Tema proiectului:

Lucrări de îngrijire
a culturilor horticole

Cuprins
Argument ……………………………………………………………………………3
Capitolul 1. Lucrări de îngrijire aplicate speciilor
legumicole……………………………………………………………………………4
1.1 Lucrări cu caracter general

1.1.1Pregatirea terenului

1.1.2 Semanatul si plantarea legumelor……………………………………..5

1.1.3Fertilizarea…………………………………………………………… 7

1.2 Lucrări cu caracter special……………………………………………8

 Distrugerea crustei

 Prăşitul cu unelte de mână sau cu maşini agricole

 Erbicidarea.

 Răritul semănăturilor

 Muşuroitul

 Arăcitul si palisarea.

 Copilitul

 Ciupitul

 Tratarea cu biostimulatori

Capitolul 2. Lucrări de întreţinere aplicate livezilor ………13

2.1 Lucrări de formare a coroanei
2.1.1 Îndepărtarea crengilor
2.1.2Proptirea………………………………………………………………….…14
2.1.3 Ancorarea si împovararea
  2.2 Lucrări de întreţinere a coroanei…………………………………..15

2.3 Lucrari de întretinere a solului în livezi………………………… 16

 
Capitolul 3. Lucrări de îngrijire a viţei de vie……………..…18

1
 3.1 Lucrările de întreţinere din anul I de la plantare……………….....22
3.2 Lucrările de întreţinere din anul al II-lea de la plantare…………..23
3.3 Lucrările de întreţinere din anul al III-lea de la plantare………….25

Anexe……………………………………………………………………………..26

Bibliografie...........................................................................................................31

Argument 

Legumicultura durabila implica implementarea sistemelor de cultura, alegerea

speciilor cultivate, rotatia culturilor, fertilizarea solului, selectia terenului, lucrarile
solului, management integrat al daunatorilor (controlul bolilor, daunatorilor si
buruienilor), semanat, irigare, polenizare, recoltare, manipulare, transport, vanzare.
Lucrarea este structurată pe trei capitole mari şi anume:
Capitolul 1 tratează lucrările deîngrijire aplicate speciilor legumicole( lucrări cu
caracter general şi lucrări speciale)
Capitolul 2 tratează lucrările de întreţinere aplicate livezilor( lucrări de formare a
coroanei, lucrări de întreţinere a coroanei, lucrări de întreţinere a solului )
Capitolul 3 tratează lucrări de îngrijire aplicate viţei de vie (lucrări agrotehnice din
anul I de plantare, lucrări agrotehnice din anul II şi III de plantare)
Bibliografie
Anexe

2
 Capitolul 1. Lucrări de îngrijire aplicate speciilor legumicole

1.1 Lucrări cu caracter general

 Lucrări de întreţinere aplicate culturilor legumicole

Lucrările de îngrijire aplicate plantelor legumicole ‘in sistemele

de culturi practicate, cu mici excepţii, sunt asemănătoare atât în metoda ecologică cât şi în
cea convenţională.
Elementele de particularitate se raportează Ia acele secvenţe caic sunt
interzise prin utilizarea de produse chimice de sinteză sau diminuate ca intervenţii-ce!e ce
se raportează la lucrările de întreţinere aplicate solului.
In legumicultura se efectuează trei grupe de lucrări:
-       cu caracter general, ce se aplică la toate speciile;
-       cu caracter special, particular, ce se aplică numai la unele specii.
-       de dirijare a factorilor de mediu
Lucrările cu caracter general:
- afânarea solului şi combaterea crustei;
- prevenirea apariţiei şi combaterea buruienilor;
- verificarea şi completarea golurilor;
- preveuirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor;
- îngrăşarea fazială;
- irigarea culturilor.

3
  Afânarea solului şi combaterea crustei are drept scop asigurarea celor mai bune
condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole, dirijând:
-   regimul de umiditate, favorizând înmagazinarea unei cantităţi mai mari de apă în
sol şi reducerea pierderilor de apă;
-   regimul de aer, la nivelul sistemului radicular, necesar proceselor de absorbţie şi
desfăşurării normale a activităţii microbiene;
-   regimul de temperatură- solurile afânate se încălzesc mai uşor, permiţând
înfiinţarea culturilor mai devreme;
-   răsărirea plantelor şi evitarea pierderilor datorate formării crustei;
-   favorizarea activităţii microorganismelor.

1.1.1 Pregatirea terenului

Lucrarile de pregatire a terenului sunt asemanatoare celor efectuate la
culturile de camp, fiind executate in general cu aceleasi mijloace tehnice.

Lucrarile speciale de pregatire a terenului pentru cultura legumelor se

refera mai ales la controlul si rectificarea retelei canalelor de irigatie si la modelarea
terenului.
In cadrul lucrarilor de pregatire a terenului in vederea semanatului si plantarii
legumelor,
lucrarile principale sunt mobilizarea in vederea nivelarii de intretinere, nivelarea,
fertilizarea de baza, care se efectueaza toamna, cand se administreaza
ingrasamintele organice si chimice greu solubile, aratura adanca de toamna la 28-32
cm. Primavara se aplica ingrasaminte chimice cu azot, erbicidarea, deschiderea
rigolelor pentru udare si modelarea terenului.

Nivelarea terenului este o lucrare de baza, fara de care nu este posibila

aplicarea unei tehnologii complete in legumicultura. Lucrarile de nivelare se impart
in doua categorii: nivelarea de baza si nivelarea de intretinere.

Nivelarea de baza se executa o singura data pe terenul unde se infiinteaza

ferma legumicola si consta in efectuarea mai multor lucrari, folosindu-se utilaje
terasiere.
Nivelarea de exploatare se executa anual, imediat dupa defrisarea culturii

4
premergatoare,
folosindu-se nivelatorul tractat NT-2,8.

Modelarea terenului se poate executa toamna, dar in mod frecvent se face

primavara, cu o saptamana inaintea infiintarii culturii. Prin modelare se urmareste
realizarea unui profil al terenului care sa permita pe de o parte, irigarea culturilor de
legume prin scurgerea apei prin rigole, iar pe de alta parte intrarea tractoarelor cu
masinile si utilajele pentru executarea lucrarilor de semanat, plantat, intretinere,
recoltare si transport.

1.1.2 Semanatul si plantarea legumelor

Semanatul legumelor in camp se efectueaza cu masini speciale. La speciile cu

seminte mici, distribuirea corecta se poate realiza mai usor daca sunt amestecate cu
diferite materiale: nisip, rumegus, pamant. Cantitatea de balast ce se foloseste poate
ajunge pana la 5-6 parti pentru o parte samanta, in cazul cand sunt foarte mici
(patrunjel, salata etc.).
La speciile legumicole cu germinarea inceata se adauga seminte a unor
plante cu germinare rapida (marar), pentru a constitui un indicator in vederea prasilei
oarbe.
Cantitatea de samanta folosita la unitatea de suprafata depinde de dimensiunile
acesteia si de valoarea culturala.

Epoca de semanat este variabila in functie de cerintele speciilor fata de

temperatura, avand in vedere si timpul in care se prevede realizarea productiei.

Adancimea de semanat se apreciaza dupa dimensiunile semintelor.

Semintele mici (de salata, cimbru, patrunjel, ceapa, etc.) se seamana la 1-2 cm
adancime, cele mijlocii (de ardei, spanac, castraveti etc.) la 2-3 cm, iar cele mari
(de pepeni, mazare, fasole) la 3-5 cm. Semanatul se poate face in randuri
echidistantate sau in benzi. Se folosesc frecvent in legumicultura semanatorile
Saxonia, MSF 6, SPC 6 etc., in agregat cu unul din tractoarele Munax 45, L-400, L-

5
445 sau altele.

In conditiile climatului din tara noastra, unele specii legumicole nu

formeaza samanta (hreanul, usturoiul) sau inmultirea prin samanta este dificila si
neeconomicoasa (cartoful). In astfel de cazuri inmultirea lor se face prin utilizarea
unor parti vegetative, care puse in conditii de inradacinare asigura formarea noilor
plante.

Infiintarea culturilor legumicole pe calea plantarii rasadurilor este mai

complexa, constituind principala veriga in lantul tehnologic, care necesita forta de
munca, tehnica speciala si timp.
Epoca de plantare este determinata de cerintele speciei fata de factorii de
vegetatie, precum si de perioada in care este planificata productia de legume, astfel:
- primavara devreme, cand in sol se inregistreaza cca. 7oC se planteaza
speciile legumicole
cu cerinte scazute fata de caldura: salata, varza pentru cultura timpurie, etc.;
- primavara mai tarziu, dupa ce a trecut pericolul brumelor, iar in sol
temperaturile sunt de
10-14oC, se planteaza: tomatele, ardeii, vinetele, castravetii timpurii, etc.;
- la inceputul verii, se planteaza legumele care urmeaza a fi recoltate
toamna: varza,
conopida, etc.;

- la sfarsitul verii, in luna august, se planteaza salata pentru toamna, iar in

septembrieoctombrie salata pentru productie de primavara.

Pregatirea rasadului in vederea plantarii consta in udarea acestuia cu

cateva ore inainte de dislocare, imbaierea intr-o solutie de insectofungicide, asezarea
in ladite si apoi transportul la locul de plantare.

Plantarea rasadurilor se face manual sau mecanizat. Plantarea manuala se

efectueaza cu plantatorul sau cu lingura de plantat in cazul cuburilor sau ghivecelor

6
nutritive. Dupa ce lucrarea s-a incheiat pe o anumita suprafata, se efectueaza udatul
culturii cu furtunul, prin aspersiune sau pe rigole.

Plantatul mecanizat se face cu ajutorul masinii MPR-5, cu o productivitate de

0,8 ha/schimb. Concomitent cu plantatul se face si udatul la cuib, lucrare deosebit de
importanta pentru realizarea prinderii rasadurilor.

1.1.3 Fertilizarea

Cerintele plantelor legumicole pentru elementele nutritive sunt determinate

de specie, soi, varsta, sistemul radicular, starea de aprovizionare a solului, etc.

Tinand seama de substantele extrase din sol, speciile legumicole pot fi

incadrate in 4 grupe principale si anume:
- specii care extrag o cantitate mare de elemente nutritive: varza, varza de
Bruxelles, gulia, telina, etc.;
- specii care extrag o cantitate mijlocie de elemente nutritive: tomate, ceapa,
sparanghel,etc.;
- specii care extrag o cantitate mica de elemente nutritive: salata, spanacul, etc;
- specii care extrag o cantitate foarte mica de elemente nutritive: ridichile de luna si
altele.

Fertilizarea de baza se efectueaza toamna, dupa nivelarea de exploatare a

terenului, spre sfarsitul lunii septembrie sau in luna octombrie. Se aplica gunoiul de
grajd si partial ingrasamintele chimice cu fosfor si potasiu.

Fertilizarea de primavara cu ingrasaminte chimice se face in general cu 1-2

saptamani inainte de semanat sau plantat, odata cu pregatirea patului germinativ.
Fertilizarea in timpul vegetatiei se face cu ingrasaminte chimice
administrate in mod obisnuit la suprafata solului, in sol ori in apa de irigare, in mai
multe etape, in functie de specificul culturii.

Pentru a asigura plantelor o crestere si o fructificare normala, trebuie ca in

7
 sol sa se mentina o umiditate corespunzatoare, care sa permita un consum de apa
permanent, la nivelul cerintelor plantelor.

In general, pentru culturile de legume, valoarea plafonului minim trebuie

sa fie cuprinsa intre 50 si 80% din I.U.A. pe adancimea de 40-60 cm.

De regula, in prima parte a anului, din aprilie pana in mai, udarile se pot
administra la intervale de 10-12 zile, cu norme de 300-400 m3/ha in perioada
calda, din mai si pana in septembrie; la intervale de 4-10 zile, cu norme de 350-
500 m3/ha, iar spre sfarsitul verii si toamna, in septembrie si octombrie, ele se dau din
nou la intervale mai mari, 10-30 zile si cu norme de 400 - 500 m3/ha.

In practica legumicola se aplica irigarea prin aspersiune, irigarea prin

scurgere la suprafata (pe brazde lungi si pe brazde scurte) si irigarea localizata
(prin picurare, prin rampe perforate si subterana).

1.2 Lucrări cu caracter special

Pe langa alegerea solului, pregatirea acestuia si utilizarea unui material semincer
de calitate buna, productia depinde foarte mult de atentia cu care se ingrijesc plantele de
camp, in sistem protejat sau fortat. Principalele lucrari de ingrijire care se aplica de la
plantat sau semanat pana la recoltat sunt:

1. Distrugerea crustei

Împiedică pierderea apei prin capilarele solului si favorizeaza rasarirea si

cresterea plantelor. Crusta se formeaza frecvent pe terenurile cultivate cu legume
datorita in primul rand udarilor repetate care se aplica, precum si a precipitatiilor.
Distrugerea se poate face manual cu sapa, in gradini pe suprafete mici sau cu ajutorul
masinilor, cum sunt cultivatoarele, etc.

2. Prasitul cu unelte de mana sau cu masini agricole .

8
 Se aplica de mai multe ori in cursul perioadei de vegetatie, deoarece plantele
cultivate sunt puternic concurate de catre buruieni in ce priveste apa, hrana, lumina.

3. Erbicidarea.

În cadrul tehnologiilor actuale, buruienile se combat in cea mai mare parte pe

cale chimica (plivit chimic) prin utilizarea unor erbicide selective.

4. Raritul semanaturilor.

Din motive de precautie si din lipsa unor semanatori precise, se

administreaza de obicei o cantitate mai mare de samanta decat cea corespunzatoare
numarului de plante necesare. In felul acesta se evita eventualele goluri din cultura.
Raritul se aplica mai ales la legumele radacinoase si consta in smulgerea de pe
randuri a unor plante, astfel incat sa se asigure distanta potrivita intre plantele
ramase.
5. Musuroitul
Se aplică la unele specii de legume cu scopul de a favoriza formarea de
radacini adventive: tomate, castraveti, varza, etc. La altele, prin musuroit se asigura
etiolarea (inalbirea) partii comestibile, care in lipsa luminii devine mai frageda si
mai placuta la gust: lastarii de sparanghel, cicoarea de Bruxelles, petiolii de telina,
etc.
6. Aracitul si palisarea.
Unele specii de legume, cum sunt tomatele cu crestere nedeterminata,
castravetii cultivati in sere sau in culturi intensive, etc., nu se sustine singure. Ele au
nevoie de araci din lemn sau spalieri de sarma, de care se paliseaza.
7. Copilitul
Este lucrarea de eliminare a lăstarilor secundari care se formeaza la
subsuoara frunzelor de tomate si vinete, cu scopul de a obtine productii mai timpurii.

Carnitul se aplica la tomate, castraveti si alte specii si consta in suprimarea

varfurilor plantelor, pentru a opri cresterea in lungime.

9
8. Ciupitul

Constă in scurtarea tulpinii sau ramificatiilor la unele plante, cum sunt

castravetii, cu scopul de a se forma lastari secundari (tertiari), cunoscand ca pe acestia
proportia de flori femele si apoi de fructe este mai mare.

9. Tratarea cu biostimulatori.

Printre masurile de dirijare a cresterii si fructificarii legumelor

trebuie mentionate si cele care duc la accelerarea unor procese fiziologice cu
ajutorul diferitelor
factori fizici si chimici, cum sunt ultrasunelete, substantele stimulatoare de crestere
(acidul 2,4 D, acidul naftoxiacetic, Tomafix, Tomaset, etc.). Tratarea cu
biostimulatori da rezultate bune in primul rand la tomatele cultivate in sere,
prevenind avortarea florilor provocata de insuficienta luminii.
Aceasta se realizeaza prin stropirea plantelor sau introducerea florilor in solutii
foarte slave din acesti stimulatori (10-15 mg/l). Efectul stimulator este si mai
evident daca se aplica plantelor si polenizarea artificiala.

Pentru sistemul gospodăresc, cultura plantelor legumicole în răsadniţe

este mai extinsă datorită posibilităţilor mai uşoare de procurare a materialului
biologic ternaogen (biocombustibil), asigurat prin resursele locale, din gunoiul de
grajd existent în gospodării şi îmbunătăţit şi sporit ca volum prin adaosuri de alte
materiale: paie de cereale, tulpini grosiere de porumb, tulpini de fân, frunze etc.

Instalarea sistemului de susţinere şi palisarea plantelor

Se aplică la speciile cu creştere nedeterminată (tomate, castraveţi, fasole urcătoare,

pepeni galbeni) care nu se pot menţine în poziţie verticală, precum şi la specii cu vigoare
mare (ardei şi vinete) ce necesită un mod special de dirijare, lăsându-se mai multe
ramificaţii pe plantă.

10
 Susţinerea se face cu sfori de aţă pescărească, bumbac sau fibre sintetice, care
rezistă la umiditate şi la acţiunea substanţelor chimice.

Se utilizează câte o sfoară pentru fiecare plantă la tomate, castraveţi şi 2-4 sfori
pentru ardei şi vinete, în funcţie de numărul de ramificaţii impus de vigoarea cultivarului.

Coborârea sau prăbuşirea plantelor

Se aplică la specii cu tulpini volubile în special în cadrul culturilor fără sol,

completând lucrarea de susţinere şi palisare.

Sforile utilizate pentru susţinere au lungimi mari, stabilite în funcţie de sistemul de

cultură, respectiv scripeţi cu tamburi pe care se înfăşoară sfoara la partea superioară şi
care permit derularea acesteia pe măsura utilzării. La partea inferioară capătul sforii se
fixează de tulpina plantei. Pe măsura degarnisirii plantelor la partea inferioară, prin
lucrările de recoltare a fructelor şi defoliere şi prin formarea la partea superioară a
acestora de noi inflorescenţe, plantele se coboară prin derularea sforii de susţinere.

Tulpinile degarnisite se conduc orizontal şi se leagă în mănunchiuri pe o sârmă

întinsă la 40-45 cm faţă de suprafaţa solului, având loc schimbarea poziţiei faţă de locul
de plantare. Vârful plantei se dirijează normal pe sfori. În acest caz, plantele de tomate se
cârnesc după un număr mare de inflorescenţe (20-25), iar producţiile depăşesc 300t/ha.

Metoda poate fi utilizată şi la cultura de tomate pe sol, prin coborârea tulpinilor

plantelor la nivelul acestuia, şi apoi fixarea lor cu ajutorul unor dispozitive speciale sau
prin acoperirea cu sol, în acest mod realizându-se un ciclu prelungit.

Mulcirea solului

11
 Se realizează cu scopul de a menţine un sol afânat şi de a reduce pierderile de apă
prin evaporare, precum şi asigurarea unei fertilizări printr-un aport suplimentar de
elemente nutritive sau indirect prin solubilizarea permanentă a îngrăşămintelor chimice
aplicate fazial.

La tomate, lucrarea se aplică la 50-60 zile de la plantare, folosindu-se un amestec de

turbă şi mraniţă, paie de grâu sau secară, într-un strat gros de 5-6 cm.

La castraveţi se recomandă 1-2 mulciri cu gunoi de grajd proaspăt în cantitate de

100-150 t/ha sau amestec turbă cu gunoi (50+50 t/ha). În cazul mulcirii cu gunoi proaspăt
de bovine, trebuie acordată o mare atenţie aerisirii pentru eliminarea amoniacului ce se
degajă din materialul organic de descompunere.

Prin descompunerea mulciului se îmbunătăţeşte structura solului şi creşte conţinutul

de humus al acestuia.

Mulcirea se poate face şi cu folii de polietilenă de diferite culori.

Dirijarea creşterii şi fructificării plantelor prin tăieri (lucrări în verde)

Reprezintă o grupă de lucrări specifice ce au drept scop dirijarea creşterii şi

fructificării plantelor plantelor, pe de o parte şi asigurarea unor condiţii mai favorabile de
microclimat pe de altă parte.

Copilitul

Se aplică plantelor de tomate, ardei, vinete, dar în mod diferit.

La tomate, pentru toate ciclurile de cultură din sere se aplică în general copilitul
radical. În cazul apariţiilor golurilor în cultură, la plantele vecine se poate lăsa un lăstar
cât mai la baza tulpinii principale, care se va conduce cu 2 tulpini. Acelaşi lucru se poate
realiza şi la plantele de la capătul traveelor, unde iluminarea este mai bună.

12
 La ardei şi vinete, se efectuează copilitul parţial lăsându-se pe plantă 2-4 lăstari
principali în funcţie de vigoarea cultivarului şi înlăturându-se lăstarii secundari, în special
cei care cresc spre interiorul tufei asigurându-se astfel o mai bună iluminare.

Lucrarea se face manual, putându-se realiza şi chimic prin aplicarea produsului

Antak când copilii au 2-2,5 cm.

Cârnitul

Se aplică la tomate, ardei şi vinete în mod diferenţiat.

Pentru ciclurile de cultură practicate şi în funcţie de momentul stabilit pentru

defrişarea acestora, la tomate cârnitul se realizează după un număr de 5-12 inflorescenţe
sau cu 50-60 zile mai devreme de data stabilită pentru defrişarea culturilor, iar la ardei şi
vinete cu 40-45 zile mai devreme.

Ciupitul

Se aplică la culturile de castraveţi, pepeni galbeni şi fasole verde cu scopul dirijării

fructificării şi favorizarea apariţiei lăstarilor secundari pe care apar numeroase flori
femele.

Îndepărtarea unor butoni florali şi fructe

La ardei se înlătură primul buton floral sau chiar primul fruct format pentru a se
stimula creşterea vegetativă. În vegetaţie, la ardei, vinete şi castraveţi se înlătură şi
fructele “tarate”.

La tomate se poate practica cizelarea ciorchinilor prin îndepărtarea fructelor mici,

având un efect favorabil asupra maturării fructelor şi eliminând parţial sau total
presortarea.

Defolierea

13
 Constă în îndepărtarea frunzelor îmbătrânite, îngălbenite sau bolnave de la baza
plantelor fără a depăşi nivelul de recoltare.

Se consideră că o defoliere exagerată determină scăderea gustului fructelor la

tomate.

La tomate, lucrarea începe înaintea intrării în pârgă a fructelor din prima

inflorescenţă fără a înlătura mai mult de 3 frunze săptămânal. La partea superioară a
plantei se lasă foliajul pe o înălţime de 80-100 cm.

La vinete se pot îndepărta şi frunzele din dreptul florilor favorizând o mai bună
iluminare.

La ardei şi vinete, concomitent cu defolierea se îndepărtează şi lăstarii sterili.

Asigurarea fructificării

Se realizează prin mijloace fizice sau chimice şi este absolut necesară în perioadele
cu nebulozitate ridicată de la începutul ciclului I şi sfârşitul ciclului II de cultură. Crearea
unor condiţii mai bune de fructificare se realizează prin următoarele lucrări:

- polenizarea suplimentară este o măsură fizică prin care se urmăreşte punerea în

mişcare a unei cantităţi mai mari de polen pe plantă, în condiţii de umiditate ridicată şi o
aerisire mai redusă în sere. Se aplică la ardei, tomate, vinete în lunile de iarnă. Se
procedează prin: baterea sârmelor, scuturarea plantelor, vibrarea inflorescenţelor cu
vibratoarea electromagnetice, folosirea stupilor de albine si a bondarilor.

- stimularea legării fructelor se realizează pe cale chimică folosindu- se produse de

sinteză cu rol biostimulator în scopul asigurării legării fructelor şi sporirii producţiilor
timpurii şi totale în condiţii mai puţin favorabile din sere, lumină insuficientă iarna şi
temperaturi prea ridicate vara.

14
 Capitolul 2. Lucrări de întreţinere aplicate livezilor

2.1 Lucrări de formare a coroanei

2.1.1 Îndepărtarea crengilor

Activitatile care pe langa cele de taiere accentueaza sau reduc functiile mladitelor
si ale crengilor, in cadrul coroanei, sunt lucrari de formare: indepartarea, proptirea,
ancorarea sau impovararea.
Indepartarea crengilor prea apropiate se reflecta deosebit de pozitiv in dezvoltarea
ulterioara a pomului. Exista multe soiuri pentru multe specii ale caror ramuri au o tendinta
de crestere spre verticala. In acest fel conditiile de iluminare in interiorul coroanei se
inrautatesc pe masura dezvoltarii vegetatiei. Interiorul coroanei devine steril din cauza
proastei iluminari si a unei aerisiri necorespunzatoare. Pentru evitarea acestor neajunsuri
fiecarei ramificatii trebuie sa i se creeze, de la bun inceput, un spatiu suficient fata de cele
inconjuratoare. Ramificatiile care nu reprezinta ramuri de schelet vor fi dirijate spre
orizontala prin indepartare. Formarea coroanei incepe atunci cand primele ramificatii
principale au fost alese. Cel mai probabil, acest moment apare dupa un an de la plantarea
puietului la locul definitiv. In cazul speciilor cu crestere abrupta, unghiul dintre
ramificatiile principale si ax trebuie sa fie aproximativ 45 grade, iar in cazul speciilor cu
tendinta de dezvoltare spre orizontala acest unghi va fi aproximativ 60 grade sau mai
mult.
O ramificatie principala crescuta intr-o pozitie apropiata de verticala este favorizata
in crestere sieste posibil sa fie mai dezvoltata decat celelalte ramificatii principale. O
astfel de ramificatie poate fi indepartata de ax cu ajutorul unor proptele astfel incat
unghiul ei de ramificare sa devina mai mare decat pentru celelalte ramificatii principale
crescute natural sub un unghi convenabil.

15
 In acest fel se poate ajunge in final la o uniformizare a ramificatiilor
principale.
Influentarea cresterii se poate face si pentru ramificatii in varsta de mai multi
ani.

Pentru realizarea distantierelor se va

folosi un lemn de aproximativ grosimea unui deget sau mai mult si care sa aiba maduva
moale (soc, salcie) pentru a nu rani scoarta in punctele de reazem. Dupa alegerea
lemnului din care va fi fi facut distantierul, se taie in forma de pana la unul din capete.
Urmatorul pas este alegerea locului de amplasare a distantierului. Nu se va incerca
amplasarea foarte aproape de ramificare deoarece aici tensiunea este foarte mare si poate
produce despicarea in punctul de ramificare.

Daca punctul de reazem se alege inspre varful ramurii, aici

tensiunea este foarte redusa, ramura are mobilitate mare si la vant distantierul poate sa
cada. De aceea se alege un punct convenabil aflat cam la jumatatea inaltimii ramificatiei
principale. Este de preferat ca acest punct sa se afle sub o ramificatie laterala care va
impiedica distantierul sa alunece.

Apoi se indeparteaza cu mana ramificatia ce trebuie corectata pana cand

aceasta ajunge la unghiul dorit. Se va insemna punctul de taiere. Este important ca
unghiul facut de ramificatia principala si distantier sa fie de aproximativ 90 grade, iar cel
dintre distantier si axa principala sa nu fie sub 45 grade.

2.1.2 Proptirea

Proptirea se face atunci cand nu se urmareste indepartarea unei

ramificatii fata de ax ci apropierea fata de el, precum si atunci cand este necesara
corectarea cresterii unui altoi. Pentru proptire sunt necesare: bete de grosimi convenabile,
sfoara sau rafie.

16
 Daca pe o ramura laterala a fost plantat un altoi care
are tendinta puternica de crestere in sus atunci un bat de lungime si grosime adecvate se
leaga in doua locuri pe partea inferioara a portaltoiului. Celalalt capat al batului trebuie sa
ajunga pana deasupra punctului de ancorare pentru corectia portaltoiului. Se aduce
portaltoiul in pozitia dorita si se leaga de proptea. Trebuie sa se aiba in vedere ca sfoara sa
treaca pe deasupra unui mugure al altoiului impiedicand astfel alunecarea spre baza.
Atunci cabd altoiul are o puternica tendinta de crestere in jos, batul va fi legat pe aceeasi
parte cu altoiul. De la caz la caz, altoiul va fi legat de proptea in doua sau mai multe
locuri.

Un astfel de baston poate fi folosit pentru corectarea in acelasi sens (indepartarea

sau apropierea de ax) a doua ramificatii principale.

2.1.3 Ancorarea si împovararea

In formarea coroanelor pomilor legarea joaca un rol important. Legarea este

necesara atunci cand o ramificatie principala, de exemplu, are o crestere accentuata spre
orizontala fiind astfel impiedicata in dezvoltare. Legarea este necesara si atunci cand se
urmareste ca din baza ramificatiei sa se obtina o noua mladita. In acest caz ramura va fi
puternic arcuita in jos si legata eventual de un tarus batut in pamant. Legarea se foloseste
cel mai des pentru determinarea cresterii mai aproape de orizontala. Prin aceasta creste
fructificarea. Aplecarea spre orizontala determina schimbarea functiei ramurii prin
modificari de metabolism si de repartizare a substantelor nutritive. Prin aplicarea acestei
metode se scurteaza perioada nerodnica a pomior tineri. Activitatea de aplecare a
crengilor prea apropiate se va face in cadrul lucrarilor de taiere in uscat (martie) atunci
cand se poate opera asupra mladitelor de un an, dar si asupra unor crengi mai mari. Pentru
legare este nevoie de rafie artificiala sau sfori din fibre sintetice. Pentru ca ramurile
corectate sa se dezvolte in grosime, sfoara nu trebuie sa se lege strans, ci se va lasa o
bucla larga legata in asa fel incat sa nu se stranga. Nu se va folosi sarma. Dirijarea

17
mladitelor se poate face si in vegetatie (august), atunci cand ciclul vegetal nu este incheiat
inca si mladitele sunt doar partial lemnificate. Pentru interventiile din aceasta perioada din
vara se folosesc fel de fel de metode, altele decat cele descrise mai inainte. Se pot folosi
niste piese din plastic care incadreaza bine axul principalsi printr-un brat lateral si tin
ramificatia in pozitie orizontala. Pomicultorul isi poate confectiona niste calupi de beton
cu cate un carlig de sarma, folosind ca forme pentru calupi ambalaje din plastic (pahare
de inghetata). Greutatile calupilor trebuie sa fie diferite, de la 100 grame pana la 1 kg. La
indemana este folosirea unor pietre asezate in pungi si legate de crengi. Se adauga sau se
scot pietre pentru a se obtine pozitia dorita.

 2.2 Lucrări de întreţinere a coroanei

Anul I : - pomii plantaţi ca vergi se scurtează la 70-85 cm., iar cei cu ramuri
anticipate la 80-100 cm. Se păstrează întregi ramurile anticipate situate mai sus de 40 cm.,
iar celelalte se elimină de la inel.

Anul II :

- se transferă axul pe o ramură

laterală şi se elimină prelungirea
acestuia;

- se înclină ramurile laterale

viguroase cu ajutorul agrafelor. În timpul
vegetaţiei, se înclină la orizontală lăstarii
prea viguroşi din vârf, sau se ciupesc;

- se elimina ramurile concurente ale axului.

18
 Anul III si următorii : - se repetă an de an transferul axului. Din anul V începe
întinerirea ramurilor de semischelet şi se răresc ramurile roditoare prea dese.

2.3 Lucrari de întretinere a solului în livezi

Înierbarea consta din mentinerea terenului din plantatie cultivat cu ierburi perene i
se recomanda doar pentru zonele deluroase, cu multe ploi. În zonele cu mai putine ploi,
înierbarea mai mult dauneaza decât ajuta, deoarece ierburile prin numeroasele lor
radacini, formeaza aproape de suprafata solului, un strat pâslos, care împiedica
patrunderea apei din ploi, la radacinile pomilor. O parte din apa, care patrunde totu i în
pamânt, este absorbita de radacinile ierburilor, înainte de a ajunge la radacinile pomilor.

19
Mai mult, ierburile crescând primavara devreme, consuma cantitati mari de apa tocmai în
acea vreme când i pomii au mare nevoie de ea.
Înierbarea are loc începând cu al doilea, al treilea an de plantare i poate sa fie totala
sau partiala. În cazul înierbarii partiale, o parte din suprafata de teren din jurul
trunchiului se mentine sub forma de ogor negru prin lucrari manuale i prin erbicidare.
Înierbarea poate fi permanenta sau periodica, când dupa un numar oarecare de ani se ara i
se mentine câtiva ani ca ogor negru, dupa care se înierbeaza din nou.
În conditii de irigare este bine sa se execute
înierbarea terenului în benzi, între rândurile de pomi.
Mentinerea permanenta a ogorului negru este un alt mod de întretinere a solului în
livezi.
În acest caz solul se mentine curat de buruieni i afânat în cursul întregii perioade,
prin discuire sau pra ile repetate. Pamântul fiind lucrat i afânat, apa din ploi patrunde cu
uşurinta şi ajunge repede la radacini. În acela i timp, solul fiind afânat la suprafata,
împiedica evaporarea apei, ea ramânând aproape în întregime la dispozitia pomilor. Ca
urmare, pomii a concurenta buruienilor pentru apa şi din livezile unde pamântul este
mentinut ogor negru, fără hrana cresc mai bine, formeaza mai multi muguri de rod i dau
recolte bogate.
Totuşi, prin lucrarea permanenta a solului, în cazul ogorului negru, se distruge, într-
o anumita masura structura lui. Asemenea soluri se batatoresc repede, nu permit
patrunderea apei şi a aerului catre radacini. Pentru a reduce aceste efecte nedorite,
toamna, în perioada îngalbenirii frunzelor, terenul se ara la adâncimea de 20 – 22 cm, în
livezile de mar i par, la 15 – 18 cm, la 15 – 18 cm, în cele de prun, cais, piersic, cireş ,
arbuşti fructiferi.
Adâncimea araturii va fi mult mai redusa în apropierea trunchiului pomilor, pentru a nu
distruge radacinile. Aratura de toamna nu se grapeaza, brazdele şi bulgarii opresc zapada
pe loc, sporind la creşterea cantitatii de apa din sol în primavara.Aratura se va executa la
1,0-1,2 m de rândul de pomi.
Primavara se face o lucrare de afânare a solului la 10 – 12 cm cu cultivatorul sau cu
sapa

20
pe toata suprafata, inclusiv sub coroana pomilor, dupa efectuarea taierilor i tratamentelor
contra bolilor.
În cursul verii, solul din livada se mai lucreaza de 4- 6 ori, la 10 – 12 cm, mai ales dupa
ploi, în a a fel încât sa nu fie buruieni i pamântul sa fie afânat.
Culturi de acoperire folosite pentru îngraşământ verde constau în întretinerea terenului
din livada prin cultura unor plante folosite ca îngatamânt verde. Cultura ocupa terenul
doar câteva luni, în restul timpului solul se mentine ca ogor negru.
Cele mai bune culturi de acoperire pentru îngraşământ verde în livezi sunt cele de
toamna-primavara sau de vara, deoarece ele cresc i se dezvolta în perioadele în care
pomii au cerinte mai mici pentru apa şi substante nutritive. Pentru culturile de primavara
se recomanda: seradela, sulfina şi rapita; pentru culturile de vara: lupinul alb, lupinul
galben, facelia, seradela, soia, fasolita, floarea soarelui; pentru culturile de toamna:
secara, mazarichea paroasa, trifoiul şi rapita.
Încorporarea plantelor în sol se realizeaza cu ajutorul grapei cu discuri şi cu plugul.
Se practica pe solurile lipsite de materie organica (solurile nisipoase, în special).
Ogorul negru combinat cu plante acoperitoare sau ogorul negru ocupat este un alt mod de
mentinere a solului în livezi care elimina unele neajunsuri ale celor doua moduri de
lucrare a solului. În prima jumatate a verii solul din livada se mentine ogor negru. Dupa
încetarea creşterii lastarilor, în a doua jumatate a verii (luna august) se însamânteaza
anumite plante agricole, de obicei furajere ( mazare furajera, lupin galben, secara,
timoftica). Aceste plante cresc pâna în toamna, dau o masa verde importanta care în
perioada înfloritului se tavalugesc şi se îngroapa în sol prin aratura de toamna, ca
îngrăşământ verde.

 Capitolul 3. Lucrări de îngrijire a viţei de vie

Generalităţi
Viţa de vie  este atestată pe teritoriul ţării noaste încă din antichitate.
Se cultivă pentru fructele sale, strugurii, care prin compoziţia lor chimică exercită o

21
influenţă pozitivă asupra organismului îndeplinind un rol energetic, vitaminizant,
alcalinizant, diuretic.
Viţa de vie se cultivă pe terenuri improprii altor culturi valorificând superior
terenurile în pantă mare şi nisipurile.
Strugurii şi vinul
sunt produse deosebit de apreciate atât pe piaţa internă cât şi la export aducând
venituri importante unităţilor cultivatoare.

Din punct de vedere social, viticultura oferă activitate multor oameni în tot timpul
anului iar prin specificul ei contribuie la ridicarea nivelului profesional al cultivatorilor.
Clasificare
Viţa de vie aparţine familiei Vitaceae, genul Vitis, care cuprinde specii americane
folosite  ca portaltoi şi specia euroasiatică (Vitis vinifera) ce grupează soiurile roditoare,
cultivate pentru struguri de masă, de vin şi de stafide.
În viticultură mai întâlnim aşa- numiţii hibrizi producători direcţi , rezultaţi din
încrucişarea dintre speciile americane şi europene, dar care dau struguri şi vin de calitate
inferioară şi producţii scăzute.

Înmulţire
Înmulţirea viţei de vie se face asexuat, pe cale vegetativă (prin butaşi, marcote,
altoire) fiind metoda generalizată de înmulţire la viţa de vie.
Înmulţirea de bază la viţa de vie este  altoirea . Ca rezultat al îmbinării  de natură
anatomică, fiziologică şi biochimică dintre portaltoi şi altoi rezultă o nouă plantă. Altoiul
generează partea aeriană, iar portaltoiul formează sistemul radicular.
Reuşita altoirii, este condiţionată în principal de afinitatea şi starea fiziologică a
partenerilor, de metoda folosită şi de perfecţiunea tehnică a operaţiei.
 Producerea materialului săditor viticol
Materialul săditor viticol se produce în unităţi specializate (pepiniere) care au
următoarele sectoare de activitate:

22
- plantaţia de viţe portaltoi din speciile americane rezistente la filoxeră, din care se obţin
coarde (butaşi) portaltoi;
- plantaţia de viţe roditoare din soiurile zonate, care produc coarde altoi;
- complexul de altoire şi forţare a viţelor;
- şcoala de viţe pentru înrădăcinarea şi creşterea viţelor;
- complexul de sere cu plastic (solarii) pentru înrădăcinarea şi creşterea viţelor.
Producerea coardelor portaltoi
Portaltoii folosiţi în ţara noastră se caracterizează prin rezistenţă la filoxeră, afinitate
bună la altoi, rezistenţă la secetă, temperaturi scăzute şi conţinutul în calcar  din sol.
Înfiinţarea plantaţiei se face prin lucări de desfundare a terenului la 60-70 cm şi
fertilizare toamna, iar primăvara  nivelarea şi pichetarea terenului la 2 x 2 m în cazul
susţinerii pe piramide sau 2 x 1,5 m pentru şpalierul orizontal.
Plantarea  se face primăvara devreme sau toamna   şi se folosesc butaşi înrădăcinaţi.
În timpul vegetaţiei se aplică lucrări de îngrijire generale – praşile, fertilizări, udări,
tratamente fitosanitare – iar  în toamna celui de al doilea an de la înfiinţare se recoltează
coardele. Coardele recoltate se fasonează  în coarde de 3, 2 sau 1 lungime standard, se
leagă în pachete de 100 bucăţi şi se etichetează.
Păstrarea coardelor se face până în luna martie,  în beciuri, silozuri de nisip, în saci
de plastic depozitaţi în localuri sau camere frigorifice.

Producerea coardelor altoi.

Coardele altoi se recoltează din plantaţiile pentru producţie,  recunoscute de
inspectorii aprobatori cât şi din plantaţiile mamă, înfiinţate pentru acest scop.În plantaţie,
pe lângă lucrările de îngrijire obişnuite, se acordă o atenţie deosebită selecţiei, marcându-
se distinct butucii ce nu corespund ( aparţinând altor soiuri, bolnavi etc).
Recoltarea se face obligatoriu din toamnă, după căderea frunzelor. În funcţie de
vigoarea butucului se recoltează 2 - 4 - 6 coarde în vârstă de 1 an crescute pe coarde de 2
ani. Coardele se adună în pachete de 100 bucăţi, se ambalează în saci de polietilenă şi se
depozitează pentru păstrare în silozuri de nisip sau camere frigorifice  la o temperatură de
+10C...+40C şi o umiditate relativă a aerului de 85 %.

23
 Producerea viţelor altoite
Procesul  de obţinere a  viţelor altoite din îmbinarea celor două componente,
portaltoiul şi altoiul, constă din următoarele verigi:
- pregătirea materialului biologic,
- altoirea,
- stratificarea,
- forţarea şi fortificarea lui.

Perioada de execuţie este de la 1 martie la 15 aprilie, când fortificarea se face în sere de

plastic(solarii) şi 15 martie - 5 mai, când aceasta are loc în şcoala de viţe obişnuită, pe
teren descoperit, neprotejat.
Producerea viţelor nealtoite
Viţele nealtoite se folosesc pentru înfiinţarea plantaţiilor pe nisipuri şi se obţin din
coarde (butaşi ) altoi, lungi de 40-50 cm.
Toamna, după recoltarea coardelor din plantaţiile cu soiuri roditoare identificate şi
recunoscute de aprobatori, se trece la fasonarea butaşilor de lungimile solicitate.Peste
iarnă materialul se păstrează în silozuri sau camere frigorifice, planatarea butaşilor se
realizează în scoala de viţe, folosind de obicei metoda biloanelor, primăvara.
Lucrările de îngrijire sunt cele uzuale ca în orice pepinieră viticolă, tinând seama că
cultivarea se face pe teren nisipos, ceea ce necesită mai multă apă. Recoltarea  viţelor are
loc toamna, după căderea frunzelor.
Tehnologia înfiinţării plantaţiilor de viţă de vie
Plantaţiile de viţă de vie fiind culturi localizate în spaţiu pe o perioadă lungă de
timp, eventualele greşeli făcute la înfiinţare afectează producţia acestora pe un număr
mare de ani.
Înfiinţarea unor plantaţii în masive ridică aspecte importante printre care menţionăm:
- stabilirea direcţiei de producţie şi a sistemului de cultură;
- alegerea, amenajarea şi organizarea terenului pentru plantaţie;
- fertilizarea de bază şi desfundatul;

24
- nivelarea terenului;
- plantarea.
Sisteme de cultură
În funcţie de condiţiile climatice specifice fiecărui areal de cultură a viţei de vie s-
au adoptat sisteme de cultură corespunzătoare. Factorul natural limitativ care
condiţionează sistemul de cultură în perioada de repaus a viţei de vie este temperatura. În
funcţie de frecvenţa anilor cu îngheţuri pronunţate, a modului de conducere a plantei şi a
complexului agrotehnic aplicat, în ţara noastră sunt răspândite trei sisteme de cultură:
Sistemul de cultură neprotejată
Se practică în toate zonele în care frecvenţa anilor  cu îngheţ este foarte redusă,
adică sub 1,5 ori în decurs de 10 ani. În cadrul acestui sistem, butucii de vie se conduc în
forme cu scaunul ridicat pe 1-2 tulpini multianuale.
Sistemul de cultură semiprotejată este extins în zonele în care frecvenţa anilor cu
îngheţuri este de 2 ori în decurs de 10 ani şi temperatura minimă nu coboară sub  –
200C... – 220C. Butucii se conduc în forme cu scaunul ridicat însă obligatoriu se menţine
la nivelul solului o verigă de regenerare alcătuită din 1-2 cepi de câte 2-3 ochi. Pe timpul
iernii, coardele formate din aceşti cepi se acoperă cu pământ pentru a fi protejate de
îngheţ.
Sistemul de cultură protejată
Se practică în zonele în care frecvenţa anilor cu îngheţuri pe timpul iernii este
ridicată, iar temperatura minimă alinge -240C....-260C. Butucii se conduc în forme joase.
Pe timpul iernii, butucul se protejează în întregime prin muşuroire sau prin îngropat, încă
din toamnă, după căderea frunzelor.
 Alegerea, organizarea şi amenajarea terenului
Plantaţiile de vie, se amplasează cu precădere pe terenuri situate în arealele de
cultură delimitate urmărind realizarea de masive mari în care să se poată aplica tehnologia
modernă cu lucrări mecanizabile şi aviaţia utilitară în prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor.
Pentru alegerea terenului se au în vedere o serie de elemente:

25
 - condiţiile climatice : suma globală a gradelor de temperatură trebuie să însumeze
peste 25000C; precipitaţiile anuale pot fi cuprinse între 600-800 mm, din care 350-400
mm în perioada de vegetaţie;
- expoziţia terenului: sudică, sud-estică sau sud vestică;
- adâncimea pânzei de apă freatică: la adâncimea care depăşeşte 15 m;
- conţinutul chimic al solului: moderat, în mod deosebit de calciu suportabil de către
portaltoi;
- panta terenului: cel mult 24 % cu posibilităţi de amenajare prin terasare;
- altitudinea terenului variază întrre 40-600m.

Plantaţiile viticole amplasate pe tenurile cu expoziţie sudică şi cu altitudine cuprinse

între 8o şi 150 m dau cele mai renumite vinuri.

Organizarea  terenului se materializează prin stabilirea căilor de acces, a reţelei de

evacuare a excesului de apă, drenarea izvoarelor de coastă, fixarea terenurilor instabile,
executarea sistemului de alimentare cu apă, parcelarea terenului.

Procedeele  de amenajare a terenului sunt corelate cu înclinaţia pantei . Astfel, la o

înclinaţie a pantei de :

- 0-14% - terenuri care nu ridică probleme speciale cu orientarea rândurilor pe

direcţia nord-sud;
- 4-14 % - orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel;
- 14-24 % - fragmentarea pantei prin terasare.

Alegerea şi amplasarea soiurilor

Soiurile de viţă se aleg în funcţie de specializarea centrului viticol. Amplasarea unui

sortiment cât mai corespunzător are consecinţe asupra potenţialului şi calităţii producţiei.
Pentru aceasta se are în vedere alegerea celor mai potrivite soiuri pentru anumite însuşiri
fizico-chimice ale solului şi pentru condiţiile climatice specifice locului. La amplasarea
soiurilor pe teren se iau în considerare raportul între ele, sistemul de cultură şi tipul

26
plantaţiei de vie, iar în cazul versanţilor se va ţine cont de variaţia factorilor de vegetaţie
dealungul lor şi de expoziţia pantei. Soiurile se amplasează în sistemul ecologic
corespunzător zonei viticole delimitate, unde se pot obţine vinuri de calitate cu denumire
de origine controlată şi trepte de calitate (D.O.O.C.), vinuri superioare cu denumire de
origine controlată (D.O.C), vinuri superioare (VS ) cât şi vinuri de consum curent (de
masă, de regiune).Soiurile în producţia viticolă au diferite destinaţii: pentru vinificaţie,
pentru consum în stare proaspătă şi pentru stafide.Soiurile pentru struguri de masă se
constituie într-un conveer varietal, adică într-o succesiune din vară până în toamnă, în
vederea asigurării unui consum proaspăt o perioadă cât mai îndelungată de timp.

Întreţinerea plantaţiilor tinere de viţă de vie

În plantaţiile tinere de vii lucrările agrofitotehnice aplicate urmăresc asigurarea unor

condiţii optime pentru înrădăcinarea şi creşterea lăstarilor viţelor nou plantate, fortificarea
lor, asigurarea împotriva temperaturilor scăzute de peste iarnă, a bolilor şi dăunătorilor,
formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod. Vii tinere sunt
considerate cele din anii I, II , III, de la plantare, urmând ca din anul IV de cultură să intre
pe rod.

3.1 Lucrările de întreţinere din anul I de la plantare

Lucrările solului trebuie începute imediat după plantare, datorită faptului că solul în
urma lucrărilor de plantare se bătătoreşte, este necesar să se execute o lucrare de afânare a
solului la adâncime de 14-16 cm. Pe parcursul întregii perioade de vegetaţie se aplică 3-4
cultivaţii mecanice pe interval şi trei praşile manuale pe rând, pentru combaterea
buruienilor, precum şi pentru afânarea solului.
În plantaţiile tinere este interzisă aplicarea erbicidelor pentru combaterea
buruienilor. După căderea frunzelor, se execută o arătură la o adâncime de 16-18 cm, cu
răsturnarea brazdei spre rândurile de vie, uşurând în acest mod protejarea viţelor prin
muşuroire. În cursul lunii mai şi la începutul lunii iunie pentru a urmări pornirea
lăstarilor, se execută de 2-3 ori controlul viţelor, la viţele muşuroite.

27
 De mare importanţă este pentru viţele tinere pornite în vegetaţie copcitul viţei de
vie, operaţie care se execută de două ori în primul an de cultură. Lucrarea constă în
suprimarea rădăcinilor crescute din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi a
lăstarilor porniţi din portaltoi. Primul copcit se execută la mijlocul lunii iunie, iar al doilea
la mijlocul lunii august.
Pentru executarea copcitului muşuroaiele se desfac atent, de jos în sus până sub
punctul de altoire, iar cu ajutorul unei copcitori se face o copcă în jurul viţei de vie,
adâncă până aproape de nodul superior al portaltoiului. Se trece cu palma de jur
împrejurul viţei se verifică dacă nu au rămas rădăcini netă-iate în zonă, după care
muşuroiul se reface. La al doilea copcit se procedează la fel, cu deosebirea că muşuroiul
nu se mai reface, deoarece lăstarii s-au lemnificat la bază.
Când lăstarii au atins o lungime de 30-40 cm. se execută lucrarea de legatul
lăstarilor care se repetă când lăstarii ating lungimea de 70-80 cm. Fără legatul lăstarilor se
îngreunează  efectuarea celorlalte lucrări şi este favorizat a-tacul manei.
Viţele tinere sunt foarte sensibile faţă de boli, mai ales faţă de mană şi făinare, dar şi
dăunătorii preferă lăstarii fragezi, pentru care combaterea bolilor şi dăunătorilor este o
lucrare de mare importanţă.
În funcţie de condiţiile climatice, ploi şi ceaţă, se execută săptămânal tratamente
pentru combaterea manei cu substanţe de combatere sistemice, iar la sfârşitul perioadei de
vegetaţie cu substanţe cuprice. Împotriva făinării se fac tratamente cu substanţe pe bază
de sulf adăugat în soluţia folosită pentru combaterea manei. Dintre dăunători, cele mai
însemnate pagube sunt provocate de larvele cărăbuşului de mai şi viermi sârmă, care se
combat prin tratamente aplicate la sol.
În primul an de vegetaţie nu se aplică nicio lucrare de fertilizare, viţele având
rădăcini slab dezvoltate vor profita numai de îngrăşare extraradiculară odată cu
tratamentele de combaterea bolilor şi dăunătorilor. În primăveri foarte secetoase este
necesară udarea localizată, cu cel puţin 10 litri apă, într-o copcă deschisă la fiecare viţă de
vie. Este recomandat ca în toate zonele de cultură a viţei de vie să execute lucrarea de
protejarea viţelor împotriva gerurilor. Lucrarea se execută manual cu sapa, după căderea
frunzelor şi executarea  arăturii de toamnă.

28
 3.2 Lucrările de întreţinere din anul al II-lea de la plantare
În ordine cronologică prima lucrare din al II-lea an de vegetaţie este dezmuşuroitul
şi arătura de primăvară care se execută primăvara de timpuriu, după ce a trecut pericolul
ca temperatura aerului să mai scadă sub minus 8-9 grade Celsius. Se execută manual cu
sapa prin descoperirea viţelor de sub pământ, până sub punctul de altoire. Arătura de
primăvară se execută la cormană, la o adâncime de 14-16 cm.
Tăierea în uscat şi copcitul viţelor - începând cu anul al II-lea de cultură se e-xecută
tăieri de formare specifice tipului de tăiere adoptat. Tăierea în uscat se execută imediat
după dezmuşuroit, dar înainte de arătura de primăvară, şi trebuie încheiată înainte de
pornirea mugurilor în vegetaţie. Odată cu tăierea în uscat se execută şi copcitul viţelor de
vie, lucrare care se repetă în luna august, la ultima praşilă manuală.
Plivitul şi legatul lăstarilor se face atunci când lăstarii au atins o lungime de 8-10
cm când se îndepărtează cei de prisos, reţinând numai pe cei corespunzători sub raportul
creşterii, alegând un număr de 3-4 la viţele viguroase, şi numai 2 la viţele slab dezvoltate
pentru a favoriza creşterea. Pe măsură ce lăstarii alungesc vor fi dirijaţi printre rândurile
de sârmă duble ale mijlocului de susţinere.
Completarea golurilor se face deoarece în urma pieirii unor viţe apar goluri care
trebuie completate în primăvară cu viţe viguroase, protejate prin parafinarea părţii
superioare. Viţele plantate în goluri vor fi supuse unor îngrijiri atente pentru a se reduce
decalajul în creştere şi, în final, pentru a obţine butuci uniformi ca vigoare. Lipsurile
apărute în cursul perioadei de vegetaţie vor fi completate în luna august cu viţe de un an,
fortificate la ghivece, sau toamna, după căderea frunzelor, cu viţe viguroase.
Fertilizarea se face din anul al II-lea de cultură prin îngrăşarea plantaţiilor în funcţie
de creşterea manifestată de tinerele viţe. Se administrează cantităţi variabile de azot,
fosfor şi potasiu în raport de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive.

29
 Îngrăşămintele chimice se administrează concomitent cu lucrările solului, cele cu
potasiu şi fosfor odată cu arătura de toamnă, cele cu azot odată cu lucrarea de mobilizare
a solului în primăvară. Pe solurile sărace în humus, unde panta terenului permite, în primi
ani de cultură se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, însămânţate din toamnă şi
încorporate în cursul primăverii. Se execută în acelaşi fel ca şi în primul an de cultură:
lucrările de întreţinere a solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea viţelor
împotriva gerurilor.
Instalarea mijloacelor de susţinere
Viţa de vie este o liană care susţine tulpina cu ajutorul cârceilor, pe diferiţi suporţi
naturali sau artificiali. În lipsa unui sistem de susţinere lăstarii se întind pe pământ,
îngreunează executarea lucrărilor solului, aplicarea tratamentelor fitosanitare, favorizează
atacurile de boli şi întârzie intrarea pe rod a viţelor.
Susţinerea viţei de vie poate fi făcută pe suporţi artificiali, în funcţie de sistemul de
cultură, pe araci sau spalieri de diferite tipuri. Sistemul de susţinere pe araci se pretează,
în special pentru plantaţii pe terenuri accidentate, au o durabilitate redusă, nu asigură o
conducere raţională a coardelor, amplifică frecvenţa şi intensitatea bolilor, dar în schimb
se procură şi se instalează uşor şi au la înfiinţare un cost redus.
Sistemul de susţinere pe spalier a căpătat cea mai largă extindere, datorită
numeroaselor avantaje pe care le prezintă: durabilitate mare şi rezistenţă mai mare la vânt,
economie de forţă de muncă şi materiale la întreţinerea spalierului, posibilitatea folosirii
unei încărcături mai mare de ochi, repartizarea uniformă a coardelor şi a elementelor de
rod, uşurează executarea lucrărilor agrofitotehnice.
În general, se recomandă folosirea spalierului cu sârme duble, de o parte şi de alta a
stâlpilor, distanţate pe verticală la circa 5 cm una de alta pentru a uşura dirijarea lăstarilor
printre sârme, aceştia autosusţinându-se cu ajutorul cârceilor.
În funcţie de tipul de tăiere şi forma de conducere, spalierii folosiţi în plantaţiile
viticole sunt de mai multe tipuri, mai uzitate fiind:
- spalieri pentru cultura joasă sau clasică;
- spalieri pentru conducere semiînaltă sau înaltă.

30
 Lucrarea de montare a sistemului de susţinere poate începe în toamna anului I sau în
primăvara anului al II-lea de la plantare şi cuprinde următoarele operaţiuni: marcarea
locului pentru  stâlpi şi ancore, transportul şi repartizarea materialelor în parcelă, săpatul
gropilor, fixarea stâlpilor, montarea bridelor şi ancorarea stâlpilor fruntaşi, montarea şi
întinderea sârmelor.
Un alt sistem de susţinere folosit în special în curţi este constituit din bolţi şi
semibolţi.

3.3 Lucrările de întreţinere din anul al III-lea de la plantare

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul al III-lea sunt asemănătoare cu cele

executate în anul precedent, cu excepţia tăierii de formare, completate cu lucrările în
verde necesare realizării tipului de tăiere stabilit.
Toate intervenţiile sunt subordonate fortificării butucilor în vederea pregătirii lor
pentru intrarea pe rod: fertilizarea organică şi chimică adecvată, aplicarea la timp şi de
calitate a lucrărilor de întreţinere a solului, cop-citul, combaterea preventivă a bolilor şi
dăunătorilor, plivitul şi dirijarea lăstarilor, completarea golurilor apărute, protejarea
viţelor împotriva gerurilor.

31
Anexe

32
 piramida etajată
Sistem rărită;
clasic
piramida
neeetajată;

piramida mixtă;
fus subţire;
piramida
Coroana
trunchiată;
Lepage;
vas clasic;
cordon vertical;
vas întârziat;
fus”Nord-
Olandez” vas ameliorat.

intensiv
Sistem
v
superintensi
Sistem

palmeta etajată
cu braţe oblice;

palmeta
neetajată cu braţe
oblice;

palmeta liber
aplatizată;

vasul clasic,
întârziat sau aplatizat;

fusul tufă;

33
Tipuri de coroane

Piramida mixtă Vasul ameliorat

Palmeta cu braţe oblice

34
Fusul tufă Fusul subţire

35
 BIBLIOGRAFIE

1.Branişte N., Drăgoi D. - Ghidul pomicultorului, Editura Paralela 45,

Piteşti, 1999

2.Ceauşescu I., Negrilă A. - Pomicultura, Editura Ceres, Bucureşti,

1982

3.Cepoiu N., Păun C., - Pomicultura practică, Editura Ceres, Bucureşti,

2005

4.Chirca L. - Cultura arbuştilor fructiferi, M.A.S.T., 2007

5.Lupescu E., Miliţiu I., Lobodan D., Isac I., Luburici C., Groza T.
- Horticultură şi viticultură, manual pentru licee agroindustriale, Ed. Ceres,
Bucureşti, 1989

6.Lupescu F.- Altoirea pomilor, Editura Ceres, Bucureşti, 2005

7.Popescu M., Miliţiu I şi colaboratorii - Pomicultura generală şi

specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982

8.* * http://sfaturipomicole.tripod.com/index.html

36
9. * * www.statiuneabaneasa.ro/teh_plantare/pomi.htm

37