Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relaţie presupusă (dată în

ipoteză) dintre două fenomene prin provocarea şi controlul acestora de către experimentator.

Experienţa este cunoaşterea care rezultă din toate împrejurimile şi trăirile nepremeditate,
întâmplătoare, fără a fi urmărit un scop precis.

Experimentul reprezintă o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică,

orientată în scopul precis de verificare a unei ipoteze (presupuneri). Aceasta necesită activitate
intelectuală, complexă a omului de ştiinţă, a cercetătorului, care provoacă, organizează,
interpretează şi înţelege.

Tipuri de experimente:
- Experiment de laborator - îndeplineşte condiţiile cele mai bune de manevrare a variabilelor şi
controlul acestora.
- Experiment natural – este experimentul pedagogic sau social.
- Experiment de verificare sau confirmare – este tipul fundamental, având ca scop verificarea
unei ipoteze formulate în prealabil. Ipoteza este rezultatul unei experienţe de explorare sau este
dedusă dintr-o teorie.
- Experiment pilot – este un experiment preliminar, prin care cercetătorul îşi verifică tehnicile de
lucru. - Experiment invocat - în care variabila independentă este activă fără intervenţia
cercetătorului (exemplu – instalarea unor modificări fiziologice prin intermediul antrenamentului
la altitudine).
- Experiment comparativ când subiecţii sunt grupaţi în grupa experimentală şi grupa martor (de
referinţă), iar rezultatele se compară între cele două grupe;
- Experiment constatativ când rezultatele se compară între testarea iniţială şi cea finală doar la o
singură grupă;
- Experiment cu un singur subiect ( Studiu de caz experimental) întâlnit în special în cercetările
clinice, psihologice, fiziologice, terapeutice

Cercetările din domeniul activităţilor corporale vizează în mod deosebit manifestarea
particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic, sociologic şi somato - funcţional pe
care le determină utilizarea exerciţiilor fizice de un anumit tip orientate spre un scop precizat.
Experimentarea urmăreşte să stabilească cu precizie tipurile de relaţii dintre numeroasele forme
şi sisteme de organizare a exerciţiilor fizice şi diferite alte funcţii fiziologice, psihologice, sociale
etc. În cazul unei situaţii experimentale vom întâlni:

 -  răspunsurile pacientului (R);

 -  situaţia experimentală (S) propriu-zisă;
 -  personalitatea individului (P).

Pe baza relaţiei dintre aceste componente se poate afirma că răspunsul (conduita)
individului este în funcţie de relaţia de interacţiune dintre situaţii şi personalitate.
Din punct de vedere al activităţilor corporale aceste situaţii vor fi astfel:

- conduita poate fi: evoluţia procesului de recuperare într-o afecţiune, reactivitate la efort,
conduită motrică, manifestări psihice în situaţii de învăţare sau consolidare, manifestări
psiho-sociale etc.
 - situaţiile pot fi: stimulările ambianţei, (altitudine, temperatură, anotimp, spaţiu închis),
stimulările specifice (genul de exerciţii, structura lor, intensitatea acestora, durata),
tipurile de activităţi (refacere, recuperare, reintegrare etc.).

- personalitatea prezintă diferite niveluri de integrare şi particularităţi de ordin somatic,

motric, fiziologic, psihic la vârste, sexe şi afecţiuni diferite.

Factorul manipulat de către experimentator se numeşte variabilă independentă, iar

factorul modificat de acesta se numeşte variabila dependentă.

Una dintre condiţiile fundamentale ale experimentului constă din modificarea unei
singure variabile, păstrând toate celelalte condiţii constante. Este deosebit de necesar ca
experimentatorul să ia toate măsurile pentru ca modificările variabilei dependente să fie datorate
numai de acţiunea variabilei independente. Într-o exprimare riguroasă, controlul înseamnă
asigurarea condiţiilor de repetabilitate, ori de câte ori se reia cercetarea.

Pentru controlul variabilelor experimentale se aplică două tehnici:

1. Neutralizarea acelor variabile care nu pot fi menţinute constante.
2. Alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile pentru a desprinde, prin analiză
ponderea lor relativă asupra rezultatelor.

Controlul sau administrarea variabilei independente trebui realizată cu exactitate, după

protocoale riguros întocmite în ceea ce priveşte genul de stimuli (exerciţii), dozarea şi
succesiunea lor în timp, cu grija diferenţierii de alte tipuri de stimuli care ar putea influenţa
variabila dependentă.

Organizarea experimentelor

1. Selectarea subiecţilor şi alcătuirea grupelor experimentale trebuie să fie în concordanţă cu
ipoteza de lucru. De regulă experimentarea se face se face utilizând două grupe de subiecţi: unul
asupra căruia se aplică variabila independentă, numit grup experimental; iar unul asupra căruia
nu acţionează această variabilă, numit de control sau martor.

2. Efectuarea testărilor iniţiale. Experimentatorul stabileşte o categorie de teste care vor trebuie
să evidenţieze efectul utilizării variabilelor independente. De asemenea, aceste testări se vor
realiza strict în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi aparate şi instrumente de măsură şi control. Astfel,
putem avea de-a face cu mai multe categorii de teste şi anume: măsurători somatice, fiziologice,
testări motrice, psihice, sociologice.

3. Derularea experimentului, când se urmăreşte să se respecte aceleaşi condiţii la cele două
grupe, singura diferenţă constituind-o variabila independentă care va fi aplicată la grupa
experimentală.

4. Testarea finală – reluarea testărilor iniţiale în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi instrumente.

5. Interpretarea datelor. După efectuarea testărilor finale se face diferenţa dintre testarea iniţială
şi cea finală pentru fiecare grupă separat şi apoi comparativ între cele două grupe. În această
etapă se folosesc, în special, parametri tendinţei centrale (media aritmetică, modulul, mediana,
dispersia, amplitudinea).

6. Determinarea concluziilor şi formularea recomandărilor practice.