Frătean Alexandru Istorie-Grupa2-An1

Approbate Constitutionis

Centrul Europei este cuprins la începutul secolului XVI de o anumită instabilitate. Puterea
crescândă și presiunile tot mai accentuate la graniță ale otomanilor întâlnesc opoziția unui Regat
al Ungariei care după moartea lui Matia Corvinul trece printr-o perioadă de regres. Marea armată
a regeului , „ fekete sereg ”- armata neagră-este treptat scoasă din uz din lipsa de fonduri pentru
achitarea cheltuielilor, iar în teritoriu, centralizarea puterii în mâinile regalității pusă în aplicare
de catre Matia cu atâta succes era acum o noțiune care nu se regăsea și în realitățile politice. În
acest context are loc și în Transilvania o oarecare distanțare față de centru și o congruență tot mai
accentuată între cele trei stări privilegiate ale voievodatului : nobilii, sașii și secuii. Aducând la
lumină scindarea internă (trupele aruncate în luptă de Ludovic al II-lea Jagello nu reprezentau
nici pe departe toată forța Regatului spre exemplu Trupele ardelene nici nu au luat parte la
bătălie) și situația decadentă în care se afla Ungaria, deznodământul de la Mohacs din 1526 nu ne
surprinde cu nimic. Începând cu acest an drumul voievodatului spre organizarea sa autonomă
este încurajat de dinamica evenimentelor ce au loc pe parcursul deceniului IV al secolului al
XVI-lea.
Istoricii tind să plaseze limita inferioară a genezei Principatului Transilvaniei în anul 1541
atunci când Sultanul ocupă cetatea Budei, transformând centrul regatului maghiar în pașalâc.
Statutul și teritoriile viitorului principat au un caracter schimbător până când în 1570, prin
tratatul de la Speyer, atât aspectul teritorial cât și poziția principatului este stabilită concret. Până
atunci, titlul lui Ioan Sigismund se menține, „ electus rex Hungariae, Dalmatiae, Croatiae ” un
titlu car enu reflecta însă cu nimic situația din teren. Istoricul Suzana Andrea vorbește în acest
caz de două curente legate de desprinderea efectivă a voievodatului ca entitatate și contituirea lui
efectivă ca stat. Primul se referă la curentul susținut de casa de Habsburg ce încerca să revendice
coroana ungară, în acest sens Transilvania fiind considerată parte integrată a Regatului medieval.
Acest curent se opune așadar recunoașterii titlului de principe și a noului stat, principii apărând
în continuare ca voievozi. De partea cealaltă curentul susținut de Zapolyești găsește sprijin din
partea Porții. Inițial și acesta urmărea continuarea tradiției Regatului dar în timp sub presiunea
otomană, se ajunge la acceptarea existenței unui stat de sine stătător.
Un rol central și definitoriu încă de dinainte de dispariția de facto a Regatului Maghiar din
punct de vedere teritorial, l-au jucat stările privilegiate, factori pe baza cărora se toarnă cadrele
instituționale ale Principatului. Încă din anul 1543, se aduce vorba despre problemele legate de
„ libera alegere ” a principelui pentru care Stările obțin aproprobarea de la Poartă abia în 1552
ca în 1566 însemnele puterii, calul, buzduganul, caftanul, steagul de domnie să confirme oficial
alegerea principelui. Primul proces de alegere electivă are loc în 1571 când, după moartea
perematură a lui Ioan Sigismund Zapolya este ales Ștefan Bathory. Istoricul Graeme Murdock
sintetizează ideile generale despre alegerea electivă a regilor sau a principilor oferind câteva
repere bibliografice cum ar fi avocatul și scriitorul protestant Francois Hotman care în 1574
susține acest sistem electiv în detrimentul celui ereditar. De asemenea mai este menționat și
Johannes Althusius, jurist și filosof care de asemenea privea monarhia electivă ca pe o variantă
favorabilă. Deși la nivel teoretic alegerile principelui sunt libere se poate spune că Adunarea
Stărilor întâmpină două obstacole care îi îngrădesc indirect tocmai „ libera alegere ”. Este vorba
în primul rând de Poarta otomană care chiar dacă în aparență aprobase libera electio nu accepta
numirea unui principe dacă nu era pe placul său uneori impunând cu ajutor militare principi
( Gabriel Bethlen- Mihail Apafi). În al doilea rând regăsim principi care și-au impus asemenea
unui sistem ereditar (Gheorghe Rakoczi I pe fiul său Gheorghe Rakoczi al II-lea). Detalii
amănunțite despre tot acest cadru al alegerilor elective se pot extrage din „ Approbate
Constitutiones ” care adună laolaltă la jumătatea secolului XVII toate legile principatului.
Regăsim astfel un exemplu concludent al jurământului solemn față reprezentanții Adunării
Stărilor, mai exact jurământul principelui Gabriel Bathory din anul 1608. Jurământul ofera o
imagine clară asupra elementului divin ce planează asupra momentului solemn „ jur pe
Dumnezeul cel viu, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe întreaga Sfânta Treime ” dar și asupra
trăsăturii sacre ce leagă pe principe și care-l obligă practic la respectarea jurământului „...voi
respecta pe domnii magnați, pe nobili și pe cavaleri... ” . În condițiile aceluiași principe întâlnim
aspecte cum ar fi păstrarea și respectarea sistemului de confesiuni recepte „ ...că se obligă la
libertatea religioasă... ”, respectarea liberei alegeri, practicarea unei politici externe echilibrate
cu „ cei doi împărați ”. Deși codițiile stipulau în majoritatea cazurilor respectarea drepturilor de
exprimare a membrilor Adunării, „ în sfaturile ordinelor si în adunările țării va garanta tuturor
libertatea cuvântului ” în multe dintre cazuri acele „ postulata ” erau pur și simplu ignorate de
către principii autoritari.
O nuanță interesantă o regăsim în condițiile principesei Caterina de Brandenburg locțiitoare
între noiembrie 1629 și septembrie 1630, fiind numită succesoare de principele Gabriel Bethlen
încă din 1626 încălcând astfel principiul liberei alegeri. Deși în condiții aceasta este obligată să
aleagă un alt principe la o lună maxim după eventuala moarte a lui Gabriel Bethlen, principesa se
ține destul de mult fermă pe poziții până este obligată să îl aleagă între Ștefan Bethlen și
Gheorghe Rákóczi I.
Așadar, aparatul politic de funcționare al Principatului, deși se baza pe un sistem de alegere
eleectiv, păstra acest aspect doar în aparență, practicile directe fiind adesea încărcate fie de forța
suzerană externă (Imperiul Otoman) fie de disensiunile interne pornite din dorința principilor de
a câștiga o poziție cât mai avantajoasă față de instituția Adunării „Comițiilor”.