Balteș Nicoleta 22/01/2021

Facultatea de Litere, Universitatea din București

LLR-LLS ( română-franceză)
Anul III, seria 1, grupa 1

Viziune asupra poeziei lui Nichita Stănescu

Nichita Stănescu a fost un poet din secolul al XX-lea care s-a stins din viață la vârsta de 50
de ani (în anul 1983) și care s-a remarcat în literatura română postbelică prin prisma unicității
operei sale. Faptul că, din punct de vedere istoric, Nichita Stănescu se găsea într-un cadru nu foarte
favorabil (regim totalitar), acest lucru nu l-a împiedicat să-și scrie opera măreață. Și-a început
scrierile timpuriu, însă a debutat abia în jurul anului 1960, fiindcă cenzura de la acea vreme i-ar fi
interzis opera, cerându-i să scrie o operă propagandistă, lucru nedorit de acesta.
Poetul face parte din generația `60, noua generație de creație de la acea vreme, și pe lângă acest
lucru, este și cel mai important ins din acea perioadă. El a reformat poezia, dar și poeticitatea
lirismului acesteia. Cel mai definitoriu lucru pentru poezia lui Nichita Stănescu este reprezentat de
faptul că această poezie nu este o oarecare poezie, ci una abstractă și abstractizată în care limbajul
vorbește despre el însuși și depărtează eul și realitatea de operă, dar mai mult de atât, limbajul
abstract generează concretețe, ideile abstracte se proiectează pe scara concretului. Faptul că
reușește prin poezie să dea abstractului o formă concretă și palpabilă, îl face pe Nichita Stănescu
un adevărat geniu.
Chiar dacă există o utilizare a persoanei I în poeziile sale, aceasta nu trimite la poetul însuși, ci
este doar o voce de care acesta se folosește în poezie pentru a genera emoție în cititor. Sentimentele
și emoțiile devin motorul poeziei pentru Nichita Stănescu, și nu subiecte exterioare omului, cum
ar fi, de exemplu, realitatea politică de la acea vreme. Chiar dacă se regăsea într-un cadru politic
nefavorabil, acest lucru nu l-a oprit pe Nichita Stănescu să se folosească în poezia lui de o lume
interioară lui, și nu de una exterioară. El scrie fără intenția aprecierii din partea publicului larg,
spre deosebire de alți contemporani ai săi, cum este Marin Sorescu.
Pornind de la poezia Din nou, noi, a lui Nichita Stănescu, vom observa cum putem interpreta și
înțelege poezia acestuia.

Din nou, noi

Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi...
Ei au mâncat pâine,
 părinţilor noştri le-au fost părinţi.

Dar noi, dar cu noi?...

Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit și s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?

S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume și ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

Prin poezia Din nou, noi observăm cum, după citirea ei inițială, putem observa o legătură puternică
și intenționată între ea și poezia lui Mihai Eminescu intitulată Epigonii. Nichita Stănescu scoate la
iveală această diferență dintre generațiile trecute și generațiile contemporane lui care par că sunt
cu totul diferite de fostele generații.

„[…]Iară noi? noi, epigonii?...[…]”(Epigonii, Mihai Eminescu).

„[…]Dar noi, dar cu noi?...[…]”(Din nou, noi, Nichita Stănescu).

Nichita Stănescu mai accentuează și cum în această diferențiere se încadrează și gradul de

inspirație și înclinație în și spre artă, lucru foarte important și limitat, la fel ca și talentul care își
are fluctuațiile proprii și care nu poate fi întotdeauna la un nivel foarte ridicat, astfel încât, uneori
este evident și inevitabil că va ajunge și la un nivel foarte scăzut al acestuia. Cel mai important
lucru este să citim poezia lui Nichita Stănescu ca pe ceva ce transmite emoții sau stări, și nu
informație. Trebuie să ne lăsăm duși de cuvintele din poezie, fără prea multe întrebări care ar putea
perturba emoția ce va avea să fie transmisă prin limbaj.
Ca de exemplu, în versul : „[...]au murit și s-au nemurit [...]” , Nichita Stănescu nu folosește greșit
verbul a nemuri, nu face o eroare gramaticală inconștientă prin utilizarea verbului la o formă
reflexivă. Poetul, pur și simplu, se joacă cu cuvintele, ieșind de pe linia corectitudinii gramaticale
și trecând pe cea a libertății lirismului poeziei. Faptul că utilizează astfel de forme în poeziile lui,
nu înseamnă că sunt greșeli, din contră, aceste devieri de la normă sunt expresive și prin acest mod
se observă cum și în această poezie ca și în altele (De exemplu: N-ai să vii), Nichita Stănescu se
joacă cu limba română, tocmai pentru a crea o emoție. Nichita Stănescu reușește să reinventeze
gramatica.
În concluzie, poezia lui Nichita Stănescu transpune cititorul într-un alt cadru, decât cel concret în
care se regăsește, făcându-l să se simtă ca într-un leagăn care plutește deasupra lumii și care nu are
stâlpi sau lanțuri de susținere. Singura susținere a cititorului în leagăn este oferită de limbajul
poetic, care, pe lângă faptul că îl susține, îl mai și mișcă prin puterea cuvintelor (sau a necuvintelor)
făcându-l să se simtă ca un copil într-o altă lume și să uite de lucrurile ce-l înconjoară,
concentrându-se numai pe sentimentul oferit de lectură.