Originile experimentale ale mecanicii cuantice 11

9.2.1. Radiaţia termică de echilibru

Suprafaţa unui corp emite radiaţie electromagnetică. În funcţie de temperatura la care se află
corpul, emisia dominantă se găseşte într-un anumit interval spectral. La temperaturi joase (sub
500oC) cea mai mare parte a energiei emise corespunde spectrului infraroşu. Odată cu creşterea
temperaturii, o cantitate importantă este emisă în spectrul vizibil. Corpul devine incandescent
(străluceşte). La temperaturi peste 3000oC corpul devine “alb fierbinte”. Odată cu creşterea
temperaturii creşte şi cantitatea de energie emisă.
Când o radiaţie cade pe suprafaţa unui corp, o parte este reflectată, iar o parte este absorbită.
Dacă un corp este în echilibru termic la temperatura T cu mediul în care se află, el emite şi absoarbe
aceeaşi cantitate de radiaţie în unitatea de timp, în caz contrar temperatura corpului ar trebui să
crească sau să scadă. Corpul negru este definit drept corpul care absoarbe toată energia radiantă
care cade pe suprafaţa sa.
Radiaţia termică este o radiaţie electromagnetică, omogenă, izotropă şi nepolarizată, emisă de
un corp aflat la temperatura T şi care se află în echilibru termodinamic cu acesta.
Să definim pentru început, câteva mărimi fizice fundamentale ce caracterizează radiaţia
termică de echilibru.
- densitatea volumică de energie  [J/m3] este definită ca fiind energia radiaţiei conţinută în
unitatea de volum:
dW
 (9.1)
dV
La temperatura de 0oC, densitatea volumică de energie pentru radiaţia termică este de 1014 ori
mai mică decât densitatea volumică a energiei de agitaţie termică.
- fluxul energiei radiante  e [J/s=W] este prin definiţie energia emisă în unitatea de timp:
dW
e  (9.2)
dt
- emitanţa energetică integrală M e [Jm-2 s-1] este definită ca fiind fluxul energetic emis de
unitatea de suprafaţă:
d e
Me  (9.3)
dS
Emitanţa energetică integrală este legată de densitatea volumică de energie prin relaţia
4
  Me (9.4)
c
unde c este viteza luminii în vid.
- emitanţele energetice spectrale în domeniul frecvenţelor M e şi în domeniul lungimilor de
undă M e sunt definite ca fiind energia emisă în unitate de timp de către elementul de suprafaţă,
având frecvenţele cuprinse în intervalul ,   d  , respectiv lungimile de undă în intervalul
,   d:
dM e dM e
M e  ; M e  (9.5)
d d
Între cele două emitanţe energetice spectrale ale unui corp aflat la temperatura T , există
relaţia:
M e T d  M e T d (9.6)
- densităţile energetice spectrale în domeniul frecvenţelor   şi în domeniul lungimilor de
undă   sunt definite ca reprezentând energia emisă de către elementul de volum în unitate de
timp, având frecvenţele cuprinse în intervalul ,   d  , respectiv lungimile de undă în intervalul
,   d:
12 M. Cristea - Fizică generală

d d
  ;   (9.7)
d d
Între cele două densităţi energetice spectrale ale unui corp aflat la temperatura T există relaţia:
d c  c
   , T     , T     , T  (9.8)
d    2
Relaţia (9.4) este valabilă şi în cazul în care apar densităţi şi emitanţe emergetice spectrale.
- coeficientul spectral de absorbţie a T  reprezintă energia absorbită de unitatea de arie în
unitatea de timp, în intervalul de frecvenţă ,   d  .

9.2.1.1. Legile empirice ale radiaţiei termice

În 1859, fizicianul german Kirchhoff (Gustav Robert) a arătat, folosind argumente

termodinamice generale, că în cazul radiaţiei termice raportul dintre emitanţa energetică spectrală şi
coeficientul spectral de absorbţie depinde numai de frecvenţa  a radiaţiei şi de temperatura
corpului, nedepinzând de natura acestuia:
M e T 
 f , T  (9.9)
a  T 
Cum pentru corpul negru coeficientul spectral de absorbţie este 1 (corpul negru absoarbe
integral radiaţia incidentă pe suprafaţa lui) rezultă că cel mai eficient emiţător este corpul negru.
Mai mult, emitanţa spectrală a corpului negru are proprietăţi universale.
Corpul negru este o idealizare, dar există situaţii când el poate fi bine aproximat. Să
considerăm o cavitate cu pereţii interiori înnegriţi. Această cavitate este menţinută la temperatură
constantă, iar pe suprafaţa cavităţii este practicat un orificiu mic. Suprafaţa acestui orificiu se
comportă ca un corp negru. Orice radiaţie incidentă din afară pe suprafaţa orificiului, va fi absorbită
complet după mai multe reflexii succesive pe pereţii incintei.
Experiment. Radiaţia termică poate fi studiată experimental cu un dispozitiv prezentat în Fig.
9.1. O cavitate cu suprafaţa interioară înegrită este menţinută la o temperatură constantă T. În
cavitate este practicat un orificiu mic prin care iese în exterior radiaţia termică. Această radiaţie este
colimată prin intermediul lentilelor L1 şi L2 şi analizată spectral de spectroscopul cu prismă SP.
Prin intermediul unei fante F şi a unei lentile L se focalizează o singură componentă spectrală pe
termocuplul Tc , măsurându-se curentul produs de tensiunea apărută prin efect Seebeck în
termocuplu. Astfel, curentul din circuitul termocuplului este proporţional cu emitanţa energetică
spectrală a cavităţii.
SP
T

L1

Fig. 9.1.

Rezultatele experimentale obţinute pentru trei valori ale temperaturii cavităţii T1 ,T2 şi T3
sunt prezentate în Fig. 9.2.
În urma experimentelor au fost obţinute mai multe legi pentru radiaţia termică a corpului
negru şi au fost propuse mai multe formule care să fiteze datele experimentale.
Legea lui Wien (Wilhelm Carl Werner):

M e ~  3 f   (9.10)
T 
Originile experimentale ale mecanicii cuantice 13

unde f este o funcţie universală necunoscută.

Legea lui Stefan-Boltzmann:
 

M e   M e d    3 f  d  T 4 (9.11)
0 0
T 

unde   5.67  10 8 Wm 2 K 4 este constanta lui Stefan-Boltzman. Această lege a fost găsită
empiric de J. Stefan (1879) şi dedusă teoretic plecând de la considerente termodinamice de către
Boltzmann (1884).

 
T1
T2  T1
T1
T3  T2  T1
T2  T1

T3  T2  T1
a) b)
 

Fig. 9.2.

Formula lui Wien valabilă pentru frecvenţe mari:

 
M e  a1 3 exp  a 2  (9.12)
 T
Legea de deplasare a lui Wien:
 mT  b ; b  2.8979  10 3 m  K (9.13)
În anul 1911, Wien a primit premiul Nobel pentru “cercetări asupra legilor radiaţiei termice”.
Formula lui Rayleigh-Jeans. A fost obţinută plecând de la faptul că într-o cavitate radiaţia
electromagnetică se găseşte sub formă de unde staţionare. Calculând numărul de moduri de oscilaţie
din unitatea de volum a cavităţii şi considerând că energia medie de oscilaţie a unui mod este k BT
(undele staţionare ale radiaţiei electromagnetice sunt generate de atomii din pereţii cavităţii, atomi
care emit şi absorb în mod constant radiaţie, ei comportându-se ca nişte oscilatori armonici), atunci:
2 2
M e  k BT (9.14)
c2
Relaţia propusă de lordul Rayleigh şi J. Jeans aproximează destul de bine datele
experimentale din domeniul frecvenţelor mici. La frecvenţe mari comportarea nu mai este bună.
Mai mult, ea conduce la o emitanţă integrală infinită, care a fost numită de fizicienii timpului drept
“catastrofa ultravioletă”. Astfel

2k B T 2
Me   d   (9.15)
0 c2

9.2.1.2. Ipoteza lui Planck. Formula lui Planck

În 1900, în încercarea de a explica radiaţia termică, fizicianul german Planck (Max Karl Ernst
Ludwig) afirmă că atomii cavităţii sunt nişte oscilatori cu energii egale cu un multiplu întreg al unei
cantităţi discrete numită cuantă de energie, a cărei valoare este   h , cu h  6.62  10 34 J  s .
Astfel, energia unui oscilator este  n  n  nh . Distribuţia după energie a atomilor cavităţii este
dată de distribuţia Boltzmann. Probabilitatea ca un oscilator atomic să aibă energia  n este:
14 M. Cristea - Fizică generală

    h 
p n    C exp  n   C exp  n  (9.16)
 k BT   k B T 
unde C este o constantă de normare.
h
Notând x  , din condiţia de normare a probabilităţi, avem:
k BT


1   p n  n   C 1  e  x  e  2 x  ...  e  kx  ... 
n 0
 C
1  e x
 C  1  ex   (9.17)
Planck consideră că formula lui Rayleigh-Jeans este valabilă, dar că energia medie a unui
oscilator atomic nu este k BT , ci ea trebuie calculată ţinând cont de caracterul discret al energiilor
de oscilaţie:
 
 p n  n  n  1  e  nh exp  n k BT  
 x h 
 
n 0 n 0


 1  e  x h   ne nx (9.18)
n 0
Pentru a calcula ultima sumă, observăm că:

 nx d    nx  d  1  e x
 ne     dx   x 
dx  n  0
e      (9.19)
n 0  1  e  1  e x 2  
Energia medie a oscilatorilor atomici devine:
ex

  1  e  x h  
h
(9.20)
1 e  exp
x 2
 h  
  1
 k BT 
şi deci emitanţa energetică spectrală în scara frecvenţelor este:
2 2 2h 3 1
M e    (9.21)
c2 c2
 h 
exp   1
k T
 B 
Folosind relaţia (9.6) se obţine pentru emitanţa energetică spectrală în scara lungimilor de
undă
2hc 1
M e   (9.22)
5  hc 
exp   1
 k B T 
Utilizând relaţia (9.4) scrisă pentru mărimi spectrale, se obţin expresiile pentru densităţile
energetice spectrale în scara frecvenţelor, respectiv lungimilor de undă sunt:
8h 3 1
   (9.23)
c3  h 
exp   1
 k BT 
8hc 1
   (9.24)
5  hc 

exp   1
 k B T 
Originile experimentale ale mecanicii cuantice 15

Teoria lui Planck permite calculul teoretic al constantelor b şi  . Astfel, constanta de

deplasare Wien are expresia analitică b  hc / 4.965k B  , iar constanta Stefan-Boltzmann este
2 5 k B4
  . În anul 1918 Planck a primit premiul Nobel pentru “descoperirea cuantelor”.
15 h 3c 2
Aplicaţii importante ale radiaţiei termice sunt legate de:
- surse de lumină cu incandescenţă;
- surse termice de lumină cu emisie selectivă;
- pirometrie optică.
Observaţie. În anul 1964, A. A. Penzias şi R. W. Wilson au detectat cu ajutorul unui
radiotelescop un “zgomot” cosmic izotrop pe lungimea de undă de 7.35 cm. Intensitatea acestui
“zgomot” corespunde unei temperaturi de aproximativ 3K. Această radiaţie este incidentă pe
Pământ din toate direcţiile cu aceeaşi intensitate. Măsurători ale intensităţii acestei radiaţii la alte
lungimi de undă au confirmat că aceasta are o distribuţie spectrală dată de legea Planck, cu un
maximum în jurul lungimii de undă de 1 mm . Prezenţa acestei radiaţii cosmice remanente este o
dovadă a valabilităţii teoriei “big-bang” a lui Gamow, teorie care presupune că Universul s-a format
dintr-o explozie a unei “mingi de foc foarte fierbinţi, constituită din particule şi radiaţie”.

9.2.1.3. Aplicaţii. Pirometre de radiatie

Pirometrele sunt dispozitive de măsurare de la distanţă a temperaturilor. Ele au la bază legile

radiaţiei termice, enunţate de Stefan-Boltzmann şi Planck. Un corp radiază energie termică la orice
temperatură şi ca atare o creştere a temperaturii provoacă o creştere a energiei radiate.
După principiul lor de funţionare pirometrele de radiaţie se împart în :
a) pirometre de radiţtie totală (integrale) având la baza legea Stefan-Boltzmann,
b) pirometre optice cu dispariţia filamentului (spectrale), bazate pe legea lui Planck

a) Pirometre de radiatie totala (pirometrul integral)

Funcţionarea pirometrelor de radiaţie constă în transformarea energiei radiante în energie
electrică prin intermediul unui termocuplu căruia i se cunoaşte funcţia dependenţei de temperatură a
tensiunii termoelectromotoare în cazul emisiei corpului negru. Astfel determinând tensiunea
termoelectromotoare produsă de radiaţia termică a corpului studiat, se poate cunoaşte temperatura
Tr a corpului negru corespunzător şi mai departe temperatura reală T a corpului.
Legea care stabileşte emitanţa energetică integrală pentru corpul negru este legea Stefan –
Boltzmann:
M e  T 4 (25)
Pentru corpul gri (cenuşiu) legea Stefan – Boltzmann este:
M ec. gri T    T T 4 (26)
unde T este coeficientul de emisie energetică integrală.
Aceeaşi cantitate de energie M e emisă în unitatea de timp de către unitatea de suprafaţă
emiţătoare a unui corp cenuşiu aflat la temperatura T poate fi emisă şi de un corp negru, dar la o
temperatura mai mica Tr , numită temperatura de radiaţie.
M e  Tr 4 (27)
T
Din (26) şi (27) avem: M ec. gri T   M e Tr  , de unde rezultă Tr4   T T 4  T  r (28)
4
T
Avantaje:
a) măsurarea temperaturii se face fără contact;
b) limita superioară de măsurare a temperaturii este teoretic nelimitată;
16 M. Cristea - Fizică generală

c) pot fi utilizate pentru măsurări de temperatura în medii în care condiţiile fizice fac
imposibilă aplicarea altor metode.

b) Pirometre optice cu disparitie de filament

Funcţionarea pirometrelor optice au la baza compararea, respectiv egalarea structurii
monocromatice a doua surse luminoase, folosindu-se sensibilitatea ochiului operatorului.
În cazul corpurilor negre am obţinut emitanţa energetiă spectrală în scara lungimilor de undă
în forma:
2h 3 1
M e  (29)
c2  h 
exp   1
k
 B T
Se poate obţine emitanţa energetică spectrală în scara lungimilor de undă
2hc 1
M e   (30)
5  hc 

exp   1
 k B T 
 
Formula lui Wien valabilă pentru frecvenţe mari M e  a1 3 exp  a 2  poate fi adusă în
 T
1  1 
forma : M e  c1 exp  c 2
5
 (valabilă la lungimi de undă mici), cu c 2  hc / k B .
  T 
Pentru corpurile cenusii formula lui Wien poate fi scrisă introducând factorul spectral de
emisie al corpului gri:
c  1 
M ec. gri   , T 1 exp  c 2  (31)
5  T 
Definim temperatura de strãlucire (pentru un interval îngust de lungimi de undã) a unui corp
cu temperatura reală T, ca fiind temperatura TS a corpului negru care, pentru aceeaşi lungime de
undã, are aceeasi emitanţa spectralã cu cea a corpului aflat la temperatura T. Astfel:
c  c  c  c 
 , T 1 exp  2   1 exp  2  (32)
5  T  5   TS 
 c  1 1 
 , T  exp  2     (33)
   Ts T  
de unde rezultă rapid:
1 1  c 2Ts
  ln  , T  T  (34)
T Ts c 2 c 2   Ts ln 
Schema de principiu a
pirometrului cu dispariţie de filament
este prezentată mai jos, unde: 1 -
corp incandescent; 2 - obiectiv
(lentila) 3 - filtru de absorbţie când
T  1300  C ; 4 - lampă; 5 -filtru
monocromatic; 6 - obiectiv (lentilă);
7 - ocular; 8 - ochiul operatorului; 9 -
sursa de alimentare reglabilă
Originile experimentale ale mecanicii cuantice 17

Aplicaţei (problemă) interesantă 1. Ştiind că temperatura suprafeţei corpului uman este

 
T  309K 36 o C , calculaţi puterea radiaţiei emise de corp. Se presupune că trupul uman se
comportă ca un corp gri cu factorul de emisivitate   0.6 şi că suprafaţa medie a corpului uman
este S  1.5 m 2 . Care este timpul  necesar ca un corp uman echivalent cu o masă m  75 kg de
apă ( c  4200 J/kg  K ) plasat în vid în spaţiul cosmic (la 0 K) să ajungă la temperatura T0  273 K ?
Se consideră că temperatura corpului este uniformă.
Soluţie: Cantitatea elementară de energie radiată de corpul uman este:
dW  dt  ST 4 dt
de unde rezultă:
dW
P  ST 4  465 W
dt
Energia radiată de corp va diminua temperatura a. î.
dW   mcdT
Rezultă:
 T
mc 0 dT
ST 4 dt   mcdT     dt    4 
0
S T T
mc  1 1 
  3  3   8.73 ore
3S  T0 T 

Observaţie: Dacă vom considera că sub 34oC omul îşi pierde viaţa, atunci timpul se reduce
la 22.84 minute. În realitate, fenomenul este mult mai complicat pentru că apar procese biochimice.
La o temperatură suficient de coborâtă corpul uman produce energie pe seama propriei mase prin
reacţii chimice.

Aplicaţie interesantă 2. Atmosfera terestră prezintă două “ferestre” de transparenţă pentru

undele electromagnetice: “fereastra optică” cuprinsă între 1  300 nm şi 2  20000 nm (VIS, IR
apropiat şi UV apropiat) şi o “fereastră radio” cuprinsă între  3  2.5 mm şi  4  20 m . Se
consideră doua stele pentru care se face aproximaţia că fiecare se comportă ca un corp negru: steaua
roşie Bernard a cărei temperatură la suprafaţă este T1  3000 K şi steaua albastră Vega având
temperatura la suprafaţă T2  10000 K . Să se găsească raportul emitanţeleor energetice ale celor
două stele măsurate la suprafaţa Pământului în cele două ferestre de transparenţă.
j
c
Soluţie: Fie M e  i , j  T    0
 i , j      T d emitanţa energetică a unui corp negru în
4 i
 
fereastra  i ,  j . Avem succesiv:

2

OB  M Bernard
optic T1   c    T1 d
4 1

4

RB  M Bernard
radio T1   c    T1 d
4 3

c 2
OV  M Vega
optic T2      T2 d
4 1

c 4
Vega
RV  M radio T2     T2 d
4 3
18 M. Cristea - Fizică generală

hc 1
Întrucât în domeniul radio  1.439  10 3  1 atât pentru steaua Bernard, cât şi pentru
k B T T
steaua Vega, rezultă că funcţia Planck poate fi aproximată de formula Rayleigh-Jeans. Astfel, avem:
 4
c 4 8k BT1
   T1 d   d
RB 4 3 3 4 T 3
 4  4  1   0. 3
RV c 8k B T2 T2 10
  T2 d  d
4 3 3 4
În domeniul optic, raportul emitanţelor devine:
2 2
8hc d 5 d

 5 exphc / k BT1   1  exphc / k BT1   1
OB 1 
 2   21
OV 8hc d 5 d

 5 exphc / k BT2   1  exphc / k BT2   1
1  1

hc hc dx hc
Notând x ( d    ) pentru integrala de la numitor şi y
k B T1 k B T1 x 2 k B T2
hc dy
( d    ) pentru integrala de la numărător, raportul de mai sus devine:
k B T2 y 2
x2
x 3 dx
4
0.24
x 3 dx
T  x
OB
1
x1 e  1 4
 x
15.99 e  1
 y2
 0.3  0.07
OV 3
y dy y 3 dy
T24  y  y
y1 e  1 4.79 e  1

Calculând numeric cele două integrale definite (program scris în Mathematica), se obţine:
OB 4  6.48917
 0.3   0.01115
OV  4.71404
adică din punct de vedere optic steaua Vega este de 89.68 ori mai strălucitoare decât steaua
Bernard, în timp ce din punct de vedere radio ea este doar de 3.33 ori mai “strălucitoare”.

Aplicaţie interesantă 3. Ştiind că atmosfera terestră prezintă două “ferestre” de

transparenţă pentru undele electromagnetice (“fereastra optică” cuprinsă între 1  300 nm şi
2  20000 nm şi o “fereastră radio” cuprinsă între 3  2.5 mm şi 4  20 m ) să se arate că
vieţuitoarele terestre de suprafaţă nu puteau să îsi dezvolte “ochi” sub forma unor radare radio. Se
consideră că temperatura suprafeţei Soarelui este T  5800 K şi că ea nu s-a modificat sensibil din
Paleozoic până astăzi.
Dacă viaţa ar fi posibilă la o temperatură de 100 de ori mai mică decât temperatura actuală a
Soarelui, ce mutanţi ar putea apare?
Soluţie: Energiile care ajung la suprafaţa Pământului prin cele două ferestre de transparenţă
ale atmosferei, sunt:
2
c 8hc d
O 4  5 
1 
exp hc / k B T   1
4
c 8hc d
R  
4
3 
5
exp hc / k B T   1
Originile experimentale ale mecanicii cuantice 19

hc hc dx
Cu schimbarea de variabilă x  ( d    ), rezultă pentru raportul energiilor emise de
k B T k BT x 2
Soare în domeniile optic şi radio valoarea:
x2
x 3 dx
 x
O x1 e  1
   x4 3
R x dx
x e x  1
3

hc
unde xi  ; i  1, 4 (pentru T  5800 K , rezultă x1  8.270 , x 2  0.124, x 3  0.00099 şi
 i k BT
x 4  0.000000124 ).
Calculând numeric integralele, se obţine:
  1.93  1010
ceea ce înseamnă că energia ce vine pe suprafaţa Terrei prin fereastra optică este de aproximativ 20
de miliarde de ori mai mare decât energia ce vine prin fereastra radio. Astfel, vieţuitoarele au fost
“obligate” să îşi dezvolte receptori optici.
Să presupunem că temperatura Soarelui s-ar reduce la Tr  58 K , şi Pământul nu ar fi
înghiţit în faza de gigantică roşie a astrului nostru solar. În plus, să presupunem că ar fi posibilă
viaţa la această temperatură, atunci, ţinând cont că x1  827 , x 2  12.4, x 3  0.099 şi
x 4  0.0000124 raportul energiilor emise în cele două ferestre ar deveni:
 r  31.9643
Ordinul de mărime al energiilor ce traversează cele două ferestre nu ar fi sensibil diferit. Ar
fi posibilă apariţia unor mutanţi care să vadă în spectrul radio (ar putea “vedea” cu urechile).

Probleme propuse

P1. Plecând de la formula lui Planck pentru densitatea spectrală de energie scrisă în scara lungimilor
de undă, să se deducă legea deplasării lui Wien şi să se obţină constanta de deplasare. Să se justifice de ce
sateliţii artificiali de investigare a suprafeţei şi a atmosferei terestre sunt echipaţi cu detectori spectrali în
banda IR.
P2. Plecând de la formula lui Planck să se obţină: a) Formula lui Wien; b) formula Rayleigh-Jeans.

Soluţie problema 1: Densitatea de energie spectrală are un extremum pentru o lungime de undă ce
satisface ecuaţia:
 
 
d  d  5 
0  8hc
d d   hc  
 exp   1
  k B T  
  hc  
 exp  
8hc 1  5  hc  k T
 B  
 6 
  hc    k B T  hc  
exp   1  exp   1
 k B T    k B T  
hc
Facând notaţia x  se obţine ecuaţia:
k B T

xe x  5 e x  1 
a cărei soluţie numerică este
20 M. Cristea - Fizică generală

hc hc
x0   4.965   m T  b
 m k BT x0 k B
Rezultă:
6.62618  10 34  2.997925  10 8
b  23
 2.89785  10 3 m  K
4.965  1.380666  10
Considerând că “obiectele de interes” au temperaturile cuprinse în intervalul  50 o C, 50 o C ,  
atunci lungimile de undă pentru care radiaţia termică emisă de aceste obiecte este maximă, se gasesc în
intervalul  1 ,  2  ,
b 2.89785  10 3 b 2.89785  10 3
unde  1   m  13000nm şi  2   m  8970 nm .
T 223 T 2  323
Adică, obiectele terestre uzuale (suprafeţe, clădiri, formaţiuni noroase, ape, etc.) emit dominant în
domeniul infraroşu.

Soluţie problema 2: a) În cazul lungimilor de undă mici (frecvenţe mari), când energia fotonului este
hc hv  hv 
mult mai mare decât energia de agitaţie termică,   1 astfel că exp   1 . Formula lui
k B T k B T  k BT 
Planck devine:
8h 3 1 8h 3 1
     
c3  h  c3
 h 
exp   1 exp 
 k BT   k BT 
8h 3  h  c 2h 3  h   a 
 
exp  
  M e      exp     a1 3 exp  2 
3 2
c  k BT  4 c  k BT   T 
h
b) Când energia termică este mai mare decât energia fotonilor radiaţiei termice  1 , atunci
k BT
2
 hv   hv  1  hv  1  hv  hv
exp  se poate dezvolta în serie Taylor: exp   1        ...  1 
 k BT   k BT  1!  k B T  2!  k B T  k BT
Se obţine pentru densitatea energetică spectrală
8h 3 1 8h 3 1 8 2 c 2 2
ρ  , T       k BT adică M e  ,T      k BT .
c3  h  c3 h c3 4 c2
exp   1
k T
 B  k BT