4 mai - 10 mai

MEDICINA DENTARĂ HOLISTICĂ

Această abordare medicală complementară se bazează pe ideea că o problemă dentară este
manifestarea unui dezechilibru general şi că orice intervenţie asupra dinţilor influenţează
ansamblul organismului. Ea acceptă utilizarea doar a materialelor biocompatibile în
tratamentele dentare şi impune să se aibă permanent în vedere legătura dintre dinţi, restul
corpului şi dimensiunea psihologică a pacientului. 
Conform medicinei dentare holistice, dinţii de sus, responsabili de ocluzie (apropierea
corectă a dinţilor la închiderea gurii), sunt fiecare în relaţie cu o anumită zonă a corpului:
măselele de minte corespund picioarelor, incisivii, capului, caninii, umerilor şi aşa mai
departe. Mai mult, fiecare dinte ar corespunde unui organ. Această proiecţie a corpului
omenesc pe bolta palatină se numeşte omul-palatin.
Tratamentele stomatologice (obturarea unei carii, aplicarea unei coroane etc.), modificând
presiunea dintre arcadele dentare, pot provoca tulburări fiziologiei organelor
corespunzătoare. De exemplu, contactul inoportun provocat de o coroană dentară incorect
aliniată pe primul molar poate determina o congestie a bazinului, zonă a corpului asociată
acestui dinte. La rândul ei, această congestie poate determina alte tulburări precum
probleme ale şoldului sau ale
vertebrelor lombare. Invers, dentiştii holişti consideră că pot rezolva unele probleme de
sănătate precum durerile cronice dorsale prin corectarea ocluziei. 
Unic prin morfologie, prin rolul său mecanic, locul implantării, momentul şi circumstanţele
creşterii sale, fiecare dinte este în legătură cu o parte a personalităţii noastre. De exemplu,
molarii, largi şi solizi, asigură stabilitatea ocluziei maxilarelor: deteriorarea lor ar fi legată de
angoasa pierderii siguranţei şi a reperelor familiare.Dacă ne aflăm frecvent în situaţii în care
ne simţim într-o poziţie slabă, am avea tendinţa spre retracţii ale gingiilor. Cariile ar
semnifica probleme prin carenţe afective: o problemă la dinţii de sus, în stânga şi jos, în
dreapta, ar fi legată de o problemă afectivă în relaţie cu mama, în timp ce problemele de
sus, în dreapta şi jos, în stânga, cu tatăl. Carenţa afectivă ar duce la perturbarea formării
ţesutului dentar, favorizând apariţia cariilor. 
Dentiştii holişti nu folosesc în tratamentul stomatologic materiale care nu sunt
biocompatibile, precum amalgamul dentar cu mercur, a cărui siguranţă este pusă la îndoială
deja de peste o sută de ani, fiind interzis în Suedia, Germania, Norvegia sau Australia.
Suprafaţa amalgamului eliberează constant atomi de mercur, mai ales când mâncăm sau
scrâşnim din dinţi. Acumularea mercurului în organe poate determina tulburări renale sau
neurologice, dar studiile arată că amalgamele dentare degajă între 3 şi 17 micrograme de
mercur pe zi, în timp ce pragul toxicităţii este de 346 micrograme pe săptămână.
Medicina holistică dentară nu recomandă nici administrarea de fluor pentru a preveni cariile,
considerând apa potabilă suficient fluorizată, apreciind ca fiind mai mare riscul de fluoroză
(dinţi pătaţi, casanţi, oase mai fragile), decât cel al deficienţei de fluor.
Nici o publicaţie ştiinţifică nu a evaluat comparativ stomatologia holistică faţă de cea clasică,
în ceea ce priveşte îngrijirea dentară. Nici eficienţa rezolvării problemelor generale de
sănătate prin corectarea ocluziei nu a fost demonstrată prin studii ştiinţifice concludente.

MEDICINA POPULARĂ
Acest termen cuprinde numeroase practici religioase, magice sau empirice, având în comun
recurgerea la credinţă şi recurgerea la metode străvechi, bazate pe experienţă, nu pe ştiinţă.
Medicina populară a existat mereu, în toate civilizaţiile şi în toate culturile. 
Ea nu încearcă să pună diagnostice sau să emită teorii, precum medicina convenţională sau
cele tradiţionale, ci are moduri proprii de a privi individul în totalitatea sa, în relaţie cu
mediul său, în încercarea de a-i reda armonia. 
Foarte puţin întâlnită în societăţile bogate, în ţările sărace medicina populară furnizează
majoritatea îngrijirilor. În Africa, medicina populară reprezintă, de fapt, norma, fiind aplicată
în 80 % din cazurile tratate, la nivelul întregului continent. Acest procent ajunge la 100% în
zonele rurale sau în ţările cele mai sărace. 
Spre deosebire de medicina populară, medicinele tradiţionale precum medicina ayurvedică
sau medicina tradiţională chineză sunt medicine savante, care se învaţă în perioade lungi de
studii teoretice şi practice. Aceste sisteme tradiţionale sunt complexe, asociind medicina
preventivă şi curativă cu filosofia de a trăi în armonie cu ceilalţi şi cu natura. 

MEDICINA TIBETANĂ
Medicina din Tibet cuprinde elemente din medicina ayurvedică, cea tradiţională chineză şi
din budismul tantric. Este o medicină holistică ce tratează omul bolnav şi pe cel sănătos,
luaţi în ansamblul Universului. 
Conceptul central al budismului tantric este faptul că totul în Univers este solidar cu totul: o
acţiune oarecare provoacă efecte care privesc întreaga lume, de unde şi importanţa unei
vieţi trăite în conformitate cu dharma, legea universală a iubirii dezinteresate şi a
compasiunii, pentru prevenirea maladiilor. 
Sănătatea rezultă din echilibrul armonios al celor trei umori (vânt, bilă şi salivă), buna
funcţionare a celor cinci chakre şi a numeroaselor canale (nadi), printre care cele trei canale
ale vieţii: Ida, Pingala şi Shushumna, prin care circulă eneragia şi fluidele, descrise în yoga
tantrică. 
Cauzele bolilor sunt excesele de orice fel, dezechilibrele alimentare,  tulburările climatice,
accidentele, dar şi spiritele nefaste, însă etiologia subtilă a bolii ţine de karma persoanei,
sumă a faptelor sale trecute, prezente şi viitoare. O karma rea favorizează una sau mai multe
dintre cele trei otrăvuri: lăcomia, ura sau furia şi trândăvia (asociind ignoranţa şi lenea).
Aceste trei otrăvuri alterează sănătatea prin tulburarea celor trei umori. 
Terapeutul stabileşte diagnosticul prin examinări multiple: luarea pulsului, examenul
amănunţit al urinei şi stabilirea horoscopului. Terapiile ce pot fi aplicate după stabilirea
diagnosticului sunt variate: chirurgie, farmacopee (plante, substanţe de origine animală sau
minerală), moxibustie, emisii sangvine, ventuze, dietă, sfaturi de igienă de viaţă, masaje,
hidroterapie, dar şi asceză spirituală şi meditaţie. 
Medicina tibetană, una dintre cele mai vechi sisteme medicale, utilizează mii de plante
medicinale, repertorizate în lucrări ilustrate.

MEDICINA TRADIŢIONALĂ CHINEZĂ

Străveche şi complexă, medicina tradiţională chineză asociază acupunctura, farmacopeea
chineză, nutriţia, masajul tui na, taiji quan şi qi gong. Terapie, filosofie şi artă de a trăi
totodată, medicina tradiţională chineză serveşte menţinerii sau dobândirii sănătăţii, a stării
de bine şi a îmbătrânirii frumoase. Este o medicină energetică şi holistică, ce priveşte
pacientul ca pe un întreg şi îl analizează mai profund decât nivelul simptomelor. Fiind o
medicină practică, ea se aplică în special pentru păstrarea sănătăţii.
Concepţia medicinei tradiţionale chineze despre om, sănătate şi boală este adesea
derutantă pentru occidentali, cu atât mai mult cu cât termenii folosiţi se referă la realităţi
diferite. De exemplu, atunci când vorbeşte despre rinichi, medicina tradiţională chineză
desemnează un ansamblu de funcţii care depăşesc cu mult noţiunea noastră de rinichi
anatomic. 
Această abordare susţine (ca, dealtfel, şi fizica cuantică modernă) că totul în Univers este
energie (qi), de la piatra cea mai dură până la gândirea cea mai subtilă, energie ordonată
prin două forţe: yin şi yang. Ideograma yang reprezintă lumina soarelui, yin fiind non-
lumina. Aceste două polarităţi opuse sunt în mod esenţial complementare. Ele sunt relative
(un yin moderat este yang în raport cu un yin mai marcat), interdependente (unul nu poate
exista fără celălalt), echivalente (sunt la fel de importante), într-un permanent schimb şi
transformare (yang devine yin, yin se transformă în yang). În Univers, yang este reprezentat
de către cer iar yin, de Pământ. Cu cât energia este mai materializată, este mai  yin, cu cât
este mai puţin materială, mai subtilă, este yang.
Pentru chinezi, viaţa este ciclică. Energiile circulă constant între cer şi pământ, iar organismul
uman face parte din acest întreg: câtă vreme energiile urmează legea lui dao (tao), omul
este sănătos, în starea sa naturală. Atunci când intervine un dezechilibru, apare boala.  

Farmacopeea chineză pune strict în aplicare principiile generale ale medicinei tradiţionale
chineze, căci urmăreşte să armonizeze, în mod individualizat, energia pacientului. Ea
utilizează mai ales remedii de origine vegetală (peste 5000 de specii vegetale), dar şi
minerală şi animală. Remediile sunt prescrise în funcţie de persoana care este tratată, de
terenul specific şi de caracteristicile energetice. Pentru medicina tradiţională chineză,
acţiunea vindecătoare a plantelor este legată de cele cinci elemente (foc, pământ, metal,
apă, lemn), precum şi de polaritatea yin şi yang. Ele sunt grupate în funcţie de culoare,
natură (caldă, rece, neutră), de gust (acru, amar, dulce, picant, sărat), de configuraţie (formă,
textură, umiditate), de proprietăţile lor (de dispersare, consolidare, purgaţie, tonifiere etc.).
Rolul medicinei tradiţionale chineze este predominant preventiv, pentru întărirea rezistenţei
naturale a organismului şi prevenirea îmbătrânirii. Mai poate fi utilă în patologia alergică
(eczemă, alergie, astm), tulburări funcţionale respiratorii, digestive, circulatorii sau infecţii
recurente, la diferite niveluri. De asemenea, medicina chineză are soluţii eficiente pentru
tulburările de somn, cele menstruale, pentru grăbirea recuperării după naşteri sau ajustarea
lactaţiei. 
Farmacopeea chineză împarte remediile (conform Tratatului plantelor fundamentale al
împăratului Shennong, cel mai vechi tratat de fitoterapie cunoscut), în trei categorii de
droguri:
- ierburile tonifiante, curente şi inofensive, fortifică energia vitală, protejează de boli şi
previne îmbătrânirea;
- drogurile propriu-zise (vegetale, animale sau minerale) sunt folosite pentru a lupta
împotriva bolilor, dar nu sunt lipsite de toxicitate;
- plantele veninoase, otrăvitoare, sunt rezervate cazurilor grave şi administrate cu prudenţă,
doar de către terapeuţi experimentaţi.
Această clasificare îşi păstrează actualitatea, deşi farmacopeea a evoluat continuu de-a
lungul secolelor.
Nu există contraindicaţii generale ale medicinei tradiţionale chineze, dar fiecare remediu
este indicat fiecărui pacient în mod individualizat, într-un anumit context. În Occident,
remediile farmacopeei chinezeşti nu sunt recomandate în cazul afecţiunilor grave, ci doar
ulterior, pentru tratarea simptomelor reziduale, a efectelor medicaţiei administrate, creşterea
rezistenţei şi redobândirea imunităţii organismului. 
Nutriţia energetică
Parte importantă a medicinei tradiţionale chineze, nutriţia energetică are principii specifice:
contrar nutriţiei occidentale, dieta nu este stabilită pornind de la un număr sau cantităţi
zilnice ideale de calorii, proteine, vitamine sau minerale, ci ia în considerare calitatea
energetică a alimentelor, în întregul lor, ţinând mult mai mult cont de metodele de
conservare, de preparare şi de fierbere a alimentelor, acestea modificând proprietăţile
energetice ale alimentelor.
În bolile lungi sau cronice, nutriţia completează sau continuă tratamentul început prin
farmacopee. 
Reguli ale nutriţiei energetice chineze:
- consumarea, în cantităţi mici, a multor alimente diferite, care se completează, ţinând cont
şi de propriul temperament energetic;
- trebuie mâncat încet, mestecând bine fiecare înghiţitură;
- alegerea alimentelor şi a modului de preparare trebuie adaptată anotimpului;
- primăvara, energia se exteriorizează; sunt preferabile alimentele mai dulci, de natură
călduţă şi ascendentă: lăstarii tineri, legumele proaspete, carnea slabă, pasărea, peştele,
plantele aromatice de sezon;
- vara, energia se exteriorizează la maximum. Alimentele recomandate sunt de natură caldă,
cu gust dulce şi picant: carnea roşie şi albă, peştele slab, legumele, mirodeniile, spanacul,
salatele, morcovii, anghinarea, vinetele, castraveţii, porumbul, ridichile, caisele, curmalele,
smochinele, fructele roşii, kiwi, piersicile. În schimb, îngheţatele şi băuturile de la frigider
reprezintă, pentru medicina energetică, o absurditate dăunătoare sănătăţii;
- între sezoane (august) există o perioadă de armonizare a energiilor înaintea fazei de
interiorizare. Trebuie mâncat fără excese, optând pentru moduri de preparare uşoare şi
rapide;
- toamna, energia se interiorizează, trebuie consumate alimente mai hrănitoare, cu gust acid
sau amar, de natură proaspătă şi cu acţiune descendentă: cereale,
rădăcinoase (sfeclă, morcovi, ţelină), leguminoase, fructe, carne roşie şi albă, vânat, organe,
peşti şi crustacee, brînzeturi (chiar şi grase);
- iarna, energiile sunt complet interiorizate. Se consumă mai ales alimente de natură yin şi
rece, cu gust sărat şi amar: carne roşie tare (vacă, oaie, cal), vânat, organe, ouă, brânzeturi
fermentate, peşte gras, crustacee, fructe de mare, cereale şi paste alimentare, feculente,
leguminoase, oleaginoase (nuci, alune, migdale, arahide, măsline), sfeclă, ţelină, ciuperci,
varză şi spanac. Citricele sunt indispensabile.

Feng shui
Acest termen înseamnă vânt şi apă. Această artă chineză multimilenară are ca scop
optimizarea circulaţiei energiei (qi) în mediul înconjurător, pentru a ne favoriza starea de
bine, fericirea şi prosperitatea. Armonizând energiile din atmosferă, din sol şi din corp,
această disciplină poate contribui la păstrarea sau redobândirea sănătăţii. Feng shui se
bazează pe ideea că Pământul conţine energii care intră în rezonanţă cu energiile vitale ale
omului. Schimburile energetice cu mediul sunt constante, condiţionându-ne echilibrul. Dacă
aceste schimburi sunt blocate sau perturbate, sănătatea poate fi afectată. 

MEDITAŢIA
Practică foarte veche, meditaţia constă în eliminarea a tot ceea ce poate împiedica corpul să
ajungă la o stare de relaxare profundă şi spiritul, la o stare de conştientizare crescută. Scopul
ei este regăsirea unui contact senin cu senzaţiile corpului şi cu propriile emoţii şi dobândirea
echilibrului general.
Prin concentrarea asupra respiraţiei sau a altui element, meditaţia conduce la crearea unui
spaţiu de linişte care favorizează relaxarea corpului şi destinderea spiritului. Intelectul,
mintea, care de obicei domină şi controlează viaţa noastră, este pus în repaus, permiţând
concentrarea asupra percepţiilor senzoriale. Spiritul devine astfel destul de relaxat pentru a
fi receptiv la gândurile şi imaginile care îl străbat, fără a se ataşa de ele, dar şi cu detaşarea
de realitatea exterioară.
Un studiu german publicat în 2007 a demonstrat că psihoterapeuţii care practică meditaţia
sunt mai eficienţi în munca lor decât ceilalţi psihoterapeuţi.
Dintre numeroasele moduri de a medita aplicate în toată lumea, două sunt mai larg
răpândite:
- meditaţia transcendentală, dezvoltată în anii 1960 de către yoghinul indian Mahrashi
Mahesh, constă în şederea cu ochii închişi şi repetarea, timp de 15-20 de minute, a mantrei
transmisă de către instructor. Mantra este o secvenţă sonoră al cărei înţeles nu este
obligatoriu a fi înţeles pentru a fi eficientă. Recitarea rugăciunilor, practicată în numeroase
religii ale lumii, este foarte apropiată de această formă de meditaţie.
- meditaţia cu suport mental sau meditaţia bazată pe conştiinţă constă din vizualizarea unui
element, a unei culori sau a unei alte imagini sau, dimpotrivă, persoana care meditează se
străduieşte să nu vizualizeze nimic şi să observe detaşat curgerea gândurilor sale. Aceste
tehnici se regăsesc în meditaţia Vipassana, meditaţia zen sau în meditaţia de conştiinţă
deplină. 
Meditaţia poate fi utilă în compensarea consecinţelor vieţii stresante, ale evenimentelor
traumatizante, poate aduce alinare în bolile cronice dureroase. 
În general nu există contraindicaţii absolute pentru practicarea meditaţiei, dar persoanele
fragile din punct de vedere psihic pot suferi agravarea unor depresii sau a unor episoade
schizofrenice; totuşi, aceste ipoteze nu au fost confirmate prin studii ştiinţifice. În cazul
epilepsiei este necesară multă precauţie deoarece meditaţia modifică activitatea electrică
cerebrală şi ar putea favoriza apariţia crizelor. 

MEZOTERAPIA 
Această terapie constă din injectarea, la nivelul zonei bolnave, a unor mici doze de
medicamente de origine sintetică sau naturală. Iniţial concepută pentru combaterea durerii,
această tehnică este frecvent utilizată astăzi în medicina estetică, pentru combaterea
celulitei sau a ridurilor. 
Mezoterapia stimuleză vindecarea mezodermului, incluzând pielea, ţesutul conjunctiv şi
ţesutul adipos. 
Prin mezoterapie medicamentele fiind injectate în locul care trebuie tratat, ele parcurg un
drum foarte scurt în organism, evitând o parte dintre efectele secundare ale
medicamentelor, de exemplu pe cele gastrice sau hepatice şi, aplicând doza terapeutică
necesară direct în locul vizat, evită concentraţiile circulante mult mai mari necesare pe cale
generală, pentru a atinge aceeaşi concentraţie în zona bolnavă.
Proloterapiaeste tot un tratament care stimulează corpul să-şi vindece zonele dureroase.
Injecţiile implică utilizarea substanţelor care stimulează proliferarea fibroblaştilor, mai ales la
joncţiunile dintre oase, ligamente şi tendoane, fiind injecţii periostale (la joncţiunile os-
ligament şi os-tendon). Proloterapia se aplică şi în articulaţii, pentru stimularea reparaţiei
structurilor intraarticulare, precum meniscuri sau cartilaje. Substanţele injectate prin
proloterapie pot fi zaharuri (dextroză), glicerină, masă trombocitară sau celule stem.