Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Minereurile de fier și siderurgia-coordonate economice și

geopolitice

1.1 Importanța și riscurile exploatărilor de minereuri de fier-Suedia, Rusia,

Brazilia, Venezuela

1.2 Analiza valorificării resurselor de minereuri de fier în contextul dezvoltării

durabile

CAPITOLUL II. Geopolitica mediului înconjurător

2.2 Presiunea asupra mediului și posibilități de protecție a sa

CONCLUZII
 Introducere
Procesul intens de dezvoltare economică, specific societății contemporane, imprimă
ritmuri accelerate valorificării tuturor resurselor naturale și impulsionează activitatea de
cercetare și atragere în circuitul economic de noi regiuni. Resursele metalurgice au deținut,
de-a lungul timpului istoric, un rol vital în evoluția omenirii, iar valorificarea lor constituie un
factor deosebit de important al dezvoltării economice, în general, și al intensificării procesului
de industrializare, în special.

Minereu este un termen folosit în economie, care indică faptul că prin descoperirea

unor minerale într-un zăcământ, din punct de vedere economic, acestea sunt rentabile
pentru exploatare. Rentabilitatea economică este influențată de valoarea mineralelor pe
piața de desfacere (care variază în decursul istoriei) și în bogăția (concentrația în minerale
utile) zăcământului. Istoria omenirii este legată de exploatarea minereurilor metalifere. La
început, aceste minerale, care erau la suprafață, au fost culese, ulterior efectuându-se
lucrări miniere de exploatare a lor.
 Minereurile au un conținut variat în metale. Astfel, un minereu sărac poate
conține 2% zinc, pe când un minereu bogat poate atinge un conținut de 70% fier.
Metalurgia a fost practicată din cele mai vechi timpuri, reprezentând o
ocupație de bază. În prezent, activitățile economice legate de extragerea și
prelucrarea metalelor au căpătat o deosebită valoare economică și politică, atât
la nivel internațional, cât și regional. Aceasta rezultă din faptul că o pondere
însemnată din populația activă a Globului este ocupată în diferite ramuri ale
metalurgiei, iar cantități mari de metale fac obiectul unor importante schimburi
comerciale internaționale.
Primele dovezi privind siderurgia datează din China în urmă cu circa 5000
de ani, în vremea dinastiei Han, când se utilizau unelte din fier, inclusiv un
instrument rudimentar ce prefigura busola de mai târziu, India (celebra coloana
de fier de la Delhi), sau Irak (la Khorsabad langa Ninive unde au fost descoperite
1601 lingouri, arme si diverse obiecte).
Din antichitate și până în Evul Mediu, fierul a fost extras direct din minereu,
prin reducție cu cărbunele. Din secolul al XIII-lea, metalurgia fierului se confundă
cu cea a fontei si a oțelului. La puțin timp siderurgia a fost cunoscută în
România, astfel, în anul 1718 se construiește primul furnal la Oravita, apoi la
scurt timp la Dognecea și Reșița.
 Capitolul I.
Minereurile de fier și siderurgia – coordonate economice și geopolitice
1.1 Importanța și riscurile exploatărilor de minereuri de fier în Suedia, Rusia, Brazilia,
Venezuela.

Minereurile de fier sunt resurse metalurgice larg răspândite pe Glob, constituind cca 5-
6% din scoarța terestră, aflându-se, totodată, și în compoziția altor minerale componente ale
acesteia. În industria siderurgică, principala materie primă o formează minereurile de fier,
alături de care fierul vechi deține un procent tot mai ridicat. Pentru obținerea oțelurilor
superioare sunt folosite și alte metale precum: mangan, crom, nichel, vanadiu, molibden,
wolfram etc. În general, pentru a fi eficiente se utilizează minereuri cu un conținut de peste
20-25% fier, dar există unele state pe Glob care utilizează și minereuri cu un conținut
metalic mai redus.
Suedia este un stat în Europa de Nord, situat în partea estică a peninsulei Scandinave,
la țarmurile Mării Baltice. Suedia este bogată în minereu de fier, cupru, zinc, aur, argint,
wolfram, uraniu.

https://cultural.bzi.ro/minereul-de-fier-suedez-in-al-doilea-razboi-mondial-13179
 Cele mai importante rezerve de fier se află în nordul îndepărtat și sunt îndeosebi
exportate. Minereul de fier suedez a fost o miză importantă a luptelor din cel de-al Doilea
Razboi Mondial. Existau persoane interesate în a deține controlul regiunii miniere din
nordul Suediei, din zona orașelor Gällivare și Kiruna.
Oțelul produs cu minereul suedez era de o importanță excepțională pentru
tentativele germane de reconstrucție a puterii militare, care se făceau în pofida
prevederilor Tratatului de la Versailles. Înainte de izbucnirea celui de-al doilea război
mondial, Germania putea să-și asigure doar un sfert din nevoile de minereu de fier, restul
fiind obținut din importuri.
Importurile din Suedia asigurau 50-60% din importurile germane de minereu de fier.
Fără aceste cantități importante aduse din Suedia, Germania nu ar fi avut capacitatea să
declanșeze a doua conflagrație mondială.
Cele mai importante porturi de unde plecau exporturile de minereu suedez
erau Narvik (port la Marea Nordului în nordul Norvegiei) și Lulea (port la Marea Baltică,
în Golful Bothnia). În timpul războiului, Marea Britanie a reușit să izoleze portul Narvik
minând apele norvegiene, dar exporturile de minereu de fier au continuat nestingherite pe
ruta maritimă din Marea Baltică.
 Dacă Suedia ar fi încercat stoparea exportului de minereu de fier către
Germania, ar fi trebuit să facă față unei eventuale invazii naziste. În cercurile
guvernamentale suedeze ajunseseră vești despre planurile germane de invazie a
țării, dar, pe de altă parte, trebuie spus că Suedia era bine înarmată.

Fig.nr 1. Minereu-Wolfram
 Suedia este al doilea mare producător european de minereu de fier (după
Rusia), situându-se, însă doar pe locul 11 la nivel mondial, având o valoare a
producției (25 mil tone, în 2010) net inferioară față de statele ce dețin supremația la
acest capitol. Calitatea minereurilor de fier suedeze este ridicată (peste 50%
conținut în metal, și există două areale reprezentative de exploatare și anume:

1. La nord de Cercul Polar de Nord, în Laponia, cu principalele centre de

exploatare: Kiruna, Kirunavara, Galivare;

2. În partea centrală a țării, la cca 220 km nord-vest față de capitala țării,

Stockholm, respectiv perimetrul Bergeslagen-Grangesberg;
Fig. nr 2. Diagrama fazei pentru fier pur la joasă presiune;
 Federația Rusă se întinde de-a lungul a celei mai mari părți nordice a supercontinentului Eurasiatic.

Rusia dispune de cele mai mari rezerve de minereu de fier din lume, apreciate la peste 150 miliarde tone.

Minereul de fier din Rusia este un mineral care conține fier în sine, într-o cantitate încât extracția sa din

minereu să fie eficientă din punct de vedere economic și nu numai. Principalele proprietăți ale fierului, din

cauza căruia a fost găsită o distribuție atât de largă în industrie, este rezistența la căldură. La fel de important,

spre deosebire de majoritatea celorlalte metale, extracția fierului din minereu este posibil în cantități mari și la

un cost relativ scăzut.

Zăcământul de la Kursk-Belgorod (din regiunea colinelor Voronej, Podișul Central Rus) este cel mai mare

zăcământ de minereu de fier de pe Glob, exploatările făcându-se atât în carieră (la suprafață), cât și în

subteran, minereurile având un conținut în metal ridicat, peste 60%, iar rezervele sunt apreciate la cca 100

miliarde tone, bazinul desfășurându-se pe direcția nord est-sud est pe o lungime de circa 800 km și 200-250

km lățime. Datorită uriașului câmp magnetic pe care-l creează este cunoscut, la nivel mondial sub denumirea

de Anomalia Magnetică de la Kursk.

Neguț S,Nicolae I.Superlative Geografice-mică enciclopedie,Editura Ion Creangă,București,1978 pag 181

 Regiunea Munților Urali, rezervele de cca 15 miliarde de tone, cu un conținut
în metal extrem de ridicat, tot pe teritoriul Rusiei unde principalele zăcăminte sunt
localizate în:
Uralul de Sud, cu principalele exploatări la Bakal;
Uralul Central cu principalele exploatări în Munții Blagodat;
Prin volumul de extracție a unui mineral valoros, Rusia a ocupat mult timp un
loc în primele cinci țări. Astfel, în 2014 s-au produs 105 milioane de tone de
minereu de fier, ceea ce reprezintă 1395 de milioane de tone mai puțin decât
liderul acestei liste, China, sau 45 de milioane de tone mai puțin decât al patrulea
pe lista Indiei. În același timp, Rusia în termeni de producție este înaintea Ucrainei,
urmând-o cu 23 de milioane de tone.

Fig. nr 3. Exploatare minieră în carieră pe teritoriul Rusiei

 Acest stat a deținut supremația multa vreme în ceea ce privește producția de
minereuri de fier, la nivelul anului 2010, al treilea mare producător mondial (370
milioane tone). Brazilia are rezerve de minereu de fier estimate la 48 miliarde tone
(ocupând locul 6 în lume) din care 18 miliarde sunt localizate în Munții Carajas,
situați în partea estică a Amazoniei. Zăcămintele sunt suficiente pentru următorii
100 de ani, estimarea fiind facută în baza cererilor actuale.
În afară de minereu de fier, Brazilia are rezerve de 208 milioane tone de
mangan, 2 miliarde tone bauxită și 52 milioane tone nichel, la care, conform
ultimelor estimări se mai pot adăuga alte 400 milioane tone.

Fig. nr 4. Minereu de mangan

 Brazilia deține, de asemenea, a șasea rezervă mondială de minereu de
mangan (53,8 miliarde tone), a treia rezervă mondială de bauxită (3,9 miliarde
tone), precum și 8,9 milioane tone de nichel (5,2% din rezervele mondiale).
Recent s-a descoperit un zăcământ important de minereu de uraniu foarte bogat
in substanță utilă (1,3%).

Siderurgia Braziliană este în dezvoltare cele mai importante centre

siderurgice fiind Tubarao, Volta Redonda și Bello Horizonte.
Fig.nr 5. Exploatările de minereuri de fier din regiunea Carajas (Brazilia)

Sursă:http://jangoux.photoshelter.com
 Venezuela este situată în nordul Americii de Sud, fiind una din țările cele mai
urbanizate țări din America, reprezentativ din punct de vedere al rezervelor de
minereuri de fier (cca 25 miliarde tone), cu o producție bogată.

Cele mai mari rezerve sunt în bazinul fluviului Orinoco, regiune în care de
altfel se fac și principalele exploatări la Isidro, Cerro Bolivar (cele mai mari
exploatări din țară) și El Pao.

În Venezuela există peste 150 de clase de minerale. Cele mai importante

sunt mineralele de fier, bauxită, aur, diamant, fosfat, cupru, nichel, plumb, zinc.

În Guayana Venezueleană există rezerve mari de fier și bauxită, precum și

depozitele de diamante și aur. Rezervele de aur și diamante din Venezuela
reprezintă aproximativ 10% din rezervele mondiale cunoscute.

Siderurgia Venezuelei este în dezvoltare, principalele centre siderurgice fiind

cele de la Mantanzas și Puerto Ordaz.
 1.2 Analiza valorificării resurselor de minereuri de fier în contextul dezvoltarii
durabile

În sfera noțiunii de industrie exctractivă intră activitățile realizate în scopul

introducerii în circuitul economic a unui volum cât mai mare de resurse minerale. Aceste
activități constau în: studii geologice fundamentale, lucrări geologice și explorare,
evaluarea rezervelor evidențiate, proiectarea lucrărilor necesare pentru deschiderea
zăcămintelor, realizarea propriu-zisă a instalațiilor de extracție și preparare, prepararea
în vederea îmbogățirii în componenți utili și uneori valorificarea primară.
Mineralele sunt substanțe anorganice, solide, lichide sau gazoase, omogene din
punct de vedere fizico-chimic, cristalizate sau amorfe, care s-au format în scoarța
pamântului prin reacții chimice naturale în timpul unor procese andogene (în interiorul
scoarței) sau exogene (de suprafață). În domeniul mineralelor se includ și unele produse
de natură organică (cărbune, petrol, gaze naturale).

Elementele cele mai raspândite în scoarța terestră sunt: oxigen, siliciu, aluminiu,
fier, cupru, sodiu, potasiu, magneziu, hidrogen, ele reprezentând 99.29% din total.
 Multe dintre elementele care nu se găsesc din abundență în scoarța

pământului, inclusiv metale industriale și prețioase, componenți esențiali ai

fertilizanților chimici sau elemente ca uraniul care reprezintă resurse energetice,

fiind de o importanță vitală pentru societate.

Un minereu este o rocă în care un metal sau nemetal, valoros sau ultil, se

gasește, într-o asemenea concentrație în rocile obișnuite încât justifică din punct

de vedere economic exploatarea lui.

Fig. nr 6. Cel mai mare zăcământ de siderit din lume (Austria)

 Minereurile de fier formeză diferiți compuși chimici (oxizi, dioxizi, carbonați) care
dețin fier în proporție variabilă, respectiv între 20-70%.
Exisă patru tipuri de minereu de fier, împărțite în două categorii:
Categoria oxizilor-Magnetidul(Fe3O4), minereu de fier cu cel mai bogat conținut în
metal, cu o răspândire limitată pe Glob, fiind un oxid de fier ce se formează, magmatic în
rocile bazaltice, prezentând o compoziție pură, având o culoare neagră strălucitoare;
Hematitul(Fe2O3), minereu de fier cu conținut redus în metal, apărând sub diverse culori
de la gri până la negru, acesta formându-se prin oxidare în diferite tipuri genetice;
Limonitul(2Fe2O3,3H2O), minereu de fier cu un conținut în metal între 48-63%, folosit în
special la fabricarea fontelor;
Categoria carbonaților-Sideritul(FeCO3), minereu de fier cu conținut de metal redus,
între 30-48%, fiind un mineral care se prezintă sub formă de amestecuri izomorfe;
De asemenea, fierul este important și esențial și pentru organismele vii. El este
inclus, de regulă în formă stabilă, în metaloproteine, deoarece în formă liberă sau expusă
duce la producerea de radicali liberi care în general sunt toxici pentru celule.
 Capitolul II.
Geopolitica mediului înconjurător

2.2 Presiunea asupra mediului și posibilități de protecție a sa

Agricultura (pomicultura, piscicultura, zootehnia, legumicultura), alături de
industrie, este una dintre sursele importante de agenţi poluanţi, cu impact negativ
asupra calităţii mediului prin degradarea sau chiar distrugerea unor ecosisteme.
Solul este o resursă naturală, condiţionat regenerabilă şi este utilizat de om în
diferite domenii ale economiei, constituind principalul mijloc de producţie în
agricultură. În perioada cuprinsă între anii 1999-2006 au fost scoase din circuitul
agricol mari suprafeţe de terenuri, cărora li s-a dat o nouă destinaţie, cum ar fi:
lucrări de construcţii civile şi industriale, construcţii agrozootehnice, amenajări
piscicole, balastiere, amenajări împăduriri. La nivelul României, terenurile arabile
cunosc o scădere a suprafeţelor în majoritatea regiunilor, cea mai mare scădere
înregistrându-se la nivelul Regiunii de Vest.
Agricultura ecologică constituie una din căile pentru dezvoltarea unei
agriculturi durabile. Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, care
vizează spaţiul rural şi asigură cadrul implementării programului SAPARD, are ca
obiectiv strategic, dezvoltarea durabilă a sectorului agroalimentar, în strânsă
legătură cu protecţia mediului şi conservarea resurselor naturale.
 Eroziunea solului ocupă primul loc în ceea ce priveşte degradarea terenurilor,
datorită păşunatului intensiv, prin exploatările neraţionale ale fondului forestier şi
funciar, prin aplicarea unui sistem tehnologic total necorespunzator în special pe
suprafeţele ce aparţin gospodăriilor mici şi mijlocii. Irigaţia şi drenajul incorect,
asociate cu alte practici necorespunzătoare, duc la intensificarea degradării fizice
a solului şi la accentuarea poluării mediului înconjurător. Utilizarea neraţională şi
necontrolată a îngrăşămintelor chimice determină acidifierea solurilor, poluarea
pânzei freatice şi a apelor de suprafaţă. Emisiile în atmosferă, apă şi sol rezultate
din agricultură constau, în gaz metan şi amoniac, gaze rezultate din procesele de
fermentaţie enterică şi din dejecţiile animalelor.

Fig. nr 7. Agricultura în România

 Agricultura durabilă presupune utilizarea ştiinţifică, armonioasă, a tuturor
componentelor tehnologice specifice: lucrările solului-terasarea, rotaţia culturilor,
fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode
biologice, creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea rezidurilor
rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizarea unor producţii ridicate şi
stabile, fără însă a afecta mediul înconjurător.
Pentru terenurile agricole afectate de secete periodice este indicată
menţinerea de perdele de protecţie forestiere care constituie elemente de
frânare a eroziunii. Utilizarea durabilă a solului implică menţinerea celor trei
funcţii ecologice ale acestuia:producţia de biomasă, filtrarea, tamponarea,
transformarea materiei şi a apei pătrunse în sol, pentru asigurarea circuitului
acestora în natură și habitat pentru organisme.
Starea mediului ambiant și utilizarea eficientă a resurselor naturale
influenţează condiţiile de creştere economică, nivelul şi calitatea vieţii populaţiei.
Industria reprezintă sectorul economic cu cea mai mare contribuţie la
poluarea mediului, prin cantitatea mare de poluanţi gazoşi, solizi şi lichizi
eliminată în aer, apǎ şi sol. Solul este poluat în primul rând prin depozitarea
neconformă a deşeurilor solide rezultate din procesele productive specifice
industriei, apoi indirect, prin depuneri acide şi prin lucrări de exploatare a
resurselor de materii prime necesare industriei.
 Activităţile industriale exercită un impact asupra tuturor factorilor de mediu,
prin afectarea calităţii aerului, apelor, solului, generarea deşeurilor de diverse
tipuri şi prin utilizarea resurselor naturale şi a energiei. În acest sens este
necesară reglementarea şi controlul acestor activităţi astfel încât să se asigure
respectarea legislaţiei în domeniul protecţiei mediului şi a principiilor dezvoltării
durabile.
În momentul de faţă, în România toate unităţile economice de tip IPPC
(puse in functiune dupa 30 octombrie 1999) sunt în proces de adaptare la cele
mai bune tehnici disponibile, investind pentru modernizarea tehnicilor şi a
managementului, pentru eficientizarea consumurilor de resurse naturale (apă,
energie, resurse minerale) şi a tehnicilor de reducere a emisiilor, iar instalaţiile
noi trebuie să fie conforme. De asemenea, pentru aceste instalaţii sunt
prevăzute măsuri pentru prevenirea riscurilor şi monitorizarea factorilor de mediu
în zona de amplasare.
Cel mai important târg de industrie la nivel Global,cu peste 3.800 de
expozanți și 54 de țări, cu aproximativ 160.000 de participanți a avut loc în anul
2015, la Frankfurt, la summit-ul global al inovațiilor privind procesul tehnologiei,
managementul apei industriale, sisteme și procese de automatizare, energia și
automatizarea eficientă a resurselor, industria chimică și cea alimentară fiind
cîteva din temele cadrului acestui târg.
 Fig.nr 8.Cel mai mare târg industrial, Achema din Frankfurt(anul 2015)

Energia este unul dintre cei mai importanţi factori ce prejudiciază mediul prin
diverse fenomene: creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră, poluarea mediului cu
hidrocarburi, stocarea pe termen lung a deşeurilor nucleare, despăduri în ritm alert.
Producţia şi consumul de energie exercită presiuni considerabile asupra mediului,
care includ contribuţii la schimbările climatice, deteriorarea ecosistemelor naturale şi
producerea de efecte negative asupra sănătăţii umane. Energia,prin creşterea emisiilor
de gaze cu efect de seră, prin poluarea mediului cu hidrocarburi, prin stocarea pe
termen lung a deşeurilor nucleare şi prin alte activităţi. Activitatea energetică este
responsabilă de existenţa poluanţilor în proporţie de peste 50% la emisiile de metan şi
monoxid de carbon, 97% la emisiile de dioxid de sulf.
 Spre exemplu, în România, sectorul energetic a contribuit ca factor major de
degradare a mediului prin dezvoltarea centralelor electrice pe cărbuni inferiori.
Poluarea în acest sector poate fi cauzată de procesul de producţie a energiei
primare, de transport, conversie şi consum.
Termocentralele reprezintă sursa cea mai importantă, care poluează aerul prin
procesele de combustie şi care generează emisii de gaze cu efect de seră (oxizi de
azot şi de sulf, dioxid de carbon, afectând calitatea atmosferei). Apa caldă rezultată
în urma răcirii aburului în condensatoare, modifică parametrii calitativi ai apelor de
suprafaţă, cu consecinţe asupra faunei şi florei acvatice, depozitele de zgură şi
cenuşă afectează calitatea aerului din zonă şi a apelor subterane.
Accidentele produse la termocentrale, scăpările de produse petroliere,
afectează calitatea apelor de suprafaţă şi a solului. Hidrocentralele modifică
peisajul, ecosistemele, varietatea şi numărul de specii, calitatea apei. Datorită
excesului de umiditate atmosferică în zonă se produc perturbaţii climatice.
Reducerea impactului sistemelor energetice asupra mediului şi implementarea
normelor prevăzute în acest domeniu impuse de reglementările Uniunii Europene
urmează să se realizeze prin: lucrări de reabilitare şi modernizare, ecologizarea
haldelor de zgură şi cenuşă, monitorizarea continuă a calităţii mediului în zona
marilor obiective energetice, reabilitarea solurilor poluate şi reintroducerea acestora
în circuitul agricol, reducerea emisiilor de poluanţi la rafinării şi minimizarea
pierderilor, refacerea ecologică a unor zone petroliere prin reducerea riscului.
 Energie primară, se împarte în două categorii importante: electrică şi
termică. Principalii consumatori de energie electrică sunt: industria,
iluminatul public şi populaţia.
Industria deţine o pondere ridicată în totalul de consum energetic,
aproximativ 60%. Datorită închiderii unor întreprinderi mari consumatoare de
energie şi a extinderii dotărilor cu echipamente şi tehnologii noi, în industrie
şi construcţii se inregistrează scaderi a consumului de energie.
Fig. nr 9. Principiul de producere a energiei și a încălzirii prin cogenerare
 Transportul are un rol important în dezvoltarea economico-socială a unei
regiuni şi reprezintă unul din cei mai importanţi poluatori ai mediului înconjurător.
Efectele poluanţilor proveniţi de la autovehicule sunt la fel de grave ca şi cele ale
activităţilor industriale şi acestea sunt:
 poluarea legată de circulaţia mijloacelor de transport, ca urmare a emisiilor de
substanţe poluante rezultate în urma consumului de combustibil, a zgomotului
şi a antrenării particulelor de praf aflate pe carosabil;
 antrenarea de pericole grave pentru om şi mediu, generate de lipsa de
securitate a transporturilor sau de conţinutul mărfurilor transportate (substanţe
inflamabile,toxice);
Traficul determină eliminarea în atmosferă a poluanţilor gazoşi şi solizi
(particule), dintre care cei mai importanţi sunt: monoxidul de carbon (CO), dioxidul
de carbon (CO2), oxizii de azot (NOx), hidrocarburi volatile (COV), dioxid de sulf
(SO2) şi compuşi ai plumbului (Pb). Odată ajunşi în atmosferă, în funcţie de
condiţiile meteorologice, aceşti poluanti participă la o serie de reacţii fotochimice,
care contribuie la formarea ozonului de atmosferă joasă, una din noxele cele mai
periculoase, producând dificultăţi de respiraţie şi afecţiuni pulmonare.
Concentrarea acestor poluanți depinde de: intensitatea traficului şi tipurile de
autovehicule, de numărul de porniri şi de staţionări; configuraţia terenului, vânturile
dominante, înălţimea şi omogenitatea clădirilor care-l mărginesc; condiţiile
meteorologice care contribuie la dispersia poluanţilor.
 Dezvoltarea traficului aerian, tot mai accentuată în ultimele decenii, duce la un
impact asupra mediului, mai ales prin zgomotele şi vibraţiile din vecinătatea
aeroporturilor. Transportul terestru, aerian cât și cel feroviar sunt în cea mai mare
măsură responsabile de poluarea fonică.
Un sistem eficient şi flexibil de transport este esenţial pentru economia şi calitatea
vieţii. Obiectivul principal al politicii din domeniul transportului îl constituie
restructurarea sistemului de transport şi asigurarea funcţionării acestuia în vederea
realizării unui sistem de transport omogen, conectat din punct de vedere al structurii, la
reţelele de transport naţionale şi europene.
Măsurile de protecţie antifonică, cu perdele verzi de protecţie a căilor rutiere şi
feroviare intravilane contribuie atât la reducerea disconfortului produs de zgomotul
urban, cât şi la ameliorarea calităţii aerului. De asemenea, dezvoltarea căii ferate, un
mod de transport ecologic, este una dintre cele mai eficiente măsuri pentru reducerea
poluării, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu.
Turismul este considerat un domeniu foarte important în dezvoltarea durabilă a
regiunii, investiţiile din acest domeniu constituind o prioritate a comunităţii. Ca urmare
a dezvoltării turismului, apare problema respectării echilibrului între solicitarea turistică
şi capacitatea de absorbţie a acesteia de către mediu. Dacă zonele verzi:pădurile,
parcurile şi rezervaţiile naturale, plajele, parcurile zoologice, oglinzile de apă şi chiar
centrele culturale, monumentele istorice şi de arhitectură sunt depăşite în ceea ce
priveşte capacitatea maximă de vizitare, calitatea turistică, însuşirile lor naturale, sunt
deteriorate. Printre principalele forme de turism, se numără: turismul cultural, rural, de
sănătate, afaceri, sportiv, de sejur şi de tranzit, ecoturismul, agroturismul.
 Turismul poate determina un impact negativ asupra mediului prin: utilizarea
intensivă a apei şi terenurilor de către facilităţile de recreere,furnizarea şi utilizarea
resurselor de energie,modificările cadrului natural survenite în urma construcţiei
infrastructurii,poluarea aerului şi depozitarea deşeurilor,compactarea şi
impermeabilizarea solurilor (distrugerea vegetaţiei),perturbarea faunei şi a
locuitorilor din zona (datorita poluării fonice). Creşterea continuă a numărului de
turişti şi dezvoltarea turismului a condus la agresarea mediul prin: apele uzate
provenite de la unităţile turistice,poluanţii proveniţi din transport (autovehicule in
trecere),emisiile de poluanţi de la centralele termice,comportamentul necivilizat faţǎ
de valorile patrimoniului.
Ca efecte pozitive asupra mediului, determinate de turism, putem enumera:
îmbogăţirea arhitecturală şi peisagistică, constituirea de zone protejate,
reconstrucţia ecologică, dezvoltarea socio-economică.
Dezastrele şi poluările accidentale pot fi provocate de fenomene naturale
distructive de origine geologică sau meteorologică, tehnică sau umană. În această
categorie sunt cuprinse: cutremurele, alunecările de teren, inundaţiile, accidentele
chimice nucleare, avarii la conductele magistrale, incendii sau explozii, accidente
majore la utilaje şi instalaţii tehnologice cu grad ridicat de periculozitate. Planurile
de intervenţie se elaborează pe baza unor scenarii şi criterii cât mai complete astfel
încât să fie perfect aplicabile în momentul producerii evenimentelor, urmărindu-se
reglementarea măsurilor şi procedurilor de intervenţie de la sursă şi la receptori
pentru reducerea efectelor poluării şi creşterea gradului de siguranţă a mediului.
 CONCLUZII
În primul capitol, dezbatem importanța exploatărilor minereurilor, fiind o
principală materie primă, răspândită pe Glob. Atât Suedia, Rusia cât și Brazilia,
Venezuela și alte state sunt bogate în minereuri de fier, cupru, zinc,etc., acesta
fiind un mineral care conține fier într-o cantitate încât extracția sa să fie eficientă
din punct de vedere economic și nu numai.
Zăcămintele de minereu, exploatările la suprafață, cât și în subteran au un
conținut în metal ridicat. Fierul cât și alte minereuri sunt importante și esențiale și
pentru organismele vii, el fiind inclus de regulă în metaloproteine în formă stabilă
deoarece în formă liberă duce la producerea toxicității pentru celule.
În cel de-al doilea capitol, dezvoltăm interesele posibilității de protecție și
cele a poluării mediului înconjurător.
 Agricultura împreună cu industria sunt importante surse de agenți poluanți
asupra calității mediului, prin distrugerea unor ecosisteme. Și energia, de
asemenea este un factor care duce la poluarea mediului cu hidrocarburi și a
despăduririlor. Consumul de energie exercită presiuni asupra mediului care duc
la schimbări climatice și chiar producerea în mod negativ asupra sănătății
umane.
Transportul reprezintă unul dintre cei mai importanți poluatori proveniți de la
autovehicule, traficul determinând în atmosferă poluanți gazoși și solizi.
Din punctul meu de vedere, în acest caz, măsurile de protecție a mediului și
populației sunt unele care vor fi cu greu dobândite și respectate de către cei care
vor impune prin lege, cât și cei care vor trebui să execute.