Bacilii Gram-pozitivi nesporulaţi.

Genul Corynebacterium 
Genul Corynebacterium cuprinde o serie de specii de bacili Gram-pozitivi (se pot colora neuniform), uşor încurbaţi,
măciucaţi, aşezaţi în V, L sau în „palisade”, nesporulaţi, necapsulaţi, imobili, aerobi şi facultativ anaerobi, catalază-
pozitivi. Speciile genului (62, dintre care 38 cu relevanţă medicală) pot fi grupate în funcţie de habitat şi
patogenitate.
Studii recente au delimitat în cadrul genului grupul „Corynebacterium diphtheriae”în care sunt incluse
speciile C. diphtheriae, C. pseudotuberculosis şi C. ulcerans (ultimele două fiind urează-pozitive). Cultivă mai bine pe
medii îmbogăţite (de ex. cu adaos de ser sau sânge). Au capacitatea (în cazul conversiei genetice) de a elabora
exotoxină. Specia cea mai importantă este Corynebacterium diphtheriae (bacilul difteric). C. diphtheriae include patru
biotipuri: gravis, mitis, intermedius şi belfanti.
Difteria a fost descrisă încă din antichitate (Hipocrate). În 1821 difteria a fost diferenţiată de alte infecţii ale tractului
respirator, iar în 1883 în „falsele membrane” au fost evidenţiaţi bacili Gram-pozitivi.
Bacteriile corineforme nu reprezintă o unitate distinctă din punct de vedere taxonomic, însă au primit acest nume
generic datorită faptului că se aseamănă din punct de vedere morfologic, sunt bacili Gram-pozitivi, nu produc spori,
au formă neregulată, unii prezintă capete umflate şi este important să fie diferenţiate de agentul etiologic al difteriei
(pot exista confuzii de diagnostic).

Habitat
C. diphtheriae poate fi identificat în tractul respirator superior uman (la 3-5% din persoanele sănătoase), precum şi la
nivel tegumentar (de regulă în leziuni dermice).

Caractere morfotinctoriale
După cultivare pe mediu Loeffler, apar ca bacili Gram-pozitivi, măciucaţi (Korynee înseamnă măciucă, ciomag), cu
tinctorialitate inegală datorită prezenţei granulelor de polifosfat (corpusculi Babeş-Ernst) şi cu o dispoziţie care ar
putea fi comparată cu literele V, L etc. sau cu nişte „litere chinezeşti”. Se poate afirma că bacilul difteric, cu o
compoziţie a peretelui celular care cuprinde mai puţină mureină (circa 50-60%), este Gram-pozitiv la limită. Pe alte
medii de cultură morfologia este mai puţin caracteristică.
Bacilii difteroizi (de exemplu C. hoffmanni, C. xerosis etc) prezintă o colorare uniformă şi sunt dispuşi în palisade.

Caractere de cultură
Bacilul difteric este izolat în cultură pură pentru prima oară în anul 1884, când Loeffler utilizează un mediu cu ser
coagulat de bou (mediul Loeffler). Deşi este inclus într-o singură specie, bacilul difteric prezintă variabilitate în ceea
ce priveşte caracterele de cultură şi de metabolism, deosebindu-se mai multe tipuri. Coloniile au aspect de creştere
de tip R (rough). Pe mediul Loeffler (mediu electiv) coloniile se dezvoltă în 8-12-18 ore, iar aspectul pe frotiu este cel
caracteristic.
Trei tipuri de colonii (cu grade variate de patogenitate) se evidenţiază pe mediile cu telurit (de exemplu Gundel-
Tietz): tipul gravis produce colonii nehemolitice, mari, cu suprafaţă granulară, gri-negre, în „margaretă”, cu margini
crenelate; tipul mitis produce colonii hemolitice, convexe, cu margini circulare, de tip S; tipul intermedius produce
colonii nehemolitice, mici, cu margini circulare, cu suprafaţa granulară.
În cursul diagnosticului unei infecţii cu bacil difteric este necesară utilizarea mediului de îmbogăţire OCST (ou-
cisteină-ser-telurit), un mediu lichid.

Caractere biochimice
Deşi se poate multiplica pe medii simple, bacilul difteric are o dezvoltare mai favorabilă pe medii îmbogăţite cu
proteine animale (de exemplu ou, ser de bou).
Capacitatea de fermentare a mono şi dizaharidelor permite identificarea speciei în cadrul genului, iar fermentarea
polizaharidelor permite stabilirea tipului (gravis) în cadrul speciei.
Bacilul difteric produce cistinază (care descompune cistina, eliberând H2S), reduce sărurile de telur şi elaborează
bacteriocine.

Rezistenţa faţă de factori fizici şi chimici

Poate rezista în fragmente din „falsele membrane”. Este distrus de căldura umedă (10 minute la 60º), alcool sau
antiseptice uzuale, precum şi de antibiotice (eritromicină, penicilină etc).

Structură antigenică
Există diferenţe serologice între diferitele tulpini de Corynebacterium diphtheriae, dar nu s-a putut elabora o
clasificare serologică satisfăcătoare. În diagnostic nu se folosesc identificările serologice.
Cea mai importantă structură antigenică este reprezentată de toxina difterică, un polipeptid termolabil cu greutatea
moleculară de 62.000 Da, care conţine cel puţin patru determinanţi antigenici diferiţi.

Răspuns imun
Determină un răspuns imun umoral. Anticorpii antimicrobieni pot fi identificaţi, dar nu oferă protecţie (sunt specifici
de tip). Anticorpii antitoxină (care este identică la toţi bacilii difterici toxigeni) oferă protecţie (neutralizează
toxina). Titrul protector trebuie să fie mai mare de 0,03 UA / ml.

Caractere de patogenitate
Bacilul difteric poate fi patogen prin multiplicare (la poarta de intrare) şi toxinogeneză (tulpinile lizogenizate). Toxina
(exotoxină) este aceeaşi pentru toate tulpinile toxigene. Infectarea cu bacteriofagul temperat poate duce la starea
de lizogenizare. Deoarece există fagi tox+ şi fagi tox-, există tulpini lizogene care produc şi tulpini lizogene care nu
produc toxină difterică.
În cazul producerii toxinei, s-a dovedit faptul că prezenţa fierului este esenţială, producţia optimă realizându-se la
concentraţii care variază între 0,14-0,50 mg Fe / ml.
Toxina difterică este alcătuită din două fragmente legate prin punţi disulfidice. Fragmentul B (greutate moleculară
38.000 Da), reprezintă fragmentul de legare pe receptorii specifici ai celulelor susceptibile şi facilitează pătrunderea
fragmentului A. Fragmentul A este activ şi inhibă elongarea lanţurilor polipeptidice în curs de formare, catalizând
inactivarea translocazei ARNt (numit factor de elongare 2) prezentă numai în celulele eucariote. Factorul de
elongare 2 este necesar pentru translocarea polipeptidil-ARNt de pe situsul acceptor pe situsul donor al
ribozomului celulei eucariote; prin inactivarea lui nu mai are loc interacţia ARNm-ARNt şi se stopează adăugarea a
noi aminoacizi lanţului polipeptidic în curs de formare.
În mod practic, toxina difterică (fragmentul A) catalizează o reacţie prin care se eliberează nicotinamidă şi adenozin
difosfat riboză, care cuplându-se cu factorul de elongare 2 formează un complex inactiv (o toxină asemănătoare ca
mod de acţiune poate fi produsă de unele tulpini de P. aeruginosa). O moleculă de toxină opreşte sinteza proteică în
celulă pentru mai multe ore. Doza letală este de 0,1 mg / kg.

Patogenie şi patologie specifică. Principalele afecţiuni produse

Poarta de intrare a bacilului difteric poate fi reprezentată de tractul respirator (faringe, nas), de leziuni tegumentare
sau, mai rar, de mucoasa genitală. După multiplicare rezultă o inflamaţie locală. În acelaşi timp, în cazul tulpinilor
lizogene (infectate cu bacteriofagi tox+) începe sinteza toxinei. Toxina difterică poate afecta orice tip de celulă din
organism, dar are un „tropism” special pentru celulele de la nivel cardiac (miocardită), nervos (demielinizare), renal
(necroză tubulară), suprarenalian, muscular şi hepatic. Cel mai probabil oprirea bruscă a sintezei proteice este
responsabilă de efectele necrotice, neurotoxice etc.
În câteva zile de la debutul infecţiei (şi producerii de toxină), Corynebacterium diphtheriae sintetizează o „structură”
compusă din fibrină la care se adaugă leucocite, eritrocite, celule epiteliale respiratorii distruse, bacterii, structură
care a fost numită „falsa membrană” de culoare gri-maronie (diphtera înseamnă membrană).
Încercarea de a îndepărta „falsa membrană” (foarte aderentă) duce la sângerări la nivelul submucoasei prin ruperi de
capilare. Această structură se poate forma local (amigdalian, faringian, nazal, genital) sau se poate extinde,
acoperind faringele, obstrucţionând arborele traheobronşic (posibil cu asfixie mecanică, situaţie numită „crup
difteric”) etc. La adăpostul „falsei membrane”, bacilul îşi continuă multiplicarea şi sinteza de toxină care difuzează pe
cale sanguină şi conduce la apariţia unor tulburări la distanţă (tulburări de ritm cardiac, miocardită, dificultăţi vizuale,
de vorbire, de înghiţire etc).
Cu cât diagnosticul este mai tardiv, cu atât rata mortalităţii prin difterie creşte.
Au fost înregistrate forme de difterie invazivă, cu tulpini netoxigene, la persoane care se droghează sau la alcoolici
(artrită septică, osteomielită, endocardită difterică).
Datorită faptului că în ultimii aproape 22 ani nu au mai fost înregistrate cazuri de boală în ţara noastră, există riscul
nerecunoaşterii acestei patologii de către medicii care nu au văzut niciodată un caz de difterie. Riscul apariţiei
cazurilor există iar sistemul de sănătate trebuie să fie în permanenţă pregătit pentru a reacţiona prompt, din toate
punctele de vedere (recunoaştere clinică, stabilire diagnostic, instituire tratament, intervenţie „în focar” etc).

Alţi bacili Gram-pozitivi nesporulaţi de importanţă medicală

1. Propionibacterium acnes (Corynebacterium parvum)
Este un bacil difteroid, frecvent prezintă pleomorfism, se poate găsi la nivel tegumentar la persoanele sănătoase.
Este Gram-pozitiv, cu un capăt mai umflat; are dimensiuni de 0,3-0,8 / 2-7 μm. Nu prezintă mobilitate. Se poate
dispune în grămezi sau lanţuri scurte.
Este catalază-pozitiv. Produce lipaze şi prin eliberarea de acizi graşi liberi poate stimula un proces inflamator local
care se pare că este implicat în apariţia acneei. Se multiplică în glandele sebacee.
A fost identificat, ocazional, în hemoculturi. În astfel de situaţii este strict necesară diferenţierea unei eventuale
situaţii patologice de o posibilă contaminare fără semnificaţie clinică. Poate fi implicat în infecţii ale protezelor
valvulare precum şi în infecţii meningeale.
În situaţiile care necesită aceasta, tratamentul se putea face cu tetraciclină. Pentru că un procent semnificativ dintre
tulpini prezintă rezistenţă la eritromicină, tetraciclină etc., în cazurile în care este dovedit efectul patogen, trebuie
testată sensibilitatea la antibiotice.
2. Genul Listeria
Numele iniţial al genului a fost Listerella (1926), în onoarea lordului Lister, numele actual fiind stabilit în 1940. Genul
cuprinde specii dintre care cea mai importantă este L. monocytogenes, specie care poate produce infecţii variate,
umane şi animale. Infecţiile produse de această specie au fost luate pentru prima dată în consideraţie în anul 1929.
Mai rar au fost izolate tulpini din speciile L. ivanovii şi L. seeligeri. Sunt bacili fini, Gram-pozitivi, aerobi facultativ
anaerobi, mobili la 25ºC, care se dezvoltă preferenţial la 30ºC dar se pot multiplica şi la temperatura frigiderului
(„îmbogăţire la rece”).

Habitat
Sunt bacterii larg răspândite în natură (la nivelul solului, plantelor), infectează animale domestice (mai ales ovine) şi
sălbatice, păsări, reptile, peşti. Pot fi izolate din alimente (ex. brânzeturi). L. monocytogenes a fost identificată în
lapte şi produse lactate, carne crudă sau prelucrată, produse vegetale, fructe de mare etc.

Morfologie
În culturi tinere au aspect pleomorf (forme cocoidale, cocobacilare şi bacilare) fine, cu dimensiuni între 0,5 - 5 m /
0,5 - 0,8 m, Gram-pozitive. În culturi tinere pleomorfismul este şi mai accentuat. L. monocytogenes este mobilă (în
special la temperaturi cuprinse între 18 - 22C), prezentând subterminal, flageli.

Caractere de cultură
Se poate multiplica la temperaturi ce variază între 2 - 45C (temperatura optimă de multiplicare este cuprinsă între
20 şi 30C). În culturile iniţiale, temperatura scăzută favorizează multiplicarea Listeria spp.
Creşte pe medii complexe, speciale, în atmosferă de 5 - 10% CO2. Produce colonii de tip S, mici în picătură de rouă.
Şansele de identificare cresc în cazul în care culturile primare se fac pe medii cu sânge. Pe aceste medii, coloniile
sunt beta-hemolitice.

Caractere biochimice
Nu lichefiază gelatina, nu produce indol, nu reduce nitraţii. Produce catalază. Are o activitate fermentativă redusă şi
puţin specifică. Poate produce acid dar nu gaz fermentând o serie de carbohidraţi.

Acţiunea agenţilor fizico-chimici

Este un germen foarte rezistent în condiţiile mediului extern. În produse alimentare, vegetale, furaje, sol, ape de
suprafaţă, pe obiecte, poate supravieţui săptămâni sau luni de zile, putându-se chiar multiplica. Multiplicarea este
favorizată de temperatura de 18 - 20C şi o umiditate de 25 - 35%. Rezistă la diferiţi agenţi chimici.

Structură antigenică
L. monocytogenes prezintă antigene somatice (14 tipuri) şi respectiv antigene flagelare H (15 tipuri). Dintre
structurile antigenice somatice amintim acidul ribitol-teichoic şi acidul lipoteichoic. Secretă o serie de proteine
antigenice. Clasificarea în funcţie de structura antigenică se face numai în laboratoare de referinţă şi poate avea
utilitate epidemiologică.

Caractere de patogenitate
Listeria monocytogenes este patogenă prin multiplicare şi invazivitate (prezintă o structură asemănătoare proteinei
M streptococice, produce diferite substanţe cu rol în invazivitate, inclusiv lecitinaza, fosfolipaza C şi listeriolizina O,
cu efect hemolitic). Infectează probabil iniţial celulele intestinale, supravieţuieşte intracelular; se multiplică şi
intramacrofagic.
Listerioza este o zoonoză. Infecţia umană apare accidental şi foarte frecvent evoluează inaparent. Dintre
manifestările clinice grave amintim listerioza perinatală, probabil o infecţie intrauterină (avort spontan, naştere
prematură, sepsis cu deces înainte sau relativ repede după momentul naşterii etc). La adulţi pot apărea
meningoencefalită, bacteriemie urmată de metastaze septice (mai ales la imunodeprimaţi) şi mai rar, diferite infecţii
focalizate.
Dintre toate tipurile antigenice, 90% dintre tulpinile izolate la om aparţin tipurilor Ia, Ib şi IVb. Tipul IVb a fost mai
frecvent asociat cu consumul de brânză făcută din lapte nepasteurizat. Asocierea unor epidemii de listerioză cu
consumul de alimente contaminate sugerează calea gastrointestinală drept cea mai importantă cale de pătrundere.

Forme clinice
Dintre manifestările clinice grave se poate aminti listerioză perinatală, probabil o infecţie intrauterină, care se
manifestă ca sepsis cu deces înainte sau relativ repede după momentul naşterii. La adulţi pot apare
meningoencefalită, bacteriemie (mai ales la imunodeprimaţi) şi mai puţin frecvent, diferite infecţii focalizate.

Diagnostic de laborator
Diagnosticul de laborator microbiologic în infecţiile cu Listeria monocytogenes este bacteriologic, direct.
1. Recoltarea şi transportul produsului patologic trebuie să se realizeze respectând regulile cunoscute (cât mai
aproape de debutul bolii, înainte ca pacientului să fi primit antibiotice, cât mai rapid şi corect din punct de vedere al
tehnicilor utilizate, respectând toate normele de asepsie şi antisepsie etc). Diagnosticul de laborator se bazează pe
izolarea şi identificarea microorganismului, în special din sânge şi / sau din LCR. În infecţiile produse de Listeria
monocytogenes se mai pot recolta lichid amniotic, placentă, ţesut fetal, dar şi prelevate patologice contaminate cu
alţi germeni precum materii fecale, secreţii genitale, alimente, probe din mediul extern etc.
2. Examinarea microscopică a produsului patologic include realizarea a minim două frotiuri din produsul patologic
recoltat şi transportat corespunzător, care se vor colora cu albastru de metilen (AM) şi respectiv Gram. Listeria
monocytogenes se prezintă ca bacili sau cocobacili Gram-pozitivi, cu dimensiuni de 0,5 - 5 m / 0,5 - 0,8 m,
dispuşi izolat, în perechi sau în lanţuri scurte, intra sau extracelular.
3. Cultivarea pe medii de cultură a produsului patologic se realizează în aşa fel încât să se poată obţine colonii
izolate şi respectiv o cultură pură, care se va identifica (vezi şi anexa nr. 2). De menţionat că se poate multiplica la
temperaturi ce variază între 2-45C (temperatura optimă fiind de 20-30C); în culturile iniţiale, temperatura scăzută
favorizează multiplicarea L. monocytogenes („îmbogăţire la rece”); tolerează o atmosferă de 5 - 10% CO2 precum şi
concentraţii de peste 5% NaCl.
În cazul p.p. necontaminate (sânge, LCR etc) vom utiliza spre ex. agar glucozat sau triptozat, suplimentat cu 5%
sânge de berbec. Atunci când dorim să realizăm izolarea pornind de la p.p. contaminate (alimente, materii fecale
etc) este necesar să folosim medii de cultură selective spre exemplu însămânţăm iniţial o parte p.p. în 9 părţi de
bulion peptonă-triptonă cu extract de carne şi drojdie, suplimentat cu acid nalidixic şi acriflavină iar după 2-7 (sau
chiar 30) zile de incubare la temperatura frigiderului, incubăm încă 18-24 de ore la 35-37ºC. Ulterior realizăm o
repicare pe medii selective (ex. agar, acriflavină, polimixină B, clorură de litiu, ceftazidimă etc). Există şi alte strategii
folosite pentru izolarea L. monocytogenes.
4. Identificarea microorganismului implicat patogenic se va realiza pe baza mai multor caractere:
• Caractere morfotinctoriale:
sunt bacili fini sau cocobacili Gram-pozitivi, cu dimensiuni de 0,5 - 5 m / 0,5 - 0,8 m, dispuşi separat sau grupaţi
în palisade, în perechi sau „în formă de litere” (asemănător corynebacteriilor);
în culturile tinere predomină formele cocobacilare în timp ce în culturile vechi se caracterizează prin pleomorfism şi
pot apărea forme filamentoase;
în preparatul proaspăt se poate demonstra mobilitatea, în special dacă s-a menţinut cultura la 18-25ºC (sau la
temperatura camerei);
• Caractere de cultură:
cultura degajă un miros de lapte acidulat;
L. monocytogenes formează colonii de tip S; după 1-2 zile de incubare la 35-37ºC pe agar glucozat, coloniile ating
un diametru de 1-1,5 mm (mai mici pe agarul triptozat); pot să aibă aspect de picături de rouă;
pe agar-sânge, coloniile sunt înconjurate de o zonă discretă de β-hemoliză;
dacă însămânţăm prin înţepare o coloană de mediu semisolid, datorită mobilităţii va apărea creşterea „în umbrelă”,
caracteristică pentru L. monocytogenes;
multiplicarea la temperaturi extreme (2-45ºC) poate fi utilă pentru identificare;
• Caractere biochimice:
L. monocytogenes produce o zonă discretă de β-hemoliză;
utilizarea unor tulpini standard de Staphylococcus aureus (pentru L. monocytogenes şi L. seeligeri) sau de
Rhodococcus equi (pentru L. ivanovii) în cadrul testului CAMP este utilă pentru identificare;
L. monocytogenes este catalază-pozitivă, oxidază-negativă; fermentează o serie de carbohidraţi (fără producere de
gaz);
se pot utiliza truse comerciale manuale (ex. API Listeria sau API 20 Strep) şi respectiv truse automate (ex. rapid ID 32
Strep) care permit identificarea L. monocytogenes în 4-24 de ore, în funcţie de trusa utilizată;
• Caractere antigenice:
se utilizează seruri cu anticorpi cunoscuţi pentru identificarea tulpinilor de Listeria monocytogenes, prin tehnici
imunologice, în funcţie de Ag somatice sau flagelare;
serotiparea este utilă în scop epidemiologic; există 13 serotipuri (serovaruri) majoritatea tulpinilor izolate la om
aparţinând tipurilor Ia, Ib şi IVb;
• Sensibilitatea la bacteriofagi: lizotiparea poate fi foarte utilă în scop epidemiologic; există tulpini care nu pot fi
testate prin această metodă;
• Caractere de patogenitate:
în general, tulpinile de Listeria monocytogenes izolate de la pacienţi sunt virulente; în laboratoare de referinţă pot fi
efectuate însă şi teste de patogenitate;
se poate realiza cultivarea în bulion timp de 24 de ore, urmată de inocularea unei picături de cultură în sacul
conjunctival la iepure sau cobai; tulpina virulentă va determina apariţia unei conjunctivite purulente în 1-3 zile;
alte modalităţi de studiere a virulenţei tulpinilor izolate sunt reprezentate de inoculări la şoareci imunocompromişi
(inoculare intraperitoneală) sau de inocularea membranei chorioalantoidiană a oului embrionat de găină;
• Alte teste rezervate centrelor de referinţă: în scop epidemiologic sau în cadrul unor studii taxonomice se pot utiliza
Multilocus Enzyme Electrophoresis (MLEE), analiza macrorestricţiei ADN (RFLP), RAPD-PCR sau Pulsed-Field Gel
Electrophoresis (PFGE).
5. Antibiograma (verificarea sensibilităţii la antibiotice şi chimioterapice în vederea stabilirii tratamentului) poate fi
necesară şi se realizează de obicei prin metode difuzimetrice. În cazul infecţiilor grave se vor determina CMI şi CMB
(vezi capitolul 7).
47. 2. 10. Tratament
Tratamentul etiologic se poate face cu penicilină, ampicilină sau cu penicilină asociată cu un aminoglicozid. Prezintă,
de regulă, rezistenţă la chinolone, cicline şi cefalosporine.
47. 2. 11. Epidemiologie
În România nu s-a raportat nici un caz de listerioză în 2003-2004 şi 2006, au fost raportate 2 cazuri în 2005, iar în
1998-2002 a fost raportat câte un singur caz pe an. Comparând aceste informaţii cu datele raportate la CDC, se pot
trage o serie de concluzii, inclusiv faptul că există un deficit în ceea ce priveşte diagnosticul şi raportarea acestor
cazuri, în ţara noastră.
Autorităţile de sănătate publică americane consideră listerioza o maladie rară, dar cu potenţial sever şi în acest
context au decis ca listerioza să fie inclusă în lista bolilor care se raportează la nivel naţional, începând cu anul 2000.
În această perioadă au fost raportate între 613 (2001) şi 896 (2005) cazuri în fiecare an, incidenţa în anul 2005 fiind
de 0,270/0000. Cele mai multe cazuri au fost înregistrate la persoane cu vârsta mai mare de 60 de ani. În vederea
diagnosticului şi detectării izbucnirilor epidemice, în SUA tulpinile au fost iniţial izolate în culturi şi apoi tipizate prin
metode ale biologiei moleculare (PFGE).
Atâta timp cât în România se va considera că diagnosticul de listerioză poate fi pus prin tehnici serologice, nu vom
putea discuta nici de identificarea cazurilor (diagnostic) şi nici de identificarea unor posibile izbucniri epidemice
(supraveghere, investigaţie epidemiologică).

Genul Erysipelothrix. Erysipelothrix rhusiopathiae

Genul cuprinde o singură specie E. rhusiopathiae, specie foarte răspândită în natură. Este agentul etiologic al
infecţiei numite „erizipelul lui Rosenbach” şi a unor infecţii la animale.
Morfologie
Bacil Gram-pozitiv, imobil, necapsulat, nesporulat, care seamănă cu Listeria.
Caractere de cultură
Creşte pe medii simple şi face colonii de tip S. Pe geloză-sânge de oaie face hemoliză de tip Creşterea este mult
îmbunătăţită dacă se adaugă glucoză, ser de cal, acid oleic.
Caractere biochimice
Prezintă o slabă activitate fermentativă. Nu produce indol, nu reduce nitraţii, nu creşte pe mediul cu citrat. Este
catalază şi urează-negativ. Pe mediu TSI fermentează glucoza, lactoza şi produce H2S.
Acţiunea agenţilor fizico-chimici
Este un germen foarte rezistent, în formă uscată poate persista câţiva ani. Rezistă la sărare, afumare, acidifiere. Este
distrus prin fierbere.
Patogenie
E. rhusiopathiae devine patogen prin multiplicare şi invazivitate. Produce o serie de infecţii, în special la animale (de
ex. la porci). La om produce o formă de erizipel, infectând tegumentele care au soluţii de continuitate. Manifestările
clinice includ durere, edem şi un eritem caracteristic care se extinde periferic cu o zonă centrală clară. La om mai pot
apare infecţii după contactul cu carne (ex. carne de peşte) contaminată.
Diagnostic de laborator
Diagnosticul de laborator este bacteriologic şi se bazează pe izolarea microorganismului din piese bioptice
tegumentare. E. rhusiopathiae se poate dezvolta pe agar-chocolate, în atmosferă de 5-10% CO2.
Tratament
Tratamentul de elecţie se face cu penicilină. Se mai poate administra şi ampicilină.