UTILITARISMUL ENGLEZ

1. J. Bentham ca fondator al utilitarismului englez

2. Dezvoltarea concepţiei utilitariste de către J. St. Mill
3. Teoria organică a lui H. Spencer

Schimbările istorice din Anglia în plan politic şi social din a doua jumătate a
sec. XVIII şi-au găsit expresia şi în gândirea politico-juridică, care încerca a explica,
justifica şi susţine transformările sociale. Sporeşte interesul pentru aşa domenii de
cercetare precum ar fi: rolului individului în dezvoltarea societăţii, activismul
individului, proprietatea privată şi apărarea acesteia etc. Se vehicula ideia că în
acţiunile sale individul este ghidat atât de impulsuri spontane, cât şi de calcule
premeditate în vederea obţinerii unor beneficii maxime. În cadrul curentului
utilitarist, aceste concepte capătă o conotaţie specială.

5.4.1 J. Bentham ca fondator al utilitarismului englez

Repere biografice. Trăsăturile utilitarismului lui J. Bentham. Raportul dintre utilul
(interesul) individual şi utilul (interesul) colectiv. Scopul şi caracteristica dreptului.
Apariţia şi organizarea statului. Teoria pedepselor. Unele concepte de drept
internaţional.

Teoritician al utilitarismului1 şi reformator radical, Jeremy Bentham s-a născut

la Londra la 15 Februarie 1748. La vârsta de 12 ani începe studiul dreptului,
continuând tradiţia de familie a tatălui şi bunelului său. Absolveşte universitatea în
1769 şi la insistenţa tatălui său se înscrie în barou, dar în scurt timp renunţă la
meseria de avocat, considerând-o cupidă. Se dedă cercetării ştiinţifice în domeniul
economiei, gramaticii şi lingvisticii, eticii. Principala preocupare rămâne a fi însă
filosofia dreptului. Convins că dreptul, la fel ca şi politica şi morala, poate fi scos de
sub incidenţa speculaţiei şi transformat într-o ramură a ştiinţei experimentale, începe
a critica fundamentele şubrede ale dreptului şi abuzurile care se săvârşesc sub
protecţia legii2. Ideile şi concepţiile sale au influenţat puternic dreptul penal şi
penitenciar, având şi implicaţii în domeniul dreptului internaţional, constituţional şi
civil. Se stinge din viaţă în anul 18323.
Prima lucrare a autorului, apărută în 1776 – Fragment on Government,
reprezintă un rechizitoriu teoriei clasice susţinute de Blackstone în lucrarea
1
Utilitarism - din lat. utilitas, „utilitate”, „avantaj”. Doctrină care se bazează pe ideea că scopul societăţii trebuie să fie
„cât mai multă fericire pentru cel mai mare număr de indivizi”, adică totalul plăcerilor achiziţionate de către fiecare
individ. Utilitarismul face din utilitate singurul criteriu al moralităţii: o acţiune este bună în măsură în care contribuie la
fericirea unui număr cât mai mare de indivizi.
vezi: Clement Elisabeth, Demonque Chantal, Hansen-Love Laurence, Kahn Pierre. Filosofia de la A la Z, ALL
EDUCATIONAL, Bucureşti, 2000, p. 536.
2
Popa N., Dogaru I., Dănişor Gh., Dănişor D. Filosofia dreptului. Marile curente, ALL BECK, Bucureşti, 2002, p. 355.
3
Utilitarismul şi ideea că din orice se poate de obţinut un beneficiu a marcat chiar şi moartea autorului. Corpurile celor
decedaţi pot fi de folos celor în viaţă prin disectare şi utilizare în cercetări medicale, susţinea Bentham. Conform voinţei
testamentare, corpul său după moarte a fost disectat.
vezi: Jeremy Bentham. On utilitarism and Government, Wordsworth Editions Limited, 2001, p. VIII.
Commentaries. Dintre principalele opere ale autorului amintim „Introducerea la
principiile de morală şi legislaţie” (publicată în 1789), „Tratat de legislaţie civilă şi
penală” (1802), „Cartea sofismelor” (1824), „Deontologia” (1834). Influenţat de
filosofii iluminişti precum Helvetius, Diderot, D’Alemberg, Beccaria, Voltaire,
autorul a îmbinat abordarea empirică cu cea raţională, încercând a construi concepte
clare şi argumentate.
La baza doctrinei politico-juridice a lui Bentham stau patru principii:
1) sensul activităţii umane este obţinerea plăcerii şi excluderea suferinţelor;
2) cel mai adecvat criteriu de apreciere este criteriul utilităţii;
3) moralitatea se bazează pe ceea ce duce la maximum de plăcere pentru un număr
cât mai mare de indivizi;
4) scopul dezvoltării societăţii este maximizarea binelui comun prin armonizarea
intereselor individuale cu cele colective4.

Principiul universal al comportamentului uman în realizarea interesului

individual este căutarea plăcerii şi evitarea suferinţei. Suferinţa şi plăcerea ne conduc
în tot ce facem, ce spunem şi ce gândim5. Fiecare om încearcă a spori propria fericire,
care constă în prevalarea plăcerii asupra suferinţei. Oportunitatea unei acţiuni pentru
individ rezultă din calculul plăcerilor: pe de o parte gradul de intensitate a plăcerii, pe
de altă parte – suferinţele. Plăcerile şi suferinţele pot fi măsurate, însă numai
cantitativ. Drept criterii de comparare al lor ar fi: intensitatea, durata, apropierea sau
depărtarea, certitudinea sau incertitudinea, fecunditatea - posibilitatea de a fi urmate
de alte plăceri, puritatea - lipsa de suferinţe ulterioare, implicaţia şi incidenţa asupra
mai multor persoane6. Renunţările la plăcere sunt posibile, dar numai în scop utilitar,
precum ar fi renunţarea la o plăcere mai mică pentru o plăcere mai mare sau
renunţarea la o plăcere prezentă pentru o plăcere viitoare. Astfel, plăcerile şi
suferinţele pot fi scăzute, adunate, multiplicate – o „aritmetică a plăcerilor”. Morala
în asemenea caz apare ca un calcul al plăcerilor.
În aritmetica subiectivă a plăcerilor Bentham introduce însă şi dimensiunea
socială, încercând a evita excesele unei poziţii individualiste, prezumând anumit
echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii. Justificarea corectării
„aritmeticii morale” rămâne a fi de natură utilitaristă. Acţionând după principiul pur
egoist, vom legitima o reciprocitate egoistă, ceea ce reprezintă un rău. Interesele unui
individ nu pot fi separate de contextul intereselor celorlalţi. Individul, social prin
natura sa, ia în considerare şi coeficientul de instinct social (coeficientul de
simpatie). Treptat, autorul conturează o concepţie a fericirii colective. Utilitatea
pentru societate este suma utilităţilor individuale, care reprezintă, satisfaceri a
intreselor individuale7. Prin societate aici se înţelege o naţiune sau chiar omenirea. În
final autorul ajunge la ideia că scopul suprem este „cea mai mare fericire a celui mai

4
Хорошилова А. Н. История политико-правовых учении, Москва, 2001, р. 185.
5
Bentham J. An Introduction to the Principles of Morals and Legislation, Oxford, 1960, p. 125.
6
Stere Ernest. Din istoria doctrinelor morale, Polirom, Iaşi, 1998, p. 385.
7
Pisier Eveline. Istoria ideilor politice, AMARCORD, Timişoara, 2000, p. 152.

2
mare număr”, scopul legii fiind „cel mai mare folos pentru cel mai mare număr” 8.
Statul şi dreptul astfel este un sistem de echilibru între interesele fiecăruia şi
interesele comunităţii în care trăim. Menirea legiuitorului este de a a cântări
avantajele şi inconvenienţele, pentru a legifera ceea ce duce la maximum de utilitate.
Legea va fi respectată dacă va prezenta pentru cel ce o urmează mai multe avantaje
decât dezavantaje.

La Bentham morala este arta de a modela comportamentul oamenilor în aşa fel

încât rezultatul să fie maximum de fericire. Acelaşi trebuie să fie şi obiectul
legislaţiei9. Nucleul moralei şi legislaţiei e acelaşi, însă cuprinderea e diferită. Morala
are o sferă mai mare de reglementare. Dreptul nu poate impune unele obligaţii pe care
le impune morala, din următoarele considerente:
a) legea poate influenţa comportamentul uman exclusiv prin intermediul/cu
asigurarea pedepselor. Fiecare pedeapsă este o suferinţă, care poate fi
justificată numai dacă din ea rezultă anumită cantitate de beneficii. Nu putem
însă garanta prescripţiile morale cu pedepse, deoarece adesea dauna pedepsei
va fi substanţial mai mare decât dauna fraudei.
b) Există riscul ca în dorinţa de a-l pedepsi pe vinovat să fie pedepsit un
nevinovat.

Autorul nu face distincţie între drept şi lege. Cei ce deosebesc dreptul de lege,
acordă dreptului un caracter ilegal. În asemenea caz, dreptul ar fi duşmanul raţiunii şi
ceea ce distruge guvernul.
Bentham tratează legea ca ceva „negativ”, deoarece restrânge libertatea, ceea
ce este neplăcut pentru individul liber. Legea însă este necesară ordinii sociale, şi o
guvernare bună presupune legi adecvate. Interesele individului se reflectă în asigurare
din partea legii şi garantare din partea guvernului. Atât guvernarea cât şi legea
urmăresc scopul bunăstării comunităţii. Legea crează drepturi şi obligaţii: drepturile
reprezintă tot ceea ce este în beneficiu şi plăcut, obligaţiile – tot ceea ce este în
detrement şi neplăcut., dar al căror rău se compensează prin binele ce rezultă din ele.
Într-un stat liberal, cu legi înţelepte, dezavantajele supunerii sunt considerabil mai
mici decât cele ale nesupunerii. Este vorba de o versiune incipientă a conceptului
statului de drept - guvernarea legilor. Putem spune că legile au ajuns la perfecţiune
maximă (respectiv şi oamenii la maximum de fericire) dacă: infracţiunile (faptele
social-periculoase) vor fi stabilite numai în baza legii care le interzic; în lista
acţiunilor interzise nu vor fi incluse faptele antisociale a căror daună e imaginară;
drepturile şi obligaţiile diferitelor categorii de persoane vor fi bine stabilite în
reglementările civile, încât să nu mai existe procese judiciare asupra esenţei
dreptului; procedura judiciară va fi simplificată astfel încât diferitele cauze şi litigii să
fie examinate în termene restrânse cu cheltueli judiciare minime; instanţele de

8
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică, Europa Nova, p. 148.
9
Мухаев Р.Т. Хрестоматия по теории государства и права, политологии, истории политических и правовых
учений, Москва, 2000, p. 165.

3
judecată vor funcţiona permanent şi vor fi neaglomerate; popoarele, depunând armele
şi demobilizând armata în baza acordurilor (nu în baza istovirii) vor plăti numai cele
mai neîmpovărătoare impozite; comerţul va fi atât de liber încât bunurile de acces
public să nu constituie monopolul unui cerc restrâns de persoane10.
Legea poate fi şi rea, dacă impune obligaţii inutile. În asemenea caz trebuie de
examinat dacă e mai periculos să încalci legea decât să te supui şi dacă răul cauzat de
respectarea legii e mai mare sau mai mic decât răul cauzat de nesupunere.
Legea scrisă este superioară tuturor surselor dreptului: cutumă, obicei, drept
natural, jurisprudenţă. Se cere o codificare a legii, care ar face tabula rasa din toate
sistemele juridice ale vremii, care nu ar consacra dreptul existent (Law as it is), ci
dreptul precum trebuie să fie (Law as it ought to be) - bazat pe principiile
utilitarismului11. Acest cod universal şi integral, ce ar consacra echilibrul dintre
plăceri şi suferinţe, pedepse şi recompense trebuie să fie accesibil tuturor. Autorul
consideră că limbajul juridic, deoarece opera legislativă e destinată tuturor, trebuie să
fie cât mai precis, aproape de limbajul obişnuit şi cât mai ştiinţific.

Bentham susţine ideea revoluţiei franceze, dar nu putea fi de acord cu

întemeierea schimbărilor pe dreptul natural. El prezintă o critică vehementă
Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului, calificând-o drept o operă
metafizică, care vorbind de drepturi naturale de fapt conţine un non-sens. Dreptul
natural este doar o ficţiune. Drepturile naturale, inalienabile, nici nu au existat.
Dreptul natural (drept subiectiv) poate fi în mod analogic examinat ca beneficiul
asigurat unui individ de către alţi indivizi care se află în starea naturală. Dar aici
apare o neclaritate. Individul va fi pus să respecte obligaţia numai dacă există
echivalentul pedepsei în caz de nerespectare. Dar în starea naturală, nu există
subiectul care ar impune pedeapsa în caz de nerespectare. De aici, nu există obligaţii
naturale şi nici drepturi naturale, bazate pe aceste obligaţii. Cu existenţa guvernului
există şi legea (legea e tratată ca ceva creat de guvern), cu existenţa legii putem vorbi
de drepturi şi obligaţii. El spune că cei ce invocă dreptul natural nu caută drepturi, dar
temeiul de a avea drepturi12.
Statul nu a apărut din contractul social, deoarece acest fapt nu poate fi
demonstrat. Admitem că avem un guvern apărut din contractul social. În asemenea
caz, indivizii au convenit să se supună guvernului. Ceea ce pare dubios. Plus la toate,
făcând o ficţiune (cum se întâmplă cel mai adesea) că a fost semnat un contract,
trebuie să existe un motiv pentru care ne respectăm obligaţiile contractuale. Şi acest
motiv, spune Bentham, este utilitatea. Plus la toate, trebuie să existe un guvern care
să tălmăcească contractul, deci nu putem utiliza acest contract în explicarea
provenienţei guvernului. Altfel spus, contractele derivă de la guvern şi nu guvernul
de la contracte.

10
Мухаев Р.Т. Хрестоматия по теории государства и права, политологии, истории политических и правовых
учений, Москва, 2000, p. 169.
11
Malaurie Philippe. Antologia gîndirii juridice, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 192.
12
Bentham Jeremy. On utilitarism and Government, Wordsworth Editions Limited, 2001, p. XV.

4
 Existenţa guvernului este fundamentată pe utilitate. Este o mai mare utilitate
dacă există guvernul, deoarece guvernul ne acordă drepturi, drepturile reprezintă
beneficii, beneficii care sunt asigurate prin obligaţii. Fără guvern nu există garanţii şi
nu există proprietate, nu există producţie. Trebuie să ne supunem guvernului, dar
supunerea nu trebuie să fie oarbă. Cel puţin trebuie să ne supunem atât timp cât
daunele supunerii sunt mai mici decât daunele nesupunerii.
În problemele organizării puterii de stat Bentham ia poziţia democraţiei,
criticând în special monarhia ereditară. În opinia lui, forma de guvernământ trebuie să
fie republica. Puterea de stat trebuie separată în trei ramuri distincte, dar care
funcţionează interdependent şi cooperează reciproc: legislativă (un parlament
monocameral), executivă (constituită pe principiul numirii de către parlament,
respectiv cu responsabilitatea în faţa acestuia) şi judecătorească (judecători aleşi care
se supun numai legii). Dacă ramurile puterii ar fi total independente, atunci
permanent între acestea ar apărea conflicte.
În democraţia reprezentativă, oficialii, care au propriile interese, din dorinţa de
a fi aleşi sunt nevoiţi totuşi să lucreze în interesul alegătorilor. Bentham propune
acordarea dreptului de vot şi femeilor.
Individul are nevoie de siguranţă nu numai reciprocă, în raport cu alţi indivizi,
dar şi în raport cu guvernul13. Exercitarea puterii de stat trebuie supusă unui control
public prin intermediul dezbaterilor, adunărilor publice, presei. În Cartea sofismelor
(Manuel de sophismes politique) Bentham încearcă a critica practica de guvernare şi
mijloacele utilizate de guvernanţi. Pornind de la faptul că sofismele reprezintă
argumente avansate sau subiecte puse în discuţie pentru a sugera, sau cu posibilitatea
de a produce un efect înşelător sau de a induce o opinie eronată, autorul încearcă a le
denunţa prin clasificarea lor în categorii. În parlament, spre exemplu, se folosesc trei
categorii de sofisme: 1) sofismele puterii, 2) sofismele opoziţiei şi 3) sofismele
grupurilor de legătură. În funcţie de locul de aplicare şi persoanele asupra cărora
trebuie să-şi producă efectul, pot fi: 1) sofisme ale afecţiunii, 2) sofisme ale judecăţii
şi 3) sofisme ale imaginaţiei14. Ele au priză din considerentul că individul şi societatea
în general sunt ficţiuni legate de iluzii. La sfârşitul vieţii sale, Bentham s-a dedat
deplin examinării problemei „siguranţei contra abuzului”, încercând a contura un
perfect cod constituţional.

Bentham este adeptul neintervenţionismului statului în economie şi

intervenţionismului în domeniul social, în special în vederea asigurării minimului de
viaţă şi instruirii păturilor social-vulnerabile. Este cunoscut ca unul din promotorii
egalitarismului relativ. Relativa egalitate este justificată de autor prin utilitate. O
unitate de avere produce mai mare plăcere pentru o persoană săracă decât pentru una
bogată. La atingerea anumitui nivel de bunăstare materială, fericirea nu mai creşte în
aceeaşi progresie cu creşterea averii. Încasarea unei părţi de avere pentru diferiţi
indivizi are efect diferit, în funcţie de raportul părţii încasate cu partea rămasă. Dacă
13
Bentham Jeremy. On utilitarism and Government, Wordsworth Editions Limited, 2001, p. XI.
14
Popa N., Dogaru I., Dănişor Gh., Dănişor D. Filosofia dreptului. Marile curente, ALL BECK, Bucureşti, 2002, p. 361.

5
se mai păstrează un excedent considerabil, redistribuirea nu va fi puternic resimţită,
iar dacă se va încasa şi partea necesară (în insuficienţă), redistribuirea va fi puternic
resimţită. O redistribuire justă ar duce la sporirea „fericirii maxime pentru un număr
mai mare de indivizi”. Redistribuirea justă presupune în mod necesar păstrarea unui
echilibru, deoarece o redistribuire radicală poate duce la scăderea producţiei
(problema investiţiilor), respectiv scăderea bunăstării generale.
Problema egalităţii vine în anumite privinţe în contradicţie cu problema
siguranţei. Libertatea apare ca un aspect al siguranţei. Prin întărirea siguranţei
persoanei şi bunurilor acesteia, legea apără aşteptările individului şi îi acordă
libertatea de a-şi planifica viaţa. Respectiv, este în beneficiul persoanei de a fi în
siguranţă, la fel ca şi bunurile sale.
O altă obligaţie atribuită guvernului este de a stimula creşterea de avere şi de
populaţie. Acesta apare ca un subiect discutabil. Dacă averea are o mărime constantă,
atunci creşterea populaţiei va duce la diminuarea ponderii per capita. Un număr mai
mare de populaţie este necesar însă pentru apărarea complexă. Astfel, prin principiul
de „diminuare a utilităţii marginale şi sumarea directă a utilităţilor”, un număr mare
de populaţie săracă ar putea avea o mai mare „utilitate totală” decât o populaţie
redusă ca număr dar înstărită.

Rolul primar în apărarea siguranţei individuale şi proprietăţii îl are legea. Este

menirea dreptului penal de a consacra siguranţa contra unor modele de comportament
precum ar fi: violul, furtul, cauzarea leziunilor corporale etc. Pedeapsa are rolul de a
opri persoana de la comportamentul ce încalcă siguranţa. Plus la această prevenţie
particulară (specială), pedeapsa urmăreşte şi scopul prevenţiei generale, care este
imputabilă oricărui membru al societăţii, fără excepţii.
Bentham porneşte de la premisa că nu există doi oameni identici şi două crime
la fel. Aceste variabile trebuie prevăzute de lege înainte de a fi stabilită o pedeapsă în
numele statului pentru protejarea ordinii publice sau a intereselor individului. Pentru
a putea calcula acea mărime a pedepsei, necesară pentru a curma intenţiile
infracţionale, legislatorul trebuie să gîndească în termeni de psihologie. Înţelegerea
motivelor comportamentului infracţional reprezintă cheia prevenţiei. Pedeapsa nu
este o răzbunare, dar o înlăturare a răului şi restabilirea dreptăţii 15. Iniţial, autorul
dădea preferinţă pedepselor corporale, ulterior însă se convinge că pedepsele
pecuniare pot avea un efect mai mare. Important e ca pedeapsa să fie corespunzătoare
daunei cauzate prin acţiunea ilegală. Un alt postulat - pentru o faptă similară,
mărimea pedepsei trebuie să fie aceeaşi. Plus la toate, raportul dintre diferite acţiuni
ilegale (gradul de pericol social) trebuie să se reflecte în raportul dintre pedepsele
aplicate pentru aceste fapte (proporţional, comensurabil). Cea mai eficientă dintre
15
Pedeapsa nu trebuie aplicată în cazul în care:
a) este fără temei –fapta săvârşită nu prezintă un rău;
b) este ineficientă – nu contribuie la prevenirea unor acte ilegale similare;
c) este costisitoare – costurile prevenţiei sunt mai mari decât „costul” valorilor apărate;
d) nu este necesară – există alte mijloace ce asigură prevenţia.
vezi: Jeremy Bentham. On utilitarism and Government. Wordsworth Editions Limited, 2001. p. 250.

6
pedepse, în opinia lui Bentham, este încarcerarea. Pedeapsa privativă de libertate
poate fi însoţită de obligaţia de a munci, ţinând cont de particularităţile de vârstă, sex,
categorie socială, starea sănătăţii etc. Complementar privaţiunii de libertate poate fi:
subnutriţia, singurătatea, detenţia în întuneric.
În acea perioadă, pentru infracţiunile deosebit de grave se aplica pedeapsa
capitală. Bentham se opune acestei categorii de pedepse, considerând-o ineficientă
(nu repară dauna), excesivă, ce stimulează săvârşirea unor noi infracţiuni16.

O contribuţie considerabilă o are autorul în dezvoltarea dreptului

internaţional. Nu există o lege care ar reglementa comportamentul unei naţiuni, lege
ce urmează a fi respectată de către fiecare naţiune în orice caz generic. Dacă
asemenea lege ar exista, atunci ea ar trebui să cuprindă în mod obligatoriu o serie de
principii utilitare. Abţinerea de la cauzarea de daune altei naţiuni, acordarea
maximum de avantaje altei naţiuni, semnarea în caz de război numai a acelor acorduri
care pot cauza minimum de pagube – este în propriul beneficiu17. Evident, legislatorul
imparţial va trebui să fixeze toate aceste postulate prin prisma principiului „cea mai
mare fericire a tuturor naţiunilor în ansamblu”. Este ceva similar dreptului intern 18.
Între naţiuni însă nu pot exista pedepse.

Teoria lui Bentham a pus în evidenţă excesele naturalismului şi

raţionalismului. Bentham însă a încercat a construi toată realitatea juridică pe un
singur principiu – principiul utilităţii. Cea mai mare eroare a autorului este
identificarea utilului cu binele moral19. A acţiona întotdeauna numai în baza a ceea ce
ne este util, într-un mod absolut egoist, nu este nicidecum moral. Dacă fiecare ar
căuta doar plăcere individuală, atunci s-ar ajunge la un anarhism individual.
Moralitatea presupune fără condiţii a identifica oricare om cu noi înşine. Bentham a
încercat a corecta propria teorie prin introducerea coeficientului de simpatie. Noua
abordare însă nu este altceva decât o abatere de la logica sistemului şi de la
fudamentul acesteia. Dacă plăcerea este unicul scop al vieţii, de ce ar trebui să ne
gândim la „maximum de fericire pentru un număr cît mai mare de indivizi”?
16
Autorul prezintă şi o serie de avantaje ale pedepsei capitale:
a) ea are un caracter perfect definitiv, astfel încât societatea ştie cu cea mai mare certitudine că de la acest individ nu
mai poate surveni niciodată un act infracţional;
b) în cazul infracţiunii de omor, această pedeapsă este analogică cu acţiunea criminală;
c) se bucură de „respect”, deoarece e unică;
d) sub aspect al prevenţiei generale are un impact considerabil.
17
Războiul îndeplineşte o multitudine de funcţii sociale şi antisociale. Acţiunile de provocare sunt cauzate de către
conducătorii naţiunilor şi nu de naţiuni. Autorul încearcă a contura un plan pentru o „pace universală şi perpetuă”.
Proiectul avea scopul de a reduce şi stabiliza forţa diferitelor naţiuni componente ale sistemului european, prin
eliminarea tratatelor de alianţă, ofensive sau defensive, a acordurilor comerciale cu avantaje unilaterale, a forţelor
navale în exces, desfiinţarea sitemului colonial. Toate statele urmau să semneze un tratat general şi permanent. Pentru
realizarea tratatului, să se convoace un Congres european (câte 2 delegaţi din fiecare stat) şi o Curte Internaţională de
Justiţie (pentru rglementarea diferendelor între naţiuni). Deşi garant al pacificării europene trebuia să fie Anglia şi
Franţa, în asigurarea rezoluţiilor comune se miza nu atît pe forţa militară, cât pe forţa opiniei publice (dezbateri publice,
libertatea presei în toate statele).
18
Bentham J. Principles of International Law.
vezi: http:/www.la.utexas.edu/research/poltheory/bentham/pil
19
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Europa Nova. p. 148.

7
5.4.2 Dezvoltarea concepţiei utilitariste de către J. St. Mill

Date biografice. Conştiinţa morală. Clasificarea calitativă a plăcerilor. Libertatea şi

limitele acesteia. Sinteza dintre justiţie şi utilitate. Organizarea statală.

Biografia lui John Stuart Mill este bine cunoscută, autorul fixând detalii în
opera „Autobiografia” (1873). Filosof, economist şi demnitar de stat, adept al
liberalismului, s-a născut la Londra la 20 mai 1806. Tatăl său l-a educat într-un stil
sever. La cinci ani deja cunoştea limba greacă, la nouă ani – latina şi algebra. Din
1823 până în 1858 este funcţionar la compania Indiilor. Din 1858 până în 1868 este
membru al Parlamentului. Moare în 1873 la Avignon, în Franţa.
Autor al operelor „Sistem de logică inductivă şi deductivă” (A system of logic
ratiocinative and inductive, 1843); „Principii de economie politică” (Principles of
political economy, 1848); „Despre libertate” (On liberty, 1859); „Utilitarismul”
(Utilitarianism, 1863); Subjugarea femeii (The subjection of women, 1869);
„Autobiorafie” (Autobiography, 1869) ş.a.
Cunoaşterea lumii, conform autorului, este de natură experimentală şi toate
principiile logice20 derivă din experiment21.
Mill moderează utilitarismul radical promovat de Bentham. O acţiune este
dreaptă în măsura în care tinde să aducă fericire şi este incorectă în caz contrariu.
Noţiunea de fericire, la fel ca la Bentham, echivalează cu cea de plăcere. Mill
consideră însă calculul plăcerilor lui Bentham o absurditate. Experienţa demonstrează
că interesele unui individ sunt organic legate de interesele celorlalţi, iar avantajul
propriu apare inseparabil de avantajul altuia. Nu poate fi vorba de fericire proprie fără
a ţine cont de fericirea aproapelui. Viaţa socială creează un instict solidar de muncă,
stimă şi sprijin reciproc22. Deci omul acţionează nu în baza calculului plăcerilor
(individuale), dar în virtutea sentimentelor, ceea ce constituie conştiinţa morală.

20
Cel mai mare neajuns al logicii lui Mill este inducţia unilaterală şi absolutizarea acesteia, separarea inducţei de
deducţie. Mill susţine că metoda deductivă şi silogismul nu aduc cunoştinţe noi. Concluzia unui silogism nu este
dovedită de premisa majoră, ci premisa majoră este în funcţie de veracitatea concluziei. Singurul raţionament inventiv şi
probant este raţionamentul inductiv şi singura metodă eficientă este cea inductivă.
vezi: История философии, том II, Издательство Академии Наук СССР, Москва, 1957, p. 209.
21
vezi: Bagdasar N., Bogdan Virgil, Narly C. Antologie filosofică, Editura Uniunii Scriitorilor, Bucureşti, 1996, p.
502.
Biriş Ioan. Valorile dreptului şi logica intenţională, Servo-Sat, Arad, 1996, p. 25.
J. St. Mill menţionează 4 metode de investigaţie experimentală:
a) metoda concordanţei:dacă în câteva cazuri, la examinarea anumitui fenomen, se manifestă numai o circumstanţă
generală de fapt, atunci această circumstanţă este cauza sau efectul fenomenului;
b) metoda diferenţei: dacă toate circumstanţe sunt identice şi numai o anumită circumstanţă diferă în cazul când un
anumit fenomen se produce sau nu se produce, această circumstanţă (ce diferă) este cauza sau efectul fenomenului;
c) metoda reziduurilor: dintr-un anumit fenomen sunt înlăturate acele efecte, ale căror cauză este cunoscută din
inducţiile precedente. Efectele rămase sunt produse de cauza rămasă.
d) metoda variaţiilor concomitente: un fenomen totdeauna se modifică la modificarea altui fenomen cu care este în
legătură cauzală.
22
Stere Ernest. Din istoria doctrinelor morale, Polirom, Iaşi, 1998, p. 388.

8
Experienţa comună şi educaţia întăresc relaţiile dintre oameni. Sentimentele sociale
sunt tot atât de naturale, de eficace şi de necesare ca şi sentimentele egoiste23.
Mill încearcă a perfecţiona doctrina lui Bentham şi din punctul de vedere al
diferenţierii plăcerilor. Putem deosebi plăcerile nu numai din punct de vedere al
cantităţii, dar şi al calităţii. Există plăceri nobile, caracteristice numai omului şi
plăceri mai puţin nobile, caracteristice omului şi celorlalte animale 24. Simţul
demnităţii ne face să preferăm plăcerile nobile, care sunt superioare. Plăcerile
superioare semnifică dezvoltarea capacităţilor omeneşti intelectuale şi morale.
Plăcerile superioare, ce ţin de facultăţile mai înalte ale individului, de facultăţile
spiritului, ale devotamentului şi altruismului, sunt preferabile simplelor plăceri
trupeşti.
În lucrarea „Utilitarismul” Mill propune ierarhizarea diferitelor plăceri,
reieşind din preferinţele indivizilor experimentaţi. Indivizii experimentaţi vor prefera
însă plăceri diferite, ceea ce subliniază o contradicţie în concepţia despre plăcerile
superioare.

Libertatea este baza oricăror instituţii juridice. Orice persoană are nevoie de
sigurantă şi garanţii că nu vor exista imixtiuni în alegerea sa liberă. Astfel, scopul
principal al legilor este apărarea securităţii şi libertăţii. Individul va acţiona liber însă
atât timp cât aceasta nu afectează pe ceilalţi, în caz contrar va trebui să răspundă.
Restrângerea libertăţii urmăreşte scopul doar de a preveni prejudiciul adus
25
altora . Mill susţine că individul nu poate să răspundă nicidecum pentru ceea ce are
efecte negative numai asupra sa. Nimeni nu poate obliga individul să facă sau să nu
facă ceva din considerentul că individului aşa îi va fi mai bine, va fi mai fericit, sau
că este mai bine şi uzual de procedat astfel în opinia unor persoane 26. În asemenea
caz, individul poate fi stimulat sau rugat să nu procedeze, dar nicicum constrâns 27.
Este domeniul moralei de a sancţiona acţiunile negative ce nu se răsfrâng asupra
altora.
Uneori o persoană este obligată prin lege să facă anumite acte pozitive care
sunt în interesul altor oameni, spre exemplu: să depună mărturii în faţa unei instanţe,
să contribuie la apărarea comună sau să presteze alt serviciu necesar societăţii, să
întreprindă anumite acte de generozitate precum ar fi salvarea vieţii unui semen 28.
Dreptul, spune autorul, reprezintă o parte a „consensului social”, iar legea şi morala
sunt nişte circumstanţe sociale artificiale29. De aceea, legislaţia trebuie să stimuleze
căutarea binelui societăţi odată cu căutarea binelui propriu.

23
Bagdasar N., Bogdan Virgil, Narly C. Antologie filosofică, Editura Uniunii Scriitorilor, Bucureşti, 1996, p. 503.
24
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Europa Nova. p. 150.
25
Gray John. Cele două feţe ale liberalismului, Polirom, Iaşi, 2002, p. 99.
26
Мухаев Р.Т. Хрестоматия по теории государства и права, политологии, истории политических и правовых
учений, Москва 2000, p. 228.
27
În aceste cazuri, Mill nu se referă la persoanele care prin acţiunile lor ar putea singuri să-şi cauzeze daune, precum ar
fi copiii, persoanele ce au nevoie de îngrijire.
28
Georgescu Ştefan. Filosofia dreptului, ALLBECK, Bucureşti, 2001, p. 117.
29
Юридическая социология, НОРМА, Mocквa, 2000, p. 50.

9
 Pentru a asigura o dezvoltare durabilă, statul trebuie să garanteze libertăţile
individuale tuturor membrilor comunităţii, fără excepţii. Această garantare se
realizează prin impunerea unei ordini, ceea ce semnifică şi supunere din partea
individului. Mill califică supunerea faţă de stat drept un lucru necesar, înţelegând prin
aceasta respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale altor indivizi, dar şi a
obligaţiilor stabilite prin lege. Supunerea faţă de lege nu încalcă, ci amplifică
libertatea. Sub un alt aspect, ordinea permite a se manifesta iniţiativa individuală în
contextul iniţativei comune, ceea ce constituie o precondiţie obligatorie pentru
dezvoltare.

Fundamentarea instituţiilor juridice pe baza libertăţii individuale creează o

dependenţă corelativă a statului de libertatea individuală şi „abilitatea de a forma
comunitatea”. Statul totdeauna nu este nici mai rău nici mai bun decât indivizii din
care se compune. Din cele mai vechi timpuri libertatea a fost în contradicţie cu
puterea publică. Iniţial se considera că libertatea se obţine prin recunoaşterea din
partea guvernării a anumitor drepturi pe care aceasta se obliga să le respecte. Dacă
aceste drepturi nu sunt respectate, atunci rebeliunea şi revolta populaţiei este total
justificată. A doua modalitate, apărută mai târziu, este stabilirea unor limite
constituţionale. În sfârşit, tratarea modalităţii de obţinere şi menţinere a libertăţii s-a
schimbat. Oamenii au încetat a mai accepta o conducere care ar urmări interesele
proprii, fără a ţine cont de interesele poporului. A început a domina ideea că
guvernanţii trebuie să fie aleşi şi revocaţi de către popor. În asemenea caz,
contradicţia libertate individuală – autoritate statală capătă o nouă conotaţie şi
căutarea unei soluţii de limitare a intervenţiei statului îşi pierde actualitatea. Dacă vor
fi aleşi acei guvernanţi care nu ar avea un alt interes sau altă voinţă decât cea a
poporului, atunci apare absurd de a căuta limitele puterii. Poporul nu va avea
necesitate de a limita propria voinţă şi interese (libertate). Este vorba de o
autoguvernare.

Criticii utilitarismului argumentau că morala nu este bazată pe consecinţele

acţiunii (precum susţineau utilitariştii), ci pe un concept general şi fundamental de
justiţie. Mill apreaciază aceasta teză ca principala antiteză a utilitarismului. El
încearcă a fundamenta justiţia pe utilitate. Întru susţinerea poziţiei, Mill prezintă
două argumente de bază:
a) toatele elementele morale în noţiunea de justiţie sunt dependente de
conceptul de utilitate socială. Sunt două elemente esenţiale în noţiunea de justiţie:
pedeapsa şi violarea unui drept. Pedeapsa reprezintă îmbinarea tendinţei de răzbunare
cu simpatia socială. Tendinţa de răzbunare nu are în sine o componentă morală, iar
simpatia socială este identică cu utilitatea socială. Noţiunea de violare a unui drept de
asemenea derivă de la utilitate. Drepturile sunt acele revendicări de a fi protejaţi pe
care le avem în raport cu societatea. Dar unicul motiv pentru care societatea ne
protejează este utilitatea socială. Respectiv, ambele elemente: pedeapsa şi drepturile
sunt bazate pe utilitate.

10
 b) dacă justiţia nu ar fi legată de consecinţele acţiunilor, atunci conceptul de
justiţie nu ar fi atât de echivoc precum este. Mill susţine că noţiunea de justiţie este
diferită atunci când vorbim de teoria pedepsei, distribuţie echitabilă, impozitare
echitabilă etc. Aceste neconcordanţe pot fi soluţionate numai apelând la utilitate.
Deci, în concluzie, justiţia este un concept bazat pe utilitate.
Justiţia în opinia autorului, este un rezultat al manifestării instinctului de
conservare şi nevoii de securitate30. Este injust a-l lipsi pe cineva de libertate,
siguranţă, proprietate. Este just ca fiecare să obţină ceea ce merită şi injust să nu
obţină ceea ce merită, indiferent că e vorba de ceva bine sau rău. De asemenea este
injust a încălca angajamentele exprese sau implicite, sau a înşela aşteptările provocate
de propriul nostru comportament, mai ales atunci când acesta a fost intenţionat31.

Cea mai bună formă de guvernare este cea reprezentativă, în care poporul, sau
cea mai mare parte a acestuia (prin reprezentanţi aleşi periodic) deţine puterea de stat.
Democraţia poate genera însă tirania majorităţii, prin instaurarea opiniei majoritare
drept dominante în societate. Aceasta duce la o tiranie în raport cu cei ce nu au reuşit
să se impună ca majoritate - minoritatea. Şi mai periculoasă apare tirania comunităţii
în privinţa anumitui individ. Dacă în baza unei decizii greşite se va interveni în ceea
ce nu trebuie de intervenit (interesele individului), această tiranie va fi mai gravă
decât oricare ar fi existat vreodată, deoarece contra unei astfel de tiranii e cel mai
greu de protejat. E vorba atât de mijloacele legale de constrângere şi control pe care
le deţine comunitatea, cât şi de opinia publică. De regulă, această tiranie e însoţită de
neglijarea personalităţii şi diminuarea individualităţii. Astfel, este necesar de a stabili
unele limite peste care publicul (statul, societatea) nu poate interveni în privat
(interesele individului).
Pentru succesul unei guvernări reprezentative, este necesar ca poporul să
participe la guvernare, să respecte anumite obligaţii, să exercite unele funcţii stabilite
de către stat şi totodată să susţină autorităţile în realizarea obiectivelor lor. Adept al
teoriei separaţiei puterilor, Mill menţionează importanţa strictei delimitări a puterii
legislative de cea executivă. Puterea legislativă este acea care garantează ca
reprezentanţii puterii executive să-şi îndeplinească funcţiile fără abuz de putere.
Puterea executivă trebuie să aducă la îndeplinire şi să supravegheze respectarea
legilor. În caz că legile nu se respectă, reprezentanţii puterii executive trebuie să se
adreseze puterii judecătoreşti pentru restabilirea dreptăţii.
Intervenţia excesivă a statului în economie este riscantă, deoarece duce la
stimularea pasivităţii individului, încât aceştia vor aştepta de la puterea publică
soluţionarea unor probleme care în mod normal pot fi soluţionate independent. Se
pierde simţul libertăţii, conştiinţa demnităţii personale, responsabilitatea pentru ceea
ce se întâmplă în jur.

30
Stere Ernest. Din istoria doctrinelor morale, Polirom, Iaşi, 1998, p. 388.
31
Georgescu Ştefan. Filosofia dreptului, ALLBECK, Bucureşti, 2001, p. 118.

11
 A califica/găsi plăcerile superioare ca fiind aceleaşi pentru toţi este o eroare
fundamentală, iar „facultatea morală” nu ar putea în mod real să se formeze numai în
baza elementelor obţinute prin experienţa individuală32. Astfel, teoria utilitaristă nici
prin contribuţia lui Mill nu devine mai argumentată.

5.4.3 Teoria organică a lui H. Spencer

Analogia dintre organismul social şi organismul individual. Adaptarea la viaţa

socială ca fundament al evoluţiei omului. Cele două regimuri de conveţuire umană:
militar şi industrial. Principiul juridic fundamental. Principiul absolut al justiţiei.
Binefacerea ca un coercitiv al justiţiei.

Sociolog, adept al pozitivismului şi evoluţionismului, Herbert Spencer s-a

născut la Derby, în 1820, într-o familie de intelectuali. Este autodidact. A început a
lucra în calitate de inginer la căile ferate din Londra, renunţă însă la această activitate
din motiv de sănătate. Moare în anul 1903.
Dintre principalele opere amintim: „Primele principii”, „Principii de biologie”,
„Principii de psihologie”, „Principii de sociologie”, „Principii de etică”. Devine
cunoscut în special prin eseurile sale: „Statistica socială”, „Individul contra statului”,
„Despre educaţie ş.a.
Caracteristic concepţiei sale este aprecierea fenomenelor prin prisma timpului
şi evoluţiei. Spencer vorbeşte despre două domenii: incogniscibilul - absolutul, care
niciodată nu va putea fi cunoscut şi cogniscibilul – fenomenele ce formează obiect al
cercetării ştiinţifice, al cunoaşterii şi al filosofiei. Cunoaşterea în general este relativă.
Legile ştiinţifice exprimă lucrurile pentru noi, dar nu redau absolutul lor, realitatea lor
însăşi33.
Spencer încearcă de a transforma utilitarismul empiric al lui Bentham şi Mill în
unul raţional. Doctrina lui este fundamentată pe teoria evoluţiei biologice elaborate
de Charles Darwin34. El utilizează legităţile dezvoltării lumii organice: integrarea
(evoluţia de la simplu la complex) şi diferenţierea (de la unitar la diferenţiat) în
explicarea etapelor de dezvoltare şi funcţiilor societăţii şi statului.

Dezvoltarea organismului social este similară dezvoltării organismelor

biologice. Sensul general al evoluţiei umane este transformarea de la o „stare de
omogenitate relativ nedefinită şi incoerentă la o stare de heterogenitate relativ definită
şi coerentă”35. Spencer încearcă a contura o doctrină care ar explica transformarea
32
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Europa Nova. p. 150.
33
Bagdasar N., Bogdan Virgil, Narly C. Antologie filosofică, Editura Uniunii Scriitorilor, Bucureşti, 1996, p. 517.
34
În opera „Despre originea speciilor prin selecţiunea naturală” Darwin înaintează două principii: 1)lupta pentru viaţă
(struggle for life) şi 2) selecţia naturală. Darwin extinde aplicabilitatea acestor principii şi la om. Sociabilitatea este
caracteristică speciei umane. Cei ce nu se pot adapta la mediul social nu vor supraveţui (nu rezistă selecţiei). Astfel,
instinctul social Darwin îl identifică cu instinctul moral.
vezi: Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Europa Nova. p. 151.
35
Pisier Eveline. Istoria ideilor politice, AMARCORD, Timişoara, 2000, p. 159.

12
progresivă a societăţilor şi a prognoza viitorul acestora36. Societatea nu este un produs
artificial, dar un rezultat al evoluţiei continue a instituţiilor sociale.
Dezvoltarea societăţii a început cu tribul, uniunea de triburi, oraşele-state,
imperiile, pentru a ajunge la forma societăţii civilizate, industriale de astăzi. Deci este
o integrare. Sub alt aspect, în cadrul acestor comunităţi, sub influenţa unui cumul de
factori are loc un proces de diferenţiere: formarea organelor de conducere,
specializarea şi diviziunea muncii (agricultura, meşteşugăritul, comerţul). De fapt,
prima diferenţiere e cea a stabilirii autorităţii bărbatului în raport cu femeile, urmată
de diferenţierea în rândurile bărbaţilor în sclavi şi proprietari de sclavi, diferenţiere
între structurile ce conduc şi cele care sunt conduse37.
Pe parcursul evoluţiei pot fi distinse următoarele tipuri de societăţi: militare –
bazate pe autoritate şi societăţi industriale – bazate pe interdependenţa funcţiilor
economice38. În societăţile industriale, elementele structurale sunt din ce în ce mai
organizate, mai coerente, mai puternice.

Spencer prezintă structura şi funcţiile elementelor de structură ale societăţii

prin analogie cu structura şi funcţiile organismului uman. 39. Organismul uman are un
ţesut endodermic cu funcţie de alimentare, unul mezodermic cu funcţia de distribuţie
şi unul exodermic cu funcţia de apărare. În societate, aceste funcţii sunt îndeplinite
respectiv de către: agricultori şi industriaşi - producţia, comercianţi - distribuţia,
soldaţii şi judecătorii – apărarea internă şi externă. Interdependenţa dintre aceste părţi
componenete este mult prea puternică. Dacă o anumită parte a acestui organism
social nu-şi îndeplineşte funcţiile, aceasta duce la pieirea întregului organism.
Spencer stabileşte însă anumite limite de analogie a organismului social cu cel uman.
Organismul social nu poate fi comparat cu nici un organism individual de natură
vegetală sau animală luat în parte. Organismul social este un tot discret (compus din
părţi separate sau separabile), cel uman este un tot indivizibil; organismul social este
asimetric, cel uman - simetric; elementele organismului social (indivizii) au valoare şi
viaţă proprie (sunt scopuri în sine), elementele organismului uman nu au valoare
decât în ansamblu40. Deci, este vorba de analogia principiilor de organizare.
Realitatea socială este calificată ca un organism ce se dezvoltă în funcţie de
determinările sale interne, aceste determinări interne fiind legate de principiul
adaptării. Principiul adaptării spontane presupune ca efect dispariţia organelor inutile
ale societăţii şi dezvoltarea celor necesare şi utile. Această evoluţie este subordonată
legităţilor biologice.
Pentru Spencer, societatea este o comunitate de indivizi, al cărei caracter este
determinat de natura indivizilor din care se compune. Societatea există pentru binele
tuturor indivizilor si nicidecum indivizii pentru binele societăţii. Deci, bunăstarea
societăţii nu poate fi concepută fără a lua în considerare binele elementelor din care
36
Ibidem.
37
Нерсесянц В. С. История политических и правовых учений, НОРМА, Москва 1999, p. 541.
38
Bagdasar N., Bogdan Virgil, Narly C. Antologie filosofică, Editura Uniunii Scriitorilor, Bucureşti, 1996, p. 518.
39
vezi: Нерсесянц В. С., История политических и правовых учений, Москва 1999, p. 541.
40
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Europa Nova. p. 152.

13
se compune. De aici ideea că oricare ar fi eforturile de perfecţionare a mecanismului
politic, aceste tendinţe de perfecţionare a mecanismului politic nu vor aduce succes
decât prin perfecţionarea indivizilor care compun societatea în care este instituit un
anumit mecanism politic.
Individul se adaptează la mediul social, în caz contrar este eliminat. Fiecare
generaţie, prin adaptarea la mediul social, obţine o anumită experienţă, pe care o
transmite ereditar următoarei generaţii. Astfel, ceea ce a fost de natură empirică,
obţinut pe calea experienţei la o anumită generaţie/specie devine instinct la
următoarea generaţie/specie. Aceste „experienţe ale speciei” reprezintă instinctele
morale, care sunt diferite la diferite popoare în diferite timpuri. Adaptarea socială este
un proces continuu, dar care la o anumită etapă va duce la un echilibru între egoism şi
altruism. La această fază de limită perfectă de adaptare, „esperienţele speciei”
reprezintă o etică absolută.
Pentru individ, autoritatea semnifică constrângere, dar una necesară, deoarece
dacă moralitatea publică ar fi desăvârşită nu ar mai fi nevoie de constrângerea
autorităţii. Guvernul este un „rău necesar”41. Progresul uman constă în dezvoltarea
simţului moral, cea ce presupune de la sine o diminuare a constrângerii statale.
Justiţia este morala vieţii sociale şi are importanţă de principiu atât pentru
societate, cât şi pentru individ. Consfinţirea libertăţi după principiul „fiecare trebuie
să suporte consecinţele propriei naturi şi ale propriei sale conduite” reprezintă latura
pozitivă a justiţiei. Limitarea libertăţii individului reprezintă latura negativă a
justiţiei, deşi această limitare este condiţionată de specificul conveţuirii sociale.
Dreptul, susţine Spencer, este garantul realizării libertăţii, deoarece numai dreptul
obligă individul să respecte limitările condiţionate de spiritul justiţiei. Deci Spencer
defineşte maxima dreptului într-o manieră asemănătoare celei a lui Kant: „Toţi
oamenii pot face ceea ce lor le place, cu condiţia să nu aducă atingere libertăţii egale
a celorlalţi”42.
Spencer deduce anumite drepturi naturale ale individului – libertatea
cuvântului, dreptul de proprietate, libertatea muncii, libertatea circulaţiei, libertatea
conştiinţei etc, deşi consideră că individul are numai acele drepturi, pe care i le
conferă statul prin lege43.
Oricare drept trebuie să fie temperat, iar libertatea trebuie să fie însoţită de
principiul responsabilităţii.
Spencer vorbeşte despre necesitatea instruirii profesioanle a legislatorilor
(membrilor corpului legislativ). Daunele cauzate prin adoptarea unor legi
necorespunzătoare pot fi considerabile. Cauza majoră din care sunt adoptate unele
legi necorespunzătoare este apreciarea societăţii drept „o masă amorfă (plastică)”
care poate fi modelată după cum cred leguitorii că este mai bine în interesul societăţii.
Această modelare are drept instrument legile.

41
Bagdasar N., Bogdan Virgil, Narly C. Antologie filosofică, Editura Uniunii Scriitorilor, Bucureşti, 1996, p. 519.
42
Craiovan I. Introducere în filosofia dreptului, ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 89.
43
Georgescu Ştefan. Filosofia dreptului, ALLBECK, Bucureşti, 2001, p. 119.

14
 Adept al neintervenţionismului, Spencer consideră inacceptabilă tendinţa
crescândă a guvernului de a reglementa excesiv şi nenecesar relaţiile sociale 44.
Guvernul, în fond are doar funcţii administrative, susţine autorul. Intervenţionismul
excesiv poate cauza daune considerabile societăţii. De fapt, dezvoltarea este cauzată
de către libertatea de acţiune a indivizilor.
Spencer contribuie la acordarea unui suport ideologic imperialismului. Regula
este că trebuie să dispară organele inutile şi să se dezvolte cele necesare şi utile, deci
apare un lucru justificat ca civilizaţiile dezvoltate să le cucerească pe celelalte45.

SUBIECTE PENTRU EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR:

1. Care sunt fundamentele utilitarismului lui J.Bentham ?

2. În ce constă utilul (interesul) individual şi utilul (interesul) în drept, în viziunea
lui J.Bentham ?
3. Care sunt izvoarele şi scopul dreptului după J. Bentham ?
4. Definiţi noţiunea de “conştiinţă morală” la J. Mill?
5. În ce constă combinarea dreptăţii şi utilităţii la J. Mill?
6. Identificaţi elementele distinctive dintre utilitarismul lui J. Bentham şi
utilitarismul lui J. Mill.
7. În ce constă aplicarea teoriei evoluţiei lumii organice la om după C. Darwin?
8. Ce asemănări şi deosebiri între organismul individual şi organismul social
menţioneză H. Spencer ?
9. În ce constă sistemul etic a lui H. Spencer?
10. Care sunt principiile naturale ale dreptului şi justiţiei după H. Spencer ?
11. Cum apreciază H. Spencer rolul binefacerii în societate ?

BIBLIOGRAFIE:
1. Bentham. Selected Writings on Utilitarianism. Wordsworth, 2001;
2. И. Бентам. Избранные сочинения, Санкт-Петерсбург, 1867;
3. Valentin Mureşan. Utilitarismul lui John Stuart Mill. Paideia 2003;
4. George Ene. Filosofia politică a lui John Stuart Mill. Polirom, Iaşi, 2000;
5. John Stuart Mill. Eseuri etice. Paideia, 2003;
6. Spencer. A system of syntetic philosophy. First principles. vol I, London, 1900.

44
În opera „L’individu contre l’état” (1884), autorul propune desfiinţarea ministerelor ce se ocupă de agricultură,
comerţ şi industrie şi limitarea atribuţiilor Parlamentului în aceste domenii.
45
Pisier Eveline. Istoria ideilor politice, AMARCORD, Timişoara, 2000, p. 313.

15