In vederea unei vizite la Bucuresti [Despre Revolutia din "'89]

 
 
Daca va intereseaza…
Cap 1 
Revoluţia în muzeu 
 TABLOURILE ÎMPUŞCATE Ştefan Luchian - Safta florăreasa împuşcată în inimă- 
"Misterele" revoluţiei din decembrie 1989 sunt departe de a se fi dezlegat. 
Dar în vreme ce unele sunt investigate continuu, altele rămân îngropate în uitare, de
parcă nici n-ar fi existat.
 Printre ele se află şi dezastrul de la Muzeul de Artă al României, cînd s-au tras rafale
de gloanţe, în tablouri de valoare inestimabilă, aparţinând tezaurului naţional. 
O recapitulare târzie, a unui măcel cultural -

Luchian pus la zid

22 decembrie 1989. După lăsarea întunericului, din raţiuni diabolice şi încă

necunoscute, câţiva militari din regimentul de tancuri aflat pe poziţii în Piaţa Palatului
din Bucureşti primesc ordin să tragă în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare. În
câteva minute, monumentul istoric este incendiat (unii spun cu napalm),
totul prefăcându-se în scrum. Au fost arse complet peste 500.000 de cărţi rare şi
manuscrise unicat ale unor scriitori precum Eminescu,Caragiale, Coşbuc.
Puţin mai târziu, pe partea cealaltă a pieţei, Palatul Regal e şi el
în flăcări. Dincolo de zidurile lui, se află Muzeul Naţional de Artă
al României, adăpostind comori inestimabile ale patrimoniului
naţional şi universal - Luchian, Andreescu, dar şi Rembrandt, El
Greco, van Dyck, Luca Giordano. 
Dar infernul începe abia după miezul nopţii. Peste zidurile şi ferestrele palatului se
năpustesc obuze de tun şi rafale sinistre de mitralieră. Toate par să ţintească
două locuri: atelierul de restaurare al muzeului şi Galeria de Artă Europeană, unde se
află "tezaurul", cele mai valoroase achiziţii ale muzeului. Din interior se aud ţipete
disperate: "Nu mai trageţi! Nu ne omorâţi! Nu trageţi în muzeu! Noi suntem aici ca să-l
apărăm!" 
Dar strigătele stârnesc şi mai tare furia gloanţelor. Vuietul lor a amuţit de spaimă tot
centrul oraşului. Abia dimineaţă coşmarul se încheie, lăsând în urma lui un decor
macabru. Clădiri în ruină, un fum negru şi năclăit aşternut peste piaţă, zidurile palatului
dărâmate sau ciuruite de sute de gloanţe, ferestrele ţăndări şi o linişte înspăimân-
tătoare şi grea. În Muzeul de Artă, totul arată ca după bombardament. Cei câţiva
angajaţi rămaşi peste noapte acolo ies îngroziţi din ascunzători. Atelierul de restaurare
e numai scrum. În Galeria de Artă Europeană, peste 200 de tablouri au fost împuşcate.
Unele atinse mai uşor, altele străpunse de gloanţe, iar câteva distruse complet.
Priveliştea dezolantă e animată de o femeie care încearcă să
desprindă de pe perete o uriaşă tapiserie italiană, o "verdură"
minunată, veche de 400 de ani. Abia o atinge, şi toată ţesătura se
năruie într-o pulbere neagră, la picioarele ei. Carbonizată de focul
din noaptea trecută, rămăsese doar o pânză de cenuşă lipită de zid, o umbră
fantomatică a splendorii ce fusese timp de patru secole.
Femeia se uită de jur împrejur şi începe să plângă ca un copil
speriat. Dar coşmarul abia începe.

Comorile salvate
Dorana Coşoveanu, omul care a salvat Muzeul de Artă
A trecut un sfert de veac de atunci. În 2006, după 16 ani, clădirea
Bibliotecii Centrale Universitare a fost refăcută total. Dar imensul
patrimoniu cultural ce se găsea acolo nu a mai putut fi recuperat
niciodată. Nimeni nu a fost găsit răspunzător pentru toate aceste distrugeri
demente.
Un an mai târziu, în 2007, era refăcută şi clădirea Muzeului Naţional de Artă. Tot atunci
s-a redeschis Galeria de Artă Europeană a muzeului şi s-au repus pe simeze
capodopere ale patrimoniului nostru naţional: tablourile împuşcate în decembrie '89.
Aproape 200 de tablouri salvate de către o simplă muzeografă care a stat lângă ele,
apărându-le cu preţul vieţii, în acel decembrie de coşmar.
Am cunoscut-o întâmplător, zilele trecute, la un vernisaj de pictură. O doamnă distinsă,
îmbrăcată elegant. A luat cuvântul, elogiind, deloc patetic sau protocolar, tablourile
expuse. Avea un discurs viu, fascinant, cu referiri rafinate şi pline de tâlc, la pictura
europeană, la impresionism, la Monet şi Renoir. Am aflat că o cheamă Dorana Co-
şoveanu, că are 83 de ani (deşi eu nu-i dădeam mai mult de 70), şi că este una dintre
cele mai reputate personalităţi din lumea istoricilor şi criticilor de artă. Apoi am aflat că
ea este eroina necunoscută a acelui episod de coşmar, în totalitate uitat, din zilele
sângeroase ale lui decembrie '89, de la Muzeul de Artă.
Doamna aceasta elegantă, cu discurs elevat şi gesturi rafinate, este cea care a apărat
atunci muzeul de fantomaticii terorişti, de hoţi, de barbaria unei mulţimi scăpate total de
sub control. Singură, cu braţele goale, cu cheile depozitelor agăţate la gât. În timp ce
toţi ceilalţi angajaţi au dat bir cu fugiţii, ea a rămas acolo, în mijlocul infernului, printre
gloanţe şi obuze, printre flăcări şi
munţi de moloz.
Am sunat-o pe doamna Dorana Coşoveanu, rugând-o să ne întâlnim pentru un interviu.
Iniţial, a crezut că ar fi vorba despre un subiect cultural, despre vreo expoziţie sau alt
eveniment din lumea artelor.
Zilnic primeşte asemenea telefoane, de la tot felul de jurnalişti sau de la artişti care o
invită la vernisaje. Când i-am spus ce anume mă interesează, episodul din zilele
revoluţiei, a început să râdă, surprinsă parcă de o glumă îndrăzneaţă. "Haideţi,
domnule, fiţi serios! Au trecut 26 de ani de atunci. Cu atâtea orori pe care le vedem azi
pe la televizor, pe cine credeţi că ar mai interesa povestea asta? Sincer, cui îi mai pasă
astăzi de nişte tablouri sau de artă, în general?" 
În cele din urmă, după lungi tratative, a acceptat să ne întâlnim după două săptămâni.
Gerul năprasnic n-a lăsat-o până atunci să iasă din casă, mai ales că de curând fusese
operată pe cord
deschis. E o persoană extrem de activă, scrie foarte mult, lucrează la o nouă carte,
participă periodic la tot felul de evenimente culturale. Despre zilele acelea din
decembrie '89 nu s-a gândit niciodată să scrie. E un episod pe care ar vrea să-l uite
complet.
Cu cheile de la gât Decembrie 1989. 
Război şi haos în Piaţa am, uneori, coşmaruri, în care-mi apar imagini de-atunci, îmi
spune, cu glasul uşor tremurat. Nu o să-mi iasă niciodată din minte. A fost ceva cumplit,
aproape imposibil de povestit. Şuierul acela înfiorător de gloanţe, decorul acela sinistru,
ca de sfârşit de lume, oamenii aceia cu chipuri de monştri, care umblau înarmaţi prin
muzeu, fără să ştii cine sunt ei şi ce intenţii au, nopţile acelea de groază, în care mă
aşteptam în fiecare moment să văd ieşind din beznă un terorist care trage în mine.
Toate astea sunt momente care mă vor urmări toată viaţa.

- Aţi stat în tot infernul acela patru zile şi patru nopţi. Ce anume
v-a făcut să rezistaţi atâta timp, să vă învingeţi frica?
- Culmea e că atunci nu simţeam nicio frică. Abia după ce s-a terminat totul şi am ajuns
acasă, am început parcă să mă trezesc din coşmar, să simt o spaimă uriaşă pentru
toate prin care trecusem. Curajul meu a fost, de fapt, un fel de nebunie, a venit dintr-o
inconştienţă totală. Eram parcă într-o transă continuă, care mi-a amorţit orice teamă.
La început, plângeam ca un copil, de bucurie că, în sfârşit, am scăpat de Ceauşescu.
Pentru ca puţin mai târziu să plâng de disperare, când vedeam zidurile muzeului
distruse de obuze sau tablourile împuşcate.
Nu ştiu dacă puteţi înţelege, dar dincolo de valoarea lor artistică
imensă, acele tablouri erau ca nişte fiinţe vii pentru mine, am trăit
cu ele 24 de ani în muzeul acela, făceau parte din familia mea, le
simţeam zi de zi vibraţia. Fiecare gaură de glonţ pe care o vedeam într-un tablou era
pentru mine o rană, o rană care mă durea cumplit.
Ce frică să mai simţi în asemenea momente? Nu aveam voie să mă împiedic de niciun
pic de teamă, de niciun fel de emoţie. Nu aveam timp. Înţelegeţi?
Mă priveşte ferm, ca şi cum ar retrăi hotărârea şi curajul de-atunci.
- Cum a început? Când au apărut primele semne că lucrurile iau o întorsătură urâtă?
- Aşa cum spuneam, la început a fost bucuria. Bucuria că Ceauşescu nu mai e.
Tocmai fugise cu elicopterul şi piaţa era plină-ochi, cred că erau
sute de mii de oameni. Am ieşit la una din ferestrele muzeului,
uluită de toată priveliştea de-afară. Era un entuziasm ireal, aş zice chiar îngrijorător de
ireal. La nici o oră după fuga lui Ceauşescu, au apărut primele semne de îngrijorare.
Mulţimea intrase în Comitetul Central, şi prin ferestrele clădirii au
început să zboare tot felul de obiecte: cărţi, tablouri, dosare,
portrete, lozinci. Într-o fracţiune de secundă, am realizat pericolul care ne pândea şi pe
noi, cei din muzeu. În aceeaşi clădire cu muzeul se afla Consiliul de Stat, un loc atât de
iubit de Ceauşescu şi-atât de detestat de români.
Furia mulţimii se putea îndrepta oricând şi în direcţia noastră. Deja apăruseră câţiva
oameni dubioşi, care instigau la escaladarea gardului. Ba, unul ceva mai oacheş venise
chiar cu un cărucior de cărat marfă. Mi-am dat seama imediat că lucrurile o iau razna,
că printre oamenii de bună credinţă s-au strecurat tot felul de infractori şi că tot entu-
ziasmul se poate transforma numaidecât într-un dezastru.
Am făcut repede rost de o pancartă pe care am scris cu litere mari "Muzeul de Artă al
României. Apăraţi-l! Este al poporului!". Am sărit pe fereastră în curtea muzeului şi am
prins pancarta de gard.
Acolo, pe trotuarul din piaţă, erau deja câţiva tineri care
făcuseră un fel de baraj, luptându-se cu mulţimea, să nu sară
gardul în curtea muzeului. Printre acei tineri era şi o fată de
vreo 17 ani, scundă şi firavă, care m-a rugat să o iau cu mine
înăuntru, spunându-mi că vrea să mă ajute, să apere şi ea muzeul.
Mi-a zis că o cheamă Miriam. Împreună cu ea şi câţiva colegi, am
scos mai întâi piesele de la parter, cele mai valoroase icoane şi
obiecte liturgice, obiecte de artă medievală, cele mai preţioase piese
de tezaur. Le-am transportat pe toate în depozite.
Ţin minte că directorul de atunci al muzeului, un important activist
PCR, s-a opus vehement, spunându-ne să lăsăm lucrările la locul lor, că n-are rost să
provocăm panică. Nimeni însă nu-l mai asculta, nici măcar nu m-am obosit să-i
răspund.
Am urcat apoi la etajul al doilea, locul unde era Galeria de Artă
Europeană. Am găsit o singură supraveghetoare, cu care am început să ducem cele
mai valoroase lucrări la adăpost, lucrări de mai mici dimensiuni, pe care le puteau căra
în grabă nişte femei speriate. Ţin minte că, la un moment dat, am luat dintr-o nişă, după
ce am decuplat alarma şi am deschis un geam gros, o capodoperă de-a lui Antonello da
Messina, "Crucificarea lui Iisus". Şi atât de tare îmi tremurau mâinile, că mă gândeam
cu groază să nu scap tabloul pe jos. Şi nu întâmplător vă spun de lucrarea asta, o să
vedeţi mai încolo de ce.
- De fapt, ce anume vă speria? Mulţimea din stradă? Din câte ştiu, muzeul avea pază
militară la vremea aceea.
- Da, dar din motive foarte ciudate, toţi militarii care păzeau muzeul fuseseră dezarmaţi
cu două zile înainte.
În momentul acela, nu mai exista nicio pază. Nici măcar un portar.
Oricine putea intra ca la el acasă. Eram într-o panică uriaşă, mă
aşteptam ca, din moment în moment, mulţimea să dea năvală peste noi.
Şi nu cred că atunci ar fi intrat cineva acolo ca să viziteze muzeul.
Era vorba de cele mai splendide opere, tablouri de valoare mondială din patrimoniul
european. În haosul acelor momente, orice se putea întâmpla. Iar eu n-aş fi putut îndura
aşa ceva. Îmi agăţasem la gât cheile de la toate depozitele. Doar să mă omoare ar fi
putut să mi le ia cineva. Asta îmi dădea un sentiment de siguranţă, de linişte.
Habar n-aveam eu, la momentul acela, care era de fapt pericolul şi ce măcel avea să
urmeze. A fost, fără nicio îndoială, cea mai neagră experienţă a vieţii mele. Aş putea să
spun că am petrecut câteva zile şi nopţi în antecamera morţii. Am continuat să strân-
gem tot ce se putea dintre lucrările mai valoroase şi să le ascundem în depozite.
Când s-a lăsat seara, nu mai eram în clădire decât o mână de oameni, câţiva angajaţi şi
Miriam, fata care venise din stradă să mă ajute şi care stătea încontinuu lipită de mine.
Mare lucru nu puteam să facem doar noi, palatul adăpostea atunci peste 90 de mii de
lucrări. Dar nu voiam cu niciun chip să mă opresc până nu ştiam că măcar cele mai
valoroase din ele sunt la loc sigur. Doar că, la un moment dat, am auzit nişte sunete pe
care nu o să le uit niciodată. Erau nişte răpăieli scurte şi sacadate, cam ca zgomotul
unui picamer. Apoi am auzit spărgându-se nişte geamuri. Abia atunci am realizat că
se trage. Nu ştiam de unde, în cine şi de ce. Nici astăzi nu ştiu.
Răpăielile se tot înteţeau, după care au urmat nişte explozii. Erau
obuze de tun sau de tanc. Auzeam de-afară bubuitul lor, urmat de
explozii la câteva uşi distanţă de mine. Explodau geamuri, uşi, se
dărâmau ziduri. Începuse infernul, totul era un haos sinistru. După scurt timp, s-au stins
toate luminile. Curentul şi telefoanele au fost întrerupte. Eram într-o beznă totală, sub
asediu, în plin război, fără nicio şansă de a ne apăra sau măcar de a cere cuiva ajutor.
Eram îngrozită, dar nu atât de şocul acestei situaţii, ci de neputinţa de a înţelege de ce
se întâmplă toată oroarea asta. Ne-am strecurat printre gloanţe, am urlat de la fereastră
din toţi rărunchii să nu se mai tragă, iar replica a venit imediat: nişte rafale lungi,
care ne-au şuierat pe la urechi. Simţeam, pur şi simplu, aerul rece al gloanţelor care vâ-
jâiau pe lângă noi. Apoi a urmat măcelul, se trăgea fără oprire, în toate părţile, din toate
direcţiile, auzeam cum se lovesc gloanţele în tablouri, cum se prăbuşesc la podea
bucăţi din candelabre sau din pereţi. De ce? Cine poate să fie capabil de o asemenea
crimă? De ce ar vrea cineva să distrugă cu atâta furie nişte opere de artă? Erau
întrebări care mă îngrozeau mai tare decât răpăiala aia de gloanţe. Şi nu mai puteam să
fac nimic. Am luat-o de mână pe biata Miriam, fetiţa aceea din stradă care abia mai
respira de
spaimă, şi am fugit orbecăind prin beznă pe un coridor lung, care
ducea către o scară interioară din spatele muzeului. Acolo, sub scara aia mică, ne-am
găsit adăpost. Ne-am ghemuit sub ea, lipite de perete. Rafalele şi bubuiturile se auzeau
parcă la fel de tare, deşi eram cam la 50 de metri de sala în care se trăgea. M-am
gândit atunci că poate se trage şi dinăuntru. Miriam era lipită de mine, simţeam cum îi
tremură tot corpul şi, în bezna aia, nu îi vedeam decât ochii cum străluceau de spaimă.
Am luat-o în braţe şi am strâns-o tare, tare, încercând să o liniştesc. Nu ştiam nimic
despre fata asta, nici măcar numele ei nu mi-l aminteam. Şi totuşi, atunci, în momentele
alea, o simţeam ca pe fiica mea, aş fi apărat-o cu preţul vieţii mele. Ţin minte că la un
moment dat m-a întrebat: "Doamnă, spuneţi-mi, se moare greu?" I-am răspuns că nu
trebuie să se gândească la moarte, că era cu neputinţă ca Dumnezeu să nu ne
ocrotească tocmai acum, când am scăpat
de dictatură şi avem atâtea speranţe şi-atâtea lucruri noi de făcut.
Pe urmă am auzit-o cum şoptea încontinuu "Doamne, apără-ne! Doamne, păzeşte-ne
de cel rău!" Aşa am petrecut ore întregi acolo, cu ea la pieptul meu şi cu şoaptele
rugăciunilor ei, lungi ca o litanie, întrerupte doar de răpăiala de gloanţe şi bubuituri. Nu
mai ştiam ce va fi, dacă vom scăpa vii de-acolo. Aşa am stat toată noaptea, cu spaima
că întregul palat se va prăbuşi peste noi, o noapte cum nici în filmele cele mai dure nu
vezi. Am ieşit de sub scări abia când a început să se lumineze puţin. Miriam era pur şi
simplu desfigurată de spaimă şi oboseală. Am condus-o la ieşirea din partea laterală
a clădirii, am sărutat-o pe frunte şi i-am spus să meargă imediat acasă. N-am mai vă-
zut-o niciodată de atunci. Sper că în dimineaţa aceea a ajuns cu bine acasă.

Revoluţionarii cu gusturi artisticeAceeaşi piaţă, după 26 de ani.

Noaptea muzeelor deschise
- Cum arăta muzeul după măcel?
- Ce m-a şocat mai întâi a fost mirosul. Mirosea îngrozitor a fum, a
cauciuc sau plastic ars, a cenuşă, deşi toate ferestrele erau
ţăndări şi bătea un vânt rece prin tot muzeul. Am încercat să fiu
curajoasă şi să merg la Galeria de Artă Europeană, apoi mai jos cu un etaj, la Galeria
Naţională. Iar pe măsură ce descopeream locurile astea, chiar deveneam curajoasă,
pentru că frica era înlocuită de disperare şi de o furie nebună împotriva acelor demenţi
neştiuţi care au fost capabili de tot dezastrul pe care-l vedeam. Totul era pârjolit, ca
după război. Pereţii sălilor în care erau expuse toate minunile lumii, Luca Giordano,
Rubens, El Greco, Rembrandt, Monet, Luchian, Andreescu, erau găuriţi de gloanţe şi
obuze. "Safta florăreasa" lui Luchian era împuşcată în inimă. Madonnele picturii italiene
din secolele al XVI-lea şi-al XVII-lea, adevărate capodopere ale lumii, erau pur şi simplu
ciuruite, ramele erau rupte, atârnau fără pânze, luminatoarele erau carbonizate, peste
tot erau numai cioburi şi moloz. Am început să plâng. Pe urmă, ţin minte că
am descoperit ceva care mi-a dat parcă o rază de speranţă. Geamul care protejase
"Crucificarea lui Iisus", a lui Antonello da Messina, fusese străpuns de gloanţe, dar
tabloul rămăsese nevătămat. Reuşisem să salvăm, totuşi, câteva, şi asta mi-a dat
voinţa să continui. Au venit lângă mine un muzeograf şi câţiva soldaţi din paza muzeu-
lui. Şi ei petrecuseră toată noaptea ascunşi. Erau speriaţi, nici ei nu înţelegeau nimic din
tot ce se întâmpla. I-am mobilizat imediat, ne-am împărţit în două grupuri şi am început
să cărăm în depozite lucrările rămase. Cu cheile la gât, am luat la rând sală cu
sală, tablou cu tablou, coborând şi urcând de zeci de ori scările. Soldaţii erau tineri, fă-
ceau tot ce le ziceam, de parcă eram comandantul lor.
Ţin minte că le vorbeam întruna, încercând să-i motivez. Le explicam ce înseamnă o
operă de artă, ce lucru grozav fac ei salvând tablourile acelea, cât de valoroase sunt ele
pentru ţară. Am ţinut-o tot aşa, ore în şir, până când am reuşit să scoatem toate
lucrările din cei 7000 de metri pătraţi de expunere.
Doamna Dorana se opreşte, privindu-mă cu un zâmbet de mulţumire.

- Aşadar, s-ar zice că misiunea dumneavoastră s-a încheiat. Totuşi, din câte ştiu, aţi
rămas acolo încă trei zile.
- Păi, începând din acea zi, de 23 decembrie, a început un alt fel de coşmar. Au apărut
primele nedumeriri şi suspiciuni. Pentru că atunci au venit în muzeu aşa-zişii
revoluţionari, adică nişte indivizi cu feţe dubioase, care purtau la braţ o bandă tricoloră.
Erau înarmaţi până în dinţi şi susţineau că au primit ordin să păzească muzeul
de "terorişti". Au transformat un hol într-un fel de cazarmă, şi-au improvizat nişte paturi
din covoare, au adus câteva lăzi cu muniţie, altele cu mâncare, băutură, ce mai, erau ca
la camping. Reţineţi, erau civili, oameni adunaţi de pe stradă şi înarmaţi, fiecare cu
câte o puşcă. Erau ca nişte gărzi aşa-zis voluntare, iar şeful lor era un anume Muscalu,
care avea o legitimaţie eliberată de Frontul Salvării Naţionale. Au instituit patrule inter-
ne, ne-au interzis să mai circulăm neînsoţiţi prin muzeu, au aruncat gaze
lacrimogene prin subsoluri, au căutat terorişti cu câini lupi.
Un spectacol de toată frumuseţea. Nimeni n-a văzut niciun
terorist. În schimb, acest Muscalu se ţinea tot timpul după mine,
încercând să mă convingă să plec. Să las cheile de la depozite şi
să plec acasă, că au ei grijă. La început, mi-a zis că-i un ordin.
I-am răspuns că acolo, în muzeu, eu îi ordon lui. Pe urmă mi-a zis că a primit informaţii
cum că palatul va fi bombardat şi că trebuie
urgent evacuat. I-am spus că nu-i nicio problemă dacă mor şi eu
acolo, îngropată în ruinele palatului, că locul ăla e ca şi casa mea.
Tot timpul, trei zile şi trei nopţi la rând, m-a agasat cu asemenea
metode de a mă convinge să plec. Şi sunt convinsă că n-o făcea de capul lui, că cineva
îi dădea indicaţii să facă lucrul ăsta. Sunt
absolut convinsă că dacă aş fi plecat din muzeu, ar fi fost un prăpăd, că mare parte din
lucrările aflate în depozite astăzi nu mai erau.
Am găsit, de exemplu, sub una din canapelele pe care stăteau
"revoluţionarii", un Pallady de toată frumuseţea. Desigur, nimeni
nu ştia cum a ajuns acolo. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut acces la
depozite? Mi-e şi frică să mă gândesc. Aşa am trăit eu zilele acelea în muzeu. Într-o
tensiune şi teroare continuă. N-am reuşit nici măcar să aţipesc puţin, îmi era frică să nu
adorm de-a binelea şi să-mi ia cineva cheile de la gât. Abia pe 25 decembrie s-
a terminat coşmarul şi am putut să plec şi eu acasă. După ce lucrurile au intrat în
normal, iar "revoluţionarii" au părăsit muzeul. Cam asta a fost "revoluţia" din Muzeul
Naţional de Artă. O diversiune mârşavă a unor smintiţi. Nimeni n-a fost vreodată găsit
vinovat pentru tot dezastrul de-acolo, pentru cele peste 200 de tablouri ciuruite
de gloanţe şi obuze, pentru distrugerea palatului. Nimeni, niciun procuror sau alt
reprezentant al vreunei instituţii de stat, n-a avut vreodată curiozitatea sau interesul să
afle ce s-a întâmplat atunci cu patrimoniul ţării din cel mai important muzeu de artă
al României. De 26 de ani, nimeni n-a avut interesul să scoată adevărul la lumină.

În loc de epilog
Mircea cel Bătrân - fragment decupat din fresca de la
Curtea de Argeş, ciuruit de gloanţe
Pe 15 ianuarie 1990, Dorana
Coşoveanu a fost numită director adjunct al Muzeului Naţional de Artă al României.
Primele ei griji au fost declanşarea acţiunii de
refacere a Palatului Regal şi cea de restaurare a celor aproape 200 de tablouri distruse.
Chiar ea a însoţit o parte din lucrări în străinătate, la marile
laboratoare care s-au oferit să le restaureze. Apoi, a iniţiat un
amplu proiect de afirmare internaţională a colecţiilor din muzeu, în
colaborare cu cele mai importante muzee ale lumii. În tot acest timp, a încercat prin
toate mijloacele să-şi facă cunoscută povestea acelor zile şi nopţi de coşmar din
decembrie '89.
Pentru că, se gândea ea, adevărul trebuie să iasă la iveală, iar
vinovaţii trebuie să plătească. S-a ales cu zeci de telefoane şi
scrisori de ameninţare.
După patru ani, în 1994, a fost demisă din funcţia de director
adjunct al muzeului. Fără nicio explicaţie, a fost aruncată în
stradă de câţiva oameni de la Ministerul Culturii.
Astăzi, la 83 de ani, este una dintre cele mai importante
personalităţi din lumea criticilor de artă din ţară.  --
 
 
Si ce se spune ca s-a petrecut ... In spatele revolutiei...
Dupa vizita din China lui Mao-Tze-Dong, Nicolae Ceausescu a inceput o
> campanie sustinuta de "indepartare" de patria muma U.R.S.S.. O schimbare de
> politica nu era de loc usoara, avand in vedere ca marea majoritate a
> general il or de securitate si armata facusera "studii" in U.R.S.S. si vorbeau
> curent limba rusa. Nu trebuie uitat ca R.S.R. avea cel mai ridicat procentaj
> de spioni sovietici, in special m il itari (G.R.U.), pe cap de locuitor in
> lagarul socialist...
> 
> Noua politica a fost insa foarte persistenta si in anii 1980, toate
> postur il e de comanda erau in mana unor generali de incredere, loiali
> "tovarasului si tovarasei".
> 
> Economia "socialista" nu mergea insa de loc si atunci a inceput o campanie
> de vanzare masiva pe valuta catre Occident. Se vindeau in special nemti,
> evrei si carne de porc...
> 
> La un moment dat, Marin Ceausescu i-a sugerat "tovarasului" ca ar fi bine sa
> vanda sisteme de armament moderne sovietice unor parti interesate ca Statele
> Unite ,de exemplu. Problema principala era ca RSR nu mai primea de mult
> ultimele tipuri de armament sovietic, iar pentru cel existent in dotare
> aveau restrictii de instrainare.
> 
> Excelenta carte a lui Liviu Valenas "Fabrica de spioni" relateaza pe larg
> dificultat il e unei tentative de vanzare a unui tanc T72 aflat in dotarea
> armatei R.S.R. Tratativele au continuat si au fost terminate cu success
> pentru livrarea a 7 sau 8 tipuri de rachete tactice aer-sol si sol-aer, pe
> care Nicolae Ceausescu le-a cumparat dela bunul sau prieten Moammer Gaddafi
> si care ne-au fost livrate pe coasta de Est in schimbul a catorva zeci de
> m il ioane de dolari depusi de C.I.A. intr-un cont cifrat la o banca
> elvetiana.
> 
> Ghinionul lui Ceausescu a fost ca ultra-vig il entul G.R.U. l-a fotografiat pe
> fratele sau Marin Ceausescu, ajuns cons il er la Ambasada RSR din Austria ,
> intr-un meeting secret cu seful nostru de statie C.I.A. din Viena in vara
> anului 1987. Atunci a fost pecetluita soarta fam il iei Ceausescu si a inceput
> proiectul de lovitura de stat care nu a avut nimic in comun cu miscar il e
> populare anti-comuniste din Europa Orientala si Centrala in anul 1989.
> 
> Sotii Ceausescu si Marin Ceausescu au fot condamnati la moarte de catre
> G.R.U., cu aprobarea lui Gorbaciov. Una din pricipalele acuzatii la
> simulacrul penib il de proces judiciar al sot il or Ceausescu din 23-25
> Decembrie 1989 a fost ca au vandut systeme avansate de armament Statelor
> Unite, care i-a platit prin intermediul unei banci elvetiene. Guvernul
> american a incercat sa salveze viata lui Marin Ceausescu, dar echipa
> operativa C.I.A. a sosit la ambasada romana din Viena in momentul in care
> echipa GRU-Spetsnaz care il spanzurase pe Marin Ceausescu in subsolul
> ambasadei tocmai parase cladirea...
> 
> 
> 
> Gorbaciov a facut o investitie masiva de bani si resurse umane pentru
> inlaturarea lui Ceausescu. A inceput cu reactivarea "fos il elor" spionajului
> sovietic din generatia lui Brucan, Iliescu si Walter Roman (fost agent NKVD
> in Spania in 1936 , devenit "profesor de marxism-leninism" la Politehnica
> din Bucuresti unde am studiat intre 1965 si 1970, dupa ce am iesit din
> inchisoare in 1964), precum si a "generatiei tinere" a lui Petre Roman si
> Gelu Voican-Voiculescu.
> 
> Problema esentiala a lui Gorbaciov era ca "fos il ele" nu aveau access la
> generatia curenta de comandanti ai securitatii si armatei, care erau loiali
> fam il iei Ceausescu. Pe de alta parte, "bascularea" securitatii si armatei de
> partea guvernului sovietic era absolut esentiala, intrucat in RSR nu exista
> nicio societate civ il a sau culturala nationala, totul fiind distrus de
> dictatura absoluta si tembelismul national traditional.
 
> 
> Phase I - Operatia "Troika"
> 
> La sfarsitul lui Iulie 1989 a fost infiintat un comandament central la
> Kishinev (fost Chisinau) si au fot selectati aproape 15,000 de ofiteri si
> subofiteri apartinand la trei servicii diferite:
> 
> 1 - Komitet Gosudarstvenoy Bezopasnasti (K.G.B.) - Committee for State
> Security - Comitetul pentru Securitatea de Stat,
> 
> 2 - Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye Generalnogo Shtaba (G.R.U.-GSh.) -
> Main Intelligence Directorate of the General Staff - Directiunea Generala de
> Informatii a Marelui Stat Major,
> 
> 3 - Voyska Spetsialnogo Naznacheniya (Spetsnaz) - Force for Special Purposes
> - Forta M il itara pentru Scopuri Speciale, unitati subordonate fie la
> G.R.U. fie la K.G.B in 1989, iar actualmente subordonate G.R.U. sau F.S.B.
> (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti Rossiyskoy Federatsii) - Federal Security
> Service of the Russian Federation - Serviciul Federal de Securitate al
> Federatiei Ruse.
> 
> Au fot formate circa 5,000 de echipe de catre trei ofiteri sau subofiteri
> reprezentand cele trei servicii, iar fiecare echipa a fost dotata cu un
> autoturism (marea majoritate Lada) special prevazute cu compartimente pentru
> ascunderea armamentului, munitiei si a explozivelor.
> 
> Participantii au luat la Chisinau lectii speciale de limba romana si
> geografia Romania cu o durata de trei luni, in diverse cazerme ale orasului.
> 
> Incepand cu a doua jumatate a lunii Octombrie 1989, echipele Troika au fot
> introduse ca "turisti" in Romania , in ritmul de circa 150 masini pe zi. Au
> fost trimise in majoritatea judetelor, dar destinati il e prioritare au fost
> Timisoara si Bucuresti.
> 
> Timisoara a fot aleasa ca o buna cadidata pentru "demonstratii populare
> anti-Ceausescu", datorita apropierii relative de Europa de Vest si datorita
> prezentei unui vechi "prieten" al G.R.U., pastorul protestant Tokes..
> 
> Am citit cateva rapoarte trimise de un capitan KGB, care fusese recrutat mai
> inainte si lucra pentru noi ca agent dublu.
> 
> El descrie in detaliu actiun il e din Calea Ghirocului si dela resedinta lui
> Tokes. La un moment dat in seara z il ei de 16 Decembrie 1989, colonelul KGB
> care era comandant operativ al "operatiei Tokes" a cerut sa se faca
> "numarul", adica identificarea tuturor protestatar il or din jurul locuintii
> lui Tokes. "Si ne-am alarmat, fiindca noi (echipele Troika) eram peste 80%
> din participanti. Noroc ca a doua zi a venit ordinul sa ne deplasam la
> Bucuresti..."
> 
> Actiunea importanta era acum la Bucuresti unde 2 generali sovietici si un
> numar de ofiteri superiori KGB or GRU care toti vorbeau "moldovineste" au
> dus tratative timp de aproape doua saptamani cu diversi generali romani de
> securitate si armata pentru a asigura "bascularea" ...
> 
> Echipa sovietica de negociatori era in contact radio quasi-permanent cu
> comandamentul operatiei Troika din Chisinau. Ei au prezentat ultima
> propunere a lui Gorbatchev pe 17 Decembrie 1989, care promitea in mod solemn
> ca niciun salariat al Ministerului de Interne sau al Ministerului Fortelor
> Armate nu va fi concediat, arestat sau judecat, si ca toti acesti salariati
> vor fi promovati in masa si salari il e le vor fi marite corespunzator...
> 
> Propunerea a fost acceptata de aproape toti conducatorii securitatii si
> armatei la 20 Decembrie 1989. Singura exceptie a fost un general de armata
> care era ministru adjunct; el a refuzat si a fost imediat "sinucis" de
> "negociatori". Generalii care acceptasera propunerea lui Gorbaciov au cerut
> apoi lui Ceausescu sa organizeze faimoasa "adunare populara" din 22
> Decembrie 1989.
> 
> Mi s-a parut deosebit de interesant faptul ca toate aceste negocieri cu
> conducatorii securitatii si armatei au fost purtate exclusiv de catre
> m il itarii sovietici care nu au implicat, evident din motive de securitate,
> echipa de spioni civ il i destinati fazei urmatoare, operatia "Flanela".
> 
> E foarte probab il ca marea majoritate a securist il or care au executat
> lovitura de stat sovietca nu au stiut cine sunt noii conducatori politici ai
> Romaniei pana cand i-au vazut pe "flanelisti' def il and pe ecranele
> televizoarelor....
> 
>Phase II - Operatia "Flanela"
> 
> Ziua de 22 Decembrie 1989 a inceput inainte de ora 7 dimineata pentru
> trei agenti operativi CIA care lucrau in cadrul Ambasadei Americane la
> Bucuresti. Erau imbracati "ro manes te" si au ajuns devreme in Piata
> Palatului, asa ca au asistat la toate fazele faimosului meeting.
> 
> Au vazut cum s-a construit "dreptunghiul" si "razele", care erau o procedura
> standard la toate meetingur il e publice a lui Ceausescu. "Dreptunghiul" era
> constituit din circa 200 de securisti masati sub balconul dela care urma sa
> vorbeasca Ceausescu. Dela "dreptunghi" plecau "razele" constituite din cate
> doi (uneori trei) securisti umar la umar, mergand spre exterior. Intre
> aceste "raze" erau apoi plasate grupur il e de muncitori si alti membri de
> partid adusi cu autobuzele.
> 
> Aceasta descriere tehnica e probab il plictisitoare, dar veti vedea ca este
> foarte importanta pentru meetingul din 22 Decembrie 1989.
> 
> Cand Ceausescu a ajuns la punctul in care a facut o pauza, securitatea a pus
> la difuzoare o inregistrare a unor rafale de mitraliera. Am vazut f il mul
> meetingului si vad si acum privirea speriata a lui Ceausescu care nu
> intelegea ce se intampla. Em il Bobu intra pe balcon in spatele lui si-i
> spune: " E SECU !". In momentul acela Ceausescu a inteles ca securitatea a
> trecut de partea sovietic il or si ca partida era pierduta.
> 
> Acesta este momentul in care niste "tineri curajosi" au inceput sa alerge
> prin multime strigand: "Jos Ceausescu! Jos cu dictatorul".
> 
> Oamenii nostri dela Ambasada Americana au remarcat imediat ca acesti "tineri
> curajosi" nu alergau dela periferia masei de oameni catre centru. Ei alergau
> intotdeuna dinspre "dreptunghi" spre periferie, si ALERGAU NUMAI PRIN
> "RAZELE" DE SECURISTI, unde evident se simteau in siguranta. Era clar ca
> erau toti securisti...
> 
> Cronologia evenimentelor din 22 Decembrie 1989 este in general cunoscuta,
> asa ca n-am sa insist asupra ei...
> 
> Vreau insa sa relatez un eveniment amuzant, raportat de un informator din
> Tulcea. La 21 Decembrie 1989 Petre Roman era in Delta Dunarii la vanatoare
> de mistreti. Incepand dela 10 dimineata toti cei care lucrau la comitetul
> judetean de partid din Tulcea au fot mob il izati sa-l gaseasca pe Petre Roman
> pe care-l cauta la telefon cu insistenta "cineva" dela Bucuresti. L-au gasit
> in fine in jurul pranzului si convorbirea telefonica a fost foarte scurta:
> "Da, tovarasu! - "BAI PETRICA, FLANELA E MAINE!" - "Am inteles.
> tovarasu!"...
> 
> Dupa care "Petrica" se dadea de ceasul mortii sa ajunga in Bucuresti in
> aceeasi seara, fiindca altfel se facea "revolutia" fara el...
> 
> A doua zi dupa masa a inceput def il area la televizor a "flanelist il or",
> tovarasi cu pullovere si flanele, dar fara sacouri sau costume de
> haine, care a durat mai bine de doua saptamani.
> 
> Securitatea lor personala era asigurata de echipele Troika care s-a ocupat
> deasemenea de organizarea fazei urmatoare a loviturii de stat...
> 
> Phase III - "Teroristii"
> 
> De indata ce caderea lui Ceausescu a deveni cunoscuta, o multime de oameni
> de buna credinta, informati asupra evenimentelor din celelate tari din
> Europa de Est, au crezut ca totul s-a schimbat si ca au devenit peste noapte
> "LIBERI".
> 
> Aceasta era o problema majora pentru securitatea care trecuse de partea
> sovietic il or cu conditia de a-si mentine puterea intacta.
> 
> Ei trebuiau sa arate "prostimii" ca nu sa schimbat nimic si ca FRICA, nu
> libertatea este baza noii "societati".
> 
> S-a organizat imediat, cu colaborarea echipelor Troika, faza denumita
> "Teroristii" care a inceput chiar in seara de 22 Decembrie 1989.
> 
> Unitat il e USLA au inceput sa joace prin rotatie rolul de "teroristi" si de
> "anti-teroristi". Aceiasi m il itari de securitate erau o noapte "teroristi"
> si noaptea urmatoare "anti-teroristi".
> 
> Aceasta faza a durat cateva saptamani si s-a soldat cu sute de morti, oameni
> nevinovati impuscati in strada. De multe ori mortii erau transportati dela o
> strada la alta, ca sa se propage terroare in toate cartierele.
> 
> Daca fazele anterioare, Troika si Flanela, au fort execute ireprosab il , faza
> Teroristii nu a dat in totalitate efectele scontate. O multime de oameni de
> buna credinta credeau ca sunt intr-adevar liberi si se comportau ca atare,
> infiintand sau reinfiintand vechi partide si organizatii politice.
> 
> In plus directia afacer il or religioase din securitate era complet blocata
> pentru un motiv foarte simplu: asa-zisul "Patriarh al Bisericii
> Ortodoxe" (Teoctist-Anticrist cum ii strigasera in fata credinciosii in
> Decembrie 1989), care se spune ca avea grad de general de securitate, a
> crezut cu adevarat ca a sosit momemtul sa dea socoteala pentru toate crimele
> comise de conducerea securista a bisericii romane in ultimii 41 de ani, si
> s-a retras la o manastire, refuzand sa mai "conduca" Biserica Ortodoxa.
> 
> In 1948 Gheorghiu-Dej si Ana Pauker au numit "Patriarh" pe un preot de tara
> din Oltenia care petrecuse doi ani de inchisoare in lagarul dela Targul Jiu
> unde Gheorghiu-Dej era deasemenea internat. Preotul Marina fuseses condamnat
> pentru complicitate cu o banda de hoti de cai.
> 
> Imediat dupa "hirotonisire" Justinian Marina a participat la distrugerea
> Bisericii Greco-Catolice din Romania . Toti episcopii Greco-Catolici au fost
> arestati, condamnati si au murit in inchisoare ca adevarati martiri ai
> credintei. Mii de preoti Greco-Catolici de toate varstele au fost deasemnea
> arestati si condamnati la 15-20 de ani de inchisoare.
> 
> Am cunoscut in inchisoare in perioada 1959-1964 cateva zeci de preoti
> Greco-Catolici care supravietuisera din 1948. Am toata admiratia pentru
> acesti preoti adevarati, martiri ai credintei care isi continuau vocatia de
> preoti in conditi il e de exterminare din inchisoare.. Un exemplu: parintele
> Crisan, var al excelentului profesor de matematici Iacob Crisan care mi-a
> fost profesor 4 ani la Liceul Matei Ba sara b din Bucuresti. Dumnezeu sa-i
> ierte si sa-i odihneasca!
> 
> Toate proprietat il e Bisericii Greco-Catolice din Romania , incluzand peste
> 2,500 de biserici si alte cladiri au fost confiscate si trecute in
> patrimoniul Bisericii Ortodoxe Romane, "condusa" de Justinian Marina.
> 
> Faptul ca securittea comunista controla conducerea Bisericii Ortoxe nu
> insemna ca preotii si monahii trecusera in serviciul Satanei. In primavara
> anului 1958, Justinian Marina a ordonat tuturor preot il or si monah il or Bisericii
Ortodoxe sa semneze
> angajamente cu organele securitatii locale ca vor informa asupra oricaror
> fapte sau intentii de a actiona impotriva guvernului comunist, MARTURISITE
> IN TAINA SPOVEDANIEI.
> 
> Spre cinstea lor vesnica, mii de preoti ortodocsi AU REFUZAT sa semneze
> aceste angajamente cu Satana...Ei au fost toti arestati si condamnati intre
> 10 si 20 de ani de inchisoare.
> 
> Am intalnit sute de preoti ortodocsi intre 1959-1964. Numai in lagarul
> Gradina dela Piatra Frecatei in Balta Bra il ei erau 3 "brigazi" de preoti
> (150 de persoane).
> 
> "Cum sa tradez eu sfanta taina a spovedaniei? Inseamna ca nu mai sunt
> preot!" imi spunea cu lacrimi in ochi un preot batran, trecut de 75 de ani,
> care a si murit cateva luni mai tarziu...Dumnezeu sa-i ierte si sa-i
> odihneasca pe acesti martirii ai credintei si ai neamului ro manes c, care au
> impartasit soarta mi il or de preoti Greco-Catolici si Romano-Catolici...
> 
> Mai tarziu, cand Ceausescu a inceput constructi il e faraonice, sute de
> biserici au fost daramate fara ca conducerea securista a Bisericii Ortodoxe
> Romane sa protesteze in niciun fel...
> 
> Acestea sunt crimele majore ale conducerii securiste a Bisericii Ortodoxe
> Romane si motivul pentru care Teoctist-Anticrist credea ca a sosit ora
> judecatii pana in prima saptamana a lunii Apr il ie 1990, cand securitatea l-a
> convins in fine ca nimic nu s-a schimbat si i-a promis solemn ca va putea sa
> pastreze toate proprietat il e furate dela Biserica Greco-Catolica.
> 
> ROMANIA ESTE SINGURA TARA DIN EUROPA IN CARE PROPRIETATILE
BISERICII
> GRECO-CATOLICE NU AU FOST RESTITUITE PROPRIETARIL OR LEGALI, spre
deosebire
> de Ungaria, Slovacia, Cehia, Ucraina , Bulgaria , Serbia , Croatia si Slovenia .
> 
> In perioada Ianuarie-Apr il ie 1990 toti salariatii Ministerului de Interne si
> ai Ministerului Fortelor Armate au fost avansati in grad si salari il e li
> s-au marit in mod corespunzator.
> 
> De exemplu, seful tribunalului m il itar al sectorului 2 Bucuresti care in
> 1959 era capitanul Pruna Liviu si care ajunsese in 1989 general-maior, a
> fost avansat direct general-colonel si numit de Iliescu sef al Justitiei
> M il itare din Romania "post-revolutionara". Faptul ca el condamnase in August
> 1959 la 225 ani inchisoare pe cei 12 membri ai organizatiei Frontul
> Eliberarii Nati onale dela Liceul Matei Ba sara b a fost desigur ceva minor
> comparat cu cele cateva zeci de condamnari la moarte pe care le-a
> "pronuntat" in perioada 1958-1959.
 
> Intre timp "turistii" din operatia Troika s-au intors progresiv acasa in
> U.R.S.S., pana in Mai 1990, dar situatia politica in Romania continua sa fie
> critica, cu toate efortur il e securitatii de a "cultiva" frica si teroarea.
> 

> Phase IV - "Mineriada"
> 
> 
> Astfel "conducerea post-revolutionara" a hotarat sa organizeze o varianta
> romana a "revolutiei culturale" a lui Mao-Tze-Dong si mob il izat importante
> resurse financiare si umane care au asigurat "succesul stralucit" al
> MINERIADEI din Iunie 1990.
> 
> Au dezlantuit salbaticia fara precedent a lumpen-proletariatului impotriva
> "dusman il or poporului". Mii de oameni au fost batuti si maltratati, sute de
> oameni au murit sau au fost sch il oditi pe viata.
> 
> Scopul era unul singur si anume sa impuna frica si teroarea fara de care
> securitatea nu putea functiona. Si au avut un success deplin care a asigurat
> rolul dominant al securitatii pana in ziua de astazi. "Tovarasi minieri, va
> multumesc!" dixit criminalul Iliescu.
> 
> 
> 
> Stiati ca efectivele fortelor de securitate in Romania (Serviciul Roman de
> Informatii, Serviciul Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza si
> alte cateva mai mici), au crescut cu peste 10% intre 1989 si 2010? Au
> crescut foarte mult si capacitat il e tehnologice ale securitatii care in 2011
> inregistreaza "TOATE CONV OR BIRILE TELEFONICE" si f il meaza toate intalnir il e
> "suspecte".
> 
> Cei care traiesc in Romania stiu ca TOATE ACTIVITATILE ECONOMICE,
> PROFESIONALE , CULTURALE SI POLITICE sunt controlate de oamenii securitatii
> "post-revolutionare". Ei incurajeaza coruptia si furtul la toate nivelele,
> pentruca toti cei care fac un ban trebuie sa-si dea obolul la securitate.
> 
> Comparati situatia securitatii in Romania cu fosta Cehoslovacie unde
> securistii au fost linsati pe strada in 1989 adresele lor fiind publicate la
> toate ofici il e de posta. Sau cu Germania de Est, unde li-sa interzis
> securist il or sa intre in cladir il e unde lucrau. Sau cu Bulgaria unde TOTI
> salariatii securitatii, dela ministru pana la gardian, au fost DEMISI INTR-O
> SINGURA ZI (24 DE OR E ).
> 
> 
> 
> QUO VADIS ROMANIA ?
> 
> 
> 
> Michael Olteanu, M.S.(Master of Sciences)