Facultatea de Litere 21/05/2021

Universitatea din București

Anul universitar 2020-2021 - Semestrul II

Curs - anul III: Scriitori români și evrei

Student: Balteș Nicoleta

B. Fundoianu

B. Fundoianu s-a născut la 14 noiembrie 1898, în Iași și a decedat la 2 octombrie 1944, în

lagărul nazist de exterminare Auschwitz din Polonia. A fost un critic, eseist, poet și teoretician
literar franco-român de etnie evreiască, asociat cu mișcările românești de avangardă, dintre care
expresionismul și suprarealismul erau predominante1. Fiind un individ de origine evreiască va
alege să utilizeze diferite pseudonime drept modalitate de apărare împotriva nazismului :
Benjamin Fondane, B. Fundoianu, Benjamin Wechsler sau Wexler (cele mai cunoscute),
Diomed, Dio, Funfurpan, I. Hașir, Isaac Laquedem, Const. Meletie, Mielușon, I. G. Ofir, Al.
Vilara, Alex. Vilara, Von Doian.

B. Fundoianu a fost un scriitor complex cu o triplă identitate (evreiască, românească,

franțuzească) care a fost recunoscut și apreciat datorită unicității operei sale mai mult în spațiul
francez și, din păcate, mai puțin în cel românesc.
Dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale fac parte următoarele:

- Scrieri românești: Tăgăduința lui Petru, Imagini și cărți din Franța, Priveliști.
- Scrieri franțuzești: Ulysse, Les Cahiers du Journal des poètes, Rimbaud le Voyou,La
conscience malheureuse,Faux Traité d'Esthétique,Baudelaire et l'expérience du gouffre.

Din mulțimea de scrieri ale lui B. Fundoianu, mă voi opri la o poezie care mi-a stârnit în
mod uimitor interesul de a o citi. Poezia la care mă refer este următoarea : Spleen.

1 https://ro.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Fondane
 Spleen
de B. Fundoianu

Și sufletul, în gheara beznei, țipă:

Zadarnic bați în mine ca-ntr-o poartă,
strigoi cu ochii roși ai vremei; spartă
tăcerea bate-n clopote o clipă.

O, dac-un vis ciudat, ca o aripă

ar rătăci ca-ntr-o vioară moartă
în mine cel afurisit de soartă,
bătut de lepră și lovit de gripă.

Atunci, amic cu ploaia și cu vântul,

pleșuv de bucurie și de viață,
voi integra, ca-n Început, Cuvântul.

Și-apoi, ca orice veselă paiață –

vreau să-mi destram și sufletul, și cântul,
și oasele – ghem animal de ață.

Poezia Spleen a lui B. Fundoianu ne trimite involuntar cu gândul la marele poet francez
Charles Baudelaire și la foarte bine cunoscuta culegere de poezii a acestuia intitulată Florile răului
(Les Fleurs du mal). Datorită acestei culegeri putem vorbi de o revoluționare a poeziei de până
atunci. Charles Baudelaire și-a împărțit colecția în șase părți : Spleen et Idéal,Tableaux parisiens,
Le Vin, Fleurs du Mal, Révolte, La Mort, însă partea care ne interesează pentru această poezie este
: Spleen et Idéal.
Datorită termenului de origine englezească spleen pe care îl utilizează Charles Baudelaire
putem înțelege faptul că există o strânsă legătură între scrierile lui Charles Baudelaire și cele ale
lui B. Fundoianu.

Pentru o mai bună înțelegere a termenului spleen voi oferi următoarea interpretare: Spleen-
ul este acel sentiment de plictiseală pe care îl induce climatul britanic. Pentru Baudelaire spleen-
ul reprezintă acel sentiment de dezgust al lumii reale, un dezgust care plictisește. În linii mari,
spleen-ul poate fi asociat cu un sentiment de plictis prelungit, un soi de melancolie caracterizată
prin dezgustul față de orice lucru. Astfel, titlul poeziei Spleen al lui B. Fundoianu ne trimite cu
gândul atât la acea atmosferă ploioasă de tip britanic, cât și la sentimentul dat de acest tip de climat,
un sentiment de plictis și de dezgust.
 Poezia se deschide pornind de la ideea sufletului, o idee a adâncimii interioare (trăsătură
des întâlnită în scrierile lui Charles Baudelaire), un sine suferind (Și sufletul, în gheara beznei,
țipă[…]) aflat într-o continuă luptă cu exteriorul. Sinele suferind este reluat și în a doua strofă în
versurile : […] în mine cel afurisit de soartă, bătut de lepră și lovit de gripă[…]. Sinele suferind
poate fi privit asemenea conștiinței poetice abătute.
În strofa a treia a poeziei putem observa elementele specifice spleen-ului : […] amic cu
ploaia și cu vântul, pleșuv de bucurie și de viață […]. Aceste elemente nuanțează mai mult ideea
de adâncime interioară, de sine suferind din primele două strofe.

Pe lângă elementele specifice spleen-ului din strofa a treia, putem observa și o referire
indirectă la divinitate : […]voi integra, ca-n Început, Cuvântul[…]. Prin acest vers se face referire
la prima frază din capitolul întâi al Sfintei Evanghelii după Ioan: La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Legătura cu divinitatea poate fi asociată
iarăși cu ideea de poet (conștiință poetică), statutul poetului fiind asemănător celui de divinitate.
Societatea este conștientă că undeva există o forță divină, însă din cauza faptului că oamenii nu au
acces la ea, refuză să o aprecieze și să o valideze. Spiritul poetic este asemenea celui divin, iar așa
cum Dumnezeu și-a materializat forța prin Cuvânt, așa și poetul încearcă s-o facă.

Ultima strofă ne ghidează către un spațiu cu un decor teatral, dar cu un personaj de circ :
veselă paiață (Personaj comic în spectacolele de circ, clovn, bufon) care ne trimite spre o altă
interpretare a poeziei, interpretare prin prisma conceptului de Theatrum mundi, accepțiune prin
care: lumea este considerată ca o scenă de teatru în care toți oamenii sunt actori. Datorită acestei
părți de final a poeziei putem înțelege locul poetului în societate.

Pentru B. Fundoianu poetul pare să capete acest rol de măscărici. Asemănarea dintre poet
și măscărici, dar ținând cont și de dorința acestuia de a se autodistruge, ne trimit la ideea condiției
poetului. Presiunea exterioară este uriașă, astfel poetul recurge la dorința de autodistrugere înainte
să fie distrus din exterior.

Amintindu-l din nou pe Charles Baudelaire, unde esența poemului său Albatrosul
(L’albatros) este chiar aceasta a condiției poetului (conștiinței poetice), putem înțelege că această
paiață a lui B. Fundoianu este însăși Albatrosul lui Baudelaire. Caracterul demn de apreciere al
oricărui poet este spulberat de marea societate în care apare, societate care critică, batjocorește și
distruge poetul și opera de artă în general.
Astfel, cele 4 strofe ale poeziei Spleen aparținând lui B. Fundoianu oferă o cheie de lectură
foarte importantă. Cheia de lectură este aceea că Spleen-ul despre care vorbește B. Fundoianu nu
este decât dezgustul asupra condiției sale de poet în societatea dominată de antisemitism.

Dificultatea de a încadra poezia lui B. Fundoianu într-o singură direcție demonstrează

originalitatea poeziei sale. Cu toate acestea, B. Fundoianu este cu adevărat un poet modern. Dar,
totuși, cum îl citim pe Fundoianu? Nu trebuie să îl citim într-un anumit fel, trebuie pur și simplu
să îl citim.

În concluzie, poetul B. Fundoianu este un cumul de identități și o personalitate utopică care

a fascinat și continuă să fascineze cititorul prin scrierile sale cuvânt după cuvânt, grație caracterului
său halucinant, unic și neîncadrabil.