţiuni despre turnurile de asediu vin din epoca mijlocie a bronzului, în
urmă cu 3500 de ani, din Orientul Mijlociu, şi se datorează imaginilor de pe pereţii
mormintelor egiptene şi textelor din arhivele de la Mari (important oraş-stat situat pe râul
Eufrat). Unii istorici au argumentat că turnurile de asediu au fost folosite şi în epoca
târzie a bronzului, citând ca exemplu faimosul „cal troian”. Argumentele în favoarea
identificării dispozitivului menţionat de miturile din ciclul troian cu un turn de asediu
rămân totuşi profund speculative.
Sigur este că în epoca fierului, începând cu sec. al IX-lea î.e.n., teribila armată a
imperiului neo-asirian reia utilizarea turnurilor de asediu, fapt atestat de basoreliefurile
palatelor asiriene. Sunt figuraţi arcaşi luptând din turnuri şi posibil şi berbeci poziţionaţi
la nivelurile inferioare. Totuşi, asirienii nu au folosit pe scară largă aceste maşini de
război, rămânând fideli platformelor de asalt şi utilizării intensive a berbecilor.
Tradiţia asiriană a turnurilor de luptă a fost preluată de perşi. Istoricul grec
Xenophon îl credita pe Cyrus cel Mare ca dotând fiecare corp de armată cu turnuri de
luptă grele de trei tone, trase de câte opt perechi de boi, care puteau adăposti câte
douăzeci de oameni (Xen. Cyr. 6.1.52-54). Menţiunea istoricului grec este şi una dintre
puţinele atestări ale utilizării turnurilor de luptă şi în bătălii purtate în câmp deschis,
aceasta fiind totuşi, cel mai probabil, o simplă eroare a lui Xenophon.
Deşi grecii s-au confruntat adeseori cu perşii, ei s-au limitat multă vreme la
escaladarea zidurilor pe scări de lemn şi mai ales la împresurarea cetăţilor şi înfometarea
apărătorilor. Relieful accidentat al Eladei şi resursele reduse ale oraşelor-stat au
împiedicat utilizarea unor maşini de luptă complexe precum turnurile de asediu.
Condiţiile favorabile în acest sens au fost întrunite iniţial în Sicilia, la începutul secolului
al IV-lea î.e.n., unde ameninţarea Carthaginei a condus la unificarea grecilor sub tiranul
Dionysos al Syracusei. Împotriva temuţilor carthaginezi (care probabil aveau cunoştinţe
privind maşinile de luptă, fiind veniţi din Orient), Dionysos a angajat cei mai renumiţi
ingineri pentru a-şi diversifica arsenalul de război. Astfel, tiranul este primul grec atestat
ca utilizând turnuri de asediu, la cucerirea Motyei din 397 î.e.n..
Modelul a fost adoptat rapid de un alt dinast ambiţios: Filip al II-lea al
Macedoniei. Recunoscut pentru inovaţiile sale militare, Filip a promovat şi maşinile de
luptă, astfel încât la atacul asupra Perinthosului din 340 î.e.n. turnurile de asediu sunt
menţionate pentru prima oară în Grecia continentală. Inovaţiile lui Filip au fost folosite
pe scară largă şi de fiul său, Alexandru cel Mare în cucerirea imperiului persan: turnuri
imense de luptă sunt atesate la cel mai renumit asediu, cel al Tyrului, cetate insulară de pe
coasta feniciană, când au fost distruse de apărători cu ajutorul corăbiilor incendiare.
Epoca de aur a turnurilor de asediu era la apogeu. Beneficiind de mijloace
materiale imense şi de ambiţii nu mai puţin uriaşe, monarhii elenistici au excelat în
utilizarea acestor maşini de luptă. Emblematic rămâne excentricul Demetrios, care şi-a
câştigat chiar supranumele Poliorketes („Asediatorul”). Turnurile sale folosite împotriva
Salaminei din Cipru, Rhodos-ului şi Thebei au fost celebre în lumea antică, fiind
poreclite Helepolis („Cuceritorul de cetăţi”, denumire care s-a transformat treptat în
substantivul comun pentru turn de asediu în limba greacă). Helepolis-ul utilizat împotriva
Rhodos-ului în 305/304 î.e.n. a fost de altfel cel mai impozant turn de asediu construit
vreodată: avea o înălţime de 45 de metri, o bază de 22 metri pătraţi, o platformă
superioară de 9 metri pătraţi, 9 niveluri cu deschizături acţionate mecanic, prin care alte
tipuri de maşini de luptă aruncau proiectile. Era căptuşit cu plăci de fier, 3400 de oameni
fiind necesari pentru a-l împinge spre cetatea rhodiană. Turnul lui Demetrios a provocat
mari ravagii zidurilor rhodiene, totuşi asediul a fost ridicat în cele din urmă, iar maşinile
de luptă părăsite au ajuns în posesia apărătorilor. Fondurile obţinute din vânzarea
materialelor capturate au fost suficiente pentru ridicarea Colosului din Rhodos, una dintre
cele şapte minuni ale lumii antice.
Contrar opiniei comune, romanii nu au fost nişte mari adepţi ai maşinilor de
asediu. Ei utilizau des asaltul sau înfometarea prin blocadă. Totuşi, intraţi în contact cu
grecii din Sicilia în secolul al III-lea î.e.n., apoi cu monarhiile elenistice, romanii au
preluat şi au perfecţionat majoritatea maşinilor de luptă, printre care şi turnurile de
asediu. Prima menţiune a utilizării turnurilor de asediu de către romani este făcută cu
ocazia atacului asupra cetăţii carthagineze Lilybaeum din Sicilia, la 250 î.e.n.
După cucerirea bazinului mediteranean, turnurile de asediu au căzut întrucâtva în
desuetudine deoarece inamicii din Barbaricum nu aveau fortăreţe puternice care să
solicite construcţia unor asemenea maşini, iar imperiul adoptase oricum o strategie relativ
defensivă. Totuşi, războaiele civile şi confruntările cu perşii au făcut ca meşteşugul
construirii turnurilor de asediu să nu fie uitat. Dimpotrivă, specialişti în inginerie şi artă
militară precum Vitruvius şi Vegetius au explicat pe larg în lucrările lor modalităţile de
construcţie şi utilizare a turnurilor mobile.
Nici măcar după căderea Imperiului Roman de Apus, construcţia turnurilor de
asediu nu a fost abandonată total. Bizantinii au păstrat vechile cunoştinţe şi chiar barbarii
au început să le folosească, dar fără prea mare succes, precum ostrogoţii, care, în luptele
cu bizantinii pentru supremaţie în Italia, au utilizat turnuri de asediu împotriva Romei şi
Ariminiumului, fiind totuşi înfrânţi.
Treptat, frecvenţa folosirii turnurilor de asediu a scăzut. Abia spre sfârşitul
secolului al X-lea se observă o resurgescenţă a turnurilor de asediu, începând din vestul
Franţei. Maeştrii sunt normanzii, care le folosesc spre a-şi spori influenţa în Franţa, dar şi
la cucerirea Siciliei şi sudului Italiei în secolul al XI-lea. Turnurile de asediu revin la
modă şi sunt folosite pe scară tot mai largă în întreaga Europă, începând cu maurii din
Spania şi sfârşind cu regele polon Boleslaw al III-lea. Frecvenţa cea mai ridicată a
utilizării lor se înregistrează în timpul primelor cruciade când, în faţa complexelor
sisteme de fortificaţii orientale, creştinii sunt nevoiţi să recurgă la asemenea maşini
uriaşe. Experienţa cruciadelor aduce perfecţionarea turnurilor de asediu care, în secolele
XIV-XV, ajung iar la complexitatea şi dimensiunile din perioada elenistică: echipate cu
berbeci şi catapulte cu contragreutate, protejate împotriva incendierii, folosind metode
ingenioase de tracţiune, turnurile de asediu sunt esenţiale pentru succesele francezilor din
timpul războiului de o sută de ani sau în atacurile genovezilor asupra Ciprului.
Totuşi, epoca turnurilor de asediu se apropiase de sfârşit: fiind extrem de
vulnerabile la loviturile artileriei bazate pe acţiunea prafului de puşcă, ele au ieşit treptat
din uz. Nu este mai puţin adevărat că, mai ales în Rusia, turnurile de lemn au fost utilizate
şi după 1500 pentru a adăposti un număr mare de tunuri şi de a le spori eficienţa prin
ridicarea lor la înălţime. Oricum ar fi, după mai bine de 3000 de ani de utilizare mai mult
sau mai puţin intensă, giganţii asediilor au dispărut în negura istoriei.

Bibliografie selectivă
Connoly, P. (1998) Greece and Rome at War, London, Greenhill Books.
Hindley, G. (2009) Medieval Sieges and Siegecraft, Barnsley: Pen & Sword Military.
Kern, P.B. (1999) Ancient Siege Warfare, Bloomington, Indiana University Press.
Purton, P.F. (2010) A History of the Early Medieval Siege, c. 450-1200, Woodbridge,
Boydell Press.
Purton, P.F. (2010) A History of the Late Medieval Siege, 1200-1500, Woodbridge,
Boydell Press.