O mărturisire sinceră despre istorie

Propunerea primită de a scrie în „Punktul Săptămânii” a fost cum nu se poate de

binevenită. Ajunsesem într-o situaţie aproape de neconceput pentru un istoric: poziţia
mea faţă de posibilitatea şi utilitatea unei reconstituiri fidele a trecutului oscila pe o axă
ale cărei unice valori erau scepticismui, agnosticismul şi, în momentele de neagră
deznădejde, nihilismul.

Mai ales în cazul perioadei de care mă ocup, istoria antică, eram îngrozit când realizam
că la întrebări pe care mi le autoadresam, precum „Ce s-a întâmplat oare cu adevărat?”,
„Când s-a întâmplat?”, „Cum s-a întâmplat?”, „Cum îşi reprezentau oamenii de atunci
evenimentele şi fenomenele pe care le trăiau?”, răspunsurile se găseau aproape
întotdeauna sub semnul neliniştitor al probabilului. Neliniştea era cu atât mai greu de
suportat cu cât adeseori răsăreau cu perfidie şi cruzime şi întrebările „Pe câţi oare îi mai
interesează, în afară de mine şi de alţi câţiva împătimiţi, lumile pe care cu migală încerc
să le reînviu?” şi „Cui îi mai foloseşte ce fac?” M-am gândit des că poate ar fi mai bine să
mă întorc la ţară, la coarnele plugului (metaforic vorbind, căci au rămas prea puţine
pluguri pe care să le ţii de coarne), într-o încercare lăudabilă de a mă preschimba într-un
element al societăţii cu adevărat productiv şi util celorlalţi.

Reflectând însă pentru a scrie acest articol, mi-am dat seama că deznădejdea mea este
nefondată. În definitiv, oamenii nu se străduiesc niciodată să reconstituie trecutul în mod
cu totul şi cu totul gratuit. Oamenii îşi întorc privirile către trecut pentru că periodic simt
nevoia să facă acest lucru şi pentru că au ceva de câştigat de aici. Chiar dacă de-a lungul
timpului au existat zeci de modalităţi de valorificare a trecutului, unele dintre ele teribile
şi cu consecinţe criminale, precum fondarea teoriei rasiste a arianismului, susţinută de
nazişti, în aceste rânduri eu mă voi apleca doar asupra celor care mi se par cele mai
importante şi care au avut o puternică înrâurire asupra mea de-a lungul timpului.

Mai întâi a fost povestea. Şi acum îmi aduc aminte, şi o voi face întotdeauna, cum în
nopţi răcoroase şi înmiresmate de vară, petrecute la malul mării, tata, ducându-mă în
cârcă, mă îngrozea şi mă fascina în acelaşi timp cu povestea lui Ţepeş vodă care poruncea
ca solilor turci să li se bată cuie în turbane. Şi câte şi mai câte! Plăcerea de a asculta sau a
citi asemenea poveşti nu m-a părăsit niciodată, fie că urmăream naraţiunea sobră a
războiului peloponesiac, aşa cum a scris-o Thucydides, fie că mă lăsam purtat departe de
povestirile bătrânilor satului, uitând adeseori de scopul real al interviurilor pe care le
luam.

Da, cred cu convingere că acesta este cel dintâi şi cel mai la îndemână câştig pe care îl
furnizează trecutul şi istoria, ca trecut recreat prin filtrul naraţiunii cuiva: plăcerea de a fi
spectator la situaţii dintre cele mai diverse şi dintre cele mai dramatice, al căror efect este
cu atât mai puternic cu cât, măcar în parte, persoanele şi evenimentele au avantajul de a fi
fost cândva reale. Într-un fel te influenţează moartea unor personaje de roman care nu au
trăit în realitate niciodată, cu totul alt sentiment te încearcă atunci când ştii că oamenii
aceia din trecut despre care afli că şi-au găsit un sfârşit cumplit chiar au urlat de durere şi
chiar au lăsat în urmă femei şi copii neajutoraţi, gata să se stingă de foame.

Dar poveştile nu sunt doar pentru a înfiora şi a destinde, ci şi pentru a împărţi învăţătură.
Cel dintâi fel de învăţătură, primul pe care am descoperit că istoria îl oferă cu dărnicie,
sunt cunoştinţele prin care prezentul se preschimbă treptat dintr-o nebuloasă inexplicabilă
într-o lume pe care o poţi înţelege. Nu este puţin lucru să cunoşti originile şi evoluţia unui
obiect, unei clădiri, unui popor. Ceasul de buzunar lăsat moştenire de la bunicul, casa
veche pe lângă care treceai mai înainte nepăsător ori luptele dintr-un colţ mai îndepărtat
sau mai apropiat de lume îţi apar altfel, îţi vorbesc de-a dreptul, nu mai sunt pete
întunecate pe harta înţelegerii tale. La fel ca atunci când faci cunoştinţă cu oameni noi şi,
aflând tot mai multe despre viaţa lor, încep să îţi fie tot mai familiari şi îţi este tot mai
uşor să relaţionezi cu ei, tot astfel prezentul devine mai colorat, mai expresiv şi mai uşor
de trăit atunci când ştii cât mai multe despre trecutul care l-a creat.

Dar mai importante decât cunoştinţele sunt aptitudinile şi deprinderile intelectuale pe care
istoria le dezvoltă sau le creează celui care o studiază. Este destul ca măcar o dată să fi
descoperit în spatele unei poveşti tâlcul ei ascuns şi apoi vei încerca de fiecare dată să
regăseşti fructul cel dulce dincolo de coaja care uneori poate fi insipidă, poate chiar
amară, ca o lungă lungă listă cronologică de evenimente. Astfel, spiritul critic se dezvoltă,
logica devine mai limpede şi mai riguroasă, obiectivitatea în aprecierea unei situaţii
devine o dispoziţie firească,

Cred totuşi că mai mult decât toate acestea la un loc contează capacitatea istoriei de a
modela caracterul unei persoane. Într-o lume care deplânge lipsa modelelor autentice,
istoria oferă exemple strălucite, demne de urmat. Din paginile cărţilor de istorie răsar
atâtea personaje ilustre prin realizările lor, dar mai ales prin comportamenul care a făcut
posibile toate acele realizări, prind viaţă atâtea întâmplări în care se oglindeşte tot ce este
mai nobil şi mai frumos în spiritul uman, încât nu este posibil ca cel care se apleacă cu
pasiune autentică asupra studiului trecutului să nu devină mai bun, mai drept, mai hotărât.
Din nou îmi amintesc de zilele copilăriei mele, atunci când citind în cărţulia lui I.M.
Marinescu despre străinii vestiţi din luptele cu Roma veche, am rămas profund
impresionat de legenda despre visul larului Porsenna, un conducător etrusc care asedia
cetatea de pe Tibru. Se făcea că sub armele unui soldat roman se prăbuşeau rând pe rând
toate seminţiile pământului, printre primele numărându-se chiar etruscii. Nedumerirea
larului Porenna a fost risipită de un geniu care i-a explicat cauza ascensiunii romanilor:
un popor ai cărui indivizi au săpată pe frontispiciul caselor deviza „Labor improbus
omnia vincit” este destinat să conducă şi cu atât mai mult nu poate fi supus. Deşi numai
o legendă, de atunci şi eu mi-am săpat pe frontispiciul casei sufletului meu această
deviză, încercând să o urmez cât mai îndeaproape, cu atât mai mult cu studiul altor
situaţii istorice, reale, venea să reconfirme tâlcul povestirii moralizatoare.

Toate aceste câştiguri desprinse din studiul istoriei sunt fundamentate pe posibilitatea
unică pe care aceasta ţi-o oferă de a cunoaşte şi de a compara zeci, sute, mii de situaţii şi
întâmplări reale asupra cărora să îţi exersezi facultăţile umane fundamentale de a
descoperi asemănări şi diferenţe, de a analiza şi de a sintetiza, de a generaliza şi
particulariza. În cele din urmă, după un exerciţiu îndelungat şi onest, apare şi cel mai de
preţ câştig: o atitudine echilibrată şi senină în faţa existenţei. După ce ai cunoscut atâtea
şi atâtea victorii şi înfrângeri, fapte nobile şi mişelii, ridicări şi prăbuşiri, nimic din ceea
ce este uman nu te mai poate surprinde şi nu te mai poate îngenunchea. Ajungi să accepţi
existenţa, cu bune şi cu rele, fără a ridica pumnul împotriva cerului sau al semenilor, ba
din contră, încercând să faci cât mai bine ceea ce depinde de tine şi fiind mulţumit că ai
posibilitatea de a participa, măcar pentru o vreme, la marele spectacol al vieţii.

Acestea sunt motivele pentru care oricâte îndoieli şi clipe de nelinişte îmi vor provoca şi
de acum înainte cercetarea şi reconstituirea trecutului, le voi accepta cu bucurie, ca fiind
compensaţia firească pentru atâtea şi atâtea câştiguri pe care mi le-a adus în viaţă istoria.
Acestea sunt motivele pentru care te îndemn şi pe tine, cititorule, să îţi îndrepţi din când
în când atenţia asupra istoriei.