Plimbându-se mereu cu mâinile la spate prin camera aproape lipsită de mobile, cu suluri de hârtie de

calc şi cu cărţi aruncate pe lângă pereţi, Ioanide se silea a pune stăpânire pe un moment al
conflictului. Ducând mâna la gât spre a-şi scoate cravata, simţi că gulerul i se lărgeşte brusc şi rămase
cu nasturele rupt în mână. O lumină îi trecu prin minte. Unul dintre actele conflictului fusese acesta:
Ioanide găsise cămaşa fără un nasture şi fiind grăbit luase singur un ac cu aţă, nu fără ostentaţie, şi-şi
cususe nasturele sub ochii doamnei Ioanide.

Furios, trăgând concluzii din această pasivitate, Ioanide întări nasturele peste orice trebuinţă. Era
îndemânatic, şi doamna Ioanide îi preţuia sincer tehnica.

Cu acest element minimal, Ioanide reconstitui toate fazele certei. În ziua memorabilă, sculându-se
din pat, ochii îi căzuseră pe candelabru. Braţele acestuia erau pigmentate cu excremente de muscă.
Ioanide impută că se puteau da instrucţii servitoarei să cureţe obiectul. Doamna Ioanide obiectase că
femeia n-avusese timp. Atunci Ioanide, a cărui memorie era enormă la infinitul mic, când i se dădea
o coordonată, îi aduse aminte că în repetate rânduri, când ar fi fost vreme, observase acest lucru şi că
niciodată nimeni nu se atinsese de candelabru. Ceea ce deplora el, prin urmare, nu era atât
macularea obiectului, cât inerţia totală. O dată definită această inerţie, năvălise în creierul lui
Ioanide o sumedenie de alte exemple. (...) Doamna Ioanide avea acest obicei lipsit de tact şi
explicabil printr-o incoercibilă oroare de scandal, de a fugi de pe locul conflictului. Acest gest de
retragere din faţa reproşurilor i se părea lui Ioanide cel mai nedelicat. Conflictul se alimentase
treptat cu incidente noi (nasturele) şi reevocări, prin stingerea memoriei la punctul mort, unde se
aflau. Acum Ioanide privi nasturele fără nici o supărare. Luă un ac şi aşezându-se pe pat şi-l cusu
singur, şi unicul sentiment care-l stăpâni fu orgoliul că numai el ştia să coasă bine un nasture. (G.
Călinescu, Bietul Ioanide)

1. ŞAH

Eu mut o zi albă,

El mută o zi neagră.

Eu înaintez cu un vis,

El mi-1 ia la război.

El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc la un spital,

Fac o combinaţie strălucită

Şi-i câştig o zi neagră.

El mută o nenorocire

Şi mă ameninţă cu cancerul
 (Care merge deocamdată în formă de cruce),

Dar eu îi pun în faţă o carte

Şi-1 silesc să se retragă.

Îi mai câştig câteva piese,

Dar, uite, jumătate din viaţa mea

E scoasă pe margine.

- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,

Îmi spune el.

- Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii,

Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi

Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară

Şi continui partida. (M. Sorescu)

La nivel sintactic, textele beletristice sunt deschise tuturor structurilor sintactice : de la

enunțuri sintetice expirmate adverbial sau interjecțional : „Furios[...]”; la fraze de mare amploare :
Atunci Ioanide, a cărui memorie era enormă la infinitul mic, când i se dădea o coordonată, îi aduse
aminte că în repetate rânduri, când ar fi fost vreme, observase acest lucru şi că niciodată nimeni nu
se atinsese de candelabru.

Din punct de vedere al tipurilor de unități sintactice, în cele două texte predomină structurile
enunțiative. Exemeple: „Eu mut o zi albă,/El mută o zi neagră ”, „Ducând mâna la gât spre a-şi scoate
cravata, simţi că gulerul i se lărgeşte brusc şi rămase cu nasturele rupt în mână”. Având în vedere
topica folosită în cele două texte, ne putem folosi de aceasta ca de un instrument al procesului de
semnificație artistică. Dintre figurile sintactice existente, înversiunea adjectivului epitet se regăsește
mai mult în textul epic decât în cel liric .Exemple: „în repetate rânduri”, „o incoercibilă oroare de
scandal”, „unicul sentiment”. Pe lângă această figură sintactică, mai regăsim și repetiția: „În spatele
meu soţia, copiii,/Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi” , dar și alegoria : „Eu mut o zi albă, /El mută o zi
neagră. /Eu înaintez cu un vis, /El mi-l ia la război. /El îmi atacă plămânii, /Eu mă gândesc la un spital,
/Fac o combinaţie strălucită /Şi-i câştig o zi neagră” care face trimitere la viața omului.

Pe lângă aceste figuri de stil, întâlnim o multitudine de metafore, atât explicite cât și
implicite: „ochii îi căzuseră pe candelabru”, „braţele acestuia erau pigmentate cu excremente de
muscă”, „memorie [...] enormă la infinitul mic”, „năvălise [...] o sumedenie de alte exemple”,
„conflictul se alimentase treptat cu incidente noi”