TEORII ALE COMUNICĂRII

Cuprins

Comunicarea interpersonală: precizări

1. Teoriile comunicării centrate pe individ

Teoria reducerii incertitudinii
Teoriile managementului incertitudinii
Perspectiva neuropsihologică în comunicare
Teoria constructivismului
Comunicare şi personalitate. Construirea mesajelor

2. Teoriile comunicării centrate pe relaţie

Teoria ataşamentului
Teorii stadiale ale dezvoltării relaţionării
Teoriile narative
Comunicare în mediul virtual
Comunicarea pe Facebook

3. Teorii ale comunicării inspirate din psihoterapie

Teoria Comunicării nonviolente
Analiza tranzacţională
Perspectiva Gestaltterapeutică asupra comunicării

1
 COMUNICAREA INTERPERSONALĂ – PRECIZĂRI

Frank Dance şi Carl Larson, doi dintre teoreticienii importanţi ai

ştiinţelor comunicării au avut curiozitatea să cuantifice definiţiile date acesteia
ajungând la concluzia existenţei unui număr de 126 de definiţii. (cf. Dinu,
1997, cf.. Trenholm şi Jensen, 2008). Fiecare definiţie accentuează în funcţie de
domeniul căruia îi aparţine, una sau alta dintre componentele comunicării, fie
informaţia, fie schimbul acesteia, transferul, conţinutul sau energia. Totuşi,
una din definiţii, pare să fie comună şi a rezistat mult timp datorită simplităţii
şi cuprinderii pe care o prezintă. În studiile timpurii asupra comunicării,
aceasta a fost definită drept proces care implică transmiterea şi primirea de
mesaje (Giffin şi Patton, 1971, Hayes şi Orrell, 1993).
O dată cu dezvoltarea teoriilor comunicării, studiul acesteia se
concentrează pe comunicare ca proces simbolic folosit pentru a crea semnificaţie,
pentru a genera sens. Comunicarea este modul în care oamenii îşi construiesc
propria realitate. Lumea nu este făcută doar din obiecte ci şi din reacţii la
aceste obiecte şi aceste reacţii sau semnificaţii sunt negociate în comunicare. În
fond, aşa cum arată, pe alte coordonate, Prutianu (2008) „înţelesurile nu se
găsesc în cuvinte, ci în oameni, în minţile lor”. (p. 340). Aşadar, comunicarea
este mai mult decât schimb de idei, este proces uman folosit pentru a defini
realitatea.
În termenii comunicării interpersonale există foarte multe moduri de a
înţelege comunicarea concretizate în diverse studii. Autorii adesea împart
comunicarea interpersonală în procese (de exemplu: susţinere socială), stadii
de dezvoltare (de pildă: angajare, contact, dezangajare, observare etc.),
contexte (precum, familie, loc de muncă) sau tipuri (nonverbală, paraverbală,
computer-mediată etc). Pentru scopul cărţii de faţă propunem trei căi largi de
discuţie a teoriilor comunicării interpersonale: 1. teorii ale comunicări
interpersonale centrate pe individ care au ca scop înţelegerea modului în care
individul planifică, produce şi procesează mesajele din comunicare
interpersonală; 2. teorii ale comunicării centrate pe relaţie care au în vedere
înţelegerea rolului comunicării în dezvoltarea, susţinerea şi finalizarea
relaţiilor sociale precum prietenie, relaţii romantice sau relaţii la locul de
muncă. La origine, inspirate din ştiinţele sociale aceste teorii s-au construit
într-un câmp interdisciplinar separat cu scopul de a studia relaţiile
interpersonale; 3. teorii preluate din psihoterapie sau care au dublu rol, atât de
teorii ale comunicării cât şi de teorii psihoterapeutice. De fapt, teoriile
comunicării pot fi considerate terapii care optimizează individul sănătos psihic
datorită faptului că reuşesc să pătrundă în individ pornind de la straturile de

2
suprafaţă în modificarea celor de profunzime şi fără să atace frontal conceptele
personale.

BIBLIOGRAFIE

1. Dinu, M., Comunicarea , Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997

2. Giffin, K., Patton, B.R., Fundamentals of interpersonal communication, New York,
Harper & Row,1971
3. Hayes N., Orrrell, S., Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura All, 1993
4. Prutianu, Ş., Tratat de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, Polirom, 2008
5. Trenholm, S., Jensen, L., Intrepersonal communication, New York, Oxford
University Press, 2008

3
1. TEORII CENTRATE PE INDIVID

4
 TEORIA REDUCERII INCERTITUDINII

Teoria reducerii incertitudinii caută să explice cum comunicăm când noi

suntem nesiguri de mediile din jurul nostru (Berger şi Bradac, 1982). Teoria
este dezvoltată de Berger şi Calabrese (1975) şi a fost de pionierat în două
moduri: o dată pentru că a fost una dintre primele teorii care îşi are orginea în
câmpul comunicării interpersonale şi care nu provine strict din alte discipline
precum psihologie sau sociologie şi, în al doilea rând, pregăteşte drumul
pentru generaţii ulterioare de teoreticieni care verifică, perfecţionează, extind,
schimbă şi, adesea, resping premisele ei (Kramer, 2004).

Obiectivul teoriei

În forma originală, teoria reducerii incertitudinii s-a concentrat pe

modul în care comunică persoanele care nu se cunosc între ele motiv pentru
care a fost limitată pe comportamentul din cadrul interacţiunii iniţiale (Berger
şi Calabrese, 1975). Alţi autori au aplicat-o în diferite contexte precum relaţiile
romantice (Knobloch, 2006) interacţiunea interculturală (Gudykunst, 1995),
mediul organizaţional (Kramer, 2004) şi domeniul sănătăţii (Albrecht şi
Adelman, 1984). Teoria evidenţiază incertitudinea ca forţă cauzală care
formează comportamentul de comunicare şi avansează predicţii cuantificabile
despre cum se comportă oamenii când sunt în incertitudine.

Trăsăturile teoriei

Teoria lui Berger şi Calabrese porneşte de la premisa conform căreia

persoanele sunt motivate să reducă incertitudinea privind mediul social astfel
încât indivizii caută să prezică şi să explice mediul înconjurător. În demersul
definirii incertitudinii, teoria se bazează pe mai vechiul model al informaţiei,
inspirat din cibernetică, a lui Shannon şi Weaver din 1949 şi construieşte ideea
de incertitudine ca o funcţie a numărului şi a probabilităţii de alternative care
se pot întâmpla (Berger şi Bradac, 1982).
Autorii teoriei consideră că incertitudinea este crescută când diferite
rezultate sunt egal plauzibile şi este redusă când doar un singur rezultat este
posibil. Per ansamblu, incertitudinea creşte când indivizilor le lipseşte
informaţia despre sine şi despre ceilalţi.
Teoria identifică două tipuri de incertitudine care apar în cadrul unei
interacţiuni diadice :

5
 - Incertitudinea cognitivă se referă la îndoiala pe care o persoana o
experimentează cu privire la propria credinţă şi credinţele altora;
- Incertitudinea comportamentală se referă la întrebările pe care oamenii le
au despre acţiunile proprii şi ale altora.
Conform teoriei respective, incertitudinea este caracterizată ca sentiment
nesigur privind interacţiunea (Berger şi Bradac, 1982) diferită de ambiguitate
care este o stare obiectivă care apare din cauza faptului că mesajele sunt doar
reprezentări parţiale sau conflictuale de semnificaţie (Sillars şi Vangelisti, 2006).
Incertitudinea, în schimb, este o stare subiectivă care provine din
conştientizarea ambiguităţii. De exemplu, când un prieten îţi spune: „Te voi
vedea curând”, mesajul conţine ambiguitatea pentru că nu şti când, cum şi
unde îţi vei petrece timpul cu prietenul dar nu semnifică şi nu se
experimentează incertitudine în acest caz, cu excepţia cazului în care este
conştientizată ambiguitatea.
Teoria are în vedere trei parametrii situaţionali despre care se consideră
că participă la dorinţa persoanei de a reduce incertitudinea (Berger, 1997):
- deviaţia – suntem curioşi când un individ violează expectaţiile noastre;
- anticiparea interacţiunii viitoare – suntem motivaţi pentru a reduce
incertitudinea când ne aşteptăm să interacţionăm cu cineva din nou;
- controlul asupra resurselor – dorim să reducem incertitudinea când un
individ determină recompensele şi costurile pe care le primim.
De asemenea, teoria propune următoarele axiome – sau relaţii cauzale
considerate adevărate – care accentuează corespondenţa dintre
incertitudine şi comunicare (Berger şi Calabrese, 1975, Berger şi
Gudykunst, 1991):
1. incertitudinea este negativ asociată cu tot ce înseamnă
comunicarea verbală;
2. incertitudinea este negativ asociată cu expresivitatea nonverbală;
3. incertitudinea este pozitiv asociată cu comportamentul de căutare
a informaţiei;
4. incertitudinea este negativ asociată cu strategia de căutare a
informaţiei;
5. incertitudinea este negativ asociată cu gradul de similaritate
dintre parteneri;
6. incertitudinea este pozitiv asociată cu reciprocitatea
autodezvăluirii;
7. incertitudinea este negativ asociată cu atracţia.
Cea de-a opta axiomă a fost adaugată de Parks şi Adelman în 1983 şi
sună astfel: incertitudinea este negativ asociată cu împărtăşirea informaţiei
în reţelele de comunicare. Redăm un exemplu după Berger (1997). Două
persoane care nu se cunosc îşi încrucişează drumurile la magazinul din
cartier pe care ambele îl frecventează. Ele stau la o şuetă superficială şi
abordează teme precum preţul la cereale (Axioma 4), se autodezvăluie
reciproc privind băuturile preferate (Axioma 5) şi îşi pun întrebări una

6
alteia privind ocupaţia (Axioma 3). Cu cât vorbesc mai mult cu atât
experimentează mai puţin incertitudinea (Axioma 1), se plac (Axioma 7)
îşi adaptează gesturile, se privesc în ochi (Axioma 2). Incertitudinea lor
este redusă când descoperă că ambelor persoane le place acelaşi local
(Axioma 6) şi au câţiva prieteni în comun (Axioma 8).
Cele mai pregnante situaţii de incertitudine sunt considerate
următoarele: în interacţiuni iniţiale, în situaţii cross-culturale şi în stabilirea
de relaţii. De pildă, s-a demonstrat că în aceste situaţii, anxietatea şi
incertitudinea cognitivă cresc când individul interacţionează cu persoane
din modele diferite cultural. Acest lucru l-a facut pe Gudykunst (1995) să
argumenteze că anxietatea şi incertitudinea ghidează modul în care o
persoană comunică.

Conceptul de comunicare în teoria reducerii incertitudinii

Teoria identifică două roluri ale comunicării în cadrul situaţiilor

interpersonale (Berger şi Calabrese, 1975). În primul rând, noi căutăm să
prezicem şi să explicăm comunicarea. Comunicarea funcţionează când ne
întrebăm: ce ar trebui să spun? sau, de ce face ea, asta? Ce se întâmplă,
aici? În al doilea rând, comunicarea furnizează informaţia care ne ajută să
prezicem şi să explicăm. Comunicarea operează în acest mod când primim
răspunsuri la întrebări sau surprindem informaţii din dezvăluiri. Aici,
teoria reducerii incertitudinii propune comunicarea drept cauză şi efect al
incertitudinii.
Deoarece un anumit grad de ambiguitate este întotdeauna prezent în
interacţiunile sociale, indivizii trebuie să găsească modalităţi de a produce
mesaje în condiţii de incertitudine. Berger, Karol şi Jordan (1989) au
identificat trei strategii prin care oamenii pot face faţă incertitudinii: 1.
căutarea informaţiei prin strategii pasive, active şi interactive (Berger şi
Kellerman, 1994). Strategiile pasive implică observarea ţintei de la distanţă.
Spre deosebire de strategiile active caracterizate prin faptul că indivizi sunt
activti în achiziţionarea de informaţii dar nu interacţionează cu persoana
ţintă ci, de pildă, doar interoghează pe alţii despre persoana ţintă.
Strategiile interactive se referă la înterogarea directă a ţintei permiţând
astfel individului să descopere asemănări, să câştige informaţie, deşi
normele de politeţe limitează numărul de întrebări (Berger şi Kellerman,
1994). O altă strategie interactivă este căutarea de dezvăluiri reciproce.
Strategiile interactive pot fi cea mai bună metodă de reducere a
incertitudinii, dar pe de altă parte, ele pot produce şi anxietate şi disconfort.
2. planificarea – apare când indivizii intră în acţiune pentru a achiziţiona
informaţia dar nu interacţionează cu persoana ţintă. Un plan este o
reprezentare cognitivă a acţiunilor prin care o persoană poate să-şi propună
să atingă un scop. Pentru a fi eficient, individul trebuie să-şi construiască
un nivel optim de complexitate deoarece acest lucru îi asigură flexibilitatea

7
comportamentală (Berger et al, 1989); şi c. Eschivarea sau apărarea împotriva
rezultatelor negative care ar putea apare când sunt produse mesaje în
condiţii de incertitudine (Berger, 1997).

Direcţii ulterioare de lucru

Direcţiile de viitor sunt trasate chiar de fondatorii teoriei (Berger şi

Calabrese, 1975) care considerau că unul din scopurile de care merită să se
ocupe investigaţiile ulterioare este modul în care operează incertitudinea
în diferite medii de lucru, în contexte de boală şi sănătate (Brasher, 2001). O
a doua sarcină este de a investiga asocierea dintre incertitudine şi
procesarea de mesaje, mai exact cum incertitudinea formează procesarea de
mesaje.

BIBLIOGRAFIE

1. Albrecht, T.I., Adelman, M.B., Social support and life stress: new
directions for communication research, Human communication research,
11, 1984, p. 3-32
2. Berger, C.R, Producing messages under uncertainty, în J. O Greene
(ed.), Message production. Advances in communication theory,
Mahwah, NJ, Erlbaum, 1997, p. 221-244
3. Berger, C.R., Bradac, J.J., Language and social knowledge: uncertainty in
interpersonal relationships, London, Edwarld Arnold, 1982
4. Berger, C.R., Calabrese, R.J., Some explorations in initial interaction and
beyond: toward a developmental theory of interpersonal communication,
Human communication research, 1, 1975, p. 99-112
5. Berger, C.R., Gudykunst, W.B., Uncertainty and communication, în B.
Dervin, şi M.J. Voigt (eds.) Progress in communication sciences,
vol.10., p. 21-66, Norwood, New Jersey, Ablex, 1991
6. Berger, C.R., Kellerman, K.A., Acquiring social information, în J.A. Daly
şi J.M. Wiemann (eds.), Strategic interpersonal communication, (p.1-
31), Hillsdale, NJ, Erlbaum, 1994
7. Berger, C.R., Karol, S.H., Jordan, J.M., When a lot of knowledge is a
dangerous thing. The debilitating effects of plan complexity on verbal
fluency, Human communication research, 16, 1989, p. 91-119
8. Brashers, D.E., Communication and uncertainty management, Journal of
communication, 51, 2001, p. 147-157
9. Knobloch, Relational uncertainty and message production within
courtship: features and appraisals of date request messages, Human
communication research, 32, 2006, p. 244-273

8
10. Kramer, M.V., Managing uncertainty in organizational communcation,
Mahwah, NJ, Erlbaum, 2004
11. Gudykunst, W.B., Anxiety/uncertainty management (AUM) theory:
current status, în R.L. Wiseman (ed.,) Intercutlrual communcaiton
theory (p. 8-58), Thousand Oak, Sage, 1995
12. Parks, M.R., Adelman, M.B., Communcation networks and the
development of romantic relationships: an exapansion of uncertainty
reduction theory, Human communication research, 19, 55-79, 1983
13. Shannon, C.E., Weaver,W., The mathematical theory of communcation,
Champaing, II, University of Illinois 1945
14. Sillar, A.L., Vangelisti, A.L., Communication: basic properties and their
relevance to relationship research în A.L. Vangelisti şi D. Perlman (eds.)
The Cambridge handbook of personal relationships (p. 331-352),
New York, Cambridge, University Press

9
 TEORIILE MANAGEMENTULUI INCERTITUDINII

Cercetarea incertitudinii şi a managementului incertitudinii datează de

mult timp. Totuşi, în ultima perioadă există eforturi mari în înţelegerea
mangementului incertitudinii în cadrul interpersonal. În aceste eforturi se
înscriu trei căi recente de abordare a managementului incertitudinii: teoria
integrării problematice, teoria managementului incertitudinii şi teoria
managementului motivat al informaţiei.

Teoria integrării problematice

Teoria integării problematice este dezvoltată de Austin Babrow (2001)

care, nesatisfăcut de teoriile existente, şi-a propus să înţeleagă cum acţionează
oamenii în situaţii de incertitudine şi ce rol deţine comunicarea în acest proces.
Teoria integrării problematice presupune că indivizii au atât gânduri cât şi
emoţii prin care ei experimentează incertitudinea şi aceste gânduri sunt
integrate în moduri complexe. Teoria argumentează că indivizii îşi stabilesc
două “orientări psihologice”: una probabilistică (aşa numita componenta rece)
şi una evaluativă (componenta caldă). Prima se referă la credinţele sau
expectaţiile în privinţa a ceea ce este şi va fi lumea. A doua, reprezintă
„filosofia” individului despre ce ar putea fi lumea şi dacă aceasta este bună
sau rea (Babrow, 2001). Denumirea de „integrare” provine din ideea că aceste
probabilităţi şi valori sunt adesea integrate sau îngemănate. Eticheta de
„problematică” reflectă ideea că astfel de integrări sunt adesea dificile. Dacă
cineva este în incertitudine dar este sigur că după căutarea informaţiei vor
apare clarificări, atunci managementul incertitudinii este relativ
neproblematic. Însă, astfel de situaţii sunt rare. În schimb, există adesea
ambiguitate în privinţa rezultatului unei căutări de informaţie. Autorul
stabileşte doi factori generali care determină dificultăţile integrării:
configurarea valoare-probabilitate şi centralitatea sau importanţa rezultatului. Cu
alte cuvinte, integrarea este dificilă în gradul în care:
– nu ştim cât de probabil va fi un rezultat;
– există atât valori pozitive cât şi valori negative ataşate rezultatului;
– expectaţiile în privinţa rezultatului diferă de ce anume este dorit;
– rezultatul obţinut este important pentru individ.
Teoria integrării problematice consideră comunicarea atât ca mediu cât
şi ca sursă şi resursă a incertitudinii. Comunicarea este mediu al integrării
problematice în sensul că indivizii creează, formează, clarifică şi transformă
orientările probabilistice şi evaluative prin interacţiuni cu alţii. În al doilea
rând, comunicarea serveşte că sursă a integării problematice şi în al treilea
rând, furnizează o resursă care ajută individul să-şi formeze o strategie de
coping pentru incertitudine (Babrow, 2001). În situaţii de incertitudine,
oamenii se îndreaptă către semenii lor în speranţa de a fi ajutaţi cu problema

10
managerizării incertitudinii. În mod asemănător, când alţii se confruntă cu o
problemă, ne angajăm în diferite acte comunicative (exemplu, sfaturi,
încurajări) în încercarea de a furniza suţinere şi de a rezolva problema.

Teoria managementului incertitudinii

Teoria managementului incertitudinii este dezvoltată de Dale Brashers

(2001). Asemănător altor teoreticieni, Brashers a văzut experimentarea
incertitudinii ca fiind mult mai complexă faţă de modul în care a fost
abordată. Cercetările lui şi ale lui Mishel au pornit de la următoarea întrebare:
de ce oamenii preferă incertitudinea în defavoarea certitudinii ? Întrebare a
fost adresată indivizilor aflaţi în situaţii de boală gravă. Cercetărie lui Mishel
asupra pacienţilor cu HIV l-au condus la convingerea că starea curentă de
cunoaştere în privinţa experienţelor de incertitudine este incompletă.
Prima contribuţie a teoriei managementului incertitudinii în peisajul
incertitudinii este accentuarea diferitelor moduri în care persoana răspunde
(atât intrapsihic cât şi comunicativ extern) la incertitudine. Deşi noţiunile
respective pot fi aplicate în diferite contexte, evidenţierea teoriei este clară în
deciziile legte de sănătate. Teoria acentuează trei caracteristici: a.
însemnătatea şi experienţa incertitudinii; b. rolul emoţiilor în răspunsul nostru
la incertitudine; c. diferite strategii psihologice (cu accentuare internă) şi
comunicative-externe pentru managerizarea incertitudinii.
Să reţinem că teoria realizează o importantă distincţie între informaţie şi
incertitudine în timp ce alte teorii timpurii ale incertitudinii suprapun cele
două concepte (de exemplu, în viziunea acestor teorii, mai multă informaţie
înseamnă mai puţină incertitudine). După Brashers cele două concepte trebuie
separate. Aşa cum arată Brashers (2001), „poţi să ai cantitate mare de
informaţii asupra unui subiect dar să te simţi nesigur” (p. 478). O astfel de
insecuritate poate să apară din nivelul actual de informaţie pe care îl poate
avea cineva asupra unui subiect. Central pentru lucrările lui Brashers este
efortul care ne face să realizăm că incertitudinea cauzează o arie întreagă de
emoţii mult mai largă decât simpla anxietate.
Munca lui Brashers a fost centrată pe investigarea vieţilor pacienţilor cu
HIV, cercetări direct responsabile pentru înţelegerea emoţiilor pe care le au
persoanele în privinţa incertitudinii. Într-adevăr, la mijlocul anilor 90 şi după,
certitudinea că cineva are HIV înseamnă şi că va muri. În contrast, păstrarea
incertitudinii asupra bolii HIV, înseamnă continuarea speranţei. Aşa cum arată
psihologia pozitivă (Seligman, 2007), în menţinera stării noastre de bine,
indubitabil, speranţa îmbunătăţeşte imunitatea la boală şi serveşte prelungirii
vieţii.
Cu alte cuvinte, teoria subliniază necesitatea schimbării înţelegerii
asupra incertitudinii dacă înţelegem cum se raportează oameni la ea. Brashers
(2001) argumentează că răspunsurile emoţionale negative la incertitudine
apar când incertitudinea este văzută ca stare periculoasă (necunoaşterea poate

11
conduce la prejudicii), în timp ce reacţiile pozitive rezultă din faptul că
incertitudinea este starea preferată (necunoaşterea este mai bună decât
cunoaşterea) şi răspunsurile emoţionale neutre pot apare când incertitudinea
nu este particular relevantă sau importantă pentru persoană (nu contează dacă
ştim sau nu prea multe lucruri despre un subiect). Autorul, de asemenea,
argumentează că incertitudinea poate cauza atât emoţii pozitive cât şi
negative, simultan. Această precizare arată nevoia de a schimba direcţia
teoretizărilor despre incertitudine, de la modul de căutare a reducerii
incertitudinii la moduri de managerizare a incertitudinii.
În timp ce căutarea informaţiei a fost anterior considerată de către alte
teorii ca cel mai bun mod de a reduce incertitudinea, conştientizarea diferitelor
reacţii la incertitudine precizate de teoria managementului incertitudinii
semnifică apropierea mai mare de modurile în care comunicăm la creşterea,
descreşterea sau menţinerea incertitudinii (Brashers, 2001). De exemplu,
pacienţii care doresc să menţină speranţa privind boala lor pot merge la un
doctor care pune la îndoială primul diagnostic şi le oferă incertitudine în
privinţa bolii, iar acest lucru le dă speranţă. Alt răspuns în faţa incertitudinii
poate fi simpla evitare (oarecum asemănătoare cu noţiunea de retragere din
Analiza tranzacţională – faptul că individul nu poate face faţă stimulilor, se
retragi fizic şi/sau mental, deşi acest lucru atrage după sine incertitudine prin
necunoaştere (incertitudine cognitivă).
Pe lângă căutarea directă a informaţiei sau evitarea ei, Brashers (2001) a
expus alte trei moduri prin care oamenii îşi reduc nivelul de incertitudine: În
primul rând, cei care experimentează o boală cronică, adesea învaţă să se
adapteze la incertitudine. Brashers găseşte că persoanele cu HIV adesea se
concentrează pe obiective şi planuri pe termen scurt care oferă o mai mare
oportunitate pentru certitudine decât cele pe termen lung care produc
incertitudine. În al doilea rând, persoana, adesea, se bazează pe sprijinul social
al altora pentru a-şi manageriza incertitudinea. În al treilea rând, Brashers
arată că noi ne ocupăm şi de managerizarea managementului incertitudinii.
Acest proces lucrează în două moduri: noi managerizăm incertitudinea prin
balansarea nevoilor noastre pentru certitudine într-un domeniu cu dorinţa de
incertitudine în alt domeniu. O altă cale constă în specializarea noastră, în
faptul că vom ști în ce informaţii să avem încredere şi ce informaţii să ignorăm
pentru a manageriza nivelul nostru de incertitudine.
Nu este surprinzător că teoria managementului incertitudinii a fost
testată exclusiv în context medical şi chiar mai restrâns de atât, pentru
înţelegerea pacienţilor cu HIV pentru modul în care îşi managerizează
incertitudinea provenită din diagnosticarea teribilei boli. Punctul forte al
teoriei este capacitatea ei de a capta nuanţele dinamice ale incertitudinii şi
comunicării prin faptul că permite să fie văzute diferite aspecte emoţionale şi
cognitive ale incertitudinii şi în acelaşi timp explică cum sunt integrate aceste
gânduri, sub ce circumstanţe integrările devin problematice (Hines, Babrow,
Badzek şi Moss, 2001).

12
 Teoria managementului motivat al informaţiei

Ultimul efort în explicarea comportamentului de management al

incertitudinii în comunicare interpersonală este teoria managementului
motivat al informaţiei (Afifi şi Weiner, 2004). Walid Afifi, profesor la
Universitatea din California (Santa Barbara) dezvoltă teoria managementului
motivat al informaţiei cu scopul de a creşte precizia în înţelegerea deciziilor de
management al incertitudinii, pentru a redresa eşecul modelelor trecute în a
include percepţii eficace şi, în ultimul rând, pentru a examina îndeaproape
rolul furnizorului de informaţii în procesul managerizării incertitudinii. Afifi
şi Weiner (2004) subliniază că faptul teoria este limitată la înţelegerea
managementului incertitudinii în cadrul întâlnirilor interpersonale şi se aplică
numai la situaţii în care indivizii sunt motivaţi să-şi managerizeze
incertitudinea. Cu alte cuvinte, teoria este legată de rezultate importante care
motivează acţiunea managerizării incertitudinii. Teoria managementului
motivat al informaţiei este o teorie nou dezvoltată care a fost testată
experimental în două sfere: aplicaţii parţiale în cazul studenţilor implicaţi în
întâlniri romantice (Afifi, Dillow şi Morse, 2004) şi în cel al membrilor
comunităţii în căutarea de informaţii despre donatorii de organe şi familiile lor
(Afifi, Morgan, Stephenson et al, 2006).
Teoria înfăţişează procesul de management al incertitudinii ca proces
în trei faze care se reiau. Prima fază este denumită faza interpretării care
începe cu faptul că persoana sesizează o diferenţă între cantitatea de
incertitudine existentă şi cantitatea de incertitudine dorită. Diferenţa este
denumită discrepanţa de incertitudine şi este începutul procesului de
managerizare a incertitudinii. Orice diferenţă dintre incertitudinea pe care o ai
şi cea pe care o doreşti (mai mare sau mai mică) înseamnă iniţierea efortului
de managerizare a discrepanţei. În acest fel, teoria managementului motivat al
informaţiei împărtăşeşte ideile lui Babrow şi Brashers conform cărora uneori
persoana doreşte o incertitudine mai mare decât cea pe care o are. Afifi a
identificat un echilibru între incertitudinea avută şi cea dorită ca începere a
procesului de managerizare a incertitudinii. De pildă, cineva ar putea avea
incertitudine crescută dar să se simtă confortabil cu avest nivel de
incertitudine. În acest caz, persoana nu are discrepanţă şi teoria
managementului motivat al informaţiei nu se aplică. Altă dimensiune a
respectivei teorii este centrată pe faptul că discrepanţa cauzează anxietate. Este
important de reţinut că teoria nu stabileşte incertitudinea drept cauză a
anxietăţii. Diferenţa dintre dorinţe şi nevoi generează anxietate. Această
anxietate împinge persoana în a doua fază a procesului, cea de evaluare, în care
individul se gândeşte la posibile rezultate ale căutării informaţiei (de aceea
etapa este denumită şi aşteptarea rezultatelor), la existenţa abilităţilor de a
culege informaţii şi de a le gestiona (se vorbeşte de eficacitate în viziunea lui
Afifi). Pe măsură ce anxietatea este resimţită, indivizii se gândesc la ce ar putea

13
produce căutarea informaţiei analizând plusurile şi minusurile căutării
informaţiei. De exemplu, un beneficiu în vizitarea unui doctor ar putea fi
costul bun al consultaţiei dar costul adevărat ar fi descoperirea unei boli.
Teoria susţine că persoanele consideră toate tipurile de costuri şi recompense
legate de rezultatele căutării informaţiei dar şi procesul în sine de căutare a
informaţiei. O dată ce costurile şi beneficiile sunt evaluate persoanele decid
dacă au abilitatea de a colecta informaţia şi de a face faţă acesteia. Procesul
este încă parte a fazei de evaluare şi este denumit eficacitatea evaluării. Teoria
stabileşte trei tipuri de eficacitate: eficacitatea comunicării, eficacitatea ţintei şi
eficacitatea strategiilor de coping.
Eficacitatea comunicării implică autoanaliza individuală în procesul de
căutare a informaţiei. De exemplu, anumite persoane evită căutarea
informaţiei obţinute din partea şefului pentru că ştiu că nu au abilităţile de a
vorbi cu şeful despre o anumită situaţiei. Eficacitatea ţintei constă în evalaurea
ţintei, mai exact în evaluarea faptului dacă ţinta deţine informaţia şi va dori
sau nu să o împărtăşească. De pildă, părinţii nu-şi interoghează copilul privind
prestaţia la un examen deoarece să gîndesc că nu are informţaia necesaă sau
nu este atât de corect ca el să o redea. Eficacitatea de coping se referă la analiza
individului privind posibilitatea de a gestiona informaţia pe care o aşteaptă.
Oamenii adesea evită să-şi întrebe partenerul dacă bănuiesc că acesta îi
trişează deoarece simt că nu au resursele emoţionale necesare de a face faţă
unei informaţii nou descoperite. Afifi argumentează că toate aceste trei
evaluări sunt cuprinse în strategia pe care individul o utilizează pentru
managementul dicrepanţei incertitudinii. Teoria prezice că persoanele sunt
mai puţin preocupate să caute informaţia când se aşteaptă la rezultatele
negative şi mult mai puţin probabil vor căuta informaţii când nu au abilitatea
de a face faţă rezultatelor aşteptate. Ultima fază este cea a deciziei în care apar
diferite strategii de management al incertitudinii. Cu alte cuvinte, o dată ce
oameni trec de fazele de interpretare şi evaluare ajung să hotărască ce trebuie
să facă. Decizia ar putea implica căutarea directă a informaţiei (de pildă, să
interoghezi direct ţinta sau să cauţi să obţi informaţii prin căutarea surselor
colaterale ţintei), evitarea activă (evitarea unei informaţii dintr-o topică anume)
sau evitarea pasivă (necăutarea informaţiei prin evitarea activă).
O caracteristică a teoriei este cunoaşterea explicită a rolului celui care
furnizează informaţia în procesul de management al incertitudinii. Teoria
arată că cel care furnizează informaţia trece printr-un proces similar evaluând
dacă deţine următoarele capacităţi cum ar fi abilităţile de a răspunde cererilor
de furnizare de informaţii (eficacitatea comunicării), abilitatea de gestiona
rezultatele care provin din furnizarea de informaţiile căutate (eficacitatea de
coping) şi credinţa că cel care caută informaţii este capabil să le gestioneze
(eficacitatea ţintei). Afifi şi Weiner (2004) au văzut acest proces ca fiiind extrem
de fluid, astfel că aceste evaluări sunt schimbate în timpul interacţiunii şi
afectează imediat aprecierea. De exemplu, o persoană se poate apropia de
cinve cu intenţia de a vedea dacă persoan va fi interesată de o întâlnire. După

14
primele cuvinte, totuşi, iniţiatorul poate să-şi schimbe dramatic percepţiile. Ca
rezultat, cel în cauză ar putea să-şi schimbe strategiile şi scoputile comunicării.
Cu alte cuvinte, există o schimbare de roluri între cel care caută informaţia şi
cel care o furnizează schimbare pe care teoria o consideră centrală în procesul
de managerizare a incertitudinii.
Deşi, teoria managementului motivat al incertitudinii este o parte
largă a cadrului psihologic, comunicarea este un ingredient cheie. În primul
rând, deciziile care sunt luate în timpul procesului sunt în întregime decizii de
comunicare (evitarea informaţiei, căutarea informaţiei şi modalitatea de a o
face). În al doilea rând, interacţiunea în sine în care deciziile de management al
incertitudini sunt ajustate în baza feedback-ului primit.

BIBLIOGRAFIE

1. Afifi, W.A., Weiner, J.L., Toward a theory of motivated information

management, Communication theory, 1-4 2004,p. 167-190
2. Afifi, W.A., Dillow, M., Morse, C., Seeking information in relational
contexts: a test of the theory of motivated informationa mangement,
Personal relationships, 11, 429-450, 2004
3. Afifi, W.A., Morgan, S.E., Stephenson, M., Morse, C., Reichert, T,
Long, S.D., Examining the decision to talk with family about organ
donation: applying the theory of motivated information management.
Communication monographs, 73, 188-215, 2006
4. Babrow, A.S., Uncertainty, value, communication and problematic
integration, Journal of communication, 51, 2001, p. 553-573,
5. Brashers, D.E., Communicationa and uncertainty management,
Journal of communication, 51, 477-497, 2001
6. Hines, S.C., Babow, A.S., Badzek L., Moss, A.H., Communication
and problematic integration in end-of-life decisions: dyalisis decisons
among the elderly, Health communication, 9, p. 199-217, 2001
7. Seligman, M., Fericirea autentică, Bucureşti, Humanitas, 2007

TEORIA CONSTRUCTIVISMULUI

Constructivismul, dezvoltat de Jesse Delia şi asociaţii săi de la

Universitatea din Illinois (Delia, 1977), este una din cele mai vechi şi mai
testate teorii ale comunicării interpersonale. Problema principală a teorie

15
constructiviste este explicarea diferenţelor individuale în abilităţile de
comunicare. La origine, teoria s-a concentrat pe explicarea dezvoltării
competenţei interpersonale pornind încă din copilărie (Delia şi O' Keefe,
1979). În ultimii 25 de ani s-au aplicat numeroase rezultate în diverse contexte
inclusiv în educaţie şi în parenting (Applegate, Burleson şi Delia, 1992), în
mediul de business (Zorn şi Violanti, 1996) în îngrijirea sănătăţii (Kline şi
Ceropski, 1984), politică (Swanson, 1981) şi interacţiune culturală (Applegate
şi Sypher, 1988). În cele de mai jos redăm elementele de bază ale teoriei,
anumite probleme puse de constructivism şi cum încearcă acesta să le
răspundă.

Ce îşi propune teoria constructivistă ?

Principalul scop al constructivismului este de a analiza natura

competenţei de comunicare funcţionale şi de a dezvolta caracteristci testabile
ale acestei competenţe care conduc la înţelegerea diverselor forme,
antecedente, determinanţi şi consecinţe.
Competenţa comunicării funcţionale se referă la abilitatea de a genera şi
procesa mesaje în moduri care permit persoanelor să-şi îndeplinească eficient
scopurile. Constructivismul caută să explice diferenţele individuale în abilităţi
de comunicare funcţională: în ce constau aceste diferenţe, de ce există, care
este originea lor şi ce semnifică. Pentru aceasta, constructivismul furnizează
modele ale diferitelor abilităţi de comunicare alături de cauzele, originile şi
rezultatele lor. Constructivismul este o teorie ştiinţifică deoarece caută să
identifice generalităţi în abilităţile de comunicare funcţională şi să dezvolte
explicaţii privind natura generală, determinanţii, antecedentele şi consecinţele
acestor abilităţi. Ca alte teorii ştiinţifice, constructivismul caută să evalueze
explicaţiile prin derivarea unor ipoteze testabile şi apoi să evalueze acurateţea
lor prin cercetare empirică (Delia şi O' Keefe, 1979).
În măsura în care predicţiile despre abilităţile de comunicare sunt susţinute de
experimentare şi observare, constructivismul furnizează o bază pentru
controlul acestor abilităţi. Aşa cum se ştie, metodele ştiinţifice pentru studiul
comportamentului uman sunt adesea distinse de alte metode prin scopurile
pe care le explică şi le controlează. Constructivismul este mai mult înţeles ca
teorie ştiinţifică dar conţine de asemenea, elemente de teorie critică şi
interpretativă. Asemănător teoriilor interpretative, constructivismul
presupune că oamenii interpretează activ lumea şi construiesc înţelegeri
semnficative ale ei. Se presupune că sunt regularităţi importante în modul în
care oamenii dau sens experinţei. Constructivismul este o teorie ştiinţifică a
interpretării umane şi acţiunii comunicative care caută să clarifice natura
abilităţilor de comunicare funcţională şi să contribuie la dezvoltarea lor.

Elemente de conţinut

16
 În viziunea teorie constructiviste, oamenii sunt agenţi care interpretează
experienţele pe care le au şi acţionează pe baza acestor interpretări. Oamenii
sunt realizatori de sens activ care construiesc lumea prin diferite scheme.
Unele din aceste scheme se originează în baze structurate genetic, altele
provin din experienţa individulală, iar altele sunt moştenite din grupul social
prin limbaj şi alte sisteme simbolice împărtăşite. Diferite teorii caracterizează
aceste scheme cognitive în diferite moduri. În constructivism, structurile
cognitive primare prin care noi interpretăm evenimentele sunt denumite
constructe personale. Conceptul este iniţiat în teoria constructelor personale a lui
George Kelly din care s-a inspirat Delia. În viziunea lui Kelly, cel mai
important lucru pe care îl facem, noi, oamenii este felul în care înţelegem ceea
ce ni se întâmplă. Astfel, toţi oamenii se comportă ca nişte savanţi elaborând
teorii despre universul lor, străduindu-se să ghicească ce se va întâmpla în
momentul următor, prin construirea şi reconstruirea acestui univers. Tot
timpul noi elaborăm şi ne ajustăm viziunile asupra a ceea ce se întâmplă în jur.
Fiecare din noi are multe sisteme de constructe personale (exemplu:
prietenos/ostil) pe care le dezvoltă şi le utilizează în interpretarea
evenimentelor. De exemplu, cineva poate avea un sistem de constructe care se
aplică muzicii, altă persoană are un sistem de constructe care se aplică
domeniului maşinilor, atcineva are un sistem de constructe pentru tipurile de
guvernare ş.a.m.d. Fiecare sistem de constructe se dezvoltă mai mult sau mai
puţin independent ca funcţie a interacţiunii cu domeniul pentru care individul
prezintă interese.
După Werner (1957) cele mai dezvoltate sisteme de constructe sunt cele
mai diferenţiate (largi numeric) şi mai abstracte (concentrate pe calităţi mai
centrale şi mai puţin supreficiale) şi mult mai integrate(mai organizate şi mai
interconectate). Astfel dacă cineva este un fan avid al jocului de fotbal şi
urmăreşte frrecvent meciuri de fotbal cu probabilitate are un set de constructe
abstracte şi integrate asupra respectivului sport. Acest sistem de constructe
permite să vadă poziţiile jucate de fiecare membru al echipei de pe teren
pentru a înţelege mişcarea lor şi pentru a aprecia strategiile de antrenare. Prin
urmare, este o persoană complexă cognitiv cu privire la fotbal. Are o înţelegere
bogată şi sofisticată a jocului. Totuşi, dacă altcineva este neinteresat de fotbal,
va avea probabil doar câteva constructe asupra jocului. Nu toţi dezvoltăm un
anumit sistem de constructe în anumite grade. Acest sistem de constructe
interpersonale include scheme privind fizicul celorlalţi, comportamentele,
rolurile, atitudinile şi trăsăturile sau dispoziţiile. Despre persoanele cu sisteme
dezvoltate de constructe se poate afirma că au niveluri înalte de complexitate
cognitivă interpersonală sau sunt complexe cognitiv în domeniul social
(Burleson, 2007). Aceşti indivizi au abilităţi înalte când trebuie să-i înţeleagă pe
alţii, să acţioneze şi să se relaţioneze în lumea socială. Sunt mai abili să
organizeze informaţia despre persoane şi situaţii sociale. Această experienţă
adesea îi face pe cei în cauză să facă evaluări mai bune şi să ia decizii mai bune
din punct de vedere pragmatic. Pornind de aici putem afirma că noi, în

17
general nu dăm un sens lumii ca un scop în sine, mai degrabă dăm un sens
pentru a o pune în serviciul proiectelor noastre. Acţiunile noastre sunt
modelate de interpretările generate prin schemele noastre cognitive. motiv
pentru care constructivismul consideră că este important să se înțeleagă modul
în care oamenii interpretează lumea, dacă dorim să înțelegem acțiunile lor.
Acţiunile noastre sunt strategice deoarece sunt planificate şi executate cu
intenţia de împlinire a scopului. Multe dintre aceste scopuri care ne ghidează
acţiunile pot fi implicite iar noi avem o slabă conştientizare asupra lor. Redăm,
mai jos, exemplu pentru ilustarea acestei situaţii (după Burleson, 2007):
Imaginaţi-vă că discutaţi cu un prieten despre cină. Tu doreşti paste şi vrei să îl
convingi să cineze la un restaurant italian. Dacă te întrebi asupra scopurilor acestui
episod ai putea răspunde: convingerea prietenului să meargă la un restaurant. Acesta
este scopul tău explicit. Probabil ai şi alte scopuri în această interacţiune. deşi eşti
puţin conştient de ele (acestea sunt implicite). Ai dori, probabil să menţii o relaţie
bună cu prietenul şi să nu-l ofensezi (scopul gestionării relaţiei) şi probabil vrei ca
prietenul să te vadă ca rezonabil şi plăcut (scopuri de autoprezentare). Aceste scopuri
sunt implicite şi din ele este influenţată acţiunea. Dacă nu te priveşte menţinerea
relaţiei o să spui: nu-mi pasă dacă o să vii sau nu. Merg şi fără tine. Dacă nu te
interesează cum te apreciază prietenul poate vei spune: mergem la restaurantul italian
pentru că asta vreau eu şi asta contează pentru mine. În general, nu spunem astfel de
lucruri deoarece acţiunile noastre sunt generate atât de scopuri explicite cât şi
implicite.
Aşa cum vom vedea mai jos persoana diferă în gradul în care îşi
urmăăresc multiplele scopuri în mesajele lor şi cât sunt de abili să facă acest
lucru.

Cum conceptualizează constructivismul comunicarea umană

În constructivism, comunicarea este văzută ca activitate strategică

intenţională în efortul de îndeplinire a scopurilor (Burleson, 2007). Specific,
comunicarea este un proces în care o persoană (sursa) caută să transmită sau
să facă publice anumite stări interne altor persoane (receptori) prin folosirea
unor semne şi simboluri (mesaje) în efortul de a îndeplini anumite scopuri
pragmatice. În măsura în care receptorul recunoaşte intenţia sursei de a
transmite o stare internă, sursa şi receptorul intră într-o relaţie comunicativă.
În gradul în care receptorul înţelege conţinutul mesajului sursei, apare
comunicarea. În măsura în care receptorul răspunde mesajului în maniera
intenţionată de sursă, mesajul este de succes sau eficient. Această
conceptualizare sugerează că de fapt, comunicarea se relizează prin patru
procese: producerea mesajului, procesarea (sau receptarea) mesajului,
coordonarea interacţiunii şi percepţia socială. Fiecare din acestea reprezintă o
formă particulară a activităţii lor pragmatice în care persoana urmăreşte
scopuri distincte.

18
 Producerea mesajului este procesul complex al generării
comportamentelor verbale şi nonverbale care intenţionează să obţină un
răspuns dorit de la alţii. Când acest proces este de succes, permite individului
să-şi realizeze eficient scopurile. Unele din primele scopuri urmărite includ
acţiunea de persuadare, de informare şi de susţinere a celuilalt.
Procesarea mesajului (uneori denumit şi receptarea mesajului) implica
interpretarea comportamentului comunicativ al celuilalt în efortul de a
înţelege însemnătatea şi implicaţiile acelui comportament. Procesarea este un
fenomen complex care include interpretarea semnificativă a cuvintelor
celuilalt (ce a spus), intenţia acestor cuvinte (ce a încercat să spună) şi
motivaţia intenţiei celuilalt (de ce, celălalt, şi-a propus să-şi împlinească
intenţia).
Coordonarea interacţiunii este procesul activităţii de sincronizare a
producerii mesajului cu procesarea mesajului într-un episod social de
interschimbări coerente. Aceasta necesită învăţarea regulilor sociale care
guvernează interrelaţiile.
Percepţia socială este procesul prin care dăm sens lumii sociale în care ne
includem, noi, alţii şi relaţia cu alţii. De exemplu, noi încercăm să-i “citim” pe
alţii după gesturi, vestimentaţie, expresii etc pentru a găsi caracterisitci ale
acestora. Pentru a face acest lucru ne angajăm într-o varietate de procese
inclusiv identificarea stărilor afective, integrarea informaţiilor şi preluarea
perspectivei altora. Percepţia socială nu este un proces comunicativ prin el
însuşi pentru că nu implică în mod necesar producerea, procesarea sau
coordonarea de mesaje. Mai degrabă este un aspect de cogniţie socială.
Consistent cu centrarea pe diferenţele individuale, constructivismul
vede oamenii ca diferiţi din punct de vedere al abilităţilor în producerea şi
procesarea mesajelor în coordonarea interacţiunii şi în cazul percepţiilor
sociale. Începând cu etapa târzie a copilăriei, oamenii manifestă competenţe
bazale în aceste procese în special în situaţia de zi cu zi. Totuşi, anumite
persoane sunt mai bune decât altele în realizarea acestor procese. Dinaceastă
perspectivă, sepoate afirma că teoria constructivistă are contribuţii teoretice şi
practice importante în explicarea acestor diferenţe individuale.

BIBLIOGRAFIE

1. Applegate, J.L., Adaptive communication in educational context: a study of

teachers communication strategies, Communication education, 29, p.158-
170, 1980
2. Applegate, J.L., Burleson, B.R., Delia, J.G., Reflection-enhancing parenting
as antecedent to children's social-cognitive and communication development, în
I.E. Sigel, A.V. McGillicudy-Delisi, J.J. Godnow (eds.) Parental belief

19
 systems: the psychological consequences for children, Hillsdale, NJ,
Erlbaum, 1992
3. Applegate, J.L., Sypher, H.E., Constructivist theory and intercultural
communication research, în Y.Kim, W Gudynkust (eds.) Theoretical
perspectives in intercultural communication, Beverly Hills, CA: Sage,
1988
4. Burleson, B.R., Constructivism: a general theory of communication skills, în
R.B. Whaley şi W. Samter (eds) Explaining communication:
contemporary theories and exemplars, Mahwah, NJ Erlbaum, p.105-128,
2007
5. Delia, J.G., Constructivism and the study of human communication,
Quarterly journal of speech, 63, p. 66-88, 1977
6. Delia, J.G., O' Keefe, Constructivism: the development to communication in
children, în E. Wartela (ed.) Children communicating: media and the
development of thought, speech, understanding, Beverly Hills, CA:
Sage, 1979
7. Kline, S.L., Ceropski, J.M, Person-centered communication in medical
practice, în J.T. Wood, G.M. Philips (eds.) Human decision making,
Carbondale, Southern Illinois University Press, 1984
8. Swanson, D.L., A constructivist approach to political communication, în D.
Nimmo, K.R.Sanders (eds.) Handbook of political communication,
Beverly Hills, Ca Sage, 1981
9. Zorn, T.E., Violanti, M.T., Communication abilities and individual
achievement in organizations, Management communication quarterly, 10,
p. 139-167, 1996

PERSPECTIVA NEUROPSIHOLOGICĂ ÎN COMUNICARE

Creierul celor patru specializări

În literatura atât de extinsă exprimată de neurobiopsihologie conform

căreia între psihic şi creier există o corelaţie neândoielnică, se remarcă modelul
creierului total al lui N. Herrmann (1996), model care înglobează cercetările lui
R. Sperry şi ale lui P. McLean şi care reevaluează funcţiile celor trei creiere:
reptilian, limbic şi cortex. Cu ajutorul metodelor bazate pe activismul

20
bioelectric al creierului, autorul demonstrează specificul funcţional al celor
patru cadrane cerebrale: cortex stâng, limbic stâng, limbic drept, cortex drept
(figura nr. 1). Astfel, când este activat cortexul stâng, persoana va avea mai
dezvoltată capacitatea de analiză, de utilizare a raţionamentelor logice, va
înţelege cu uşurinţă conceptele tehnico-ştiinţifice. O activare înaltă a sectorului
limbic stâng înseamnă capacitate dezvoltată de planificare, organizare,
administrare, într-un cuvânt persoana va manifesta calităţi de bun manager.
Activarea cortexului drept corelează cu abilitatea de vizualizare a datelor
problemei, imaginaţia, abilitatea de a construi sinteza elementelor disparate
într-un rezultat nou etc. Când sectorul limbic drept este dezvoltat funcţional,
persoana este orientată spre stabilirea de relaţii interpersonale, înţelege
intuitiv emoţiile şi sentimentele celorlalţi şi este empatic în comunicare.
Dominanţa unuia sau altuia dintre cele patru cadrane generează şi un
stil, o manieră personală de receptare şi prelucrare a informaţiilor din mediu
(cum gândeşte individul, cum abordează şi rezolvă situaţiile). Aceste
modalităţi cognitive sunt redate prin următoarele stiluri:
– analitic-logic pentru cortexul stâng;
– conceptual-imaginativ corespunzător cortexului drept;
– organizatoric-detaliat pentru limbicul stâng;
– interpersonal-expresiv reieşită din activarea sectorului limbic drept.
Dat fiind vorba de specializarea creierului pe orizontală şi pe verticală,
aşa cum arată Herrmann (1991), cele patru cadrane pot fi urmărite şi
cumulat. Aşadar, cortexul stâng şi cel drept reprezintă stilul raţional,
cortexul stâng şi sistemul limbic stâng generează stilul analitic în cunoaştere,
cortexul drept şi limbicul drept creează stilul sintetic şi sectorul limbic stâng
plus cel drept determină stilul emoţional.

CORTEX CORTEX
STÂNG DREPT
Analitic Imaginativ
logică spirit de sinteză
analiză spirit artistic
raţionament globalizare
tehnică conceptualizare
control relaţii interpersonale
organizare emoţionalitate
administrare muzicalitate Interpersonal
Organizatoric
planificare exprimare
LIMBIC LIMBIC
STÂNG DREPT
Stări emoţionale de
tip instinctual
CREIER REPTILIAN

Figura nr. 1

21
 Comunicare şi creier total

Din specificul cerebral arătat decurge şi o stilistică a comunicării diferită

pentru fiecare cadran cerebral. N. Herrmann arată că în prezentarea şi tratarea
informaţiei trebuie să se ţină seama de persoanele cărora li se adresează
aceasta. Informaţia este recepţionată diferit în funcţie de preferinţele cerebrale
ale individului. Persoanele cu preferinţe cerebrale identice prin folosirea unuia
sau altuia dintre sectoare au cea mai eficientă comunicare, sunt pe aceeaşi
lungime de undă deoarece folosesc un ,,limbaj comun“. De plidă, o prezentare
abstractă şi verbală (specifică emisferei cerebrale stângi) este recepţionată
necorespunzător de o persoană cu preferinţă pentru cortexul drept, care nu
percepe bine decât prezentările vizualizate, globale, concrete etc.
Redăm mai jos diferite modalităţi de comunicare particularizate
cadranelor cerebrale (cf. Mihaela Roco, 2001)
– Persoana cu dominanţă corticală stângă.
Comunicarea cu această persoană este posibilă prin prezentarea
faptelor, analiza diferitelor posibilităţi care intervin; este nevoie de rezolvarea
problemelor apelându-se la raţionamentul logic, raţional, precis. Cel în cauză
preferă exprimarea orală, precisă şi clară, elementele tehnice şi consideraţiile
financiare ale problemelor. Tot ceea ce este cifră, procentaj, cuantificare,
măsură este repede înţeles; are gust pentru limbajul realist; preferă deducţia
logică, stilul de prezentare didactic (pe capitole, paragrafe, cu multe scheme).
– Persoana cu dominanţă corticală dreaptă
Arta cuvântului o plictiseşte repede, preferă imagini, un desen bun, care
să o facă să înţeleagă imediat şi global lucrurile. Face cu uşurinţă mai multe
lucruri în acelaşi timp. Preferă căile de abordare intuitivă. Îi place ca
interlocutorul să îi facă o sinteză, prezentând o problemă în ansamblu fără să
se piardă în detalii inutile. Nu o impresionează plăcut un plan foarte precis
întocmit. Dacă pe parcursul prezentării, interlocutorului îi apare o idee nouă,
să nu ezite să i-o spună. Este important să se stabilească analogii, apropieri
între diferitele aspecte şi să se utilizeze cât mai multe date în acelaşi timp.
– Persoana cu dominanţă limbică stângă
Tonalitatea emoţională este puternică, cu toate că este controlată şi
ascunsă. Persoana surprinde rapid defectele şi amănuntele. Este puţin
temătoare. Interlocutorul poate apare ca fiind mai puţin serios dacă nu
comunică minuţios şi metodic ceea ce doreşte să transmită. Dar odată ce i s-a
acordat încrederea şi s-a stabilit un accord între cei doi, acesta este solid. Nu
este o persoană căreia să i se poată schimba uşor părerea. Are nevoie de soluţii
practice cu un plan detaliat, cu termene fixe pentru punerea în aplicare.
Comunicarea cu o astfel de persoană este organizată şi planificată.
– Persoana cu dominanţă limbică dreaptă
Tonalitatea emoţională este puternică şi puţin ascunsă. Totul se joacă la
nivelul relaţiei umane afective: dacă ea este bună, comunicarea va fi bună,

22
dacă nu, şi comunicarea va fi dificilă. Fiind un ,,specialist“ al relaţiilor
interpersonale va surprinde cu rapiditate adevăratele sentimente ale celuilalt
faţă de ea, de aceea nu este bine să se trişeze. Dacă cel în cauză îl place cu
adevărat pe interlocutor atunci şansele unei comunicări bune sunt dezvoltate;
va aprecia francheţea, comunicarea într-o ambianţă afectuasă, explicarea
corectă a punctelor de vedere, manifestarea entuziasmului şi deschiderea la
negociere; este dornică de a comunica bine şi de a fi bine înţeleasă.

Diferenţe de gen în comunicare

Lumea ştiinţifică a ajuns de multă vreme la concluzia că modalităţiile de

comunicare care fac distincţia între bărbaţi şi femei au ca punct de pornire
creierul setat diferit al celor două genuri. Creierul masculin şi cel feminin nu e
mai bun unul decât celălalt ci fiecare cu altfel de construcţii, iar cercetările în
număr mare ne-au confirmat acest lucru. În ce constau diferenţele majore :
În cazul persoanelor feminine, particularităţile remarcate ar fi următoarele:
– corpul calos considerat cu 30 % mai dezvoltat permite transferarea
rapidă a informaţiei de la o emisferă la alta;
– percepţia periferică este mai amplă;
– construcţia creierului permite perceperea la nivelul unui unghi de 45 de
grade pe ambele laterale ale capului;
– scoarţa cerebrală este activă în proporţie de 90% în timpul somnului;
– există o dublă localizare a vorbirii în emisfera stângă frontal şi totodată
şi în emisfera dreaptă.
În principal există două mari ,,vârfuri“ la care excelează femeile şi anume,
în cazul abilităţilor verbale, la rapiditate şi uşurinţă verbală. De aceea, sunt
foarte eficiente în domeniul limbilor străine, în sarcini gramaticale, de
punctuaţie şi ortografie. Este de adăugat că modalitatea lor de comunicare este
adeseori ambiguă datorată abordărilor pe mai multor planuri. În acelaşi timp,
femeile sunt mai bune decât bărbaţii la rezolvarea probelor cu caracter
intuitiv-imagistic.
În cazul creierului masculin s-au constatat cu predilecţie următoarele date:
– localizare precisă a orientării spaţiale în emisfera dreaptă, în lobul
frontal;
– activitatea scoarţei cerebrale este blocată în proporţie de 70% în timpul
somnului;
– creierul are capacitatea de a distinge şi înmagazina informaţiile cu
precizie.
Bărbaţii sunt superiori femeilor la probele care ţin de interpretarea
structurilor logico-matematice şi la orientarea spaţială. Din acest motiv se
orientează spre profesii care presupun înalte abilităţi sintetice şi
reprezentaţionale precum inginerie, arhitectura, matematica.
Aceste diferenţe sunt observabile încă din primele zile ale copilului.
Cercetările (S. Baron-Cohen, 2003), au arătat cum în cazul a 102 sugari de o zi

23
(44 băieţi şi 58 fete) atenţia este orientată diferit: băieţii preferă să privească
jucăriile mecanice sub forma maşinilor şi fetele preferă să privească figurile
umane. Adepţii psihologiei evoluţioniste (A.S. Miller, S. Kanazawa, 2008)
subliniază astfel caracterul înnăscut al modalităţilor de acţiune pentru cele
două genuri şi independenţa lor de socializare. Diferenţa de gen în
comportament, cogniţie, comunicare, valori, preferinţe este parte a naturii
umane distincte masculine/feminine determinată de creierele atât de diferite.
Socializarea de gen ajută la accentuarea, solidificarea, perpetuarea şi întărirea
diferenţelor înnăscute dar nu este cauza acestor diferenţe.
S. Baron-Cohen (2003) arată că în general creierul masculin este în mod
primordial făcut să sistematizeze (tipul S de creier), iar creierul feminin este
predominant pentru empatizare (tipul E de creier). Ce semnifică acest lucru în
viziunea autorului?: sistematizarea se referă la capacitatea de a analiza,
explora şi construi ansamble. Bărbaţii, care sunt ,,sistematizatori“ intuitivi
înţeleg cum funcţionează lucrurile sau extrag legile care guvernează
comportamentul sistemelor. Scopul lor este de a înţelege şi preciza sistemele
sau de a inventa unul nou. Autorul enumeră şase tipuri diferite de sisteme:
tehnice (maşini), artistice, naturale (ecologice, geografice), abstracte (logico-
matematice), sociale (juridice, economice), de organizare (clarificări,
taxonomii) şi motorii (mişcări fizice aşa cum este interpretarea pieselor la
instrumentele muzicale). Prin sistem, el înţelege orice este guvernat de reguli
logice şi sistematice. Este unul dintre motivele pentru care bărbaţii sunt foarte
buni ca matematicieni, ingineri, oameni de ştiinţă etc.
În contrast, capacitatea empatică se referă la impulsul de a identifica
emoţiile şi gândurile celorlalţi şi de a le răspunde adecvat. Scopul empatiei
este înţelegerea celorlalţi şi prezicerea comportamentului. Femeile care au în
general înalte capacităţi empatice pot simţi schimbarea emoţională a
interlocutorului, ce cauze ar avea şi ce ar putea face ca acesta să se simtă mai
bine. În concluzie, femeile nu doar înregistrează sentimentele celorlalţi ci vor
căuta să se gândească la ce simte sau intenţionează persoana de lângă ele.

BIBLIOGRAFIE

1. Balgiu, B. A., Creativitate tehnică. Elemente de profil vocaţional, Editura

Printech, Bucureşti, 2003.
2. Baron-Cohen, S., The essential difference, London, Penguin, 2003,
3. Herrmann, N., The creative brain, Journal of creative behavior, 25, 4, 1991.
4. Herrmann, N., The whole brain. Business book, New York, McGraw Hill,
1996.
5. Miller, A.S., Kanazawa, S., Why beautiful people have more daughters,
Penguin Group, Ontario, 2008.

24
 6. Roco, M., Dominanţa cerebrală şi creativitatea, Revista de Psihologie, 41, 2,
1995.
7. Roco, M., Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Bucureşti,
2001.
8. Tudose, C., Gen şi personalitate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.

COMUNICARE ŞI PERSONALITATE.
CONSTRUIREA MESAJELOR

Comunicarea persuasivă a informaţiilor din cadrul reclamelor este, în

majoritatea cazurilor, realizată în funcţie de caracteristici de gen, vârstă şi de
interesele grupului ţintă. În lucrarea de faţă, ne-am propus să analizăm ipoteza
conform căreia există corespondenţă între mesaje şi profilul de personalitate
al receptorului (Hirsh, Kang şi Bodenhausen, 2012). Pentru aceasta am solicitat
unui eşantion de 89 de studenţi să evalueze o reclamă, în cinci variante, a unui
produs electronic. Reclamele au fost construite pentru a corespunde fiecăruia
dintre cei cinci suprafactori ai personalităţii. Ulterior, studenţii au completat
un chestionar de personalitate (varianta românească a modelului Big Five).
Rezultatele arată că adaptarea mesajelor la personalitatea individuală poate fi
un mod de creştere a impactului mesajului şi de evidenţiere a potenţialului
strategiilor de comunicare centrate pe caracteristicile de personalitate.

25
 Mesaje, reclame şi personalitate

Comunicarea mesajelor din cadrul reclamelor constituie un domeniu

major al activităţii şi o componentă substanţială a economiei globale. Se
consideră că psihologia joacă un rol esenţial în identificarea strategiilor de
îmbunătăţire a eficienţei comunicării persuasive (Cialdini, 2007, Petty,
Cacioppo, 1996). O astfel de strategie constă în construirea mesajelor în
funcţie de caracteristicile receptorilor. Pentru că acest lucru poate fi testat cu
uşurinţă şi este recognoscibil la nivelul reclamelor al căror text informativ
trebuie să fie concis şi susţinut de forţa unei idei (Moldoveanu şi Miron, 1995,
Balgiu şi Adîr, 2009), ne-am concentrat pe mesajul textului de dimensiuni
reduse al reclamei. În general, mesajul din cadrul reclamei a fost adaptat unor
caracterisitici de gen, vârstă dar şi motivaţiilor publicului receptor. O ipoteză
nouă îşi face apariţia şi anume necesitatea congruenţei dintre mesajul
publicitar şi tipul de personalitate. Hirsh, Kang şi Bodenhausen (2012) au
explorat această posibilitate prin examinarea efectului congruenţei mesaj-
persoană obţinută prin încadrarea mesajelor persuasive în termenii
dimensiunilor de personalitate redate de modelul Big Five: Extraversie,
Nevrotism, Agreabilitate, Conştinciozitate şi Deschidere la experienţă. Fiecare
din cele cinci dimensiuni de personalitate reflectă totodată şi un aspect al
sistemului motivaţional. Aşa de pildă, Extravertiţii sunt sensibili la
recompense şi atenţie socială, indivizii cu Agreabilitate înaltă valorizează
scopuri comune şi armonie interpersonală, indivizii Conştiincioşi valorizează
împlinirea personală, ordinea şi eficienţa, cei cu Nevrotism înalt sunt sensibili
la incertitudine şi ameninţări, iar cei cu Deschidere la experienţă valorizează
creativitatea, inovaţia şi stimularea intelectuală (McCrae şi Costa, 1997).

Metodă

Subiecţi: 89 de studenţi ai domeniului tehnic (58 băieţi şi 31 de fete) cu

media de vârstă M = 21,26, A.S. = 1,32
Ipoteză Impactul unui un mesaj persuasiv este congruent cu profilul de
personalitate al recpetorului.
Instrumente
– Am folosit Chestionarul de personalitate ABCD-M (varianta românească
a testului de personalitate Big Five) realizat şi etalonat de Mihaela Minulescu
(2008). Chestionarul este compus din cinci suprafactori fiecare având alte cinci
faţete incluse: Extraversie cu faţetele Activism, Optimism, Umor, Abilitate
interpersonală, Afirmare personală; Maturitate cu faţetele Respect, Adaptare,
Prietenie, Forţa inhibiţiei, Forţa eului; Agreabilitate (Altruism, Romantism,
Căldură afectivă, Empatie, Onestitate); Conştiinciozitate (Voinţa, Spirit de
perfecţiune, Raţionalitate, Planificare, Autodisciplină); Autoactualizare
(Aprofundare, Toleranţă, Rafinare, Independenţă, Creativitate). Numărul total

26
de itemi este de 151 fiecare apreciat pe o scală cu cinci variante de răspuns, de
la total adevărat la total neadevărat. Coeficientul de consistenţă al scalelor şi
subscalelor variază între un minim de .68 şi un maxim de .76. Am optat pentru
chestionarul respectiv datorită perspectivei largi pe care o propune în
investigarea personalităţii.
– În al doilea rând, au fost folosite cinci tipuri de reclame sub forma de
text pentru un telefon celular denumit XPhone. Textul reclamelor a fost
manipulat astfel încât fiecare reclamă evidenţiază aspecte motivaţionale
asociate cu unul din cei cinci suprafactori de personalitate (Exemplu pentru
extraversie: XPhone este realizat pentru persoane puternice, active şi expeditive ca
tine. Cu noul XPhone întotdeauna vei fi acolo unde este şi provocarea. Dacă eşti viaţa
petrecerii, XPhone te va ţine în lumina reflectoarelor. Experimentează distracţia şi
recompensele oferite de ultima tehnologie şi exprimă-ti personalitatea în lume. Intră
în contact cu partea ta socială şi exploatează puterea oferită de XPhone, pentru a primi
atenţia pe care o meriţi.; exemplu pentru Autoactualizare: XPhone este telefonul
inovaţiei. Cu noul XPhone vei avea acces la informaţie cum nu ai mai avut până
acum. Prin urmare, mintea ta va rămâne activă şi inspirată. Realizat cu inteligenţă şi
sofisticare, XPhone te ajută să-ţi canalizezi imaginaţia oriunde doreşti. Lărgeşte-ţi
orizonturile cu ultima tehnologie şi descoperă lumea în moduri la care nu te-ai gândit
că este posibil vreodată. Intră în contact cu partea ta creativă şi XPhone.).

Subiecţii au evaluat fiecare reclamă folosind oscală în cinci trepte

(puternic dezacord – puternic acord) răspunzând următorilor şase itemi 1 –
Consider că această reclamă este persuasivă; 2 – Aceasta este o reclamă
eficientă; 3 – După ce am văzut această reclamă, mi-aş cumpăra acest produs;
4 – Îmi place această reclamă; 5 – După ce am văzut această reclamă simt că aş
vrea să ştiu mai multe despre produs; 6 – După ce am văzut această reclamă aş
vrea să învăţ mai multe despre acest telefon.
La final s-a constituit o medie a răspunsurilor în cazul celor şase
afirmaţii.

Rezultate şi discuţii

În analiza statistică folosită am preferat metoda propusă de Hirsh et al.

(2012) constând în compararea indiciilor corelaţionali. Astfel, a fost realizată
corelaţia fiecăruia din cei cinci suprafactori cu aprecierea corespunzătoare şi
corelaţia dintre fiecare suprafactor cu patru din cei cinci rămaşi (aşadar,
aprecieri care nu sunt în corespondenţă cu respectivii factori). Diferenţa dintre
cele două tipuri de corelaţii arată că indicii de corelaţii sunt mai mari în prima
analiză corelaţională comparativ cu cea de-a doua. În aceste condiţii, am
obţinut următoarele rezultate: pentru Extraversie (r = .25, t = 1,85), pentru
Maturitate (r = –.29, t = – 3,80), pentru Agreabilitate, (r = .20, t = 1,50), pentru
Conştiinciozitate (r = .13, t = 1,20), pentru Autoactualizare (r = .18, t = 1,21).

27
Toate rezultatele sunt calculate la p < .005. Observăm că aprecierile pentru
fiecare reclamă sunt congruente cu factorii de personalitate corespunzători, cu
excepţia suprafactoruui Maturitate. Este posibil ca acest lucru să se datoreze
diferenţei de conţinut dintre factorul Nevrotism existent în Big Five Aspects
Scales – instrumentul utilizat în cercetarea lui Hirsh et al. (2012) şi cel de
Maturitate din chestionarul etalonat pe populaţie românească. Factorul
Nevrotism este prin structura lui unul negativ definit de obicei ca tendinţa de
experimenta cu uşurinţă emoţii neplăcute precum mânia, autoaprecierea
scăzută, anxietatea, depresia sau vulnerabilitatea. În aceeaşi măsură, Costa şi
McCrae (1990) - autorii modelului Big Five - definesc Nevrotismul ca tendinţa
generală de a trăi afecte de teamă, tristeţe, vinovăţie şi dezgust. Factorul
Maturitate din chestionarul ABCD-M (Minulescu, 2008) este centrat într-o
măsură mai mare pe adaptare, generozitate şi aspecte care implică lipsa
anxietăţii sociale, controlul asupra emoţiilor negative.
Congruenţa dintre ceilalţi patru factori: Extraversie, Agreabilitate,
Conştiinciozititate şi Autoactualizare şi evaluarea reclamelor corespondente
este promiţătoare pentru construirea mesajelor în dependenţă de
caracteristicele de personalitate.

Concluzii

Se poate considera că adapatarea mesajelor din cadrul reclamelor are

impact ridicat când se realizează în funcţie de dimensiunile de personalitate
ale receptorului. De asemenea, se poate afirma că eficienţa construirii
mesajelor creşte o dată cu adaptarea la trăsăturile unice ale receptorului.
Investigaţia sugerează că modul de construire a mesajului în funcţie de
profilul de personalitate al indivizilor poate dezvolta eficienţa unei campanii
persuasive. În condiţiile în care construirea mesajelor adaptate trăsăturilor
pesoanei pare să fie o tehnică aducătore de noutăţi, putem recomanda site-
urilor de vânzari care colectează date despre indivizii să acorde atenţie
caracteristiclor de personalitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Balgiu, B.A., Adîr, V. Comunicarea interpersonală. Perspective

teroretice şi strategii practice, Bucureşti, Editura Printech, 2009
2. Cialdini, R.B., Influence: The psychology of persuasion, New York,
New York, HarperCollins, 2007.
3. Costa, P.T., McCrae, R.R., Personality disorders and the Five factor
model of personality, Journal of personality disorders, 4, 1990, 362-371

28
4. Hirsh, J.B., Kang, S.K, Bodenhausen, G.V., Personalized persuasion:
tailoring persuasive appeals to recipients' personality traits,
Psychological science, 23, 6, 2012
5. Minulescu, M., ABCD-M, Manual tehnic şi interpretativ, Cluj-Napoca,
Editura Sinapsis, 2008.
6. McCrae, R. R., Costa, P. T., Conceptions and correlates of openness to
experience, în R. Hogan, J. A. Johnson, S. R.Briggs (Eds.), Handbook
of personality psychology, San Diego, CA, Academic Press, 1997, p.
825 – 847
7. Moldoveanu, M., Miron, D, Psihologia reclamei. Publicitatea în afaceri,
Bucureşti, Editura Libra, 1995
8. Petty, R.E., Cacioppo, J.T., Attitudes and persuasion: classic and
contemporary approaches,. Boulder, CO: Westview Press, 1996.

2. TEORIILE COMUNICĂRII CENTRATE PE

RELAŢIE

29
TEORIA ATAŞAMENTULUI – O PERSPECTIVĂ ÎN COMUNICARE

Introducere

Pornind de la interacţiunile timpurii din perioada copilăriei, teoria

ataşamentului furnizează un cadru general pentru înţelegerea reacţiilor
oamenilor la evenimente majore ca şi pentru diferite moduri de comunicare.
Pe scurt, teoria ataşamentului susţine că stilul de ataşament format în perioada
copilăriei se manifestă (fără a eluda posibilitatea modificării lui în urma
evenimentelor critice) în relaţiile adulte. Capitolul de faţă îşi propune o analiză
a principalelor caracteristici ale teoriei şi a implicării ei în comunicare. Sunt
discutate punctele forte şi limitele teoriei din perspectiva comunicării.

Originile teoriei ataşamentului

Teoria ataşamentului are originea în încercarea de înţelegere a modului

în care interacţiunea părinte – copil afectează dezvoltarea personalităţii.
Ulterior, teoria a fost aplicată la o varietate de relaţii interpersonale de-a
lungul vieţii, inclusiv relaţiile dintre parteneri, prieteni şi rude. Primul care

30
teoretizează ideea ataşamentului este John Bowlby (1969, 1973) – medic,
psihanalist şi psiholog specializat în psihologia dezvoltării.
Putem urmări viziunea autorului în trei prezumţii generale:
– oamenii au o propensiune înnăscută pentru ataşamentul cu alţii.
Acest lucru datează din copilărie şi continuă toată viaţa. Observaţiile
lui Bowlby asupra copiilor instituţionalizaţi îl conduc la concluzia că
deprivarea de afecţiune maternă are consecinţe adverse asupra
copiilor de-a lungul întregii vieţi. Când sunt separaţi, de mamă, copii
devin detaşaţi iar cu cât este mai lungă separarea, cu atât mai mare
devine probabilitatea ca respectivii copii să fie mai detaşati şi să
dezvolte comportament antisocial. Pentru a-şi explica observaţiile,
Bowlby se foloseşte de cercetarea etologică deoarece aceasta prezintă
modele similare de comportament în cazul animalelor, inclusiv al
păsărilor, cu cel uman. Bowlby conchide că ataşamentul este o
componentă critică înnăscută a comportamentului uman care
serveşte ca funcţie protectivă vieţii.
Această idee este consistentă cu alte două afirmaţii de bază ale teoriei
ataşamentului.
– ataşamentul este un produs atât al forţelor biologice cât şi al
interacţiunii sociale din mediu;
– sistemul de ataşament care include cogniţii, emoţii şi comportament
observabil este activat când oamenii au nevoie de protecţie sau când
experimentează stresul sau în ambele situaţii.

Principalele precizări ale teoriei ataşamentului

În termeni generali, ataşamentul este descris ca un stil de interacţiune

socială care reflectă tipul şi calitatea relaţiilor pe care o persoană le doreşte şi le
aşteaptă (Bartholomew, 1993). Teoria ataşamentului explică modul în care
apar diferite stiluri de ataşament şi cum pot fi modificate aceste stiluri. Ideea
poate fi rezumată în cinci principii care ajută la înţelegerea relaţiei dintre
ataşament şi comunicare:
1 – interacţiunea timpurie a indivizilor cu părinţii (sau tutorii) conduce
la securitate sau insecuritate care stabileşte stadiile dezvoltării personalităţii şi
ataşamentul de mai târziu. Încă din 1978 o serie de autori au investigat cum
copii devin ataşaţi cu securitate de tutori şi cum copii care au ataşament
nesigur (de insecuritate) folosesc mecanisme defensive (Ainsworth, Blehar,
Waters et al, 1978). Cercetările autorilor respectivi bazate pe interviuri şi
experimente (expunerea copiilor de un an la un mediu nefamiliar) au condus
la conceptualizarea stilurilor de ataşament. Aşa de pildă, copii siguri răspund
la situaţii de separare prin faptul că devin imediat stresaţi, apoi se adaptează
la mediu şi devin fericiţi când tutorele se întoarce. Copii evitanţi sunt
indiferenţi când părintele (tutorele) a plecat şi s-a reîntors. Copii anxioşi sunt
stresaţi când tutorele pleacă şi mânioşi când acesta se reîntoarce. După Hazan

31
şi Shaver (1987), aceste trei stiluri timpurii de ataşament caracterizează şi
ataşamentul din relaţiile sentimentale de mai târziu;
2 – modelele de sine şi de alţii determină stilul de ataşament. În viziunea
autorilor teoriei ataşamentului, modelele sunt definite drept scheme cognitive
care reprezintă experienţele în interacţiune cu alţii. Modelul de sine reflectă
gradul în care o persoană are o imagine de sine pozitivă vs. una negativă.
Modelul comportamental faţă de alţii (sau patternul de alţii) reflectă cum
recompensarea (sau nerecompensarea) determină perceperea unei relaţii.
Bartholomew şi Horowitz (1991) au descris patru stiluri de ataşament pentru
adulţi pe baza acestor modele. Prin urmare, există un stil sigur (model de sine
pozitiv şi model de alţii pozitiv) care caracterizează indivizii suficienţi lor
înşişi şi care se simt confortabili în relaţia cu cei apropiaţi. În acest caz, sunt
cei care doresc un echilibru între autonomie şi dependenţa de ceilalţi. Stilul
desconsiderant (model de sine pozitiv şi model de alţii negativ) se manifestă la
cei care nu se ataşează de ceilalţi şi se simt inconfortabil în relaţiile
interpersonale iar scopurile personale au prioritate în faţa relaţiei;
Stilul preocupat (model de sine negativ şi model de alţi pozitiv) este
caracterizat prin relaţii închise iar cel în cauză se agaţă de relaţiile din jurul lor
doarece sunt îngrijoraţi că partenerii îi vor abandona. Stilul temător (model de
sine negativ, model de alţii pozitiv) este prezent în cazul celor răniţi şi
respinşi în relaţii trecute şi ca urmare se tem de implicare în relaţii noi;
3 – oamenii cu diferite stiluri de ataşament diferă în termenii percepţiei,
experienţei emoţionale şi a comunicării, toate aceste influenţând calitatea
relaţionării. Stilurile de ataşament influenţează cum gândesc, simt şi se
comportă oamenii în răspunsul lor la evenimentele relaţionale. De pildă, Jang,
Smith şi Levine (2002) examinează reacţiile oamenilor când descoperă că
partenerii i-au dezamăgit şi observă că indivizii siguri de sine vor vorbi
despre problema respectivă în timp ce indivizii cu ataşament nesigur vor pune
punct relaţiei;
4 – deşi stilurile de ataşament sunt relativ stabile, ele pot fi modificate.
Stilurile sunt constant reîntărite când persoanele se angajează în
comportamente sociale care reflectă percepţiile lor şi ale altora. De pildă, o
persoană cu probleme în relaţiile personale continuă să se izoleze de alţii şi îşi
va întări ideea că îşi este suficientă şi nu are nevoie de relaţii pentru a fi
fericită. Schimbări în stilurile de ataşament sunt atribuite evenimentelor critice
(cele care sunt întâlnite în lista de stresori a lui Holmes şi Rahe) precum divorţ,
moarte sau dezvoltarea de relaţii sănătoase;
5 – stilul de ataşament poate varia în funcţie de tipul de relaţie şi de
partenerul relaţional. De pildă, în cazul unei investigaţii pe subiecţi americani,
70 % dintre adulţi se percep ca având un stil de ataşament relaţional, iar 30 %
percep că nivelul lor de securitate fluctuează. Evenimentele critice au puterea
de a activa sistemele de ataşament şi de a modifica stilul de ataşament.

Viziunea teoriei asupra comunicării

32
 Comunicarea joacă cel puţin patru roluri în cadrul ataşamentului. Este
văzută atât cauză cât şi consecinţă a stilului de ataşament şi mediator al
ataşamentului. În cele ce urmează, ne vom orienta pe rând asupra acestor
roluri.

a. Comunicarea – cauză a stilului de ataşament

În primul rând, comunicarea determină stilurile de ataşament. Astfel,
copii mici tind să dezvolte un stil de ataşament sigur când tutorii lot sunt
atenţi, responsivi şi sensibili la nevoile lor. Copii neglijaţi sau suprastimulaţi
de tutori tind să devină evitanţi. Actele de evitare ca mecanism defensiv fac ca
aceşti copii să devină prematur independenţi (în cazul neglijaţilor) sau tăcuţi şi
închişi în interacţiuni sociale (în cazul suprastimulaţilor). Mult mai probabil,
copii vor dezvolta un stil ambivalent anxios când tutorele lor le va da o
îngrijire inconsistentă (cu suişuri şi coborâşuri în îngrijire). Copii se
autoblamează pentru această inconsistenţă şi experimentează o combinaţie de
emoţii inclusiv anxietate când interacţionează cu părintele.
Comunicarea continuă să funcţioneze ca agent cauzal al ataşamentului
de-a lungul vieţii. Noi interacţiuni sociale semnificative pot modifica
modelele de sine şi de alţii şi, în consecinţă, stilul de ataşament. De pildă, un
copil care a fost neglijat de părinţii săi poate deveni mai sigur făcându-şi noi
prieteni. Un bărbat tânăr poate avea interacţiuni minunate cu familia lui, dar
dacă a experimentat frustrare, el poate dezvolta un ataşament temător în
relaţiile romantice;

b. Comunicarea – consecinţă a stilului de ataşament. În al doilea rând, o dată

ce stilul de ataşament a fost dezvoltat, persoana reflectă percepţiile de sine şi
ale altora. Persoanele cu stil nesigur nu vor iniţia conversaţii cu alţi indivizi
chiar dacă îi consideră atractivi. Sau, persoanele temătoare vor reproşa
apropiaţilor lipsa lor de ajutor în cele priveşte. Aceste modalităţi de
comunicare sunt consecinţe ale stilului de ataşament ca şi ale modelelor de
sine şi de alţii care sunt legate de două dimensiuni de bază ale comunicării: cât
de anxios vs. cât de confident apare o persoană şi cât de mult o persoană evită
sau doreşte înteracţiuni sociale.

c. Comunicarea – mediator al ataşamentului

În al treilea rând, cercetările sugerează că indivizii siguri au un stil de
comunicare care promovează relaţiile sănătoase, raportează mult mai mai
multă satisfacţie relaţională şi stabilitate decât indivizii cu alte stiluri de
ataşament. Diferenţele de stil de ataşament în comunicare explică de ce
indivizii siguri au mai mullte relaţii satisfăcătoare. Cercetările care susţin
această afirmaţie arată că autodezvăluirea (Keelan, Dion şi Dion, 1998),
comportamentele conflictuale (Feeney, 1992) şi exprimarea emoţională
(Guerrero şi Bachman, 2006) explică diferenţele de stil de ataşament în

33
satisfacţia relaţională. Astfel, comunicarea este vehiculul prin care indivizii
siguri îşi dezvoltă şi menţin relaţiile de succes.

d. Comunicarea ca reîntărire a stilurilor de ataşament

Cercetătorii susţin că stilurile de ataşament sunt autoreîntărite deoarece
oamenii comunică în moduri consistente cu stilurile de ataşament ceea ce îi
conduce la reîntărirea modelelor de sine şi de alţii (Bartholomew, 1993). De
exemplu, indivizii siguri tind să manifeste comunicarea care reflectă
autoconfidenţa şi sentimentele pozitive faţă de alţii, iar interacţiunea cu
persoanele nesigure este adesea una mai puţin pozitivă.

Deschiderile realizate de teoria ataşamaentului

Cercetările au arătat că ataşamentul este reflectat în forme specifice de

comunicare interpersonală incluzând conflictul şi întreţinererea relaţiei,
intimitatea, exprimarea emoţională şi abilităţile sociale (Guerrero, 2008).

a. Comportamentul în conflict şi în întreţinerea de relaţii

Managerizarea conflictului şi angajarea în comportamente de întreţinere

a interpersonalizării sunt doi factori cheie pentru relaţiile de succes.
Cercetările sugerează că indivizii cu stil sigur de ataşament sunt avantajaţi în
aceste dimensiuni. Aceştia manifestă comportamente de dezvoltare a relaţiei
precum exprimarea emoţiilor de îndrăgostire, a atitudini pozitive (entuziasm,
optimism etc), împărtăşirea cu ceilalţi a activităţilor proprii etc, decât cei cu
alte stiluri de ataşament (Guerrero şi Bachman, 2006). În contrast, persoanele
cu stil evitant (temătorii şi cei lipsiţi de consideraţie) folosesc retragerea şi
mecansimele defensive în răspunsurile la conflict în timp ce persoanele
preocupate ştiu să-şi manifeste pretenţiile (Simpson, Rholes şi Philips, 1996;
O’Connel-Corcoran şi Mallinckrodt, 2000).

b. Expresii verbale şi nonverbale în intimitate

Se consideră că indivizii cu modele de alţii pozitive (stilurile sigur şi

preocupat) manifestă mai multă intimitate verbală şi nonverbală comparativ
cu persoanele cu stil desconsiderant şi temător (modele de alţii negative) în
sensul că exprimă mai multă plăcere vocală şi facială, interes şi atenţie pentru
cei din preajmă (Guerrero, 1996). Într-un alt studiu implicând analiza de
conversaţii dintre parteneri, se arată că indivizii cu stil sigur mult mai probabil
vor râde, atinge, zâmbi şi arăta expresivitate şi bucurie. Evitanţii tind să aibă
niveluri reduse de expresivitate şi bucurie iar indivizii anxioşi arată mai

34
puţină expresivitate (Tuckers şi Anders, 1998). Se pare că autodezvăluirea are
un pattern asemănător. Indivizii siguri se angajează în modele flexibile de
autodezvăluire; indivizi preocupaţi - în niveluri înalte de autodezvăluire deşi
aceasta este adesea inadecvată sau nediscriminativă. Celelalte două stiluri
evitante – temătorii şi cei cu desconsiderare – sunt caracterizate prin niveluri
reduse de dezvăluire (Feeney et al, 2000).

c. Exprimarea emoţională

Alte cercetări au identificat stilul de ataşament în exprimarea emoţiilor

specifice. Astfel, Feeney (1999) arată că în cuplurile cu parteneri anxioşi este
exprimată mai puţină dragoste iar în cuplurile în care există persoane evitante
este manifestată mai puţină mândrie, dragoste şi fericire. Indivizii siguri îşi
dezvăluie chiar şi stările de gelozie, inclusiv mânie dar reacţionează la aceste
stări în moduri care ajută la menţinerea relaţiei. Indivizii preocupaţi
raportează relativ înalte niveluri de comportament de supraveghere precum
verificarea partenerului, iar temătorii şi cei cu stil desconsiderat neagă
sentimentele de gelozie şi vorbesc despre gelozie într-o manieră constructivă.
Cercetările asupra mâniei sugerează că inidvizii siguri mult mai probabil să
exprime mânie folosind negocierea sau comunicarea asertivă; indivizii cu stil
preocupat vor face faţă mâniei prin agresivitate directă sau pasivă iar temătorii
vor fi pasivi când se vor confrunta cu stări de mânie.

d. Abilităţile sociale

Indivizii siguri sunt mult mai abili social în exprimarea de sine reuşind
să furnizeze comfort şi susţinere socială celorlalţi oameni. În contrast,
persoanele cu stil desconsiderant şi temător sunt incapabile să se exprime pe
sine (Guerrero şi Jones, 2005). Aceştia din urmă tind să fie cel mai puţin abili
social deoarece nivelurile înalte de evitare şi anxietate îi ţin deoparte de
interacţiuni sociale şi de dezvoltarea abilităţilor interpersonale. În conversaţie
cu partenerii, ei pot arăta lipsă de flexibilitate ideaţională, latenţă înaltă în
răspunsuri ca şi evitare (relativ înaltă distanţă proxemică şi niveluri reduse de
concentrare pe partner). Indivizii preocupaţii pot fi anxioşi şi sensibili.

Puncte forte şi limite ale teoriei

Popularitatea de care s-a bucurat teoria ataşamentului poate fi atribuită

punctelor ei forte care includ aplicabilitatea ei la diferite relaţii şi natura ei
multidisciplinară. Oamenii pot fi catalogaţi prin cele patru stiluri de
ataşament şi se pot autopercepe ca potrivindu-se în aceste categorii. De
asemenea, teoria este una parcimonioasă – conceptul de stil de ataşament
reprezintă intersecţia modelelor de sine şi de alţii, în timp ce explică modele

35
coerente de cogniţie, emoţie şi comportament. Astfel, teoria atasamentului este
aplicabilă la multe aspecte ale relaţionării.
Investigaţiile în teoria ataşamentului au fost limitate de problemele de
măsurare şi concentrarea pe ataşamant ca variabilă de personalitate deşi
cercetătorii au măsurat ataşamentul folosind o varietate de metode (cum ar fi,
de exemplu, metoda autoaprecierii). O altă limitare în teoria ataşamentului
este legată de faptul că doar stilul de ataşament este tratat ca o variabilă de
personalitate. Acest lucru a condus la opinii care susţin că teoria ataşamentului
nu este o teorie în adevăratul înţeles al cuvântului ci mai degrabă o variabilă
care diferenţiază indivizii.
Importanţa teoriei rezultă şi din deschiderile pe care le produce în
viitoare aplicaţii. Un punct important în cercetări ulterioare ar trebui să fie
legat de înţelegerea modului în care interacţiunea cu alţii semnficativi
modifică stilul de ataşament şi cum comunicarea reîntăreşte stilul de
ataşament sau, cum şi unde comunicarea mediază asocierea dintre stilul de
ataşament şi calitatea relaţiei.
În anumite studii se demonstrează că interacţiunea dintre stilurile de
ataşament ale partenerilor prezice modelele de comuncare (Guerrero şi
Bachman, 2006). În aceste condiţii, este important ca cercetările să se
concentreze pe modul în care stilurile influenţează comunicarea. Teoria
ataşamentului are, de asemenea, importante implicaţii practice. Bowlby a
sperat ca psihologii clinicieni să folosească principiile teoriei ataşamentului
pentru a ajuta persoanele nesigure să dezvolte mai multe modele pozitive de
sine şi de alţii (Bowlby, 1973). Aşa, de pildă, cunoaşterea stilurilor de
ataşament ale partenerilor poate conduce la descoperirea unor potenţiale
sfere. Dacă un individ cu stil desconsiderant se relaţionează cu un preocupat
pot ieşi la suprafaţă probleme legate de autonomie şi afecţiune.
În concluzie, teoria ataşamentului furnizează un cadru pentru
înţelegerea rolului pe care comunicarea îl joacă în dezvoltarea şi modificarea
modelelor de sine şi de alţii. Teoria, de asemenea, evidenţiază cum aceste
modele se combină pentru a produce stiluri de ataşament care sunt
caracterizate prin patternuri distincte de cogniţie, emoţie şi comportament.
Comunicarea reîntăreşte stilurile de ataşament şi mediază legătura dintre
stiluri şi calitatea relaţiei interpersonale. Cercetări viitoare ar trebui să
învestigheze multe dintre rolurile pe care comunicarea le joacă în procesul de
ataşament, cu noţiunea de ataşament contextualizată în cadrul diferitelor
tipuri de relaţii. Beneficiul unor astfel de cercetări ar fi promovarea unei mai
bune înţelegeri a interacţiunii dintre ataşament şi relaţiile interpersonale de-a
lungul vieţii.

BIBLIOGRAFIE

36
1. Ainsworth, M.D.S., Blehar, M,C,, Waters, E., Wall, S., Patterns of
attachment. A psychological study of the strange situation, Hillsdale,
NJ, 1978, Erlbaum
2. Bowlby, J., Attachment and loss, vol I, Attachment, New York, Basic
Books, 1969
3. Bowlby, J., Attachment and loss, vol 2, Separation, New York, Basic
Books, 1973
4. Bartholomew, K., Horowitz, L.M., Attachment styles among young
adults. A test of four category model, Journal of personality and
social psychology, 61, 1991, p. 226-244
5. Feeney, J.A., Adult attachment, emotional control and marital
satisfaction, Personal relationship, 6, 1999, p. 169-185
6. Guerrero, L.K., Attachments style differences in intimacy and
involvment: a test for the four-category model, Communication
monographs, 63, 1996, p. 269-292
7. Guerrero, L.K., Attachment theory în L.A. Baxter, L.A. Braithwaite
(eds.), Engaging theory in interpersonal communication, London,
Sage, 2008
8. Guerrero, L.K., Jones S.M., Differences in conversational skills as a
function of attachment style. A follow up study, Communication
quarterly, 56 , 2005, p. 305-321
9. Guerrero, L. K., Bachman, G.F., Associations among relational
maintenance behaviors, attachments style categories and attachments
dimensions, Communication studies, 57, 2006, p. 341-361
10. Hazan, C., Shaver, P., Conceptualizing romantic love as an attachment
process, Journal of personality and social psychology, 52, 1987, p.
511-524
11. Jang, S.A., Smith S.W., Levine, T.R., To stay or to leave? The role of
attachment styles in communication patterns and potential termination
of romantic relationships following discovery of deception,
Communication monograpfs, 69, 2002, p. 236-252
12. Keelan, J.P.R., Dion, K.K., Dion, K.L., Attachment, style and
relationship satisfaction. Test of self disclosure explanation, Canadian
Journal of Behavioural science, 30, 1998, p. 24-35
13. O’Connel-Corcoran, K., Mallinckrodt, B., Adult attachments, self-
efficacy, perspective taking and conflict resolution, Journal of
counseling and development, 78, 2000, p. 473-483
14. Simpson, J.A., Rholes, W.S., Philips, D., Conflict in close
relationships: an attachment perspective, Journal of personality and
social psychology, 71, 1996, p. 899-914
15. Tuckers, J.S., Anders, S.L., Attachments style and person-centered
comforting, Western journal of communication, 66, 1998, p. 64 - 103

37
 TEORIILE STADIALE ALE DEZVOLTĂRII RELAŢIEI

Introducere

Teoriile stadiale încearcă să descrie cum oamenii iniţiază şi dezvoltă relaţii

explicând de ce şi cum comunicarea interpersonală schimbă relaţionarea de la
contactul cu o persoană străină sau cunoştinţă la prietenia sau parteneriatul
romantic cu acesta şi posibil reluarea inversă a ciclului.
În literatură au apărut două teorii stadiale: teoria penetrării sociale al lui
Altman şi Taylor (1973) şi modelul scărilor enunţat de Knapp şi Vangelisti
(1973). Se poate pune întrebarea: de ce o teorie, de ce un model? În general, o
teorie furnizează atât explicaţii cât şi predicţii în privinţa unui fenomen iar
teoria penetrării sociale descrie, pe de o parte, dezvoltarea relaţionării, pe de
alta parte, furnizează un număr de predicţii (încadrabili în termeni de
beneficii, costuri, resurse şi rezultate) legate de mişcarea stadiilor. Modelul
scărilor, în schimb, furnizează o descriere a stadiilor relaţionării dar nu
dezvoltă clar predicţiii. Ne vom ocupa în cele de mai jos, pe rând, de cele două
construcţii teoretice.

Scopul teoriilor stadiale

Până la începutul anilor '70, punctul de vedere comun al comunicării

interpersonale era unul situaţional în sensul că oamenii comunicau frecvent
face-to-face cu feedback imediat iar comunicarea mediată era relativ redusă. În
perioada anilor 70, punctul de vedere situaţional a fost înlocuit cu o viziune a
dezvoltării după care contextul fizic era mai puţin important decât identitatea
şi modul în care comunicau partenerii. Pe scurt, cercetătorii din psihologia
socială (Altman şi Taylor, 1973), din sociologie (Davis, 1973) şi din noile
subdiscipline ale comunicării interpersonale (Knapp, 1978; Miller şi Steinberg,

38
1975) şi-au concentrat atenţia pe întrebările cum şi de ce se schimbă
comunicarea interpersonală de-a lungul timpului. Câţiva autori au încercat să
identifice stadiile dezvoltării şi deteriorării relaţiilor. Deşi, aproximativ în
acelaşi timp s-au dezvoltat şi alte teorii (precum cea a lui Berger şi Calabrese,
1975) ne-am concentrat în capitolul de faţă pe două din teoriile înrudite: teoria
penetrării sociale (Altman şi Taylor, 1973) şi modelul scărilor (Knapp şi
Vangelisti, 2005).

Principale caracteristici ale teoriilor

Teoriile stadiale descriu relaţionarea interpersonală, dezvoltarea şi

descreşterea ei ca proces comunicativ prin care oamenii îşi construiesc,
deconstruiesc şi reconstruiesc relaţiile prin comunicări verbale şi nonverbale.
Cele trei caracteristici majore ale teoriilor stadiale sunt: a) existenţa stadiilor; b)
regulile privind mişcarea între stadii şi c) modul în care comunicarea
interpersonală diferă de-a lungul stadiilor.

Stadiile interrelaţionării

Cele două teorii menţionate au în comun câteva caracteristici şi aserţiuni

importante. De pildă, Knapp şi Vangelisti (2005) recunosc inspiraţia din teoria
penetrării sociale în modelul personal. În primul rând, cele două teorii
prezumă că dezvoltarea relaţionării este caracterizată prin schimburi
interpersonale. Mai exact, o dată cu dezvoltarea relaţiei, comunicarea se
schimbă de la una superficială şi noninterpersonală la una intimă şi personală.
În al doilea rând, ambele teorii se concentrează pe dezvoltarea şi deteriorarea
relaţionării. Altman şi Taylor (1973) argumentează că procesul de creştere este
în opoziţie cu cel de relaţionare (ca un videoclip văzut în sens invers). În
stadiul de descreştere, partenerii trec prin aceleaşi stadii relaţionale dar în
direcţie opusă. În al treilea rând, ambele teorii folosesc o metaforă similară a
organizării (de exemplu: penetrarea socială sau intercursul social). Deşi există
asemănări importante, teoriile menţionate au două diferenţe de bază: modelul
lui Knapp şi Vangelisti (2005) prezintă seturi separate de stadii pentru creştere
şi descreştere; Knapp şi Vangelisti (2005) se concentrează exclusiv pe
comunicare în timp ce Altman şi Taylor (1973) balansează procesele
psihosociale şi de comunicare.

Stadiile penetrării sociale (L. Altman şi D.A.Taylor)

În acord cu teoria penetrării sociale, relaţionarea se dezvoltă şi descreşte

prin schimburi verbale, nonverbale şi comportamente orientate spre mediu (de
exemplu, acces special al posesiuni sau locuri).

39
 Schimburile în comunicarea verbală se concentrează pe autodezvăluire
(self-disclosure). Altman şi Taylor (1973) au descris dezvoltarea autodezvăluirii
(procesul prin care dezvălui altuia lucruri despre sine) folosind metafora
cepei. Se poate imagina, astfel, faptul că toate informaţiile despre propria
persoană se află în interiorul unei cepe care are patru straturi: suprafaţa,
periferia, straturile intermediare şi cele centrale. Pentru ca informaţia să fie
dezvăluită, ceapa trebuie decojită acest lucru semnificând dezvoltarea relaţiei.
Redăm mai jos semnificaţia fiecărui strat:
1. Informaţia de la suprafaţă include lucruri pe care alţii le pot afla doar
prin simpla observaţie (de exemplu: sex, rasă, vârsta aproximativă etc.).
2. Stratul periferic include informaţia pe care individul o împărtăşeşte doar
în anumite circumstanţe sociale (de exemplu: prenume, nume, oraşul în care
locuieşti ş.a).
3. Stratul intermediar conţine informaţia pe care el o împărtăşeşte ocazional
dar pe care nu o păstrează ascunsă (de exemplu, afirmă faptul că îi plac
romanele istorice).
4. În stratul central, informaţia este privată şi prudent dezvăluită.
Cei doi autorii au prezentat patru stadii ale dezvoltării relaţionării definite
prin două dimensiuni ale autodezvăluirii, profunzimea (de pildă, cum anume
este informaţia comunicată personal) şi extinderea (de exemplu, numărul de
topice discutate).
Stadiile sunt următoarele (tabelul nr. 1):
1. Orientarea este o interacţiune iniţială între persoane care nu se cunosc
bine între ele şi în care schimbul de informaţii este redus şi de suprafaţă
netrecând de stratul periferic. Aşa cum sunt de pildă, informaţiile între noi
colegi de şcoală sau de servici;
2. Schimbul afectiv exploratoriu implică relaţii între cunoştinţe întâmplătoare
de la şcoală sau servici, dezvăluire mutuală a unei sfere de informaţii mai
largi, topică lărgită spre periferie şi în anumite situaţii pot fi incluse informaţii
de la nivelul intermediar;

Tabelul nr. 1
Teoria stadiilor penetrării sociale

Stadii Conţinut
Orientarea Interacţiuni iniţiale între persoane
străine care implică foarte puţine
informaţii
Schimbul afectiv Dezvăluire mutuală între membrii
exploratoriu diadei pe un şir larg de topici
Comunicarea dintre membrii diadei:
Schimbul afectiv deschiderea la periferie cu creşterea
dezvăluirii la niveluri centrale şi
intermediare

40
 Schimbul stabil Comunicarea deschisă la toate
nivelurile (suprafaţă, periferie,
intermediar şi central)

3. Schimbul afectiv are loc între persoane care au relaţii romantice sau de
prietenie. În acest caz, comunicarea la nivel periferic este deschisă şi largă şi
sunt eliminate multe bariere care inhibă comunicarea asupra lucrurilor
private. Spre deosebire de stadiile anterioare, apare comunicarea la nivel
central;
4. Schimbul stabil. La acest nivel, partenerii au acces la toate informaţiile din
toate topicile şi nivelurile astfel încât partenerii se cunosc extrem de bine.
Penetrarea socială nu este totală şi în ciuda schimburilor verbale,
nonverbale şi de mediu, partenerii se păstrează ca parte misterioasă pentru
celălalt.

Stadiile dezvoltării şi deteriorării relaţiei (M.L. Knapp şi A. Vangelisti)

Încă din 1978, Knapp dezvoltă metafora pe care a ales-o în ilustrarea

modelului său, şi anume cea a scărilor în care fiecare stadiu relaţional a
reprezentat un pas diferit pe scară. Este important să ne imaginăm o scară
dublă pe care pe o parte se urcă şi pe alta se coboară. Dezvoltarea relaţională a
fost reprezentată de urcarea scărilor pornind din partea stângă a acestora, în
timp ce disoluţia a fost reprezentată de coborârea scărilor de-a lungul părţii
drepte a acestora. Între cele două seturi de stadii este o secţiune stabilizatoare
unde partenerii pot rămâne dacă starea relaţiei este acceptabilă pentru ambele
părţi. Knapp şi Vangelisti (2005) au conceput cinci stadii:
1. Iniţierea care implică deschiderea canalelor comunicării şi contactul iniţial
dintre parteneri
2. Experimentarea care permite partenerilor cunoaşterea mai bună a
celuilalat prin mişcarea de la comunicarea superficială la comunicarea mai
personală
3. Intensificarea prieteniei prin recunoaşterea natura specială şi unică a
relaţiei lor
4. Integrarea în care cei doi parteneri devin, figurativ, o entitate unică.
Comunicarea se realizează mai uşor şi cei doi îşi împărtăşesc cele mai
personale secrete;
5. Conexiunea sau unificarea reprezintă formalizarea şi recunoaşterea publică
şi legală a relaţiei precum ceremonia căsătoriei din cazul unui cuplu. Este un
stadiu care nu are analogie cu stadialitatea din teoria penetrării sociale.
Knapp şi Vangelisti (2005) descriu, de asemenea, şi cinci stadii ale
disoluţiei care sunt de fapt stadiile dezvoltării văzute în oglindă:
1. Diferenţierea implică detaşarea partenerilor de cuplul existent şi
concentrarea pe propria individualitate;

41
 2. Circumscrierea în care partenerii se angajează în comunicare mai puţin
frecventă şi mai puţin personală
3. Stagnarea în care cei doi comunică nonverbal sentimente negative şi tind
să-şi imagineze interacţiunea mai degrabă decât să repete conflicte din trecut.
4. Evitarea – partenerii încearcă să crească spaţiul fizic şi psihic şi să se
pregătească pentru viaţa fără partener.
5. Terminarea relaţiei (de cuplu sau a prieteniei) poate apare în timpul
interacţiunii iniţiale după o lungă relaţie).

Mişcarea între stadii

Teoria penetrării sociale presupune ca recompensele şi costurile asociate cu

interacţiunile interpersonale conduc la dezvoltarea relaţională (Altman şi
Taylor, 1973). Oamenii caută relaţionarea care furnizează maxim de
recompense cu minim de costurri atât în interacţiunile prezente cât şi în
interacţiunile proiectate în viitor. În esenţă, dezvoltarea relaţională este
realizată astfel: dacă recompensele sunt mai mari decât costurile, rezultatele
sunt pozitive. Ambele teorii descriu procesele dezvoltării şi disoluţia care
fiind una liniară (de exemplu, progresul către creşterea sau descreşterea
intimităţii), în timp ce mişcarea dintre stadii pare să nu fie liniară. Knapp şi
Vangelisti (2005) de asemenea, prezintă un număr de ghidări pentru mişcarea
între stadii. În special ei argumentează prin faptul că “mişcarea este general
sistematică şi secvenţială” (p.47).

Implicarea comunicării în cadrul teoriilor

După Taylor şi Altman, (1987), comunicarea este critică în dezvoltarea şi

menţinerea relaţionării interpersonale. Comunicarea nu este doar un
mecanism prin care se dezvoltă (şi se dizolvă) relaţiile ci şi un marker pentru
mişcarea printre stadii. Ambele teorii diferenţiază stadiile prin comunicarea
verbală şi nonverbală. Pe măsură ce relaţia se dezvoltă şi se dizolvă, un număr
de schimburi importante apare în natura comunicării interpersonale. În teoria
penetrării sociale (Altman şi Taylor, 1973), relaţionarea se dezvoltă prin
creşterea profunzimii şi extinderiea autodezvăluirilor ca şi prin schimburile
corespunzătoare din comunicarea nonverbală şi de mediu. Reversul este
valabil în dizolvarea relaţionării.
În cadrul modelului scărilor, pe măsură ce relaţionarea se dezvoltă,
comunicarea se schimbă de-a lungul unui număr de dimensiuni (Knapp şi
Vangelisti, 2005). La fel, pe măsură ce relaţionarea se dezvoltă, comunicarea
devine mai specifică celor doi indivizi implicaţi (este enunţată, aici,
dimensiunea unicitate – stilizare). Comportamentele verbale şi nonverbale
specifice au semnficaţie privată disponibilă doar celor doi indivizi implicaţi.
În plus, comunicarea devine mai eficientă (este enunţată dimensiunea eficienţă
– dificultate). Cu cât informaţia este mai mult comunicată prin gesturi, cu atât

42
comunicarea devine mai bine sincronizată. Regăsim similarităţi privind
procesele comunicării cu alte teorii precum Comunicare nonviolentă
(Rosenberg) care accentuează autodezvăluirea în relaţiile interpersonale.

Aplicarea teoriilor

Deşi teoriile stadiale generează o mai bună înţelegere a comunicării

interpersonale există doar câteva testări directe ale acesteia. Teoriile stadiale
au primit atenţia studiilor ştiinţifice într-o largă varietate de topici de
comunicare. De pildă, Welch şi Rubin (2002) au argumentat că explicaţia
timpurie a dimensiunilor relaţionării a lui Knapp din 1978 (de exemplu: larg –
îngust, public – personal, stilizat – unic, dificil – eficient, rigid – flexibil, ezitant
– spontan a contribuit la alte interese ştiinţifice în modul în care comunicarea
esste definită prin comunicare. Miller (2005) argumentează similar că
cercetarea asupra autodezvăluirii este inclusă într-o varietate de contexte
precum prietenia şi relaţiile sexuale (Sanderson Rahm, Beigbeder, 2005),
interacţiunile doctor – pacient (Agne, 2000) şi cercetarea evitării comunicării în
familie (Afifi, 2005).

BIBLIOGRAFIE

1. Afifi, T.D., The chiling effect in families and the pressure to conceal secrets,
Communication monographs, 72, 2005, p. 192-216
2. Agne, RR., Thompson, T.L., Cusella, L.P., Stigma in the line of face:
sefldisclosure of patients, HIV status to helth care providers, Journal of
applied communication research, 28, 2000, p. 235-261
3. Altman, L. Taylor, D.A., Social penetration: the development of
interpersonal relationship, New York, Holt, Rienhart & Winston, 1973
4. Berger, C.R., Calabrese, R.J., Some explorations in intial interaction and
beyond: toward a development of theory of interpersonal communication,
Human communication research, 1, 1975, p. 99-112
5. Davis, M., Intimate relations, New York, the Free Press, 1973
6. Knapp, M.L., Social intercourse from greeting to goodbye, Needham
Heights, Allyn & Bacon, 1978
7. Knapp, M.L., Vangelisti, A., Interpersonal communication and human
relationships, 5th edition, Boston, Allyn & Bacon, 2005
8. Miller, K., Communication theories. Perspectives, processes and contexts
(2nd edition, Boston, McGraw Hill, 2005
9. Miller, G.R., Steinberg, M., Between people: a new analysis of
interpersonal communication, Chicago, Science research associates,
1975
10. Sanderson, C., Rahm, K.B., Beigbeder, S.A., The link between the
pursuit of intimacy goals and satisfaction in close same-sex friendships: an

43
 examination of the underlying processes, Journal of social and personal
relationships, 22, 2005, p. 75-9
11. Welch, S.A., Rubin, R.B., Development of relationship stage measures,
Communication quarterly, 50, 2002, p. 24-40

TEORIILE NARATIVE

Introducere

Teoria narativă se ocupă de modul în care oamenii îşi autoclarifică

evenimentele prin care trec, propriile caracteristici şi ale celorlalţi în
momentul în care construiesc şi relatează poveşti. În cursul evenimentelor
zilnice, oamenii spun poveşti despre propria persoană cu ajutorul cărora îşi
construiesc şi comunică relaţiile, cultura şi identităţile. Cu alte cuvinte, creează
sens vieţii şi lumii în care trăiesc. Astfel, relatarea de poveşti şi comunicarea
narativă pot fi considerate capitole ale comunicării interpersonale.
Cercetările comunicării narative au primit atenţie de-a lungul ultimelor
două decade, în cadrul unei varietăţi de discipline incluzând ştiinţele
comunicării, psihologia, sociologia, sociolingivistica şi antropologia. Se pare,
totuşi, că nu există o teorie narativă coerentă care să înglobeze rezultate
diferite şi să ghideze cercetarea comunicării. Există, mai degrabă, câteva
perspective teoretice incluse în corpul cercetării narative interdisciplinare.
De fapt, anumiţi autori consideră că este mai corect termenul de teoretizare
narativă decât cel de teorie narativă deoarece deşi metodele narative
furnizează un cadru teoretic comun, cele mai multe nu sunt consistent
avansate în teorii formale testate în contexte particulare de comunicare
(Bochner, 2011). Anumite încercări de integrare a literaturii narativului au
fost realizate prin evidenţierea importanţei aplicării teoriei narative la
cercetarea comunicării interpersonale dar nu şi prin realizarea unei teorii
narative ca paradigme.

Scopul şi aserţiunile teoriilor

Cele mai multe cercetări ale domeniului, dacă nu toate, se ocupă de

evidenţierea modului în care oamenii dau sens şi îşi construiesc identităţile,
relaţiile şi vieţile prin poveşti care ajută la generarea unei sens al vieţii proprii.
Aşa de pildă, Bochner (2011) arată că actul povestirii este un proces de
interpretare în care povestitorul şi ascultătorul colaborează în construirea de
sens. Nararea ajută indivizii să-şi organizeze evenimentele trăite într-un

44
corpus care poate mai fi uşor de gestionat în contextul relaţional. Pentru
ilustrare redăm următoarea situaţie (după Kellas, 2008): doi soţi povestesc
despre naşterea primului copil când prietenii familiei le-o cer. Deşi ei
experimentează bucuria aducerii pe lume a unui copil, naşterea în sine a fost
plină de complicaţii. Teoretizarea narativă permite cercetătorilor să
investigheze conţinutul poveştii lor, cum anume îi ajută pe cei doi povestirea
să dea un sens evenimentelor care au urmat naşterii copilului şi cum ar putea
să le dea un sens în lumina contextului larg al societăţii existente. Multe
poveşti relaţionale ca cea de mai sus ajută persoanele să-şi construiasca
identităţile individuale şi relaţionale. Rezultă, de aici, că un scop al teoriilor
narative constă în a interoga modurile în care oamenii construiesc poveşti,
confirmă, resping sau negociază aceste identităţi. De pildă, Reese (1996)
investighează gradul în care povestea relatată de o mamă fiului ei despre
naşterea lui influenţează înţelegerea de sine a copilului. Mai mult, când cei doi
soţi povestesc despre naşterea fiului lor ei îşi construiesc relaţia prin
distribuirea lor în anumite caractere. Astfel, în ciuda diversităţii cele mai multe
teoretizări narative au în vedere construirea de sens şi construirea identităţii
celor care povestesc.

Caracteristicile teoriei

Idiomul specific teoriei provenit dintr-o varietate de teorii narative este

oarecum ambiguu, în sensul inexistenţei detaşării celor două noţiuni, narativ
şi poveste. Adesea, termenii sunt folosiţi interschimbabil. Alţi autori (Ochs,
1997), totuşi, au redat definirea distinctă pentru fiecare concept. În general,
cercetătorii au înţeles prin narativ cuprinderea mult mai largă decât ce
semnifică termenul de poveste. De exemplu, cercetătorii care concep narativul
din punct de vedere ontologic tind să utilizeze cuvântul narativ pentru a se
referi la un cadru global prin care înţeleg comportamentele umane,
interpretări şi istoria unei situaţii. Alţi autori (Fischer, 1989), consideră că
narativul cuprinde practicile comunicative de la nivel macro- cât şi cele de la
nivel micro. Ochs (1997) aduce explicaţii în acest sens: termenul narativ este
folosit fie în sens îngust pentru a specifica orice fel de poveşti, fie în sens larg
pentru a acoperi un vast şir de genuri incluzând nu doar poveştile ci şi
raportările şi chiar şi emisiunile de ştiri şi sport etc. Viziunea lui Ochs
recunoaşte complexitatea asociată cu multe forme de narativ dar susţine şi
consensul general în literatură conform căruia narativul este un concept mai
larg decât povestea.
Revenind la exemplu dat, cercetarea foloseşte termenul de maestru
narativ pentru a situa povestea celor doi soţi într-un peisaj narativ mai larg
pentru ceea ce semnifică să ai un copil în societatea existentă. Alternativ,
termenul de narativ poate fi folosit pentru a capta multe poveşti şi cronici de
evenimente din preajma naşterii complicate a copilului. Termenul de poveste
este adesea folosit pentru a descrie un discurs unificat: ce a fost la început, la

45
mijloc sau la finalul evenimentului. În timp ce poveştile însumează
evenimentele relaţionale şi pot acţiona ca reprezentări ale relaţiilor culturale,
relatarea de poveşti este un proces central în construirea şi reflecţia acelei
culturi. Dintr-o perspectivă interpersonală, unificarea pe care o produce
spunerea de poveşti este o construcţie colaborativă prin care persoanele
recuantifică evenimente într-un mod care-i ajută să dea sens evenimentelor şi
relaţiilor prin realizările interactive ale povestirii.

Narativul ca ontologie

La nivelul cel mai înalt de abstractizare, cercetătorii consideră narativul

ca ontologie. Acest lucru însemană că narativul constituie modul nostru de a fi
în lume şi este conceput ca tendinţa de cunoaştere a fundamentelor socio-
istorice. Paradigma narativă a lui Fischer (1989), de exemplu, susţine
importanţa studierii narative afirmând că „persoanele prin natura lor sunt,
inerent, fiinţe care spun poveşti sau, autori şi coautori care citesc şi evoluează
creativ textele vieţii si ale literaturii” (p.18). Fischer respinge noţiunea de
narativ ca poveste şi, în schimb, argumentează că toate comunicările umane
sunt interpretabile şi ar trebui să fie teoretizate ca narativ. Alţi autori (Bruner,
1999) arată că oamenii dau sens lucrurilor care li se întâmplă în termenii
caracteristicilor narative (de pildă, prin trasarea subiectului, a secvenţei,
centrarea pe evenimentele din viaţa lor care sunt mai uşor de înţeles).
Utilizând narativul din această perspectivă, s-ar putea analiza evenimentele
tot ce au trăit cei doi soţi în perioada naşterii copilului care persoane care se
narează pe sine. La acest nivel, narativul nu se concentrează pe poveste ci pe
natura narativă a interacţiunii umane care construieşte un sens. Concepând
comunicarea umană ca narativă, interperetabilă şi oamenii ca povestitori,
Fischer (1989) şi Bruner (1999) stabilesc narativul ca modul în care oamenii
există în lume şi îi dau sens.

Narativul în calitate de construcţie individuală

Cercetătorii care studiază narativul în calitate de construcţie individuală

colectează şi descriu poveşti spuse de indivizi despre ei înşişi, familiile lor sau
relaţiile lor interpersonale. La acest nivel, se cercetează fie structura, fie
conţinutul poveştilor. Autorii care au examinat narativul din perspectiva
structurală au dezvoltat o tipologie pentru caracterizarea unui narativ pe
deplin format. Un astfel de narativ include:
1. un rezumat care developează povestea printr-o schiţare generală;
2. o orientare care stabileşte scena şi introduce caracterele;
3. acţiunile complexe care descriu evenimentele centrale ale poveştii;
4. o rezoluţie care conchide asupra evenimentelor;
5. un final care oferă o morală a povestirii.

46
 Gergen şi Gergen (1987) au stabilit reguli pentru ce înseamnă un narativ
pe deplin format. Studii ale structurii narative au analizat abilitatea de a
organiza un narativ în acord cu citeriile acceptate social. Acesta este evidenţiat
în centrarea pe narativ complet sau deplin şi prin aserţiunea conform căreia
absenţa acestor calităţi narative poate compromite coerenţa poveştii şi status-
ul naratorului ca povestitor şi chiar ca persoană competentă.
Cercetarea narativă care se ocupă de conţinutul teoretic al poveştilor o
face pentru a înţelege modurile în care indivizii şi-au construit identităţile
individuale şi relaţionale sau dau sens evenimentelor relaţionale. Vangelisti,
Crumley şi Baker (1999) au analizat temele poveştilor pe care indivizii le spun
despre familiile reale şi ideale în vederea unei mai bune înţelegeri a
standardelor pentru relaţionările familiale. În final, cercetarea asupra
narativului în calitate de construcţie individuală a investigat relaţia dintre
structură şi conţinutul poveştii. De exemplu, cercetătorii ar putea analiza
temele asociate cu poveştile narative, cum anume comunică persoanele
feminine un sens al identităţii moderne sau cum tema şi organizarea acestei
poveşti ajută la prezicerea satisfacţiei participanţilor în căsătorie şi în familie.

Narativul ca proces relaţional

Există şi câteva cercetări care concep cercetarea narativă din punct de

vedere al narativului relaţional. Povestirea la acest nivel nu este doar o simplă
construcţie individuală. În acest caz, există o centrare pe cum anume membrii
audienţei sau partenerii relaţionali negociază povestea în sine sau istoria şi
realitatea trăirilor pe baza evenimentelor. Studiile s-au concentrat pe modul în
care oamenii spun poveşti şi apoi îşi construiesc relaţiile. De exemplu, în
teoria performanţei narative, Langellier şi Peterson (2004) s-au centrat pe
povestirea colaborativă între membrii familiei ca una din marile strategii
posibile de a face ca familia să funcţioneze şi perpetueze cultura familială. În
mod special, autorii au analizat narativul a trei generaţii de femei franco-
americane şi găsesc faptul că femeile diferă de-a lungul generaţiilor în modul
în care spun poveşti, dau sens, se ascultă una pe alta şi îşi facilitează
povestirea. Alte cercetări au avut în vedere realizările pe care naratorii şi
membrii audienţei le împlinesc când negociază relatarea poveştii. Iar, o serie
de alţi autori s-au centrat pe procesul de povestire în cadrul relaţionării. Astfel,
Bochner (2011) susţine nevoia de a privi povestirea ca relaţional. Autorul
menţionat arată că “povestirea nu este doar modul în care înţelegem
relaţionarea nostră, ci şi modul în care relaţionarea noastră este modelată” (p.
310). Cu alte cuvinte, funcţiile povestirii nu sunt doar modul de reflectare a
relaţiilor ci afectează realitatea modului în care partenerii relaţionali şi
audienţa lor văd această relaţionare. În parte, povestirea constituie relaţionare.

Practica teoriilor narative

47
 Teoretizarea poveştilor de viaţă şi a terapiei narative oferă exemple
despre modul cum relatarea poveştilor unei vieţi poate ajuta la construirea
identităţilor sociale ca şi despre revizuirea acestor identităţi în moduri în care
s-ar putea dezvolta starea de bine a celor implicaţi în povestire. Cercetarea
poveştilor de viaţă examinează poveştile individuale pe care persoanele le
construiesc în timp ceea ce le permite să creeze, să înţeleagă, să comunice şi să
evaluează un sens al sinelui (Linde, 1993). Literatura atestă funcţiile pozitiv
potenţiale ale poveştilor pentru situaţia traumelor, a relaţiilor eşuate şi a
pierderilor. Cele mai cunoscute date în acest sens provin de la Pennebaker
care demonstrează rolul major al scrierii şi relatării de poveşti în funcţionarea
somatică (apud Benestroff, 2013). Problema, de fapt, este veche. Serres (2006),
afirmând supremaţia poveştii în constituirea identităţii individuale, arată că
toţi avem nevoie de o poveste pentru a exista (p. 47). Pvestirile joacă rolul de
mediator între interior şi exterior. Cu alte cuvinte, Eul se construieşte pe
măsură ce se enunţă.
Gestaltterapia recomandă intervenţia psihoterapeutică în cazuri
traumatizante extreme (viol, accident, agresiune, atentat, incendiu etc)
realizată înaintea primei nopţi, adică înainte de engramarea definitivă a
evenimentului negativ în structurile creierului individului. Astfel, victima
povesteşte evenimentul pentru a diminua tensiunea prin exprimarea către
exterior. Pe lângă povestire se adaugă şi jocul de rol (conflictul se şi joacă,
astfel invidul îşi asumă un rol activ luând în control evenimentul) introducând
modificările personale, cum anume şi-ar fi dorit să se termine evenimentul.
Aceste jocuri dedramatizează situaţia şi permit individului să iasă din rolul de
victimă (Ginger, 2002).
Bazându-se pe lucrul cu metafora, Peseschkian (2005), fondator al
Psihoterapiei pozitive (denumită şi analiza diferenţială), propune folosirea
poveştilor (mitologice sau moderne) pentru a oferi o anumită imagine asupra
conflictelor personale şi interpersonale şi a unor modalităţi de a le rezolva.
Poveştile îi ajută pe pacienţi să se elibereze de lumea directă a propriilor
experienţe şi de rezistenţe în a-şi dezvălui punctele slabe şi conflictele. O mai
bună înţelegere a propriilor probleme derivă din modalităţile imaginative de
gândire oferite de poveste şi din fantezia care este născută de emoţie.
O altă linie de studii examinează relaţia dintre conţinutul narativ şi
diferite variabile relaţionale şi individuale. De pildă, Vangelisti, Crumley şi
Baker (1999) evidenţiază faptul că persoanele care în familie spun poveşti
legate de umor, grijă, reconstrucţie şi adaptabilitate sunt mult mai satisfăcute
cu familiile lor decât persoanele ale căror poveşti conţin teme ca ostilitatea,
valori divergente şi haos. A fost examinat, de asemenea, şi modul în care
poveştile cuplurilor şi familiilor ajută la prezicerea de relaţii importante
precum satisfacţie, bună funcţionare şi divorţ. Prezicerea divorţului de către
terapeuţi este ghidat de modul în care cuplurile îşi articulează poveştile. De
exemplu, cuplurile care glorifică lupta în timpuri dificile mult mai puţin
probabil vor divorţa decât cuplurile care-şi descriu relaţia în termeni de haos.

48
În proiectul Anii de început ai căsătoriei, Veroff, Sutherland, Chadiha et al (1993)
s-au concentrat pe procesul povestirii şi au găsit că în mariajele în care
partenerii diferă în stilul de povestire există mai puţină satisfacţie decât în
cuplurile în care există stil similar de povestire. A fost, astfel, identificat un set
de patru comportamente relevante pentru povestirile în familie:
a. implicarea în relatare;
b. dinamismul şi rotirea luării cuvântului între participanţi;
c. asumarea perspectivei (recunoaşterea şi confirmarea altor
perspective);
d. coerenţa (organizarea şi gradul de elaborare sau articularea
povestirii).
Din toate acestea, asumarea perspectivei este dimensiunea care prezice
satisfacţia, coerenţa, adaptabilitatea şi buna funcţionare a familiei. Familiile
care se consideră ele însele povestitoare şi care spun poveşti, adesea, sunt
semnificativ mai satisfăcute şi funcţionale decât familiile care nu sunt
povestitoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Bochner, A.P., Perspectives of inquiry. The moral of stories, în M.I. Knapp,

J.A., Daly (eds.) Handbook of interpersonal communication (4th ed.)
Thousand Oaks, Sage, 2011
2. Benestroff, C., Scrisul şi rezilienţa, în Ş Ionescu, Tratat de rezilienţă
asistată, Bucureşti, Editura Trei, 2013
3. Bruner, J., Acts of meaning, Cambridge, Harvard Univeersity Press, 1990
4. Fischer, W.R., Human Communication as narration: toward a philosopy of
reason, value and action, Columbia, University of South Carolina Press,
1989
5. Gergen, K.J., Gergen, M. M., Narratives of relationships în R. Burnett, P.
McGhee, D. Clarke (eds.) Accounting for relationships, London,
Methuen, 1987
6. Ginger, S., Gestalterapia. Arta contactului, Bucureşti, Editura Herald, 2002
7. Kellas, Narrative theory în L.A. Baxter, D.O., Braithwaite, London, Sage,
Engaging theories in interpersonal communication
8. Langellier, K.M., Peterson, E.E., Storytelling in daily life: performing
narrative, Philadelphia, Temple University Press, 2004
9. Linde, C., Life stories. The creation of coherence, New York, Oxford
University Press, 1993
10. McAdams, D.P. The stoires we live by, New York, The Guiford Press, 1997
11. Ochs, E., Narrative, în T. Van Dijk (ed.) Discourse as structure and
process, London, Sage, 1997
12. Peseschkian, N., Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, Bucureşti,
Editura Trei, 2005

49
13. Reese, E., Conceptions of self in mother child birth stories, Journal of
narrative and life history, 6, 1996, p. 23-38
14. Serres, M., Récits d' humanisme, Paris, Edition Le Pommier, 2006
15. Vangelisti, A.L., Crumley, L.P., Baker, J.L., Family portraits: stories as
standards for family relationships, Journal of social and personal
relationships, 16, 3, 1999, p. 335-368
16. Veroff, J. Sutherland, I. Chadiha, L., Ortega, R.M., Newlyweeds tell their
stoires. Predicting marital quality from narrative assessments, Journal of
marriage and the family, 53, 1993, p. 317-329

50
 COMUNICARE VIRTUALĂ ŞI PERSONALITATE ACTUALĂ

Identităţi virtuale vs. identităţi reale

Larga folosire a reţelelor sociale le face să devină un mediu primar

pentru comunicare. În ciuda creşterii numărului de utilizatori ai reţelelor
sociale nu există, totuşi, foarte multe cercetări care să răspundă unei întrebări
esenţiale: transmit profilele utilizatorilor date reale/corecte/exacte despre
autorii lor, despre personalitatea acestora?
O presupunere larg stabilită susţinută de analizele de conţinut
sugerează că utilizatorii îşi creează şi comunică Euri idealizate (Manago şi
colab., 2008). Este emisă astfel ipoteza identităţii virtuale idealizate (şi idealizante,
într-un fel) după care profilul utilizatorilor manifestă caracteristici care nu
reflectă personalitatea actuală. O viziune opusă stabileşte că site-urile de
socializare ar putea constitui un mediu social în care se exprimă caracteristicile
personalităţii actuale, astfel este crescută acurateţea percepţiilor
interpersonale. Apare, aşadar, ipoteza vieţii reale extinse care prezice că
persoanele folosesc reţelele sociale pentru a-şi comunica personalitatea reală
(Hall şi Bernieri, 2001, Vazire şi Gosling, 2004, Ambady şi Skowronsky, 2008 ).

Argumente pentru identităţi reale

Considerăm că argumentele pentru ipoteza vieţii reale extinse, pe lângă

unele logic deductibile ar semnifica includerea temei într-un context mai larg
(cel al Web-ului 2.0). În partea care urmează încercăm să prezentăm
argumente care susţin realitatea autodezvăluirii (self-disclosure) personalităţii
autentice în mediul virtual.

a) Argumente fizice

În primul rând, este de reţinut faptul că reţelele sociale integrează

informaţii personale provenind din medii personale, din reflecţii private,
imagini faciale şi evenimente sociale trăite de utilizatori etc., toate acestea
conţinând informaţii solide despre personalitate.
Identitatea prin definiţia ei priveşte formarea prin apartenenţa la
grupuri sociale. Prin urmare, profilele sociale nu sunt create într-un vacuum
social ci interacţiunea cu alţi utilizatori joacă un rol important în formarea
prezentării identităţii. Pornind de aici, crearea identităţilor idealizate ar fi greu
de realizat pentru că prietenii şi cei care se conectează pe Facebook furnizează
apreciere şi feedback asupra unui anumit profil şi această activitate dezvoltă
relaţionarea.

51
 Corectitudinea informaţiei reieşită din profilele utilizatorilor ar putea fi
explicată în parte şi de faptul că cei în cauză au în lista de prieteni persoane cu
care sunt în relaţie şi în timpul offline. Dacă un utilizator prezintă informaţii
false, cei care îl cunosc din exterior pot reacţiona.

b) Argumente psihologice

Un argument psihologic ar avea în vedere faptul că indivizii în general

doresc ca ceilalţi să-i vadă aşa acum se percep ei ceea ce poate fi o centrare
ridicată pe sine, poate fi – s-ar putea specula – chiar o formă latentă de
narcisism, cert este că indivizii se simt bine cînd alţii află despre valorile,
interesele şi preocupările lor. Pe de altă parte, oamenii doresc o să existe o
coerenţă între imaginea despre sine şi manifestările comportamentale şi
expunerea acestor manifestări înplan mediatic. Sunt cercetări care arată că
există, totuşi, persoane narcisiste care se angajează în autopromovarea pe
Facebook (Buffardi şi Campbell, 2008) prezentând profile idealizate.
Evaluatori independenţi au judecat prin tehnica intersubiectivă în mod
adecvat autorii profilelor ca fiiind narcisişti (Buffardi şi Campbell, 2008).
Una din cele mai extinse cercetări (Back şi colab., 2010) a fost realizată
pe utilizatori tineri (cu vârste între 17 şi 22 de ani) ai celor mai populare reţele
de socializare, Facebook din SUA şi Studii VZ şi Schueler VZ din Germania.
Pentru început au fost salvate profilele utilizatorilor în vederea analizei pentru
a nu fi modificate ulterior de către subiecţii investigaţi.
Definiţia identităţii virtuale de la care pornesc majoritatea cercetărilor
din domeniu a fost bazată pe specificul reţelelor sociale. Problema identităţii
virutale s-a pus în termeni de proces prin care indivizii împărtăşesc părţi
(aspecte) din sine cu alţii (Altheide, 2000, Friedlander, 2011).
Analiza studiului menţionat a luat în calcul: acurateţea descrierilor (s-au
comparat autoaprecierile participanţilor cu descrierile prietenilor care îi
cunoşteau offline pe cei în cauză – cel puţin patru prieteni sau cunoştinţe
bune); aprecierea sinelui ideal (participanţii au fost solicitaţi să se descrie cum ar
dori să fie, folosindu-se de itemii testului de trăsături de personalitate Big
Five); aprecierea observatorilor asupra profilului a semnificat o variantă mai
extinsă a tehnicii intersubiective constând în cuantificarea perceperii profilului
de către 10 asistenţi de cercetare care au analizat profilele fără restricţii de
timp şi şi-au evaluat impresiile folosind un chestionar cu zece itemi. S-a
realizat ulterior consensul observatorilor. În final, s-a realizat corelaţia celor
trei criterii.
Rezultatele sunt consistente cu ipoteza vieţii reale extinse şi contrare
autoidealizarii. Decurge, de aici, că persoanele nu-şi folosesc profilele pentru
promovarea identităţii virtuale idealizate. Considerăm că o completarea a
metodologiei ar fi necesară. În primul rând, autorii studiului nu au luat în
analiză decât specificul textelor scrise nu şi rolul altor componente ale
profilului precum fotografiile postate, preferinţele subiecţilor etc. În al doilea

52
rând, poate că era cazul diferenţelor indviduale dintre observatori şi ţintele
analizate de ei. În ultimul rând, pentru clarificarea factorilor analizaţi ar fi
necesare continuarea cercetării astfel încât să fie investigate şi alte trăsături de
personalitate implicate.

c) Argumente de context

O dată cu Web-ul 2.0 (în care se incadrează Facebook-ul) problema

identităţilor multiple se estompează. Web-ul 2.0 redă identitatea reală
utilizatorilor fiind sistemul care deschide comunicarea liberă şi eliberează
forţele critice ale individului. Însăşi ideea de reţea socială presupune
comunicarea deschisă şi deschiderea la comunicare. De altfel, încă de la
înfiinţarea din 2004, Facebook îşi propunea ,,să dea oamenilor puterea de a
împărtăşi şi de a face lumea mult mai deschisă şi conectată” (Facebook, 2012).
Cu un număr de aproape 900 de milioane de utilizatori pare să-şi fi îndeplinit
misiunea.
Cerinţa web-ului 2.0 este că orice are legătură cu persona cuiva, cu
produsul, afacerea şi cu mesajul ei în mediul online, trebuie să aibă date
concrete astfel încât ceilalţi să îl găsească, să-i răspundă şi chiar să dea mai
departe ceea ce ai expus. Una din condiţiile pentru a exista pe Net la nivel
înalt este să poţi să fi remarcat, să produci atenţionalitate aşa cum se exprimă
unii corifei ai analizei consecinţelor I.T. în plan social (Bard şi Soderqvist,
2010).
Se creează astfel o nouă deschidere către public. Cu cât eşti mai
cunoscut şi asta înseamnă să fii în public (să ai transparenţă) cu atât valoprezi
mai mult. De exemplu, cu cât ai mai multe link-uri către blogul tău, cu atât vor
valora mai mult link-urile tale către alte pagini.
În aceste condiţii, în cazul companiilor, retorica valorilor corporatiste nu
mai funcţionează. Retorica după care companiile sunt stăpâne pe clienţii lor,
centralizează distribuţia, îşi îndepărtează sau nu rivalii şi păstrează secretul
profesional nu mai este în vigoare. Internetul mitraliază toate aceste puncte de
control şi aduce un atac asupra centralizării. De asemenea, recompensează
deschiderea, şi valorizează sharing-ul (Gansky, 2011).
La nivelul firmelor, primele companii care au creat blog-uri si forum-uri
pentru a discuta cu proprii clienţii, au fost Dell şi Starbuck asigurând astfel
feedback-ul clienţilor asupra produselor pe care le creează şi comercializează.
În aceste e-dialoguri, consumatorii îşi puteau expune criticile legate de
produsele promovate astfel încât aceştia contribuiau direct la perfecţionarea
produselor pe care le consumau şi pe care le cunoşteau bine. În acest fel,
firmele recunoşteau că aveau problme. Lecţia internetului este una de
onestitate şi de fairplay. Este ceea ce recomandă J. Jarvis (2010), jurnalist
american de talent, firmelor: ,,Da-ţi controlul clienţilor. Nu faceţi asta, îl veţi
pierde” (p. 28).

53
 Un exemplu pe aceeaşi linie îl constituie şi notorietatea indivizilor
obţinută prin utilizarea site-ului Flickr. Acest site al imaginilor ierarhizează
săptămânal estetica expusă în fotografii afişate de utilizatori. O companie
clasică ar angaja pentru acealaşi lucru câţiva editori pentru a căuta prin cele
peste 3000 de fotografii care sunt publicate de Flickr. în fiecare minut. Numai
că Flickr. alege criteriul interrelaţionării. Flickr. decretează o fotografie ca
interesantă folosind următoarele criterii: nivelul de interacţiune din jurul unei
fotografii – comentarii, mail-uri, cuvinte-cheie, link-uri etc. – şi analizează care
dintre utilizatori de pe Flickr. are putere de influenţă şi dacă acţiunile acestora
cântăresc mai mult în comunitatea Flickr. Acest lucru de realizează pe baza
rarităţii interrelaţionării dintre utilizatori (de pildă, dacă există o relaţie
semipermanentă între A şi B, de tip A îi trimite lui B o fotografie şi apoi B ii
trimite o alta fotografie lui A, înseamnă că fotografiile sunt expediate datorită
prieteniei dintre cei doi, pe când dacă A îi trimite lui X o fotografie, atunci
esenţial în relaţie este fotografia însăşi şi nu relaţia de prietenie. Pe baza unor
algoritimi, Flickr. colectează estetica mulţimii (Flickr.com, 2012).
Ca un corolar la cele redate, considerăm că două mari caracteristici ar fi
esenţiale pentru Web-ul 2.0 Acesta se deosebeşte de alte versiuni mai vechi şi
statice ale web-ului prin faptul că încurajează schimbul foarte deschis de idei
şi informaţii. Nu este vorba de un trafic unidirecţional. În al doilea rând,
oamenii nu sunt doar receptori ci creatori de conţinut, adeverindu-se astfel un
termen folosit de M. Stein în explicarea creativităţii, cel de contricipare, toată
lumea contribuie şi participă la creativitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Altheide, D. L., Identity and the definition of the situation in a mass-mediated

context. Symbolic Interaction, 23, 2000, p. 1–27.
2. Ambady N., Skovronsky, J. (eds.) First impressions, New York, Guilford,
2008
3. Back, M.D., Stopfer, M.J., Vazire, S., Gaddis, S., Schmuckle S.C., Eglaff,
B., Gosling, S.D., Facebook profiles and personality, Psychological science,
21, 3, 2010, 372-374
4. Buffardi, L. E., Campbell, W. K., Narcissism and social networking web
sites. Personality and Social Psychology Bulletin, 34, 2008, p. 1303–1314.
5. Bard, A., Soderqvist, J., Netocraţia, Bucureşti, Editura Publica, 2010
6. Hall, J.A., Bernieri, F.J., (eds.) Interpersonal sensitivy. Theory and
measurement, New York, Erlabum.
7. Facebook Info, 2012, http://www.facebook.com/facebook?v=info
8. Flickr., 2012, www.Flickr.com/explore/interesting/7days/
9. Friedlander, L., Friending the virgin: Some thoughts on the prehistory of
Facebook. Sage Open, 2011,p. 1–14.

54
10. Jarvis, J., Ce ar face Google ?, Bucureşti, Editura Publica, 2010
11. Gansky, Lisa, În reţea, Bucureşti, Editura Publica, 2011
12. Manago, A.M., Graham, M.B., Greenfield, P.M., Salimkhan, G., Self-
presentation and gender on MySpace, Journal of applied developmental
psychology, 29, 2008, p. 446 – 458
13. Vazire, S, Gosling, S.D., E-perceptions: personality impressions based on
personal websites, Journal of personality and social psychology, 87, 2004,
p. 123-132

COMUNICAREA PE FACEBOOK

55
 Introducere

Studiile legate de comunicarea online au primit o extindere foarte mare

odată cu apariţia renumitei reţele sociale Facebook în 2004. În analiza
comunicării în plan virtual, cercetătorii au intuit că reţelele sociale constituie o
sferă generoasă de investigare a indivizilor într-un mediu natural. După etapa
în care problema identităţilor multiple nu mai este de actualitate (în perioada
reţelelor sociale, utilizatorii sunt motivaţi să îşi arate adevărata „faţă”,
adevărata identitate – Jarvis, 2010), întrebările marcante sunt: Cine sunt actorii
care populează reţelele sociale? Care sunt trăsăturile lor? Încheieri de cercetări
susţin că Facebook este preferat de persoanele cu dificultăţi de relaţionare –
timide, singuratice, introvertite etc. Aşa de pildă, Rosenwald (2011) arată că
persoanele timide au dificultăţi în a găsi subiecte de discuţie, iar reţeaua
Facebook le dă un punct de pornire.
O serie de autori (Branden, 1995, Mitrofan, 2004, Merek, 2008,
Stănculescu, 2011) consideră că persoanele anxioase, introvertite şi timide sunt
caracterizate totodată şi prin stima de sine scăzută. Pornind de aici, ne-am
concentrat asupra grupului de persoane care ar putea beneficia de
oportunitatea creşterii conexiunilor sociale şi anume indivizii cu stimă de sine
redusă.

Cum comunică indivizii cu stimă de sine redusă pe Facebook

Cercetările arată că atât persoanele cu stimă de sine înaltă cât şi cele cu

stimă de sine redusă sunt doritoare să se conecteze pe Facebook, dar cele din
urmă obţin satisfacţie şi relaţii stabile mai reduse comparativ cu indivizii cu
stimă de sine crescută (Leary şi MacDonald, 2003, Wood, Hogle şi McClellan,
2009). Calitatea deficitară a relaţionării celor cu autostimă scăzută este
neplăcută nu doar datorită faptului că sentimentul de a fi conectat cu alte
persoane este considerat o motivaţie umană fundamentală (Baumeister şi
Leary, 1995) ci şi datorită faptului că reţelele sociale promovează o mai bună
sănătate mentală (Baumeister şi Leary, 1995). De altfel, încă de la înfiinţarea sa
din 2004, Facebook îşi propunea „să dea oamenilor puterea de a împărtăşi şi
de a face lumea mult mai deschisă şi conectată” (Facebook Info, 2012). După
cum arată Forest şi Wood (2012), Facebook ajută persoanele cu stimă de sine
redusă să-şi împlinească vieţile sociale prin furnizarea oportunităţilor de
autodezvăluire, de explorare şi de conectare cu alţi indivizi. În mod
asemănător, se consideră că Facebook aduce avantaje prin întărirea legăturilor
sociale, acestea la rândul lor fiind dezvoltate de discuţii privind intimitatea şi
autodezvăluirea (Wilson, Gosling şi Graham, 2012).
În privinţa indivizilor cu stimă de sine redusă, anumite investigaţii
demonstrează că aceştia vorbesc mai greu despre propria persoană şi se pot
simţi în mod special stânjeniţi în dezvăluirea de sine (Leary et al., 1995). Aşa
cum relevă autori ca Baumeister, Tice şi Hutton (1989), indivizii cu stimă de

56
sine slabă tind ca în relaţiile face to face să manifeste autoprotecţie şi inhibare în
exprimare. Acest lucru apare la cei în cauză datorită temerilor de dezaprobare,
ignorare sau respingere (Leary et al, 1995). Pornind de la acest fapt,
oportunitatea de a comunica cu alţi interlocutori pe Facebook poate fi
valoroasă pentru persoanele cu stimă de sine scăzută în sensul că împărtăşirea
gândurilor şi sentimentelor poate deveni inconfortabilă pentru ele.
Spre deosebire de interacţiunile directe, nemediate, indivizii care-şi
dezvăluie sentimentele pe Facebook nu pot vedea alte figuri potenţial
dezaprobatoare. Ei văd doar reacţiile receptorilor care aleg să răspundă şi
foarte posibil să se cenzureze. Dezvăluirea sentimentelor în mediul virtual
pare lipsită de riscurile dezvăluirii face to face. Totodată, putem vedea şi
cealaltă “faţetă” a autodezvăluirii: dacă persoanele cu stimă de sine redusă se
simt libere să-şi exprime sentimentele în mod deschis pe Facebook, ele pot
exprima, în acelaşi timp, şi multă negativitate.
Comparativ cu persoanele cu stimă de sine înaltă, indivizii cu stimă de
sine redusă experimentează niveluri mai înalte de emoţii aproape total
negative şi mult mai probabil prezintă şi tulburări de anxietate şi de depresie
(Leary şi MacDonald, 2003). Persoanele cu stimă de sine redusă îşi găsesc mai
rar dispoziţii pozitive (Leary şi MacDonald, 2003) şi îşi vor recondiţiona
dispoziţiile negative (Heimpel et al., 2002, Wood, Hogle şi McClellan 2003).
Deşi nu există cercetări care raportează relaţia dintre stima de sine şi
expresivitatea negativă, este un bun motiv să credem că persoanele cu stimă
de sine redusă care se exprimă pe Facebook au dezvăluiri mult mai negative
decât dezvăluirile persoanelor cu stimă de sine înaltă.
Cercetările au fost interesate şi de impactul comunicărilor exprimate pe
Facebook asupra relaţiilor interpersonale ale utilizatorilor (Forest şi Wood,
2012). Aşa de pildă, în comunicarea nonFacebook s-a raportat că persoanele
depresive sau cu afectivitate negativă înaltă nu sunt foarte plăcute, simpatizate
de ceilalţi (Sommers, 1984). Evidenţele cercetărilor care s-au ocupat de
consecinţele interpersonale ale autodezvăluirilor negative nu au prezentat
rezultate clare în acest sens. Ideile găsite de noi în teoria ataşamentului a lui
Ainsworth şi Bowlby (v. Ainsworth et al, 1978) susţin relaţia dintre
comunicarea negativă a indivizilor nesiguri pe sine şi dezinteresul
interlocutorilor. Se consideră că indivizii siguri pe sine şi cu respect faţă de
sine tind să manifeste un tip de comunicare ce reflectă încredere în sine şi
sentimente pozitive, făcându-i pe interlocutori să reacţioneze pozitiv cu ei, în
timp ce interacţiunea cu o persoană nesigură şi anxioasă este mai puţin
plăcută.

Studiu experimental

Au fost realizate următoarele două studii:

Studiul 1

57
Obiectiv: Am examinat relaţia dintre stima de sine şi perceperea
oportunităţilor şi avantajelor oferite de Facebook.
Ipoteză: Indivizii cu stimă de sine redusă percep Facebook drept context
potrivit pentru exprimarea de sine; ca un mediu sigur care oferă avantaje şi
susţinere în condiţiile autodezvăluirii exprimate.
Subiecţi: 139 studenţi ai domeniului tehnic utilizatori de Facebook din care
108 băieţi şi 31 fete, cu media de vârstă M = 20,03, A.S. = 1,22.
Instrumente:
1. Scala stimei de sine Rosenberg (Rosenberg, 1965) cu un număr de 10
itemi şi patru variante de răspuns de la 1 – Total acord la 4 – Total
dezacord;
2. Scala APFB (Forest şi Wood, 2012) are în vedere percepţiile în cadrul
Facebook şi utilizează 7 variante de răspuns 1 – Deloc adevărat, 7 – Foarte
adevărat. În componenţa sa există următoarele subscale:
– oportunitatea de expresie în cadrul Facebook (3 itemi –  = .88).
Exemplu de item: Îmi actualizez postările pe Facebook pentru a împărtăşi cu alte
persoane, informaţii despre mine şi viaţa mea.
– oportunitatea de conectare (3 itemi –  = .72 ) Exemplu de item: Îmi
actualizez postările pe Facebook pentru a fi în contact cu alte persoane.
– percepţia siguranţei autodezvăluirii (9 itemi –  = .87 ). Exemplu de
itemi: Postez date pe Facebook pentru a evita să vorbesc despre anumite lucruri
direct.; Câteodată aleg să postez pe Facebook decât să vorbesc cu prietenii faţă în faţă
despre anumite lucruri, deoarece postând pe Facebook nu văd reacţia prietenilor, care
poate fi una dezaprobatoare.
– perceperea avantajelor dezvăluirii pe Facebook (10 itemi –  = .93).
Exemplu de itemi: Câteodată aleg să postez pe Facebook decât să vorbesc cu prietenii
faţă în faţă despre anumite lucruri deoarece postarea pe Facebook îmi permite să
primesc mai multa atenţie din partea altora; Câteodată aleg să postez pe Facebook
decât sa vorbesc direct cu prietenii despre anumite lucruri deoarece postarea pe
Facebook permite mai multor persoane să vadă ceea ce îmi doresc.

Studiul 2

Obiectiv: Am examinat, în primul rând, dacă postările facute pe Facebook de

indivizii cu stimă de sine redusă conţin mai multă negativitate decât cele ale
persoanelor cu stimă de sine înaltă şi, în al doilea rând, dacă acest lucru
afectează simpatia primită din partea celorlalţi.
Subiecţi: 121 studenţi ai domeniului tehnic utilizatori de Facebook (anul I şi II
din facultatea Automatică) cu media de vârstă M = 19,90, A.S. = 1,96 din care
80 de băieţi şi 41 de fete.
Ipoteză: Postările realizate de participanţii cu stimă de sine redusă pot fi
caracterizate prin mai multă negativitate decât postările realizate de
participanţii cu stimă de sine înaltă şi acest lucru îi îndepărtează pe cei cu care
comunică.

58
Metodă:
1. Scala stimei de sine Rosenberg (Rosenberg, 1965) cu un număr de 10
itemi şi patru variante de răspuns de la 1 – Total acord la 4 – Total
dezacord;
2. Chestionar privind timpul petrecut pe Facebook şi numărul de prieteni
existent, cu două întrebări: Câte ore pe lună în medie petreceţi pe
Facebook? şi Câţi prieteni, cu aproximaţie, aveţi pe Facebook? În
primele chestionare, la această ultimă întrebare cu răspuns preformat
au existat categorii multiplu de cinci până la 100 pe care subiecţii
trebuiau să le bifeze. Deoarece numărul de prieteni raportat de
utilizatori depăşea 100, subiecţii au avut, ulterior, libertatea să înscrie
numărul de prieteni existenţi.
3. În al treilea rând, s-a cerut participanţilor să furnizeze cele mai recente
10 status-uri sub formă de text postate pe Facebook. O parte dintre
acestea au fost transmise pe mail şi o parte au fost furnizate pe moment
prin conectarea smartphon-urilor personale la internet. 24 dintre
subiecţi nu au putut furniza seturi complete de 10 status-uri, iar 16
subiecţi nu au putut furniza status-uri sub formă de text ci sub formă
figurală. Ca atare, aceştia nu au fost cuprinşi în studiu. Prin urmare, în
final, analiza mesajelor s-a realizat pentru 81 de subiecţi (54 băieţi şi 27
fete).
Fiecare set a fost apoi evaluat de către 4 evaluatori familiarizaţi cu
definiţia autodezvăluirii (self-disclosure). Evaluatorii nu cunoşteau date
despre subiecţi şi au realizat aprecierea pe o scală de la 1 – Deloc, la 9 – Extrem
de mult, după următoarele două criterii:
 gradul de autodezvăluire pozitivă (cât de pozitiv este mesajul postat);
 gradul de autodezvăluire negativă (câtă negativitate conţine mesajul
postat).
Folosind aceeaşi scală, alţi şapte noi evaluatori * au apreciat cât de mult
sunt atraşi de persoanele care au postat respectivele status-uri, răspunzând
următoarelor întrebări:
1. Cât de mult îţi place această persoană?
2. Cât de interesat ai fi să îţi petreci timpul cu această persoană?
3. Ţi-ai dori să ai prieten o astfel de persoană?

Indexul de interapreciere a itemilor este  = .69. În final, am calculat

gradul de atractivitate al mesajului prin însumarea răspunsurilor date de
evaluatori celor trei întrebări. Evaluatorii au fost instruiţi să aprecieze pe rând
pozitivitatea şi negativitatea mesajelor şi să răspundă pe rând la fiecare
întrebare în parte.

Rezultate şi discuţii
Studiul 1
*
Evaluatorii sunt studenţi cu vârsta între 19-21 de ani.

59
 Analiza primară ne arată că stima de sine per ansamblul grupului este
moderată M = 32, 63, A.S. = 4,13, Minim = 20, Maxim = 41. Nu s-au obţinut
diferenţe de gen în această privinţă.
Am analizat percepţia participanţilor pe Facebook într-o serie de
analize de regresie cu variabila dependentă stima de sine. Redăm rezultatele
regresiei multiple per total:

Tabelul nr. 1
Rezultatele regresiei multiple

R R² Eroare Coeficient F df p
standard R ajustat
0,94 0,88 11,16 0,88 271,1370 4,13 0,00100

În tabelul nr. 2 redăm pentru fiecare din cele patru subscale din scala
APFB, mediile, abaterile standard şi coeficienţii de regresie. Se observă din
tabel că toate cele patru subscale prezintă coeficienţii ß semnificativi, iar cea
mai mare influenţă asupra stimei de sine o are percepţia siguranţei
autodezvăluirii în cadrul Facebook (ß = 0,31).

Tabelul nr. 2
Indicatori descriptivi şi coeficienţii de regresie

Variabile Medii A.S. ß SE ß B

Oportunitate 7,19 3,75 0,22 0,070 0,91
expresie
Oportunitate 9,56 4,79 0,20 0,073 0,62
conectare
Percepţia 13,07 5,74 0,31 0,078 0,72
siguranţei
Percepţia 16,98 8,13 0,24 0,078 0,42
avantajelor

În continuare, am analizat diferenţa dintre subiecţii cu stimă înaltă

şi cei cu stimă redusă. Subiecţii cu stimă de sine redusă conştientizează
oportunităţile privind conectarea cu ceilalţi pe Facebook (ß = –0,32, A.S. pentru
ß =.12, t = –2,68, p = 0,009800) şi, în al doilea rând, percep siguranţa oferită de
Facebook (ß = –0,40, A.S. pentru ß =.12, t = –3,14, p = 0,002761). Cu alte
cuvinte, persoanele cu stimă de sine redusă consideră că Facebook oferă
oportunităţi de conectare şi de cunoaştere a altor indivizi, de construire şi
menţinere de relaţii şi conştientizează avantajele pe care le oferă respectiva
reţea socială. Se consideră că Facebook este un loc sigur pentru exprimarea
emoţiilor şi este preferat, în unele cazuri, comunicării cu prietenii şi
cunoştinţele în defavoarea comunicării directe.

60
 Spre deosebire de studiul realizat de Forest şi Wood (2012), în
investigaţia de faţă participanţii nu percep direct avantajele oferite de
Facebook ca de pildă atenţie şi susţinere din partea celorlalţi. Aceştia sunt
caracterizaţi mai mult prin faptul că apreciază siguranţa autodezvăluirii şi
oportunitatea de a cunoaşte alte persoane.

Studiul 2

Per ansamblul grupului, participanţii raportează că petrec în medie un

număr de 23, 75 ore pe lună în cadrul Facebook (A.S. = 38,47, Minim = 1,
Maxim = 310) având în medie 338,86 de prieteni (A.S. = 520,01, Minim = 4,
Maxim = 3000). Nu există diferenţe între subiecţii cu stimă de sine redusă şi cei
cu stimă de sine înaltă în acest sens. Pentru completarea tabloului reţinem
diferenţa de gen: fetele au mai mulţi prieteni în contul de Facebook decât
băieţii (M. băieţi = 276,24, M. fete = 732,42, t = – 3,10, p = 0,000142).
Deşi persoanele cu stimă de sine redusă percep siguranţa oferită de
Facebook, nu par să utilizeze respectiva reţea mai mult decât cei cu stimă de
sine înaltă.
Am examinat dacă cele două categorii de indivizi (cei cu stimă de sine
redusă şi cei cu stimă de sine înaltă) postează tipuri diferite de conţinut. Din
corealarea stimei de sine cu analiza evaluatorilor reiese că indivizii cu
autostimă redusă exprimă mai multă negativitate în comunicarea expusă pe
Facebook comparativ cu cei cu stimă de sine înaltă: ß = – 0,24, t = – 1,30, p =
0,005000.
În privinţa mesajelor expuse acestea au fost în majoritatea cazurilor
scurte propoziţii până la fraze de câte 5 – 6 rânduri. Postările care au întrunit
cea mai mare medie la gradul de autodezvăluire negativă (M = 6,50 – 7,25)
sunt următoarele: Răutatea face casă bună cu intelectul redus; RATB + stomac gol =
not good; Privesc în gol, totul este pustiu; Baiser de la mort; Restricţia măsii... când ai
şi tu mai mare nevoie să dai add la fete, nu merge; Pici cu 4. Iei cu 8. The way to do it.
Doar oamenii îndrăgostiţi plâng. Dintre postările considerate ca înalt pozitive de
către evaluatori (M = 5,75 – 7,75), redăm: Strong people don't put other down
...they lift them up; Persoana care te merită este aceea care având libertatea de a face ce
vrea, te alege pe tine în orice moment; O fi el Diver Suarez, însă în seara asta a fost
Superman Suarez. Incredibil!; Gândul îmi stă doar la Steaua. Cel mai puternic drog
din viaţa mea. Menţionăm că interaprecierea evaluatorilor pentru gradul de
pozitivitate a fost,  = .59 şi pentru aprecierea negativităţii,  = .47.
În continuare, am examinat influenţa pe care o au postările exprimate
de utilizatori asupra evaluatorilor. Am obţinut un bun consens interjudecători
(media corelaţiei interjudecători obţinută de noi a fost M = .91 şi Alpha
standardizat  = .96)
Media obţinută pentru gradul de atractivitate al mesajelor a fost M =
119, 86, A.S. = 24,33. Diferenţa dintre persoanele cu stimă de sine redusă şi cele
cu stimă de sine înaltă este dată de M = 112,55, (indivizi cu stimă de sine

61
redusă) şi M = 132, 69 (indivizi cu stimă de sine înaltă), t = –2,67, p = 0,011839.
În consecinţă, cei care au evaluat mesajele îi plac mai puţin pe cei cu stimă de
sine redusă şi sunt mai puţin interesaţi să interacţioneze şi/sau să fie prieteni
cu aceştia.

Concluzii

Persoanele cu stimă de sine redusă percep Facebook drept un loc sigur

pentru autodezvăluire şi doresc mai degrabă comunicarea pe Facebook decât
face to face. Sunt, de asemenea, doritoare să îşi facă alţi prieteni şi cunoştinţe cu
ajutorul Facebook, considerând că respectiva reţea este un mediu propice de
exprimare, de autodezvăluire. Este raţiunea pentru care îşi petrec timpul pe
Facebook, neexistând diferenţe, din acest punct de vedere, între persoanele cu
stimă de sine înaltă şi cei cu stimă de sine redusă. Mesajele postate de aceştia
din urmă conţin negativitate ridicată, motiv pentru care îi face pe cei care le
„vizualizează” să le aprecieze mai puţin şi să fie mai puţin atraşi de
comunicarea cu autorii lor. De aici pornind, este posibil ca oamenii să evite
comunicarea în cadrul reţelelor sociale cu subiecţi al căror respect de sine este
scăzut. Faptul că utilizatorii cu stimă de sine slabă se exprimă într-un mod
care nu îi face deosebit de atractivi este regretabil, deoarece, se pare, că
persoanele tinere petrec aproximativ cu 24 % mai mult timp în comunicarea
online decât în cea directă (Forest şi Wood, 2012). O concluzie generală care se
desprinde este că indivizii cu stimă de sine nu sunt bine „primiţi” pe Facebook
şi nu reuşesc să-şi atingă scopul, acela de comunicare dezvoltată cu alte
persoane.

BIBLIOGRAFIE

1. Ainsworth, M.D.S., Blehar, M,C,, Waters, E., Wall, S., Patterns of

attachment. A psychological study of the strange situation, Hillsdale, NJ,
1978, Erlbaum
2. Baumeister, R. F., Tice, D. M., Hutton, D. G., Self-presentational
motivations and personality differences in self-esteem, Journal of personality,
57, 1989, p. 547–579.
3. Baumeister, R. F., Leary, M. R., The need to belong: desire for interpersonal
attachments as a fundamental human motivation, Psychological bulletin,
117, 3, 1995, p. 497–529.
4. Branden, N., The six pillar of self esteem, New York, Bantam, 1995.
5. Forest, A.L., Wood, J.V., When social working is not working, Psychological
science, 23, 3, 2012, p. 295–302.

62
6. Heimpel, S. A., WOOD, J. V., MARSHALL, M. A., BROWN, J. D., Do
people with low self-esteem really want to feel better? Self-esteem differences in
motivation to repair negative moods, Journal of personality and social
psychology, 82, 1, 2002, p. 128–147.
7. Jarvis, J., Ce-ar face Google?, Bucureşti, Editura Publică, 2010.
8. Leary, M. R., McDonald, G., Individual differences in self-esteem: a review
and theoretical integration, în M. R. Leary, J. P. Tangney (Eds.), Handbook
of self and identity, New York, Guilford Press, 2003, p. 401–418.
9. Leary, M. R., Tambor, E. S., Terdal, S. K., Downs, D. L., Self-esteem as an
interpersonal monitor: the sociometer hypothesis, Journal of personality and
social psychology, 68, 3, 1995, p. 518–530.
10. Mitrofan, L., Elemente de psihologie socială, Bucureşti, Editura SPER, 2004.
11. Merek, W., Anxiety and self-esteem. Tips for improvement,
http://gad.about.com/od/treatment/a/selfesteemgad.htm, 2008.
12. Rosenberg, M., Society and the adolescent self image, Princeton, New
Jersey, Princeton University Press, 1965.
13. Rosenwald, M.S., Can Facebook help overcome shyness? The Washington
Post, 2011, www.washingtonpost.com/local/can-facebook-help-
overcome- shyness/2011/02/12/ABxotpQ_story.html.
14. Sommers, S., Reported emotions and conventions of emotionality among
college students, Journal of personality and social psychology, 46, 1, 1984,
p. 207–215.
15. Stănculescu, E., Online self-presentation from the cyberpsychology
perspective, Conference proceedings of “eLearning and Software for
Education”, issue: 01 / 2011, p. 155–160, on www.ceeol.com.
16. Wilson, R.E., Gosling, S.D., Graham, L.T., A review of Facebook research in
the social sciences, Perspectives of psychological science, 7, 3, 2012, p. 203–
220.
17. Wood, J. V., Heimpel, S. A., Michela, J. L., Savoring versus dampening:
Self-esteem differences in regulating positive affect, Journal of personality
and social psychology, 85, 2003, p. 566–580.
18. Wood, J. V., Hogle, A. L., McClellan, J. C. D., Self-esteem, effects on
relationships, în H. Reis, S. Sprecher (Eds.), Encyclopedia of human
relationships, Thousand Oaks, Sage, 2009, p. 1422–1425.
xxx Facebook Info, 2012, http://www.facebook.com/facebook?v=info

63
3. TEORII INSPIRATE DIN PSIHOTERAPIE

64
 GESTALTTERAPIA – UN NOU MOD DE VIAŢĂ

Fritz Perls, creatorul Gestaltterapiei

Fritz Perls (1893 – 1970), al cărui nume real este Friedrich Salmon Perls,
este cunoscut specialiştilor din întreaga lumea ca părintele Gestaltterapiei 1,
metodă psihoterapeutică aflată la intersecţia dintre psihanaliză, psihodramă,
1
diferită de Gestaltism apărut în 1912 datorită, în principal, lui M. Wertheimer, K. Koffka şi W. Köhler, de la
care nu preia decât termenul care şi într-o parte şi în alta semnifică structură, formă, configuraţie, mod de
organizare a cîmpului.

65
terapii corporale cu origine reichiană şi inspirată ca bază teoretică din filosofia
existenţialistă promovată, în principal, de M. Buber, M. Heidegger, S.J.
Kierkegaard şi J.P. Sartre.
Perls se naşte în ghetoul din Berlin şi întreaga lui viaţă îl arată ca pe un
personaj nonconformist al vremii sale. La începutul vieţii este un răzvrătit
împotriva metodelor pedagogice al tatălui, şi, mai tîrziu, ale psihanaliştilor în
a cărui analiză a fost. De pildă, prima sa carte publicată în Africa de Sud în
1942 şi denumită Eul, foamea şi agresivitatea are ca subtitlu O revizuire a teoriei
lui Freud, sau, în 1936, la Congresul internaţional de psihanaliză de la Praga
ofensează lumea ştiinţifică susţinând agresivitatea drept comportament
pozitiv de supravieţuire şi ,,pulsiune de viaţă“, în opoziţie cu mortificarea
narcisică freudiană vazută ca latură distructivă a umanului.
Se pare că Perls va păstra toată viaţa o anume animozitate împotriva
maeştrilor săi. Poate că aşa erau hotărâte lucrurile pentru ca, după o practică
de 23 de ani a psihanalizei, să se producă ,,ruptura“ şi cel care avea să
revoluţioneze domeniul umanului să meargă pe drumul său extrem de
anevoios: actul de naştere al Gestalt-terapiei este considerat anul 1951 (când
Perls avea 58 de ani), odată cu apariţia cărţii sale cu acelaşi nume, dar
impunerea ei pe scară largă se produce după 1969.
Perls cunoaşte gloria la vârsta de 75 de ani după ce colindă lumea,
pentru a-şi promova sistemul terapeutic, din Africa de Sud, Canada, Florida în
San Francisco. Deschiderea pe care o creează terapia gestaltistă este de
neestimat. Se inspiră din opera sa nu doar continuatorii săi imediaţi (dintre
primii săi colaboratori sunt cunoscuţi Laura Perls, Paul Goodman, Isadore
From, P. Weisz, E. şi Miriam Polster), ci şi autori de noi sisteme, pentru a-i
numi aici doar pe Eric Berne (creatorul analizei tranzacţionale), Stanislav Grof
(inventatorul psihologiei transpersonale) şi J. Grinder şi R. Bandler (fondatori
ai programului neurolingvistic).
Gestaltterapia2 îşi propune de la început menţinerea şi dezvoltarea stării
de bine total: fizic, mental şi social printr-o abordare holistică a personalităţii
(integrând simultan dimensiunea senzorială, intelectuală, afectivă, socială şi
spirituală), punând accentul pe conştientizarea experienţei actuale, reabilitarea
trăirii emoţionale şi corporale şi ajustarea creativă a organismului la mediu.
Denumită şi terapia contactului, principalul postulat pe care se bazează
Gestalt-terapia este cel inspirat de filosofia existenţialist-fenomenologică
privind capacităţile nelimitate de autorealizare a potenţialităţilor, de
manifestare liberă, neângrădită a persoanei şi de conştientizare a faptului că
toţi ceilalţi au acest drept la manifestare liberă.
Gestaltterapia accentuează nevoile esenţiale ale omului, în particular
nevoia de expresie, de creativitate, nevoia naturală de agresivitate, reluând, în
fapt, un punct de vedere dezvoltat de Freud, Reich, Marcuse şi Fromm, cel al
unei societăţi care reprimă puternic spontaneitatea, prin raţionalitatea
2
printre alte nume care contribuie activ la construirea Gestaltterapiei se numără cei autointitulaţi grupul celor
şapte: Laura Perls, Paul Goodman, Isadore From, P. Weisz, E. şi Miriam Polster.

66
instrumentală pe care o impune, şi cere individului un efort consecvent în
termenii adaptării la norme.
Terapia Gestaltistă prespune comunicarea autentică între persoane
reale; ,,accentul se pune pe conştientizarea modului în care persoana gândeşte,
simte şi acţionează aici şi acum, ceea ce permite descoperirea acelor aspecte ale
personalităţii la care individul nu a avut pânâ în prezent acces conştient“
(Ionescu, 2003).

Ciclul contactului

Arsenalul teoretic şi metodologic adus de Gestaltterapie este imens şi

propune schimbări care au zguduit lumea semnificaţiilor terapeutice şi ale
înţelegerii comunicării; aşa cum arăta Moreau (2007), dacă în terapiile clasice
trebuie să înţelegi pentru a te schimba, în Gestaltterapie ,,trebuie să te schimbi
pentru a înţelege“ (p. 26). Nu ne propunem abordarea diferitelor concepte
(sunt peste o sută la număr) resemnificate unele şi introduse altele de către
Gestaltterapie (în jur de 40 de neologisme), a modalităţilor de înţelegere
terapeutice şi a tehnicilor de maximizare a potenţialităţilor, ne vom opri
asupra noţiunii centrale a Gestaltterapiei, cea care reprezintă viziunea teoriei
asupra comunicării şi punctul de pornire al întregului edificiu al interacţiunii
umane. Ceea ce poartă denumirea de ciclul contactului, al experienţei, al
comunicării sau al nevoilor precum şi ciclul contact-retragere sau ciclul
conştientizării exprimă procesualitatea comunicării în funcţie de modul
fundamental de funcţionare a omului şi a universului şi anume ciclicitatea
vieţii umane. De-a lungul lucrării vom folosi termenul corespunzător aşa cum
apare în concepţia unui autor sau altul, menţionând, de la început că avem de-
a face cu identităţi semantice.
Înainte de toate, ca inspiraţie din Gestaltismul lui Wertheimer, Kohler,
Kofka, în teoria lui Perls, un prim principiu al comunicării este cel al
alternanţei figură – fond. Noi comunicăm astfel încât în fiecare moment apare în
prim plan o imagine dominantă, iar restul rămâne estompat pentru un timp în
fundal. Aşadar, dacă la un moment dat suntem concentraţi asupra nevoii de
sete uităm durerea de la picior care trece în plan secund. Pornind de la această
idee, Moreau (2006) arată că, aproape, fără excepţie toate sistemele terapeutice
îşi consolidează procesul de vindecare pe concentrarea atenţiei asupra lui ,,aici
şi acum“ nu ca excludere a trecutului sau viitorului ci ca atenţie îndreptată
asupra prezentului; prin urmare vindecarea psihoterapeutică este realizată de
ocuparea într-o asemenea măsură a mentalului (concentrarea pe o idee,
senzaţie, acţiune) astfel încât să împiedice evadarea acestuia.
Acest principiu este situat într-un cadru mai larg, metateoretic, al
ciclului comunicării care prezintă stadialitatea ficărei experienţe. Pentru
aceasta, unii autori propun patru etape (F. Perls, P. Goodman), alţii, cinci (S.
Ginger, A. Moreau) şi alţii, şase etape (J. Zinker). În faţa diferitelor etapizări
rezultă necesitatea instanţierii unui criteriu metodologic unitar, garantul

67
semnificativ al abilităţilor comunicaţionale dar şi garantul receptării în acelaşi
timp, pe care îl considerăm a fi cel al relevării pentru fiecare stadiu în parte a
aspectelor psihoafectivo-comportamentele.
În mare, este avansată următoarea schemă a comunicării: există un
precontact, contactul propriu-zis, o retragere cu sens de ieşire parţială din
scenă şi o retragere cu sens de asimilare a experienţei. În acest cadru se
exprimă pe de o parte conştientizarea sau awareness-ul global al fluxului
permanent de senzaţii, sentimente, idei, aşadar atenţia marcată pe trei plus
unu niveluri, senzorial, afectiv, cognitiv-imaginativ şi, în final,
comportamental-acţional, pe de altă parte intervin rezistenţele individuale
care perturbă uniformitatea ciclului. Ceea ce pare interesant este faptul că
dificultatea interrelaţionării (cf. Ginger, 2002) se situează în majoritatea
cazurilor în cele două momente cheie ale ciclului, înainte de contact şi după
contact (retragerea parţială) care sunt devenite deficitare fie când sunt foarte
găbite, fie dacă sunt prelungite extrem.
Vom analiza în ansamblu principalele viziuni din interiorul
Gestalterapiei asupra procesului comunicării pentru a vedea înţelegeri
asemănătoare asupra comunicării îmbrăcate în ,,haine“ diferite.
Figura nr. 1, fie ea şi lipsită de detalii reprezentative ca urmare a
efortului de reducere la o schiţă, oferă variate posibilităţi de comentariu
asupra procesului comunicării aşa cum este el conceput de către Perls şi alţi
corifei ai Gestaltterapiei.
Implicaţiile elementelor pe care figura le conţine pot intra în două
categorii majore: elemente comune şi elemente diferenţiale. Primele pot fi
listate astfel: – stabilirea unei scheme general explicative pentru caracterizarea
procesualităţii comunicării umane care, indiferent de termenii găsiţi
recunoaşte aceeaşi linie: întâi
simţim, apoi conştientizăm, mobilizăm energia, trecem la acţiune şi
reflectăm asupra ei; – recunoaşterea unor etape preparatoare înaintea
contactului propriu-zis şi a uneia de ,,ieşire din scenă“ în care are loc
gratificarea dorinţelor şi nevoilor.
Elementele diferenţiatoare sunt date de specificitatea viziunilor şi a
momentelor în care au fost elaborate: dacă la Perls în primele lui lucrări
dinamica etapizării era mai puţin complexă, la Moreau lucrurile sunt mai
simple şi mai complexe totodată.
O privire analitică asupra esenţialului principalelor abordări este de
natură să arate particularizarea şi evoluţia lor şi să certifice
complementaritatea lor în efortul de explicare a comunicării umane.
Pentru a vedea evoluţia principalelor concepţii, vom începe cu
fundamentarea ciclului contactului şi anume viziunea lui F. Perls de la
începutul anilor 50 şi vom urmări până scrierile lui Moreau (perioada actuală).
1. F. Perls, într-una din lucrările sale timpurii, Eul, foamea şi agresivitatea
vorbeşte de ciclul interdependenţei organismului cu mediul şi dezvoltă ideea
conform căreia organismul nu şi este sieşi autosuficient şi cere lumii

68
gratificarea nevoilor sale în cadrul interacţiunii organismului cu mediile lui;
organismul fiind cel care realizează legătura crucială dintre pecepţie şi
motivaţie. Totuşi, organismul exprimă faptul că nevoile sale specifice creează
interese care la rândul lor conduc la o privire particulară asupra realităţii: de
exemplu, dacă îmi este foame, mirosul pâinii este delicios, dacă sunt la regim,
acelaşi miros devine o tortură.
Pe linia exprimată de Perls (1970), de la etapa de precontact la cea de
postcontact au loc următoarele mecanisme ale relaţiei dintre organism şi
mediu:
– Pasivitatea organismului – etapă de început a ciclului în care câmpul
de conştiinţă este nediferenţiat;
– Apariţia unui factor care mobilizează organismul (poate fi o cerere
externă sau o nevoie internă psihofizică).
– Crearea unei imagini a realităţii, a unei figuri ,,vii, stralucitoare“ vs.
un fundament indiferent;
– Răspunsul organismului la situaţie în vederea atingerii scopului
propus;
– Descreşterea tensiunii organismului datorită împlinirii nevoilor şi
obţinerea gratificaţiei;
– Modificarea balanţei organismice în privinţa raportului dintre nevoie
şi realizarea ei, dintre interesul individual şi posibilităţile mediului. Pregătirea
pentru începerea unui nou ciclu.

Etape I II III IV V
Concepţii
F. Perls Precontact Intrare în Contact deplin – Postcontact
contact
*Pasivitatea *Crearea unei *Răspunsul *Scăderea
organismului imagini organismului tensiunii
Apariţia diferenţiată generată de
factorului clar de restul apariţia nevoii
disturbant
P. Goodman Precontact – Contact Contact final Post contact
*Obţinerea
*Apariţia *Presiunea satisfacţiei. *Interacţiune
stimulului intern exercitată de Diminuarea curgătoare
sau extern stimul acţiunilor organism
voliţionale mediu
J. Zinker Senzaţie şi Mobilizare şi Contact Satisfacţie Retragere
conştientizare acţiune
*Perceperea *Descoperire *Alegere, *Apariţia *Final adecvat
senzaţiilor şi a şi exersarea acţiune, sentimentulu de relaţie.
focalizarea pe mentală de interacţiune i de Revenirea
fluxul perma- soluţii mulţumire organismului la
nent de senzaţii, odihnă
sentimente, idei
S. Ginger Precontact Angajare Contact Dezangajare Asimilare-
*Retragere şi retragere
*Emergenţa *Conştienti- *Punerea în concluzio- *Reflexia asupra
nevoilor şi a zare parţială. acţiune a nevoii nare experienţei şi

69
 dorinţelor Relativă includerea ei în
mobilizare şi cea veche
direcţio-nare
de acţiune
A. Moreau A simţi şi a Transfer în Contact/ – Satisfacerea
conştientiza acţiune A fi în relaţie nevoilor

*Perceperea de *Imaginarea *Asumarea *Obţinerea

senzaţii fizice, de strategii şi responsabilită- sentimentului
sentimente şi schimbări. ţii propriilor de bine şi
conştientizarea Acţiunea în sentimente în deschiderea
lor consecinţă relaţionare spre alte nevoi
*Procesele, mecanismele care au loc
Fig.nr. 1: Ciclul contactului (principalele concepţii)

Ciclul sugerat de Perls are importanţă în a ilustra, pe de o parte,

interdependenţa dintre organism şi mediu şi, pe de altă parte, arată principiul
important al autoreglării organismului.
2. Paul Goodman, colaborator şi continuator al operei lui Perls, arată
clar holismul ciclului comunicării divizat convenţional în patru etape de figuri
şi fundaluri. El include în aceste etape dezvoltarea procesului figură-fond
(intrări în prim centru şi treceri în plan secund) în comunicare, după cum
urmează:
– în precontact – corpul este fundalul, apetitul intern sau stimulii din
mediu constituie prim-planul (figura). Aceasta este ceeea ce se numeşte în
Gestalt Id-ul situaţiei (lumea senzaţiilor şi a nevoilor conştiente şi
inconştiente);
– la nivelul contactului – excitarea apetitului devine fundal şi anumite
obiecte sau seturi de posibilităţi vor constitui figura, una clar diferenţiată;
– în contactul final este preluată în alţi termeni gratificarea de care
vorbeşte Perls. De asemenea, îţi face loc relaxarea acţiunilor deliberate şi apre
o acţiune unitară dintre percepţie, mişcare şi sentiment;
– pentru postcontact, avem de-a face cu o interacţiune continuă organism
şi mediu, interacţiune în care lucrurile par să ,,curgă“, realizându-se un flux
continuu de schimburi dintre cele două entităţi.
3. Alţi autori au încercat să investigheze mai profund ciclul comunicării
pentru a-l aplica situaţiilor de viaţă concrete, de la microciclul satisfacerii
nevoilor fizice la relaţii interpersonale mai complexe. J. Zinker în cartea
Procesul creativ în Gestaltterapie exemplifică stadiile cu denumiri luate din sfera
relaţiei mâncare – hrană. Limbajul folosit de autor sugerează clar că în contrast
cu formulările timpurii ale lui Perls şi Goodman, el intenţionează ca acesta să
devină un model empiric al existenţei umane.
Pentru J. Zinker, un ciclu psihofiziologic este legat de satisfacerea
nevoilor şi se referă totodată la ciclul autoreglării organismului. Stadiile sunt
următoarele: senzaţia (observarea de senzaţii, sentimente, amintiri),
conştientizarea (numirea şi descrierea mecanismelor senzoriale o descoperire
care uneori este spontană dar, în general, urmează un drum lung cu rezistenţe

70
şi întoarceri), mobilizarea (vizualizare şi energizare), acţiunea (folosirea
muşchilor, mişcarea), contactul (procesul psihofiziologic al angajării
organismului în ,,hrană“), satisfacţia (sentimentul de saţietate) şi retragerea.
,,Această mişcare de la senzaţie la contact şi la retragere şi înapoi la senzaţie –
arată Zinker – este tipică fiecărui organism. În starea lui de sănătate, ciclul este
neted, neântrerupt şi graţios, el poate fi întrerupt de rezistenţe care
îndepărtează de la obţinerea scopului (1981).
4. Pentru S. Ginger (2002), comunicarea este reprezentată grafic prin
forma literei Π tocmai pentru a simboliza creşterile şi descreşterile
comunicării, în punctele critice aflându-se angajarea şi dezangajarea. Pe scurt au
loc următoarele procese în etapele menţionate de autorul francez
– Precontactul este perioadă adaptată ca timp abilităţilor comunicării şi
care devine eficientă când durata ei nu este excesivă dar nici sub un anumit
optim. În această perioadă, individul îşi propune, proiectează, organizează şi
chiar deschide comunicarea;
– Angajarea implică în majoritatea cazurilor o mobilizare de energie în
care acţiunea se leagă, ne angajăm pe o pistă (simţim că am intrat în relaţie,
luăm o decizie, începem un proiect etc.);
– Contactul se referă la alegerea şi implementarea unei acţiuni adecvate.
O definire corespunzătoare a acţiunii în faza de contact reprezintă ,,răspunsul
adecvat în măsura în care l-am acceptat pe interlocutor, ceea ce înseamnă atât
influenţare cât şi adaptare a propriului comportament la nevoile persoanei
ascultate“ (Ş. Prutianu, 2005);
– Dezangajarea este definită ca ,,momentul în care situaţia se
dezleagă...şi este nevoie să tragem concluziile, chiar dacă acestea sunt
provizorii. Nu suntem în plin contact dar nici în retragere suntem într-un
moment critic care poate dura câteva minute, zile sau ani“ (S. Ginger, 2002, p.
62) La nivelul discursului poate fi echivalent cu pledoaria aşa cum
precontactul reprezintă exordium-ul/preambulul unei rostiri;
– Asimilarea-retragere se referă la introiectarea experienţei în vederea
continuării şi interpretării comunicării.
5. A. Moreau – teoretician şi practician de marcă al Gestalterapiei – arată
că întreaga terapie se articulează în jurul lui ,,ce simţi acum?“. Nevoile umane
sunt cele care induc senzaţiile corporale. Dacă nevoile importante (de a a iubi,
a te simţi util, a te afirma, a te simţi în libertate etc.) nu sunt satisfăcute în mod
repetat, atunci frustrările care urmează se vor traduce prin sentimente de
tristeţe, frică, mânie, angoasă şi prin senzaţii corespunzătoare (tensiune,
căldură, frig etc.). Conştientizarea nevoilor se poate produce instantaneu sau în
cele mai multe cazuri în urma unui proces îndelungat presărat cu obstacole
(rezistenţe). Etapa de acţiune se referă la mobilizarea energiei pentru
imaginarea, vizualizarea sau prepararea strategiilor care pot contribui la
împlinirea nevoilor. Este importantă luarea de decizii, găsirea de soluţii
eficiente, creative şi asertive care să servească scopului propus şi nevoilor
personale fără să lezeze nevoile celorlalţi. După Moreau ,,acţiunea – etapă

71
majoră în Gestalt – permite să se răspundă unei nevoi şi să se iasă din
inhibarea acţiunii gratificante“ (2007, p. 100). A fi în contact semnifică înainte
de toate relaţionarea satisfăcătoare şi adecvată cu propriul organism şi cu
ceilalţi. În această etapă este esenţială responsabilitatea persoanei pentru
propriile sentimente şi schimbări de comportament, pentru comunicare văzută
ca temeiul experienţei ce permite clarificaea comportamentală şi evitarea
repetării unui trecut necorespunzător care nu mai există în prezent. Când
contactul este satisfăcut intervine retragerea până la apariţia următoarelor
dorinţe.

Rezistenţele în comunicare

Aşa cum am arătat mai sus, o comunicare problematică nu este una

uniformă, ea apare obstrucţionată de rezistenţele la schimbare. O definiţie
concisă a acestora le caracterizează drept orice act al individului prin care el se
opune întâlnirii deschise, cum ar spune Moreau, şi fără defense cu realitatea şi
cu celălalt (1999).
Gestaltterapia restrânge gama, acestor mecanisme de apărare, în fond,
propuse iniţial de psihanaliză la cinci rezistenţe, altele decât cele ale
psihanalizei clasice sau cel puţin cu altă semnificaţie. Cele mai frecvente sunt
introiecţia, proiecţia, apoi confluenţa, retroflexia şi deflexia, fiecare din ele
deţinând atât o manifestare pozitivă, sănătoasă cât şi una negativă, patologică.
Alţi autori mai adaugă şi evitarea contactului, proflexia, devalorizarea ş.a. O
ilustrare sumară dar reprezentativă ajută la înţelegerea mecanismelor
disturbante ale ciclului de comunicare.
Introiecţia se referă la ,,îngurgitarea“ datelor, normelor şi atitudinilor
exterioare şi operează când evenimentele trăite de individ sunt transformate în
credinţe generale (de exemplu, nu e bine să ai încredere în nimeni).
Proiecţia reprezintă ,,practic o fugă a persoanei din realitatea actuală şi
punerea în funcţionare a patternurilor comportamental dezadaptative sau
imature introiectate“ (Nedelcea, 1999). Dacă în psihanaliză, sensul era de
expulzare din sine a propriilor caracteristici şi localizarea în altul (obiect sau
persoană), în gestalt, accentul cade, aşa cum am arătat mai sus pe dezinhibarea
unor strategii relaţionare introiectate datorită caracterului lor traumatizant.
Retroflexia este definită ca întoarcerea energiei mobilizate către propria
persoană (de exemplu, masochismul sau tulburările somatice)
Deflexia semnifică devirea de energie (de pildă, mi se pun întrebări
despre sentimentele mele şi le înfăţişez printr-o exprimare raţionalizată)
Confluenţa constituie simbioza excesivă în timp dintre două persoane
(mamă-copil, soţ-soţie, individ-grup exprimată în şomaj profesional sau
invaliditate prin teamă de muncă; de exemplu: rămân acasă cu soţul, mă întorc la
mama.)

Sinteza

72
 Ciclul contactului indiferent de denumirile sau recaracterizările
autorilor reprezintă modalitatea de desfăşurare a individului cu mediul şi
poate fi un instrument diagnostic datorită faptului că se constituie într-un
model intuitiv al interacţiunii umane (Delisle, 1991).
Ca descriere fenomenologică a relaţiei organismului cu mediul îşi are
punctele sale critice. În primul rând, pare un model arbitrar, este gândită
mobilizarea de energie ca venind înainte de acţiune şi ceea ce se omite este că
noi avem nevoie de mobilizarea de energie înainte ca o figură clară să se
formeze la nivelul conştientizării. În al doilea rând, în fiecare etapă avem
nevoie de energie şi la fiecare etapă realizăm conştientizări. Alţi autori (P.
Philippson, 1995) îşi leagă critica de faptul că există o inconsistenţă între ciclul
respectiv şi principiul sintezei pe care se bazează Gestaltterapia, mai exact
separarea dintre senzaţie, conştienttizare, mobilizare etc., este inutilă. Noi
considerăm că nu este o atomizare de etape ci o exprimare care să ajute la
înţelegerea comunicării, la mai buna cunoaştere a problemelor şi nevoilor
individuale.
Sumarizând, experienţa oricăror dorinţe şi/sau nevoi individuale trece
prin următoarele stadii:
1. Suntem în stare de odihnă şi câmpul conştiinţei este nediferenţiat
2. Îşi face apariţia o nevoie sau dorinţă de origine fizică, psihică sau
spirituală apare. Putem sau nu putem să clarificăm exact ce precede această
nevoie. O dată ce nevoia este clară ne mobilizăm energia (ceea ce implică
acţiunea paralelă a funcţiilor cerebrale de planificare şi a celor corporale de
energizare) şi ne orientăm spre posibile surse de satisfacţie.
3. În funcţie de specificul nevoii, găsirea posibilelor surse de satisfacţie
poate fi un scurt proces sau poate necesita tatonarea/cercetarea mai
îndelungată a diferitelor modalităţi strategice.
4. Alegem strategia posibilă indiferent de constrângerile care pot opera
şi ne orientăm spre ea.
5. Realizăm contactul cu obiectul alegerii şi experimentăm.
6. Evaluăm eficacitatea acţiunii şi fie continuăm cu ea, fie ne întoarcem
la o nouă căutare de strategii (subetapa 3).
7. Experimentăm satisfacţie/insatisfacţie.
8. Ne retragem şi energia noastră îşi însuşeşte experienţa apoi este
reinvestită. Suntem gata pentru un nou ciclu.

Comunicare bio-logică

Dorim să arătăm în final şi modul de concepere a comunicării din

perspectivă gestaltistă cu raportare la creierul uman.
Gestaltul, terapie a medierii emoţionale, accentuează rolul creierului
total în comunicarea interpersonală şi se declară împotriva ,,hemiplegiei
culturale“ cerebrale. De pildă, se porneşte de la ideea că acţiunea de

73
interrelaţionare / comunicare nu urmează o logică de tip cronologic, de genul
trecut, prezent, viitor, ci una bio-logică: astfel, începem o locuţiune prin
focalizarea asupra prezentului, prin a vedea ce se întîmplă, analizînd ,,cum-ul“
situaţiei (atitudini, mimică, pantomimică etc.), ne întoarcem, apoi, spre trecut
prin asocieri, analogii şi, în final, ne orientăm spre viitor (proiecte sau
experimente pe termen scurt). Putem urmări acest cadru în structura naturală
a celor trei etaje cerebrale evidenţiate, în special, de teoria ,,creierului tri-unic“
a lui McLean conform căreia creierul este alcătuit triadic supraetajat, fiecare
etaj înglobîndu-l şi controlîndu-l pe cel dinaintea sa: la bază se află creierul
reptilian sau archipaliumul, sistemul limbic sau creierul paleomamalian şi
neocortexul sau creierul neomamalian. Prin urmare, creierul reptilian
gestionează homeostazia prezentului şi instinctul de supravieţuire, creierul
limbic aduce în prezent amintirile încărcate emoţional, iar cortexul permite
alegerea şi luarea deciziilor de organizare a viitorului.
O scurtă recapitulare a specificităţii celor trei ,,creiere“ (v. cap. 2) ni se
pare importantă în înţelegerea relaţionării Gestaltului cu specificitatea
cerebrală. Creierul reptilian este responsabil de stări emoţionale de tip
instinctual cum sînt agresivitatea, fuga în caz de pericol, teama, nesiguranţa,
mînia, furia, invidia, gelozia, dezgustul etc., tot ceea ce, după unii autori, intră
în categoria emoţiilor de bază. Activarea acestui creier primitiv generează
dificultăţile în planul comunicării, centrarea pe violenţă, actele necugetate sau
reacţiile de fugă. Creierul limbic, sediul vieţii emoţionale şi de relaţie, cu
nucleul său amigdalian, evaluează constant semnificaţia raportului
trebuinţă/scop, conţine numeroşi centri de reglare a afectivităţii, a stării de
veghe şi a somnului, a dorinţei şi agresivităţii. În final, cortexul, centrul
procesării activităţilor umane superioare, cu cele două emisfere cerebrale a
căror responsabilitate vizează, pe de o parte, lumea artistică şi, pe de alta,
universul tehnic-ştiinţific. Gestalt-terapia, prin tehnicile utilizate, accentuează
emisfera dreaptă care este legată, de altfel, de sistemul limbic – mişcare,
spaţiu, dorinţe, globalizare, muzicalitate, contacte, toate într-o abordare
circulară şi sistemică.
BIBLIOGRAFIE

1. Delisle, G., A gestalt perspective of personality disorders în British Gestalt

Journal, 1, 1, 1991, p. 42-50.
2. Ginger, S., Gestalt-terapia – arta contactului, Bucureşti, Editura Herald,
2002.
3. Ionescu, A., Psihoterapie. Noţiuni introductive, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2003.
4. Moreau, A. Introiecţie, proiecţie şi transfer în Revista de Psihoterapie
experienţială, nr. 7/martie, 1999.
5. Moreau, A., Ca să trăieşti mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul,
Bucureşti, Editura Trei, 2006.

74
 6. Moreau, A., Autocunoaştere şi autoterapie asistată, Bucureşti, Editura Trei,
2007.
7. Nedelcea, C., Despre rezistenţă şi anxietate: o viziune experienţială, în
Revista de Psihoterapie experienţială, nr. 7/martie, 1999.
8. Perls, F., Four lectures în J. Fagen, I. Shepherd (eds.), Gestalt Therapy
Now, Palo Alto, Ca: Science and Behavior Books, 1970.
9. Philippson, P., A map of gestalt therapy, 1995,
www.mgestaltc.force9.co.uk
10. Prutianu, Ş., Antrenamentul abilităţilor de comunicare: limbaje ascunse, Iaşi,
Polirom, 2005.
11. Zinker, J., Se créer par la Gestalt, Montréal, Les Editions de l' Homme,
1981.

ANALIZA TRANZACŢIONALĂ

Eric Berne şi teoria schimbării personale

Celebrul psihiatru canadian este cunoscut publicului larg ca autor al

Analizei Tranzacţionale – teorie psihică asupra personalităţii umane, a relaţiilor
de comunicare, psihoterapie şi instrument de lucru în organizaţii.
Eric Berne se naşte la 10 mai 1910 la Montreal, ca fiu al doctorului
Leonard Bernstein şi al Sarei Gordon Bernstein, scriitoare şi editoare. În
calitate de doctor psihiatru şi psiholog activează în armata SUA iar la sfârşitul
războiului primeşte o sarcină iniţial plictisitoare: să ofere foştilor soldaţi suport
terapeutic pentru o bună integrare în viaţa civilă. Din această perioadă,
devine mult mai interesat de terapia de grup. Mai târziu, orientat spre
psihiatria socială, începe să se pregătească pentru a deveni psihanalist, însă
viaţa hotărăşte altceva pentru el: să-l trimită în tabăra dizidenţilor freudieni şi
a creatorilor de sisteme. Astfel, în 1956, i se respinge solicitarea de a deveni
membru al Institutului de Psihanaliză, motiv pentru care decide un drum
propriu concretizat în anii ‘60 când îşi defineşte, pe larg, sistemul – Analiza
Tranzacţională. Este momentul publicării unei cărţi care cucereşte lumea,
Games people play (tradusă la noi cu titlul Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea,
2002), o carte care se ocupă de eterna problemă a fiinţei umane, modul în care
individul îşi structurează timpul (atunci când nu doarme) prin ritualuri,
distracţii, jocuri, în intimitate şi activitate.
În dorinţa lui de schimbare a personalităţii umane, Berne îşi întemeiază
teoria pe trei mari postulate: oamenii sunt OK; fiinţa umană are capacitatea de
a-şi decide propriul destin prin libertatea de a-şi forma viaţa pe care şi-o
doreşte; toate persoanele au capacitatea de a gândi.

75
 Una din contribuţiile originale ale lui Berne la înţelegerea psihicului
uman constă în preluarea instanţelor din a doua topică freudiană cuprinse în
alcătuirea psihicului: Sine, Eu, Supraeu şi redefinirea lor într-un mod mai
plastic, respectiv Copil, Adult, Părinte. Aşadar, în fiecare din noi, sălăşluiesc
cele trei moduri de manifestare şi, de-a lungul unei zile, putem fi, variabil, în
una sau alta dintre aceste ipostaze, de Copil (spontan, curios, dar şi invidios,
răutăcios, manipulator), de Adult, înţelegând lumea în mod obiectiv şi raţional,
fără părtinire sau de Părinte (sfătuitor, altruist, dar şi critic). La manifestarea
uneia sau alteia dintre cele trei stări au contribuit preponderent părinţii
biologici care ne-au scris scenariul de viaţă încă din perioada 0 – 6 ani,
formându-ne aşa cum au dorit ei să fie un copil: adaptat, coercitiv, firesc etc.
În relaţionarea dintre oameni, comunică, de fapt, cele trei stări
menţionate, creându-se, astfel, tranzacţiile: paralele, pe aceeaşi lungime de
undă sau încrucişate generatoare de conflicte. Din aceste tranzacţii rezultă
jocurile care au funcţia de obţinere a unui beneficiu psihologic din partea celor
implicaţi, o mângîiere (stroke). Există jocuri cu specificul lor în căsnicie, la
petreceri, în cabinetele de consultaţii, în lumea interlopă etc.
Teoria lui Berne este mai complexă decât o presupune extragerea unor
legi ale comunicării interumane. În 1970 scrie ultima lui carte, apărută post
mortem, pentru a-şi definitiva opera, What do you say after you say Hello, (la
Bucureşti tradusă mai reducţionist, Ce spui după Bună ziua? având subtitlul
Psihologia destinului uman, Editura Trei, 2006); e o carte neobişnuită chiar şi
pentru cititorii foarte specializaţi, o carte care propune, în stilul simţului
analogic al lui Berne, concepte uimitoare pentru psihologie, cum sunt
concesiune, timbre, cupoane, tricouri, analiza scenariilor de viaţă actualizate
care rescriu povestea Europei sau a Scufiţei Roşii (fata sedusă), a Frumoasei
din Pădurea Adormită (iluzia tinereţii perpetue), Crăiesei Zăpezii (aşteptarea
darului suprem – nemurirea) etc. Aşa cum se exprima, cândva, Berne, având
de ales între mister şi deschidere, între sofisticare şi simplitate, ,,m-am alăturat
mulţimii, aruncând câte un cuvânt mare care să-i distragă pe câinii de pază ai
academiilor“.
Berne moare în 1970, în urma unui infarct, nu înainte de a vedea
dezvoltându-se Asociaţia Internaţională de Analiză Tranzacţională şi
Seminarul de Analiză Tranzacţională din San Francisco, precum şi o pleiadă
de practicieni care îi continuă opera.

Structura psihicului

Iniţial criticată ca model simplist, analiza tranzacţională a câştigat

atenţia întregii lumi, impunându-se ca teorie a personalităţii, model de
comunicare şi studiu al unui pattern repetitiv al comportamentului.
Deşi originea teoriei este îndepărtată – de când s-a conştientizat că
fiecare dintre noi are o natură multiplă şi, de asemenea, că fiecare are părţi din
personalitate care ne afectează comportamentul în acord cu diferite

76
circumstanţe – relativ recent, Eric Berne (1957/1977), prin cea mai cunoscută
lucrare a sa, Games people play, creează o teorie contractuală cu sens de
realizare a unei angajări bilaterale explicite pentru buna definire a cursului
unei acţiuni. Pornind de la instanţele din a doua topică freudiană – Sine, Eu,
Supraeu – Berne formulează concepte care ajută la înţelegerea conţinutului
instanţelor respective, şi anume acelea de Copil, Adult şi Părinte. Prin urmare,
fiecare individ se exprimă în interlocuţie cu una din cele trei stări: o stare
raţională, una afectivă şi o stare normativă sau morală (Mucchielli, 2005).
Înainte de toate, el foloseşte termenul de Stare de ego, o ipostază a eului
pulsional care cuprinde următoarele părţi:
 exteropsihică (atitudini, comportamente, mecanisme de apărare
introiectate);
 neopsihică (sentimente, gânduri, mecanisme de apărare legate de
vîrsta curentă);
 arheopsihică (nevoi, sentimente fixate şi, deci, datorate unei perioade
de dezvoltare anterioară, un fel de ego arhaic). Fiecare individ se
poate afla într-o stare de ego de Părinte, Adult sau Copil (fig nr. 1), şi
poate trece de la o stare la alta cu o dinamică variabilă.

Tandru (sare în ajutor)

Părint
e
Critic (cenzurează)
Adult

Adaptat (îşi schimbă comportamentul sub

influenţa autorităţii)
Copil

Firesc (spontan, natural,

dar fără limite)
Fig. nr. 1: Structura personalităţii conform Analizei Tranzacţionale

Părintele (P) reprezintă un set de comportamente pe care individul le-a

copiat de la autorităţile semnificative în mijlocul cărora s-a format (părinţii
reali, profesorii etc.) şi care se poate manifesta prin coerciţii, morală, dar şi prin
atitudini protectoare. În acest caz starea respectivă se dihotomizează în Părinte
critic (deţinătorul tuturor prejudecăţilor şi judecăţilor noastre de valoare, cel
care cenzurează, interzicându-ne mult prea multe şi îndemnîndu-ne să
interzicem şi celorlalţi) şi Părinte tandru sau protector (cel care sare în ajutorul
altcuiva arătînd, în fond, incapacitatea de acţiune a acestuia). În ambele
ipostaze genul de mesaj pe care-l transmite individul aflat în această stare este:
,,Nu eşti puternic/ valoros/cum trebuie.“
Adultul (A) reprezintă capacitatea de analiză şi acţiune cu maturitate şi
responsabilitate. Individul care se află în starea de Adult exprimă abilitatea de

77
a aprecia realitatea ,,aici şi acum“, fără să fie perturbat în decizii de schemele
cognitive ale trecutului. Starea de Adult nu este scindată ci doar polarizată.
Există, prin urmare, un Adult pozitiv foarte atent la informaţiile din mediu
care ia decizii în urma unor procese reflexive şi un Adult negativ care este
excesiv de analitic în relaţiile interumane, comportându-se mai degrabă ca un
robot decât ca o fiinţă umană.
Copilul (C) semnifică zestrea instinctuală, exprimată în manifestările de
lamentare, culpabilizare, disculpare, evadare etc. În Copil se află sentimentul
stimei de sine. El este acela care confirmă starea de bună dispoziţie sau de
inconfort a individului. La rândul lui, se divide în Copil adaptat, caz în care
persoana tinde să experimenteze temeri şi anxietate şi Copil firesc, manifestat
prin bucurie şi durere, spontaneitate şi curiozitate, dar şi prin faptul că
persoana ,,aleargă“ sălbatic, fără restricţii sau limite în maniera de comportare.
Mai tîrziu, Joines (1986) diversifică aria instanţelor extreme prin
adăugarea de dimensiuni negative sau pozitive astfel încât aceste entităţi pot
fi gândite, de pildă, din perspectiva Părintelui protector profitor (–), a Copilului
natural spontan (+) sau natural imatur (–).

Interpersonalizarea. Tipuri de tranzacţii

Atunci când comunicăm o facem în una din cele trei stări şi sentimentele
noastre determină pe care o vom folosi. Astfel, ca unităţi minimale de
relaţionare, tranzacţiile, formate din stimul şi reacţie, pot fi 1) complementare,
de genul Părinte – Părinte, Copil – Copil, Adult – Adult, sau, în unele cazuri,
chiar Părinte – Copil (fig. nr. 2), constînd în transmiterea stimulului şi primirea
răspunsului corespunzător aşteptat şi 2) încrucişate de genul stimul tip Adult –
Adult şi răspuns Părinte – Copil, când nu se mai comunică pe aceeaşi lungime
de undă, iar probabilitatea de generare a incidentelor sau chiar conflictelor
este înaltă. (fig. nr. 3)

P P

A A

C C

*Abrevierile P, A, C reprezintă starea de Părinte, Adult, Copil

Fig. nr. 2: Tranzacţii complementare

Decurge, de aici, prima regulă a comunicării conform căreia tranzacţiile

eficiente (comunicarea de succes) sunt cele complementare, iar în condiţiile
apariţiei tranzacţiilor încrucişate se impune reechilibrarea situaţiei în vederea
continuăriii interpersonalizării (armonia perenă).

78
 Ilustrăm figura nr. 3 cu un exemplu preluat de la Berne, exemplu care
priveşte dialogul din cadrul unui cuplu care se pregătea să meargă la teatru:
Soţul întreabă soţia – ,,Ştii cumva unde-mi sunt butonii?“ (tranzacţie de tip A –
A). Dacă soţia s-ar fi încadrat pe aceeaşi linie iniţiată de soţ ar fi putut
răspunde – ,,Nu ştiu.“ sau ,,Sunt în ...sertarul din stânga sus.“, dar aceasta îi dă
următoarea replică: ,,De unde să ştiu eu unde îţi laşi lucrurile? Întotdeauna
sunt de vină când nu găseşti ceva!“ (tranzacţie de tip C – P). Observăm
reacţia copilului care se disculpă.
În acest caz, intervine cea de-a doua lege generală care se impune în
comunicare: cel care reuşeşte să redreseze un dialog demonstrează sănătate
psihică şi stimă de sine mai dezvoltate şi echilibrate. Noi toţi ne formăm o
imagine despre propria persoană prin compararea cu ceilalţi, iar în actul de
comunicare ne bazăm pe această imagine care poate fi, în percepţia noastră,
superioară sau inferioară interlocutorului. Când există o mare discrepanţă
între imaginea de sine şi realitate, comunicarea are de suferit prin lezarea
stimei de sine.

P P

A A

C C

Fig. nr. 3: Tranzacţii încrucişate

În această stare se caută cusururi, se critică, se

P→P bârfeşte în lipsă. Interlocutorii se întrec în a
cleveti, debitînd atacuri la adresa altora,
supărându-se pe toată lumea, inclusiv pe
Dumnezeu.
În această stare se face schimb de păreri, de
A→A informaţii în special din propriul domeniu de
activitate. Soluţionarea în comun a unor
probleme. Mesaj transmis: Eu sunt OK –Tu eşti
OK.
C→C În această stare eul se bucură, se distrează (în
sexualitate C se joacă), se luptă şi se apără,
inventează, manipulează, se bosumflă etc.
P-ul critic → C. Se lansează învinuiri, se
P→C cicăleşte, se dau poveţe. Sunt criticaţi cei din
jur. Se exprimă ameninţări. Mesaj transmis: Eu
sunt OK/valoros/puternic/cum trebuie - Tu nu eşti.
P-ul tandru → C. Se manifestă tandreţe,
P→C întrajutorare, protecţie, încurajare, compasiune,

79
 încuviinţare. Cei doi se plac. Mesaj transmis: Eu
sunt valoros/puternic/cum trebuie - Tu nu eşti.
Se disculpă. Se cer scuze, se solicită înţelegere,
C→P dragoste, atenţie, recunoaştere. Mesaj transmis:
Eu nu sunt OK/valoros/puternic/cum trebuie - Tu
eşti.

Tranzacţiile pot fi mai complicate de atât în cazul în care cele

încrucişate iau una dintre cele două forme: unghiulară care presupune prezenţa
a trei stări ale egoului (fig. nr. 4) şi în duplex când sunt implicate patru stări ale
egoului (fig. nr. 5).
Acest tip de tranzacţii implică pe lângă mesajul social, unul psihologic
ascuns, care degenerază relaţia într-o complicaţie întrucât participă două stări
ale eului vorbitorului de aceea mai poartă denumirea de tranzacţie ascunsă
sau duală (gonică). O ilustrare a a tranzacţiilor unghiulare ne-a fost sugerată de
descrierea unei situaţii de vînzare-cumpărare care are loc între un burghez
foarte bogat care dorea să-şi plaseze calul şi un ţăran lipsit de mijloace
materiale în acest sens (D. Drăghicescu, 1995): Burghezul către ţăran: ,,Acesta
este calul meu cel mai bun, dar nu ţi-l poţi permite.“
P P

A A

C C
Fig. nr. 4: Tranzacţie unghiulară

La nivel social se transmite un mesaj Adultului care poate răspunde acordînd

dreptate interlocutorului, dar, de fapt, vectorul psihologic este direcţionat de
adultul experimentat către copilul din cealaltă persoană. Răspunsul ţăranului
constă în cumpărarea calului, mesaj pe care-l putem traduce astfel: ,,indiferent
de urmări financiare, îţi arăt eu cine sunt.“

P P

A A

C C

Fig. nr. 5: Tranzacţie în duplex

Ne putem întreba de ce unii analizează critic o situaţie în stare de Adult,

în timp ce alţii reacţionează cu starea eului în Copil? De ce anumite persoane
reacţionează dezinvolt şi spontan în Copil firesc, iar alţii cu o stare de Părinte
critic? Răspunsul ne trimite la faptul că energiile psihice sunt distribuite spre

80
regiunea de maximă amplitudine încât să poată fi folosite de acea parte a
psihicului care are nevoie de ele la un moment dat. Atât timp cât există energii
disponibile se poate analiza o situaţie în stare de Adult (se manifestă simpatie,
înţelegere), dar, dacă nu există energii disponibile (datorită stării de stres,
oboseală, blocajelor emoţionale, ameninţării nevoilor de bază, temerilor,
frustrărilor etc.) atunci cea mai mare parte a lor este canalizată în direcţia
soluţionării acestor probleme şi starea manifestată este de Copil sau Părinte.
Aceste tranzacţii, la rândul lor, sunt cuprinse în activităţi sociale. Există
şase moduri de a ne petrece timpul la nivel social cu alte persoane: retragerea,
ritualul, divertismentul, activitatea, jocul şi intimitatea sau întâlnirea.
Retragerea constă în faptul că persoana se îndepărtează fizic şi mental de
ceilalţi, cufundându-se în gândurile sale. Avantajul este că acţiunea permite
evitarea stimulărilor exterioare. Dezavantajul este că acest lucru este o soluţie
de fugă.
Ritualul reprezintă schimburi reciproce si previzibile de stimuli
(exemplu: salutul, comanada dată chelnerului in resturant etc).
Divertismentul reprezintă o serie de tranzacţii parţial ritualizate care
permit selectarea indivizilor importanţi pentru rămânerea în relaţie.
Activitatea spre deosebire de ritual sau divertisment este orientată spre
un scop şi este structurată prin rezultatul vizat.
Intimitatea este o experienţă de întâlnire totală şi directă cu celălalt.
Jocul – ansamblu de tranzacţii care au ca scop obţinerea unui beneficiu
psihologic. Toate activităţile sociale sunt determinate de experiemnte din
copilărie sau în urma unor felurite expereinţede-alungul vieţii. Pentru a
recunoaşte motivaţiile ascunse şi beneficiile secundare corespunzătoare
jocului, de pildă, trebuie să ştim în ce situaţii din copilărie a luat naştere jocul.

Coralul OK

Frank Ernst a reprezentat relaţiile de mai sus sub denumirea de Coralul

OK. Redăm mai jos semnificaţia combinaţiilor de stări de ego care pot surveni
în timpul comunicării (după Birkenbihl, 1997). Gândirea poziţiilor sociale în
termeni de valoros/OK/pozitiv şi nevaloros/ne-Ok/negativ este importantă pentru
interacţiunea cotidiană. De pildă, oamenii care gândesc despre ei înşişi şi
despre lume în termeni pozitivi: Eu sunt OK/Tu eşti OK, (+ +) preferă să se
asocieze cu alţii care le seamănă şi nu cu cei care se vor plânge. Chiar de la
începutul relaţionărilor aceste poziţii se remarcă prin vestimentaţia afişată.
Poziţia (+ +) se îmbracă îngrijit dar nu ţipător. Din punct de vedere al
atitudinii de comunicare este vorba de Asertivitate - exprimarea dorinţelor
proprii fără lezarea exteriorului (fig. nr. 3). Sunt cei care gândesc la modul,
Asta cred, asta simt, aşa văd eu situaţia. Berne arată că este poziţia indivizilor
sănătoşi psihic.

81
 Eu sunt OK

Eu + Tu  Eu + Tu +
Agresivitate/Dominare Asertivitate/Negociere
Mă supraevaluez şi te Cuvinte: ,,Să vedem
devalorizez, detest, critic, împreună care este
domin, disrepeţuiesc. soluţia..“
Cuvinte: ,,Nu eşti bun“, ,,Din Emoţii spontane: bucurie,
Tu vina ta…“ frică, optimism, Tu
nu Sentimente: dispreţ, milă, prietenie, autenticitate, eşti
dezgust spontaneitate

eşti Pasivitate/Obstrucţionare Supunere/Pasivitate OK

OK Nu mă accept şi nu te accept Subestimare de sine şi
aşa cum eu sunt şu tu eşti supraevaluarea celuilalt
Cuvinte: Nici unul nu e în Cuvinte: Eşti mai bun ca
stare, Nu valorăm nimic. mine. Tu meriţi, eu nu. E
Sentimente: depresie, numai vina mea.
disperare, pesimism Sentimente: admiraţie,
neputinţă
Eu  Tu  Eu  Tu 

Eu nu sunt OK

Fig. nr. 3 Coralul OK

Oamenilor care se simt superiori faţă de ceilalţi, cei care gândesc Eu sunt
OK/Tu nu eşti OK (+ ), le place să se adune laolaltă în cluburi, organizaţii etc.,
iar ca stil vestimentar agreează uniformele, ornamentele, bijuteriile şi modelele
aparte care le etalează superioritatea. Berne exprimă sugestiv poziţia
persoanelor respective: sunt cei care gândesc Eu sunt prinţ, tu eşti broscoi. Din
punct de vedere al atitudini de comunicare, este vorba de Agresivitate. Din
punct de vedere clinic, avem de-a face cu structura paranoidă.
Pentru cei care pun problema socială în forma negativă, autopercepţia
este de inferioritate faţă de ceilalţi, cei în cauză gândesc Eu nu sunt OK/Tu eşti
OK ( +). În acest caz, indivizi resepctivi îşi vor găsi prieteni de aceeaşi
categorie, de obicei, în baruri şi în grupuri ne-OK; aceştia poartă haine uzate
sau se îmbracă neglijent dar nu neapărat neîngrijit. Ca atitudine de

82
comunicare, regăsim, Pasivitatea (Supunere). Din punct de vedere clinic, este
recunoscută structura depresivă.
Indivizii de tip ( ), cei care gândesc Eu nu sunt OK/Tu nu eşti OK sunt
cei care au părere devalorizatoare şi despre sine şi despre restul lumii, se
adună în cafenele sau pe stradă ca să-şi bată joc de alţii, pot purta uniforme
care arată dispreţul faţă de îmbrăcăminte şi tot ce simbolizează ea. Din punct
de vedere al atitudinii de comunicare, este vorba de Pasivitate-Obstrucţionare.
Din punct de vedere clinic, este vorba de o structură schizoidă.

Jocuri psihologice

Alt concept esenţial al teoriei tranzacţionale este cel de ,,joc“. Definite ca

serii continui de tranzacţii care înaintează spre un deznodământ clar precizat
şi previzibil, având o motivaţie ascunsă, ,,jocurile sunt diferenţiate de
proceduri, ritualuri şi formule de petrecere a timpului prin două caracteristici
principale: calitatea lor ulterioară şi recompensa“ (E. Berne, 2002, p. 38).
Jocurile sunt realizate din nevoia firească de relaţionare (foamea de
stimuli), de structură (impulsul de a organiza continuitatea experienţei peste
timp) şi din dorinţa de a obţine mângîieri (moduri generale de a da
recunoaştere) care pot fi pozitive sau negative (de fapt, termenul strokes are
dublă semnificaţie, şi de mângîiere şi de lovitură). În sprijinul folosirii
termenului de mângîiere ca unitate fundamentală a vieţii sociale sunt aduse
experimentele lui S. Levine asupra şobolonilor în care grija, tratarea cu
blândeţe ca şi şocurile electrice dureroase au avut acelaşi efect în egală măsură
în însănătoşirea animalelor. Concluzia, în ceea ce priveşte jocurile, este că
,,orice fel de relaţie socială are un avantaj biologic asupra lipsei totale a unei
relaţii“ (Berne, 2002). Prin urmare, în comunicare se preferă chiar ,,atingeri“
negative decât lipsa lor, pentru că, cel puţin ,,ştim că existăm şi ştiu şi alţii că
existăm“ (Berne, 2002).
Întăririle pot fi gândite, prin urmare, prin trei semnificaţii, sunt unităţi
de recunoaştere sau recompense, este modul nostru de a arăta că recunoaştem
existenţa unei alte fiinţe umane, şi în acelaşi timp, o necesitate biologică, deşi
intensitatea diferă de la o persoană la alta. Întăririle mai pot fi necondiţionate
(acordate inconştient) şi condiţionate (acordate pentru un motiv asupra căruia
avem control sau pentru un anumit aspect al comportamentului, cum ar fi
performanţa profesională; sunt cele care ajută cel mai mult relaţionarea,
nedepinzând de atitudinea la care ne aşteptăm). Întăririle sunt acordate şi
primite pirn intermediul simţurilor (auz – tonul vocii, exprimări verbale ş.a.),
văz (mimica feţei, comentarii scrise, ornamente etc.), pipăit (strîngeri de mână,
îmbrăţişări, lovituri), gust şi miros (prin intermediul mâncării şi al băuturii,
parfumului etc.)


denumirea este achiziţionată din cercetările care indică faptul că sugarii au nevoie de atingere în ordinea
supravieţuirii şi creşterii.

83
 Cei deprimaţi sau cu imagine de sine scăzută (de obicei cele două
corelează) resping întăririle punându-se într-o lumină defavorabilă (,,N-a fost
mare lucru“, ,,Îmi pare rău că nu a fost complet“, ,,Nu ştiu prea multe despre
acest subiect“).
După André Moreau (2007), pentru ca o interpersonalizare să se
constituie în joc este nevoie de prezenţa următoarelor elemente:
- un mesaj ascuns aflat în subsidiarul comunicării de suprafaţă, un
fel de text în subtext;
- o devalorizare sau o supraevaluare de sine sau a interlocutorului;
- disconfortul pe care îl creeează acesta în psihicul celuilalt;
- un punct vulnerabil al receptorului atins în conversaţie de pildă
frica, lăcomia, sentimentalismul, iritabilitatea etc.;
- un beneficiu al jocului care poate fi dominarea celuilalt, eliminarea
intimitatii etc.
Exemple de jocuri sunt: ,,datornicul“, ,,martirul“, ,,Schlemiel“, ,,săracul
de mine“, ,,piciorul de lemn“, ,,dacă n-ai fi tu...“ etc., toate având ca ,,avantaje“
faptul că persoanele implicate trăiesc momente intense generate de diferite
atitudini precum cele de: minimalizare a interlocutorului, lamentare,
provocare a reacţiei agresive din partea celor din jur, plasare în poziţie de
victimă pentru a atrage atenţia semenilor etc. Berne susţine că oamenii nu sunt
dispuşi să renunţe cu uşurinţă la propriile jocuri. Un joc odată început, foarte
greu poţi schimba rolul adoptat. De asemenea, nu se utilizează corect starea de
Adult, unica stare care ar rezolva situaţia în mod eficient şi ar permite
înţelegerea faptului că este mult mai constructiv folosirea energiilor pentru
rezolvarea problemelor reale. Pentru R. Erskine (1997), jocurile au scopul de a
ajuta individul în înţelegerea naturii tranzacţiilor, astfel încât să le poată
răspunde complet şi intim. Dacă acest scop se realizează, atunci jocul se
reduce.
Alţi termeni care ilustrează teoria personalităţii în analiza tranzacţională
sunt cuprinşi în sistemul ,,scenariilor de viaţă“ (Erskine, 1997, Berne, 2006),
între altele, mesajele părinţilor pe care le-am încorporat, deciziile noastre ca
răspuns la aceste dispoziţii şi sentimentele trăite pentru a justifica nevoile şi
speranţele noastre, expectaţiile noastre în legătură cu felul în care credem că
viaţa noastră va fi jucată şi se va finaliza povestea ei. Pe această linie, Mary şi
Robert Goulding, liderii şcolii de redecizie adaugă o nouă etapă teoriei
berniene prin includerea tehnicilor gestaltiste şi de terapie redecizională după
principiul conform căruia individul îşi restructurează modul de a gândi, simţi
şi acţiona în funcţie de decizii corect dirijate. Perspectiva redecizională ajută
individul la schimbarea ,,scenariilor de viaţă“, stabilite, în mare parte, încă din
copilărie când pe baza normelor date de părinţi se construiesc primele decizii
cu scopul de a atrage atenţia acestora. ,,Jocurile“ se dezvoltă ca o cale de
sprijinire a deciziilor timpurii, fiind alcătuite dintr-un număr de tranzacţii care
au ca scop sprijinirea deciziilor originale şi sunt parte din scenariul vieţii
individului respectiv.

84
 În final, sublinem ideea că Analiza Tranzacţională pune accent pe actul
de contractare care presupune nevoia de înţelegere a părţilor: de ce doresc să
facă un anumit lucru ?, cu cine?, ce au de gând să facă?, pe când? etc.;
important este ca acest contract să fie realizat în cuvinte pozitive, de pildă, ce
este de dorit decât ce nu se doreşte, pe normalizarea proceselor psihice,
optimizarea individuală, pe faptul că toţi oamenii se pot schimba şi au dreptul
că să fie acceptaţi.

Psihoterapia

Psihoterapia berniană acordă importanţă semnificativă studiului

scenariului de viaţă (script) al individului (plan întemeiat pe hotărâri luate în
copilărie, întărite de părinţi şi justificate de evenimente ulterioare) ca şi
antiscenariului (antiscript) comportament în opoziţie cu cerinţa fiecărei
directive părinteşti. Trei lucruri sunt esenţiale aici:
– scenariile de viaţă sunt determinate de părinţi şi de alte influenţe
existente chiar înainte de naşterea individului, precum numele de
familie, istoricul bunicilor şi al părinţilor etc;
– scenariile de viaţă nu sunt noi, ele repetă în forma lor actualizată
mituri, basme, în general, teme mai vechi;
– un scenariu de viaţă este expus în cadrul unui joc compus din mai
multe persoane, dar trei sunt protagonişti: Persecutorul, Victima şi
Salvatorul acesteia.
Scenariul cuprinde ca elemente principale injoncţiunile – interdicţii
percepute din copilărie de la părinţi şi educatori şi prescripţiile – devize sau
drivers care induc secvenţe de comportament copilului. Ş. Prutianu (2005) face
o sinteză a respectivelor injoncţiuni şi prescripţii. Injoncţiunile sunt: Nu exista!,
Nu fi tu însuţi!, Nu fi copil!, Nu creşte!, Nu reuşi!, Nu acţiona!, Nu fi important!,
Nu aparţine!, Nu fi apropiat!, Nu simţi!, Nu gândi!, Nu fi sănătos! şi constituie, în
fapt, căi de transmitere a inutilităţii, schimbării identităţii, adoptarea
slăbiciunii şi a pasivităţii, abordarea rigidităţii, evitarea intimităţii, asumarea
eşecului etc. Prescripţiile – mesaje care ghidează comportamentul – sunt: Fii
perfect, Fii tare, Fă efort, Grăbeşte-te etc.
Prin urmare, scenariul de viaţă determină destinul fiecărui individ încă
din copilărie. Determinsimul teoriei elaborate de Berne reiese din faptul că
individul, la hotărârile părinţilor, stabileşte încă din perioada micii copilării
cum va trăi şi cum va muri. La cursul vieţii fiecăruia contribuie o serie de
variabile cum sunt zestrea sa genetică, experienţele timpurii ale mamei şi
hotărârile luate de forţe superioare, asupra cărora nu are control, reprezentate,
de obicei, de părinţi şi de influenţele ancestrale (strămoşi îndepărtaţi,
concepţia şi naşterea proprie, poziţia la naştere, prenumele dat de părinţi şi
numele de familie) etc.
În scenariile din prezent, nimic nu este nou, diferă doar instrumentarul
scenariului. Este ceea ce M. Eliade (1991) exprima în altă manieră ,,ni se fac de

85
mult semne, de multe secole. Doar camuflajul se schimbă, în conformitate cu
epoca în care trăim. Astăzi, în epoca noastră dominată de tehnologie...“.
Logica, eroii şi faptele miturilor supravieţuiesc în epoca modernă. Astfel, se
regăsesc în scenariile de viaţă actuale temele antice, din care cea mai cunoscută
este tragedia oedipiană, sau poveşti precum cea a Europei sau a Scufiţei Roşii
(fata sedusă), a Frumoasei din Pădurea Adormită (iluzia tinereţii perpetue),
Crăiesei Zăpezii sau Snegurocikăi (aşteptarea darului suprem – nemurirea), a
fraţilor nedespărţiţi Hansel şi Gretel (condamnarea la moarte a copilului de
către părinţi) etc. Pentru terapeut asta înseamnă că dacă este cunoscută intriga
şi personajul, se ştie şi care va fi deznodământul, cu excepţia situaţiei în care se
pot face unele schimbări. În acest sens, Berne exprima: ,,rolul terapeutului este
acela al Bătrânului Înţelept din mituri şi basme, ale cărui cuvinte îl ajută pe
erou să traverseze încercările şi întâmplările înspăimîntătoare ale ciudatei
aventuri.“
În fiecare scenariu există un personaj bun şi rău, după cum, scenariul
poate determina un învingător (cel care îşi atinge scopurile declarate) un învins
sau un neânvingător (persoană care munceşte din greu pentru a se menţine pe
lina de plutire). De asemenea, un scenariu de viaţă pune în acţiune triada
compusă din trei eroi: Persecutorul (care îşi exprimă gândirea de tip Eu sunt
OK – Tu nu eşti şi, deci, a cărui caracteristică este de a minimaliza
interlocutorul), Victima lui care se lamentează permanent şi Salvatorul (individ
care se face dorit ghicind nevoile celorlalţi). Într-un joc de acest fel, aceştia îşi
pot comuta rolurile între ei. Este de menţionat că toate conflictele de viaţă, de
la cele familiale la cele organizaţionale, sunt lupte pentru schimbarea poziţiei
din acest triunghi.
În fiecare etapă, în construirea scenariului de viaţă sunt achiziţionate
anumite componente şi anumite date care contribuie la conturarea destinului
uman. Ca şi la alţi autori de sorginte psihanalitică, în alcătuirea teoriei proprii,
şi la Berne este lăsătă deoparte perioada de latenţă dintre copilărie şi
adolescenţă.

a. Copilăria timpurie (0 – 6 ani)

În acest interval, esenţial este faptul că părinţii dau prescripţii (set de

precepte oferite de un părinte grijuliu) şi porunci (interdicţii sau ordine
negative) prin verbalizările făcute, ce se traduc în răsplate la comportamentul
copilului cu efectul de a genera învingători din aceştia sau blesteme care îi
creează pe învinşi. În limbaj colocvial, acea parte a mamei care dă poruncile
(Părintele critic sau Copilul ei) e numită zâna-naşă dacă e binvoitoare sau
mama-vrăjitoare în caz contrar. Elementul-cheie în eliberarea de scenariu îl
reprezintă permisiunile (intervenţii care îi dau individului autorizaţia de a nu
se supune unei porunci parentale daca e pregătit, dornic şi capabil de acest
lucru) de care se foloseşte terapeutul – câteodată singurul care îl poate elibera
pe pacient de blestemele părinţilor şi care dă autonomia acestuia din urmă. Tot

86
în copilărie se construieşte şi introiectarea modelelor de comportament ale
părinţilor – stiluri de viaţă bazate pe instrucţiuni sau pe exemple părinteşti
care au rolul de a învăţa individul modul în care să îşi structureze timpul în
viaţă, atunci când nu doarme, prin ritualuri, distracţii, jocuri, intimitate şi
activitate.

b. Copilăria tîrzie (7 – 10 ani)

Este etapa în care copilul hotărăşte ce sentimente va trăi şi cum îşi poate
asambla componentele scenariului astfel încât să devină o persoană cu un scop
în viaţă. În funcţie de această acţiune îşi va alege concesiunea (racket) afectivă
proprie, adică trăirile afective preferate care îl vor însoţi toata viaţa. Un aspect
semnificativ este legat de prezenţa şi folosirea cupoanelor (trading stamp)
psihologice reprezentând valuta forte a concesiunilor tranzacţionale. Aşa cum
unii oameni simt plăcere în a colecţiona, cupoane comerciale sau timbre tot aşa
se întâmplă şi în cazul celor cu conţinut psihologic (trăiri afective negative
şi/sau pozitive); indivizii le colecţionează, le savurează şi le dau la schimb
periodic pentru a obţine ... suferinţe gratis.

c. Adolescenţa

În această perioadă, ocupaţiile de timp liber, noii eroi şi noile

simţăminte se condensează în conduita individului şi în felul în care este
perceput. Conceptul principal care surprinde manifestările generale ale
pacientului este denumit tricou (imaginea de sine afişată) având ca echivalenţe
termenii de ,,apărare caracterială“ sau ,,armură caracterială“ din psihanaliza
freudiană şi ideea adleriană de ,,minciună de viaţă“. Inscripţia de pe tricou
arată un motto al vieţii, filosofia de viaţă a persoanei, care se poate deduce din
conduita adoptată de acestea.

d. Maturitatea şi finalul

După o perioadă de reuşite şi/sau eşecuri în viaţa adultă, individul se

pregăteşte pentru reprezentaţia de adio. Importanţa majoră revine scenei
morţii, testamentului şi epitafului, rezultate tot din directivele scenariului. De
pildă, piatra funerară are, la fel ca tricoul, două feţe pe una se află preceptele
antiscenariului şi vorbeşte doar de bine de răposat, pe cealaltă se află porunca
din scenariu. În aceste condiţii, Berne conchide: ,,cinci sunt lucrurile pe care le
primim de la părinţi la şase veri după ce ieşim din pântec: lungimea zilelor,
averea, soarta, învăţătura şi mormântul.
Speranţa pe care ne-o dă psihiatrul american este că viaţa poate fi
schimbată după ce scapăm de ,,tot gunoiul acumulat în minte încă de la
venirea de la maternitate“. De fapt, aceasta este filosofia Analizei
Tranzacţionale, faptul că individul poate să decidă asupra propriului său

87
destin, iar deciziile sale pot fi schimbate de el însuşi, dar pentru asta este
necesar să fie cunoscută limba ,,marţiană“, adică stilul de vorbire al oamenilor
care învaţă cum să spună Bună ziua.

BIBLIOGRAFIE

1. Berne, E., Jocuri pentru adulţi, Bucureşti, Editura Amaltea, 2002.

2. Berne, E., Ce spui după Bună ziua, Bucureşti, Editura Trei, 2006.
3. Birkhenbihl, V., Antrenamentul comunicării, Bucureşti, Editura Gemma
Press, 1997.
4. Drăghicescu, D., Din psihologia poporului român, Bucureşti, Editura
Albatros, 1995.
5. Erskine, R., Transference and transactions în R.G. Erskine: Theories and
methods of an integrative transactional analysis, San Francisco, TA
Press, 1997.
6. Joines, V., Using redecision therapy with different personality adaptions,
Transactional Analysis Journal, 21, 2,1986.
7. Moreau, A., Psihoterapie. Metode şi tehnici, Bucureşti, Editura Trei, 2007.
8. Mucchielli, A., Arta de a comunica, Iaşi, Polirom, 2005.
9. Prutianu, Ş, Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Limbaje ascunse, Iaşi,
Polirom, 2005.
10. Prutianu, Ş., Tratat de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, Polirom,
2008

TEORIA COMUNICĂRII NONVIOLENTE

88
 Marshall Rosenberg şi inovarea unei teorii

Marshall B. Rosenberg a dorit să ofere oamenilor viziunea proprie

privind agresivitatea, violenţa întâlnite încă din primii ani ai copilăriei
petrecute la Detroit, Michigan. În lumea întreagă, teoria Comunicării
Nonviolente (CNV) serveşte acum drept resursă valoroasă pentru
comunităţile în care există violenţe şi puternice tensiuni etnice, religioase sau
politice. M. Rosenberg şi-a aplicat şi confruntat teoria în organizaţii politice şi
militare din Israel, Palestina, Nigeria, Sierra Leone, în traininguri special create
în Croaţia, Bosnia, Serbia şi mai nou în România când a vizitat ţara în 2007.
Ca fost discipol al lui C. Rogers, autorul terapiei centrate pe client, M.
Rosenberg traduce în practica întâlnirii cu celălalt conceptul de empatie printr-
o formă simplă a sentimentelor şi nevoilor individuale, a unicităţii şi
autenticităţii prezenţei şi interacţiunii.
În realizarea teoriei sale, Rosenberg sintetizează concepţii din
psihoterapia rogersiană şi elemente din Gestaltterapie astfel încât noul produs
apare ca un insight ale cărui caracteristici sunt accesibilitatea şi simplitatea
aplicării.

CNV şi terapeutica modernă

Teoria ,,Comunicării Nonviolente“ s-a născut relativ recent din

preocupările autorului său, psihiatrul şi psihologul Marshall B. Rosenberg în
efortul de optimizare a naturii umane şi de a răspunde la întrebarea privind
motivaţia individului în păstrarea contactului afectiv cu semenii lui. De la
începuturile elaborării sale, din anii '60, ,,Comunicarea Nonviolentă“ (CNV) şi-
a experimentat şi afirmat rolul în medierea conflictelor umane din diferite
domenii, de la cel militar la cel educaţional. Actualmente este studiată cu
succes în şcoli din SUA, Danemarca, Italia, Serbia şi Israel şi este aplicată în
tratative politice din zone de conflict din lumea a treia.
În opinia părintelui CNV, cauzele agresivităţii sunt legate de limbajul
care acuză şi critică, dar CNV nu îşi propune clarificarea largă a cauzelor
agresivităţii – formă complexă a comportamentului care sfidează simple
explicaţii – considerând-o manifestare naturală, ci, specific abordărilor
terapeutice moderne, direct, optimizarea comportamentală. În aceeaşi măsură
ca agresivitatea, nonviolenţa este şi ea înnăscută, văzută ca starea firească de
compasiune, iar CNV nu face decât să o developeze, să aducă, prin urmare, la
suprafaţă atitudinile pozitive. Astfel, teoria încearcă să găsească un posibil
răspuns la incidentele şi conflictele umane prin potenţarea disponibilităţilor
creative de interrelaţionare.
Considerăm că nota caracteristică a teoriilor comunicării atunci când au
drept scop terapeutizarea psihicului, şi CNV se încadrează pe această linie,
este schimbarea profunzimilor acestuia pornind de la straturile de

89
,,suprafaţă“. Se elimină astfel, anxietăţile provocate de multe ori de
psihoterapiile abisale precum cele psihanalitice pentru simplul fapt că
mecanismele de apărare sunt depăşite fără a fi afectat sentimentul de
siguranţă. În acest sens, CNV seamănă cu ceea ce exprima cândva S. Ginger
(2002) prin analogia dintre terapiile moderne şi curăţenia unei casei: ,,pentru a
ne bucura de casa în care trăim putem la început curaţa pivniţa de vechiturile
cele mai apăsătoare şi apoi să reamenajem încăperile de la parter. Aici ne vom
recupera energia şi va fi oricând posibil să continuăm curăţenia în detaliu şi cu
minuţiozitatea pe care o dorim.“ (p. 37)
Interpretăm CNV ca abordarea aflată la intersecţia dintre terapia
nondirectivă (de la care împrumută viziunea despre relaţionarea empatică),
Gestaltterapie (cu care se aseamănă în privinţa modului de structurare a
contactelor interumane) şi teoria cognitivă (cu care împărtăşeşte tehnici şi
principii ale transformării individuale) – pentru a numi doar sistemele majore
cu care prezintă similarităţi conceptuale. De asemenea, situăm CNV ca teorie
care se înscrie în paradigma structurală a comunicării, cea care generează
psihologia proceselor intrapsihice. În cele ce urmează încercăm să delimităm
câteva contribuţii ale teoriei CNV la psihologia interacţiunii sociale.

Comunicarea alienantă

Generarea multora, dacă nu chiar a tuturor actelor violente corelează cu

modul de gândire şi exprimare care situează neânţelegerea, incidentul sau
conflictul pe seama faptului că interlocutorul este cel care greşeşte. A. Moreau
(2006), psihoterapeut Gestaltist, explică această situaţie prin termenul de
proiecţie, pentru a arăta importanţa atitudinii în comunicare: dacă îl
cataloghezi pe celălalt ca fiind bun, capabil etc., acesta va răspunde ca atare. O
ilustrare a situaţiei o găsim la nivel politic, ceea ce el numeşte ,,transferul
secolului“, de la Stalin care îi vedea pe americani proprii duşmani la
Gorbaciov care îşi imaginează că aceştia i-ar putea deveni parteneri – proiecţie
prin care agresivitatea tradiţională a ruşilor se atenuează şi astfel se produce
comunicarea cu americanii.
Relaţia dintre acest limbaj alienant de care se face vorbire mai sus şi
violenţă face parte, într-un fel, din concepţiile despre natura umană care şi-au
exercitat influenţa de secole. Aşa, de pildă, în Evul Mediu exista necesitatea
unei educaţii care să controleze natura noastră indezirabilă. De asemenea,
comunicarea alienantă este specifică societăţilor şi organizaţiilor bazate pe
ierarhie sau dominaţie şi îndepărtate de contactul cu trăirile emoţionale aşa
cum se întâmplă în democraţiile individuale. În alţi termeni această idee
confirmă teoria mai veche a lui Karl Popper (1979) privind trecerea omenirii
de la societatea închisă, supusă forţelor magice la societatea deschisă care
eliberează iniţiativa, capacităţile critice ale indivizilor, sensibilitatea la emoţiile
celorlalţi şi în care aceştia sunt confruntaţi cu propriile decizii.

90
 Dar care este, mai exact, conţinutul comunicării alienante 3? Câteva
caracteristici ale acesteia ne ajută să înţelegem de ce constituie un act de
violenţă şi contribuie la crearea unui proces uriaş de suferinţă umană. Prin
urmare, este vorba de:
– emiterea de judecăţi (de exemplu: Eu am dreptate…Tu greşeşti… Noi
suntem buni…Ei sunt răi…etc.) care, în general, pleacă de la premisa că cei care
nu acţionează în conformitate cu valorile noastre greşesc, că atunci când noi
suntem diferiţi de alţii este un lucru pozitiv, când alţii sunt diferiţi de noi, este
rău. Cercetările psihologice (Teresa Amabile, 1997) au demonstrat faptul că
simpla evaluare chiar făcută la modul pozitiv subminează spontaneitatea
comunicării şi îi face pe indivizi să adopte ,,masca“ controlului. Explicaţia este
legată de faptul că oamenii îşi percep relaţionarea ca fiind determinată exterior
şi nu realizată în mod autentic.
– etichetarea negativă a indivizilor, care mai devreme sau mai târziu
contribuie la profeţia autoâmplinită şi îi face pe cei în cauză să se comporte ca
atare;
– negarea posibilităţilor de alegere, a responsabilităţii acţiunilor proprii,
atribuirea acţiunilor unor forţe impersonale, autorităţii, impulsurilor
necontrolabile, rolurilor sociale sau legate de vârstă, etc.;
– folosirea comparaţiilor, uitându-se că fiecare din noi reprezintă o
individualitate;
– exprimarea dorinţelor sub formă de pretenţii mai ales de cei care deţin
poziţii de autoritate. Orice pretenţie în mod implicit sugerează că ascultătorul
va fi sancţionat dacă nu se conformează;
– nediferenţierea între judecăţi de valoare şi judecăţi morale; tendinţa de
mixare a acestora astfel încât sunt generalizate etichete sub forma judecăţilor
de valoare.

Procesualitatea comunicării

Soluţia propusă de CNV constă în distingerea între etapele după care se

desfăşoară o interacţiune pentru a fi optimă. Astfel, procesul comunicării are
în vedere formarea unei culturi interpersonale prin confruntarea indivizilor
cu stările, sentimentele şi nevoile personale şi ale celorlalţi.
Într-un registru mai tehnic, pentru a se forma un ,,flux al comunicării“
este necesar să distingem între:
– Observaţia fără evaluare – detaşare de subiectivitatea proprie;
Comunicarea nonviolentă – arată Marshall Rosenberg – nu presupune să
rămânem complet obiectivi şi să ne abţinem de la evaluare. ,,Implică doar să
menţinem o separare între observaţie şi evaluările noastre “ (p. 46)
– Trăirea afectivă, exprimarea sentimentelor, a emoţiilor, stărilor prin
care trecem chiar dacă acestea se înscriu în categoria vulnerabilizării
3
În CNV limbajul care generează violenţă este denumit şi Limbajul Şacal de la faptul că şacalul este un animal
care stă numai cu nasul în pământ, astfel că privirea lui este limitată şi se comportă asemănător cu momentele în
care oamenii îşi pun ,,ochelari de cal“.

91
individului. Problema care se pune aici este de formare a unei rutine în
vederea recunoaşterii stărilor reale în care se află individul, pentru că de multe
ori gândurile sunt deghizate în sentimente sau apar false sentimente.
Dificultatea în identificarea şi exprimarea sentimentelor este mai mare la cei
care au primit educaţie bazată pe reguli şi pe descurajarea emoţiilor;
– Exprimarea directă a nevoilor care generează, de fapt, stările afective.
Identificarea nevoilor personale este considerat un act cu numeroase beneficii
(Sura Hart, Victoria Kindle Hodson, 2006). Conform autoarelor menţionate,
acestea se referă la mobilizarea persoanei spre activitate, conferă putere prin
acţiune eficientă şi satisfăcătoare în sensul că putem alege modul în cae
acţionăm, gândim şi comunicăm;
– Cererea de lucruri care ne-ar îmbogăţi viaţa. Important este ca aceste
cereri să fie afirmative, centrate pe acţiunea concretă şi să difere clar de
pretenţii autoritare. Când este folosit un limbaj al acţiunii capabil de a fi
executat, există mai multe şanse pentru a fi stabilită o legătură între
interlocutori. Ne dăm seama dacă sunt pretenţii în funcţie de cum acţionează
vorbitorul: dacă acesta consideră că este blamat sau sancţionat când nu se
conformează, afirmaţiile sunt mai degrabă resimiţite ca pretenţii decât ca
cerinţe.

Tipuri de limbaj

Pe lângă limbajul de tip şacal amintit mai sus există şi un alt tip de
limbaj, limbajul Girafă la fel de eficient când este orientat cu urechile spre
interioritate sau spre interlocutor. La o primă privire situăm limbajul Girafă ca
denumirea terre-à-terre şi mai ,,umanistă“ pentru combinaţia unor noţiuni
psihologice precum asertivitate, Inteligenţă emoţională, comunicare empatică,
competenţă interpersonală etc., toate punând accentul pe legătura mai
profundă cu noi şi ceilalţi, pe cunoaşterea sinelui şi adaptarea armonioasă în
faţa stărilor şi temperamentului celor cu care intrăm în contact. La o privire
concretă, ,,Girafa“ înseamnă centrarea pe structura atitudinală a psihicului
(emoţii, nevoi şi utilizarea lor în mod productiv):
 Exprimarea ,,Girafă“ – ,,urechile“ cu care ascultăm sunt
îndreptate spre cunoaşterea propriei interiorităţi şi semnifică
centrarea sinceră pe sentimentele şi nevoile personale (Simt…
pentru că am nevoie să…)
 Ascultarea ,,Girafă“ (,,urechile“ spre exterior) priveşte
identificarea cât mai exactă a sentimentelor şi nevoilor celuilalt
(Tu simţi…..pentru că ai nevoie de …?)
Limbajul Girafă dezvoltă sensibilitatea interpersonală (reacţiile şi
interesele pozitive în faţa comportamentului celorlalţi), abilităţile de ascultare


Denumirea Girafă vine de la faptul că respectivul animal este atât de înalt încât acest lucru îi conferă o
perspectivă largă şi poate să vadă multiple căi de satisfacere a situaţiilor. Totodată, distanţa mare la care străbate
privirea girafelor le face să observe efectele alegerilor făcute, în prezent şi în viitor.

92
activă şi încurajare activă a autodezvăluirii, dispoziţia spre cooperare, eficienţa
intersocială şi capacitatea de a gândi acţiuni cât mai adecvate.

Empatia – element cheie al conectării afective

Din punct de vedere teoretic, termenul de empatie a rămas neschimbat

faţă de definiţia dată de Carl Rogers în 1968 când introduce conceptul, cu
provenienţă estetică, în practica medicală: a fi empatic înseamnă ,,a percepe
cadrul de referinţă al altuia cu acurateţe, cu toate componentele sale
emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin ca şi cum eşti cealaltă persoană, dar
fără a pierde din vedere condiţia de ca şi cum.“ Din punct de vedere al
interpretării aplicării termenului într-o relaţie interpersonală lucrurile au
suscitat mai multe modificări: dacă în psihanaliză, de pildă, se vorbea de
neutralitatea binevoitoare a psihoterapeutului ca regulă de aur în conducerea
terapiei, C. Rogers în terapia nondirectivă include empatia în cadrul mai larg
al securităţii psihologice a individului care asigură stimularea potenţialităţilor
acestuia în special a aptitudinilor creative. Mai târziu, pentru F. Perls (1970),
fondator al Gestaltterapiei, cel care terepeutizează se constituie în prieten care
îşi împărtăşeşte ideile şi sentimentele în mod liber dar controlat, fără să
exprime tot ce simte dar simte tot ce exprimă într-o atitudine de autenticitate.
În cazul lui Marshall Rosenberg, în CNV se face un pas înainte, în
sensul că deschiderea propusă de autor, funcţionabilă în orice relaţionare, şi în
cea terapeutică, desigur, constă în mărturisirea de către terapeut a propriilor
trăiri şi nevoi astfel încât el îşi acordă cu precădere rolul de confesor. Aşadar,
în CNV, în loc de interpretarea celuilalt, a clientului în cazul terapiei, se cere
empatie, în loc de diagnosticare, se procedează la dezvăluirea trăirilor de
către psihoterapeut, ca un alter ego al pacientului, totul în vederea construirii
relaţiilor de reciprocitate şi autenticitate. Definirea empatiei este înţeleasă pe
scară largă ca vizualizare din perspectiva celuilalt, modul cum se realizează
acest lucru ni-l dă CNV într-o interpretare specifică: empatia trebuie desprinsă
de comportamentul care ne împiedică tendinţele de a găsi soluţii în rezolvarea
problemelor cu care ne confruntăm, de a da sfaturi, de a compătimi, consola
sau interoga. În primul rând, empatia se construieşte pe conştientizarea de
sine; cu cât suntem mai analitici faţă de propriile trăiri afective cu atât se
dezvoltă abilitatea de a le interpreta. În al doilea rând, empatia înseamnă
concentrarea întregii atenţii asupra mesajului vorbitorului, înseamnă să fii
prezent cu toate simţurile în faţa celuilalt, ceea ce într-un fel Martin Buber
enunţa prin celebra relaţie Eu – Tu.
Concret, empatia înseamnă ascultare cu atenţie, buna observare,
transpunere în situaţia celuilalt cu ajutorul întrebărilor de tip, Ce aş face eu
dacă aş fi în această situaţie? Ce aş dori să facă cei de lângă mine?, şi chiar,
descoperirea positum-ului, a părţii pozitive din cadrul unei experianţe
negative. Redăm în continuare un exemplu de empatie (după Rosenberg) în
dialogul dintre două persoane:

93
 Persoana A: Am făcut o cădere nervoasă de când planific nunta fetei mele.
Familia logodnicului ei nu mă ajută. Aproape în fiecare zi se răzgândesc cu privire la
felul în care vor să fie nunta.
Persoana B: Eşti agitată în legătură cu aranjamentele pentru nuntă şi ai aprecia
dacă viitorii tăi cuscrii ar fi mai conştienţi de complicaţiile pe care le creează indecizia
lor?

Opţiuni şi nu normative

Violenţa nu este numai exterioară; să fii intrapunitiv, să renunţi la

propriile dorinţe, în favoarea celorlalţi, să te autosancţionezi are acelaşi efect
de suferinţă ca şi agresivitatea exterioară. În astfel de cazuri, CNV susţine că
fiinţa umană are nevoie să-şi acorde sieşi empatia şi compasiunea care o vor
elibera de tensiunile psihice.
În aceeaşi măsură, pretenţiile interioare pot fi dezastruoase ca şi cele
auzite din exterior. O expresie a pretenţiilor interioare apare în autoevaluările
negative asociate cu trimiteri normative. Utilizarea verbului trebuie – un verb
aflat la nivelul instanţelor morale din fiecare persoană, al coerciţiilor impuse
de părinţi etc. ne face, din punct de vedere psihologic, să opunem rezistenţă
pentru că ne ameninţă autonomia – nevoia puternică de alegere. Pentru
aceasta, teoria CNV recomandă traducerea judecăţilor de sine şi a pretenţiilor
interioare în opţiuni. În acest punct, CNV se întîlneşte teoretic şi tehnic cu
teoria cognitivă care exprimă un program asemănător al dezvoltării
comportamentale: conştientizarea şi stoparea gândurilor negative şi apoi
comutarea ei în alternativă pozitivă. Tehnica de comutare a lui ,,trebuie să…“ în
,,aleg să…“ nu înseamnă eliminarea activităţilor care nu ne fac plăcere, deşi de
multe ori se poate ajunge la această situaţie, nici introiectarea (încorporarea
pasivă a ceea ce este furnizat de mediu) lucrurilor pe care le facem pentru că
avem impresia că nu putem altfel. Este vorba de a vedea partea pozitivă a
acţiunilor pe care le întreprindem.
Singura acţiune la care trebuie să apară ,,trebuie“, arată M. Rosenberg
este alegerea motivată doar de ,,dorinţa de a ne respecta pe noi, de a lucra din
plăcere nu din obligaţie şi ,,de a contribui la viaţă“ (p. 176), adică ,,totul trebuie
să fie joc“; atitudinea ludică ce mobilizează creativitatea personală să fie
permanent prezentă chiar în muncile cele mai grele.
Un alt aspect al compasiunii faţă de sine este procesul de doliu –
intrarea în contact cu nevoile şi sentimentele nesatisfăcute stimulate de acţiuni
din trecut pe care acum le regretăm. Este trăirea unui regret care ne ajută să
învăţăm din acţiunile trecute fără să ne blamăm sau să ne detaşăm de noi
înşine.

Hărţi diferite – teritorii identice

Se cuvine să subliniem sumar dar reprezentativ complementaritatea

teoriilor-piloni ai terapeuticii moderne în efortul lor de decelare a naturii

94
umane şi de maximizare a latenţelor acesteia. Elementele comune principalelor
viziuni (Comunicarea Nonviolentă, Gestaltterapia, Analiza Tranzacţională)
pot fi listate astfel:
– reţinerea/afirmarea unei scheme explicative cuprinzînd etapele
comunicării propusă ca optimizatoare (aşa cum este în CNV) şi ca existentă
(în Gestalt): pentru CNV – observaţia, trăirea afectivă, exprimarea nevoilor şi
acţiunea prin cerinţe, pentru Gestaltterapie, percepţia, evaluarea, dar
evaluarea cât mai apropiată de realitate şi trăirea afectivă;
– avansarea unui tip de limbaj care explică în Analiza Tranzacţională o
stare, cea de Adult (înţelegerea lumii în mod obiectiv, raţional şi fără părtinire)
şi în CNV, concretizarea limbajului prin centrarea pe latura afectiv reglatorie a
sistemului psihic (sentimente şi nevoi);
– concentrarea atenţiei asupra conceptului de empatie, atât de uzitat în
terapia nondirectivă rogersiană şi în CNV, echivalent în Gestaltterapie cu
trăirea prezentului, a lui aici şi acum (modul de percepţie şi trăire individuală
a momentului, fără implicarea perturbatoare a influenţelor trecutului).

Epilog

Câteva concluzii se impun. Esenţa CNV consistă în faptul că fiecare

dintre noi are dreptul la satisfacerea nevoilor. Decurge de aici înţelegerea pe
care CNV o acordă armonizării perspectivelor fiecărei persoane şi delimitarea
de gândirea tradiţională în care individul deţine punctul lui de vedere ,,corect“
în interrelaţionare. Se pare că tocmai acest aspect oferă siguranţa emoţională a
unui mediu construit pe acceptare, încurajare şi protecţie în care agresivitatea
devine extrem de atenuată.
CNV este mai mult decât un limbaj şi decât o simplă modalitate de
dezamorsare a situaţiilor potenţial violente. CNV preconizează un stil de viaţă
care ne permite să rămînem umani. Faptul că teoria CNV pune accentul aşa
cum am arătat pe structura şi expresivitatea relaţionării (este vorba de
organizarea internă care modelează exprimările subiectului), ne face să
considerăm că avansează un unghi de vedere integrator, acela al conduitei
comunicaţionale înalte/de altitudine, atât timp cât reclamă sinergia dintre
autocunoaşterea eului (sentimente şi nevoi) şi manifestarea lor.

BIBLIOGRAFIE

1. Amabile, T., Creativitatea ca mod de viaţă, Bucureşti, Ştiinţă şi

Tehnică, 1997.
2. Ginger, S., Gestaltterapia. Arta contactului. Bucureşti, Editura
Herald, 2002.
3. Hart, S., Hodson Kindle V., Ora de comunicare nonviolentă,
Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2006.

95
4. Moreau, A., Ca să trăieşti mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul,
Bucureşti, Editura Trei, 2006.
5. Perls, F., Four lectures în J. Fagen, I. Shepherd (eds.), Gestalt
Therapy Now, Palo Alto, Ca: Science and Behavior Books, 1970.
6. Popper, K., La societe ouverte et ses ennemis, Paris, Editions du
Seuil, vol. I, 1979.
7. Rogers, C.L., Le devéloppment de la personne, Paris, Dunord, 1968.
8. Rosenberg, M.B., Comunicarea Nonviolentă – un limbaj al vieţii,
Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2005.

96
97