INSTALATII NAVALE DE BORD

Razvan Bidoae

Part 7A – Instalatia de ancorare

 Instalația de ancorare
Introducere
Inst de ancorare are ca scop fixarea plutitorului intr-o pozitie relativa fixa fata de un reper fix. Legatura plutitorului este de tip elastic,
sistem ce este supus fortelor perturbatoare va oscila in jurul pozitiei de echilibru.
Dezvoltarea actuala a tehnologiilor marine si a navigatiei impun pozitionarea precisa in raport cu fundul marii a diversilor plutitori.
Calitatea si performantele pozitionarii devin esentiale pentru unele domenii ale cercetarii si exploatarii resurselor marine, cum ar fi cazul
platformelor plutitoare de foraj, al navelor de cercetare, al docurilor plutitoare ancorate, al navelor tehnice care executa lucrari pe fundul
apei sau care monteaza conducte submarine. Extinderea explorarilor marine in zone cu adancimi mari, cu conditii climatice dificile a impus
perfectionarea sistemelor de fixare a navelor. Aceasta perfectionare este una continua si are drept obiectiv principal imbunatatirea
preciziei de pozitionare, in condigiile cresterii adancimii apei si fortelor externe (vant, val, curent forte tehnologice) care tind sa abata
plutitorul de la punctul de ancorare. Fixarea plutitorulul in raport cu fundul marii se realizeaza cu ajutorul elementelor instalatiei de
ancorare. In general, sunt utilizate doua modalitati de ancorare: ancorarea pasiva si ancorarea dinamica. Ancorarea pasiva utilizeaza
legaturi mecanice intre nava si fundul acvatoriului, prin care transmit fundului fortele ce solicita plutitorul si tind sa-l deplaseze. Legatura
dintre plutitor si fund formeaza o linie de ancorare. Liniile de ancorare sunt formate din: ancore, care se fixeaza de fund, elemente flexibile
(lanturi sau cabluri), care transmit forgele de la plutiitor la ancora si elementele de conducere a legaturilor flexibile catre mecanismele si
spatiul de depozitare de pe nava (nari de ancora, stope, vinciuri sau cabestane, puturi de lant, etc). Numarul de ancore si dispunerea lor la
bard see coreleaza cu marimea plutitorului, destinaţia lui şi precizia de poziţionare cerută.

a) Geamandură cu linii de ancorare fixe

b) Linie de ancorare mobilă
1 - ancoră; 2 - lanţ de ancoră; 3 - navă;
4 - ancoră fixă; 5 - geamandură de acostare;
6 - legături flexibile (cabluri sau lanţuri).
 Instalația de ancorare
In cazul adancimilor de ancorare medii, si cand navavele ce asteapta nu sunt echipate cu linii de ancorare special se poate utiliza o
geamandura de ancorare sau o platforma plutitoare (a), caz intalnit in aplicatiile offshore.
În timpul navigaţiei linia de ancorare se trage complet la bord, singurul element ce rămâne în afara plutitorului este ancora, ea fiind însă
fixată pe poziţie. Pentru nave, ca plutitori care îşi schimbă poziţia de ancorare, se utilizează ancore care se pot desprinde relativ uşor de
fund (b). Ancorarea pasivă cu lanţuri se utilizează pentru adâncimi de ancorare mici, până la circa 120 m.
La adâncimi mai mari de 300 m se recomandă utilizarea cablurilor sau paramelor sintetice drept elemente de legătură.
Ancorarea dinamică constă în poziţionarea plutitorului în raport cu fundul, fără interpunerea unor legături mecanice între plutitor şi acesta
şi preluarea tuturor forţelor externe care tind să-l deplaseze. Preluarea acestor forţe se face exclusiv prin mijloace aflate la bordul navei. Ca
mijloace active, sunt utilizate propulsoare a căror interacţiune cu apa determină dezvoltarea forţelor necesare menţinerii echilibrului navei
de poziţionat. Pozitionarea dinamica trebuie sa compenseze deplasarea navei pe 2 sau 3 directii. Comanda propulsoarelor se face automat
printr-un calculator de proces, în funcţie de abaterea navei faţă de un reper iniţial ales pe fundul mării sau GPS. Ancorarea dinamică
impune dotări special si consumuri energetice foarte mari, de aceea ea nu se justifică decât în cazurile când ancorarea pasivă nu se poate
face, se utilizeaza la sistemele de forare offshore cand trebuie pastrata o pozitie fixa a platformei de foraj fata de putul forat.
ANCORAREA NAVELOR
Ancorarea navelor se poate considera ca un caz particular al ancorării plutitorilor. La nave, instalaţia de ancorare trebuie să realizeze o
fixare sigură în raport cu fundul şi să permită desprinderea uşoară în condiţii climatice normale. ATENTIE: Instalatia de ancorare nu sunt
proiectate sa asigure fixarea navelor in caz de furtuna! Navele sunt dotate cu linii de ancorare mobile, care se pot lansa sau ridica după
necesitate, precizia poziţionării având o importanţă mai mică. În rada porturilor, ancorarea navelor se poate face la geamanduri prinse de
fund prin linii de ancorare fixe. În acest caz, procesul de ancorare se simplifică mult deoarece nu se mai manipulează linia de ancorare
mobilă, fixarea de geamandură făcându-se cu o legatură flexibilă uzuală (cablu). Instalaţia de ancorare se amplasează la extremităţile navei,
iar numărul liniilor de ancorare şi dispunerea lor la cele două extremităţi se face după cerinta registrelor de clasificaţie în funcţie de tipul şi
mărimea navei. La nave se deosebesc:
instalaţia de ancorare prova, formată din liniile de ancorare care se manevrează cu mecanismele aferente; (obligatoriu)
instalaţia de ancorare pupa formată din liniile de ancorare manevrate de mecanismele aferente. (optinal)
 Instalația de ancorare
La navele maritime, instalaţia de ancorare prova este formată, de regulă, din două linii de ancorare cu mecanismele respective, în timp ce
ancorarea pupa are o singură linie de ancorare. În mod frecvent, când nu este necesară poziţionarea navei, ancorarea se face cu instalaţia
din prova prin lansarea unei singure linii de ancorare. Dacă apare necesitatea poziţionării navei, de exemplu la ancorarea pe fluviu sau în
rade aglomerate, se lansează şi linia de ancorare din pupa; în acest fel nava este fixată la ambele capete, iar deplasările ce pot apare au
valori reduse.

Ancorarea prova este formată din două linii de ancorare, reprezentate în poziţie de marş. Elementele liniei de ancorare sunt: ancora 6
amplasată în nara 5, lanţul 4, stopa fixă 2, vinciul de ancoră 1, tubul de ghidare 9, puţul lanţului 10. În poziţie de marş, ancora are ghearele
în exteriorul corpului, iar tija este introdusă în nară. Această poziţie permite fixarea ancorei de corp prin tensionarea lanţului prin
intermediul vinciului de ancoră 1, în timpul marşului si pe perioada ancorarii efortul din lanţ fiind preluat de stopa 2. Ancora se fixeaza pe
pozitie (ghearele lipite de bordaj) prin intermediul intinzatorului 3.
 Instalația de ancorare

Instalaţia de ancorare de la pupa navei, constă în mod frecvent dintr-o singură linie de ancorare, compusă din ancora 1 numită şi ancoră de
curent (ancorot), tija 2 amplasată în nara de ancoră 3, lanţul 4, stopa fixă 5, vinciul de ancoră 6, tubul de ghidare a lanţului 7, puţul de lanţ
8. Ancora din pupa se amplasează de obicei în planul diametral, iar ghearele ancorei se protejează prin introducerea acesteia într-o nişă.
Elementele liniei de ancorare se aleg sau se calculează considerând tipul şi dimensiunile navei, condiţiile de ancorare, adâncimea de
ancorare. Adâncimile de ancorare se împart, convenţional, în următoarele categorii:
- adâncimi mici, până la 25 m; - caracteristice pentru ancorarea pe fluvii
- adâncimi medii, până la 85 m;
- adâncimi mari, peste 150 m;
Alegerea sau calculul instalaţiei de ancorare se face astfel încât să se îndeplinească următoarele cerinţe:
 Instalația de ancorare
Alegerea sau calculul instalaţiei de ancorare se face astfel încât să se îndeplinească următoarele cerinţe:
- fixarea sigură a navei în condiţiile în care asupra ei acţionează simultan forţele externe date de vânt, curent, val;
- lansarea rapidă a ancorei la apă şi controlul permanent al vitezei de coborâre cu ajutorul frânei mecanismului de manevră a liniei de ancorare;
- smulgerea rapidă a ancorei la plecarea din ancoră, iar dacă aceasta s-a înţepenit pe fund, renunţarea la ea printr-o manevră uşoară;
- fixarea sigură a liniei de ancorare la bord în cazul în care nava se află în marş.

Performanţele instalaţiilor de ancorare se caracterizează prin:

- abaterile plutitorului ancorat faţă de un reper amplasat pe fundul mării;
- mărimea forţelor exterioare preluate de sistemul de ancorare;
- consumul energetic, gabaritul şi greutatea instalaţiei;

Performanţele care se cer instalaţiilor de ancorare depind de tipul navei sau plutitorului care trebuie ancorat. În cazul
navelor clasice, de exemplu, precizia de poziţionare nu este prea importantă, nava putându-se roti în jurul punctului de
ancorare la schimbarea direcţiei vântului. Rămân importante performanţele energetice şi cele legate de mărimea forţelor
care trebuie preluate. La platformele marine ancorate, care realizează foraje, precizia de poziţionare este determinantă
pentru exploatarea platformei. De aceea, pentru determinarea abaterilor maxime de la poziţia de foraj, este necesară o
analiză dinamică a sistemului platformă-linie de ancorare sub acţiunea forţelor perturbatoare date de vânt, curent, val.
 Instalația de ancorare
Perturbaţii introduse de mediu; F m

vânt val curent

Poziţie
Poziţie efectivă
impusă
ε INSTALAŢIE Fa
DE PLUTITOR
xi
ANCORARE xc

Plutitorul, sub acţiunea forţelor date de mediu Fm şi a forţelor date de instalaţia de ancorare Fa, ocupă o poziţie xc. Dacă
apar perturbaţii, introduse prin modificarea forţelor Fm date de mediu, poziţia plutitorului se modifică, putând depăşi
valorile impuse xi. În acest caz apare mărimea de comandă, ε = xc - xi, care prin instalaţia de ancorare (pasivă sau activă)
modifică Fa în sensul micşorării lui xc. Determinarea concretă a abaterilor plutitorului pentru o structură a sistemului
plutitor-linie de ancorare şi pentru anumite forţe perturbatoare se face prin modelarea matematică a sistemului şi prin
rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale care definesc modelul.
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Ancore
Au rolul de a fixa capătul legăturii flexibile (lanţ sau cablu) de fund. Sunt de diverse tipuri şi trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe
constructive şi funcţionale:
• să realizeze forţe de fixare;
• să se fixeze rapid de fundul apei;
• să se desprindă uşor de fund la smulgere prin intermediul elementului flexibil;
• să se fixeze din nou de fundul apei dacă, accidental, s-a produs desprinderea de pe fund;
• să se menţină fixată de fund dacă nava se roteşte în jurul punctului de ancorare;
• să se poată fixa uşor la bord, în nările de ancoră;
• să aibă o construcţie simplă, să fie rezistente şi uşor de întreţinut.
Fixarea ancorei de fundul mării se face prin ghearele acesteia. Legătura dintre gheare şi lanţ sau cablu este realizată prin tija ancorei. Cel
mai important indicator de performanţă al ancorei îl reprezintă forţa de fixare. Ea depinde de masa ancorei, de parametrii ei geometrici şi
de natura solului în care se fixează. Parametrii geometrici mai importanţi, care influenţează forţa de fixare şi diferenţiază tipurile de ancore,
sunt: numărul şi configuraţia ghearelor, suprafaţa acestora, unghiul dintre gheare şi tijă, etc.
Forţa de fixare a ancorei, măsurată pe direcţia tijei când aceasta este aşezată pe fund, se defineşte prin coeficientul de fixare, care
reprezintă raportul dintre forţa maximă de fixare şi greutatea ancorei. Forţa de fixare poate fi considerată pentru următoarele cazuri de
prindere a ancorei de fund:
• prinderea fără deplasarea ancorei;
• prinderea în cazul când ghearele ancorei încep să are fundul, ancora deplasându-se faţă de punctul iniţial;
• prinderea periodică. Forţele care solicită ancora fiind mari, ghearele se desprind şi apoi se înfig din nou, realizând o fixare intermitentă care solicită
dinamic linia de ancorare.
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Ancore
Practica exploatării navelor a impus câteva tipuri de ancore care întrunesc cerinţele enunţate, sau corespund unor condiţii funcţionale
specifice. O clasificare convenţională a ancorelor permite gruparea lor astfel:
• grupa I-a: ancore cu gheare fixe, care se fixează, în general, printr-o singură gheară, cu ajutorul unor dispozitive de amorsare a prinderii de fund;
ordinary anchor (OA)
• grupa II-a: ancore cu ghearele articulate faţă de tije, care se fixează cu ambele gheare de fund. Realizează valori mici şi medii ale forţelor de fixare;
high holding power (HHP); greutatea HHP = 75% greutatea OA
• grupa III-a: ancore cu tija articulată în raport cu ghearele, care însă realizează forţe mari de fixare datorită geometriei particulare a ghearelor. Very
high holding power (VHHP); greutatea VHHP = 50% greutatea OA
Ancorele din grupa I sunt cu una, două, sau mai multe gheare. Ancorele cu o gheară sunt utilizate pentru ancorarea navelor de banchize de
gheaţă sau pentru fixarea docurilor plutitoare cu linii de ancorare fixe şi ele se poziţionează pe fund în vederea prinderii cu legături
suplimentare. Cele cu două gheare sunt reprezentate prin ancora tip amiralitate. Sub acţiunea lanţului, ancora se roteşte în jurul capetelor
traversei şi ajunge cu ghearele în poziţia de prindere. Manevrarea greoaie a acestor ancore le recomandă pentru instalaţiile de ancorare la
mari adâncimi pe perioade lungi de timp. La ancorele cu mai mult de două gheare, prinderea de fund se realizează indiferent de poziţia în
care ancora cade pe fundul apei.
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Ancore
Ancorele din grupa a II-a au ghearele articulate faţă de tijă, iar prinderea pe fundul mării se face cu ambele gheare. Forţa de fixare este
dată de rezistenţa opusă de către fundul apei ghearelor şi aceasta depinde de forma acestora cât şi de natura fundului. Pentru
desprinderea ancorei este suficient ca tija să fie acţionată prin lanţ după o direcţie înclinată faţă de fundul apei. Are loc o rotire a ghearelor
în jurul capătului tijei, care dislocă zona de fund haşurată şi permite smulgerea şi ridicarea ancorei cu o forţă mult mai mică decât cea de
fixare. Acest lucru evită suprasolicitarea liniei de ancorare, în special a mecanismului. Cele mai intalnite tipuri sunt: Hall, Speck, D’Hone, SHI
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Ancore
Ancorele cu forţe mari de ţinere au ghearele dispuse în apropierea tijei, astfel încât să poată lucra împreună, iar suprafaţa ghearelor este
mărită faţă de cea a ancorelor din grupa a II-a. La bază, ghearele acestor ancore au unele prelungiri care asigură stabilitatea ancorei fixate,
când forţa care solicită tija se înclină în plan orizontal. Amorsarea prinderii de fund se face, ca şi la ancorele din grupa precedentă, prin
umerii 2, care, în deplasare, crează un moment ce roteşte ghearele în jurul bolţului de fixare. Cele mai intalnite ancore sunt Danforth, HYD-
14, Stingray, THR
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Legaturi flexibile
Sunt elemente care fac legătura între navă şi ancoră, transmiţând forţele care solicită nava în procesul de ancorare. Se utilizează două tipuri
de legături: lanţuri şi cabluri. La adâncimi de ancorare până la 150 m se utilizează lanţuri care, având greutăţi pe unitatea de lungime mari,
realizează şi o amortizare bună a oscilaţiilor longitudinale ale navei. Lanţurile se caracterizează dimensional prin calibrul zalei d, şi prin
lungimea sa. Zalele sunt de două tipuri: puntate şi nepuntate.

La capetele lanţului, la prinderea de ancoră şi de corpul navei, sunt utilizate zale vârtej care permit răsucirea ancorei, fig. 1.11. De-a lungul
lanţului se montează, din loc in loc, zale demontabile, fig. 1.12. Lungimea de lanţ cuprinsă între două zale demontabile se numeşte cheie
de lanţ şi, la navele comerciale, are valori între 25 şi 27 m, fig. 1.14. Introducerea zalelor demontabile protejează o parte din lanţ deoarece
dacă o za se uzează sau se deformează, se înlocuieşte numai cheia care conţine zaua respectivă. După poziţiile pe care le ocupă pe
lungimea lanţului, cheile de lanţ pot fi:
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Legaturi flexibile
Otelul folosit la constructia lantului este de 3 calitati:
- Tip Q1 la care σrupere > 370 N/mm2;
- Tip Q2 la care σrupere > 490 N/mm2;
- Tip Q3 la care σrupere > 690 N/mm2;
Lanturile folosite in industria navala au calibru, d (chain diameter), cuprins intre 11 mm si 162 mm. In total sunt 61 de tipo-dimensiuni.
Spre exemplificare: Chain Grade Q1 Grade Q2 Grade Q3
diameter Proof load Breaking Proof load Breaking Proof load Breaking
(mm) (kN) load (kN) (kN) load (kN) (kN) load (kN)
11 36 51 51 72 72 102
12.5 46 66 66 92 92 132
14 58 82 82 115 115 165
…..
30 257 368 368 514 514 735
32 291 417 417 583 583 833
34 328 468 468 655 655 937
36 366 523 523 732 732 1050
38 406 581 581 812 812 1160
…..
58 909 1290 1290 1820 1820 2600
60 969 1380 1380 1940 1940 2770
…..
95 2260 3230 3230 4510 4510 6440
97 2340 3340 3340 4680 4680 6690
100 2470 3530 3530 4940 4940 7060
102 2560 3660 3660 5120 5120 7320
…..
152 5050 7220 7220 10100 10100 14430
157 5320 7600 7600 10640 10640 15200
162 5590 7990 7990 11180 11180 15970
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Legaturi flexibile
La capetele lanţului, la prinderea de ancoră şi de corpul navei, sunt utilizate zale vârtej care permit răsucirea (swivel). De-a lungul lanţului
se montează, din loc in loc, zale demontabile (Kenter). Lungimea de lanţ cuprinsă între două zale demontabile se numeşte cheie de lanţ şi,
la navele comerciale este de 27,5 m. Introducerea zalelor demontabile protejează o parte din lanţ deoarece dacă o za se uzează sau se
deformează, se înlocuieşte numai cheia care conţine zaua respectivă. La capatului lantului exita o za de capat (end).

Pentru adâncimi mai mari de 150 m, greutatea lanţului devine prea mare şi de aceea sunt utilizate cabluri. In acest caz o cheie de lant va
face legatura dintre ancora si cablu si stopele de lant nu mai pot fi lolosite. Vinciurile folosite vor fi mai mari. Caracteristicile lanţurilor şi
cablurilor utilizate în instalaţiile de ancorare şi acostare sunt precizate în standard si se aleg functie de tipul si masa ancorei utilizate.
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Elemente pentru conducerea lanţului la bord.
Conducerea lanţului din exterior către mecanismul instalaţiei de ancorare şi spre locul de depozitare, se face prin nara de ancoră, care u-
neşte bordajul cu puntea teugă sau puntea dunetă. În cazul tragerii ancorei la post, tija intră în nară iar ghearele rămân în afara bordajului,
fixându-se de acesta prin tensionarea lanţului. Nara are o secţiune circulară, iar diametrul şi lungimea ei se aleg în funcţie de dimensiunile
ancorei, aşa încât să permită introducerea completă a tijei ancorei.
Poziţionarea nării în raport cu bordajul şi puntea este esenţială atât pentru tragerea corectă a ancorei la
post, cât şi pentru lansarea gravitaţională a acesteia. Din acest punct de vedere, o importanţă mare o are
înclinarea nării faţă de orizontală. În funcţie de această înclinare se deosebesc:
• nări cu înclinare mică, întâlnite la navele cu înălţime de construcţie mică;
• nări cu înclinare mare, întâlnite la nave cu înălţimi mari de construcţie, cu forme pline la prova şi cu bulb.
Înclinarea nării are două consecinţe asupra manevrării ancorei:
• poate face ca ancora să nu vină normal la post, dacă înclinarea este prea mica;
• la ieşirea din nară, lanţul poate avea frângeri mari ceea ce poate conduce la o uzură pronunţată a acestuia.
Se observă că ghearele ancorei în loc să alunece pe bordaj şi să închidă unghiul dintre gheare şi tijă,
menţin acest unghi la valoarea maximă şi atunci când tija atinge partea superioară a nării, ancora se
blochează cu ghearele în bordaj. Pentru a se evita acest lucru, se poate alege înclinarea nării astfel încât,
atunci când ancora vine la post cu ghearele spre bordaj, acestea să alunece şi să se rotească în poziţia de fixare.
 Instalația de ancorare
Elementele instalatiei de ancorare. Elemente pentru conducerea lanţului la bord.
Pentru ca ghearele, care vin în contact cu bordajul la ridicarea ancorei, să alunece şi în acelaşi timp să se rotească în jurul tijei, trebuie ca
unghiul dintre direcţia ghearelor şi normala la bordaj θ, să fie mai mare decât unghiul de frecare ϕ. Considerând unghiurile din figură,
condiţia de mai sus se scrie sub forma: θ > ϕ