MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

MINEREURILE DE FIER

Minereurile de fier reprezintă una dintre rezervele naturale cele mai intens folosite,
constituind, totodata, obi-ectul unor ample schimburi internaţionale. Fierul este larg răspândit în
natură, reprezentând 5-6% din litosferă, şi intră În combinaţia multor minerale care compun
scoarţa Pământului. Minereurile de fier se găsesc sub diferite combinaţii: oxizi, carbonaţi, silicaţi
şi sulfaţi de fier. Din categoria oxizilor fac parte magnetitul, hematitul şi limcnitul, iar din cea a
carburanţilor, sideritul. Magnetitul este minereul de fier cu conţinutul cel mai bogat în metal (68-
72%) şi, totodată, cel mai pur, dar cu o răspândire oarecum limitată (cea 15% din rezervele
mondiale); zăcăminre reprezentative există în Munţii Ural (Magnitnaia), Suedia (Kiruna),
Venezuela (Cerro Bolivar), India (statele Sihar şi Orissa) ş.a. Hematitul are un conţinut de metal
ceva mai redus (de regulă sub 70%), dar o mai largă răspândire (27% din rezervele cunoscute de
minereu de fier); asemenea zăcăminte există în Brazilia (Minus Gerais), India (Madhya Pradesh,
Mysore), S.U.A (zona Lacului Superior), C.S.I (bazinul Krivoi Rog), Australia (Australia de
Vest). Limonitul şisideritul au un conţinut de metal mai redus (48-63% primul şi, respectiv, 30-
48% al doilea), dar o foarte largă răspândire, zăcăminte tipice aflându-se în Franţa (Lorena),
Spania (Bilbao), Marea Britanie, India (Unar Pradesh).

Rezervele şi producţia mondială

Evaluările rezervelor mondiale sunt, ca şi în cazul altor resurse, aproximative, in funcţie

de criteriile de apreciere, diferite de la ţară la ţară, şi, în primul rând, de tehnica folosită in
cunoaşterea rezervelor. Ca urmare a activităţii de prospectare, întreprinsă în regiuni mai puţin
cercetate din America de Sud, Africa şi Australia, au crescut rezervele sigure.
Potrivit O.N.U., acestea sunt de 850 mld. t (certe şi probabile), din care aproximativ
jumătate sunt minereuri bogate în conţinut metalic. La această rezervă se adaugă concentraţiile
ferornagnetice ale Oceanului Planetar, evaluate la 250 mld. t. Se apreciază că acestea pot să
asigure consumul mondial pe o perioadă de peste 1 000 ani.
 Din tabelul de mai sus reiese că cea mai mare parte a rezervelor se ami în America
(42,7%), urmată de Europa inclusiv C.S.I. (40,8%), împreună deţinând peste 4/5 din totalul
mondial. Potrivit altor surse, ponderea Europei (inclusiv C.S.I.) ar fi şi mai mare (peste 50%).
Pe ţări, cele mai mari rezerve le posedă C.S.I. (304 mld. t), urmată de Canada (125 mld.
t), S.U.A. (105), Brazilia (60), Bolivia (40), Australia (35), China (31), India (30), Venezuela ş.a.
Surse mai recente indică rezerve mai mari în cazul unor ţări ca Brazilia, China şi Australia şi
altele
Producţia mondială de minereu de fier a cunoscut un ritm rapid de creştere, ca urmare a
cerinţelor tot mai mari de produse feroase, de la 127 rnil. t în 1938 la 841 mii. t în 1980 şi 945
mil. t în 1991, ajungând la 1 900 mii. t in 2007.
O dată cu dinamica foarte rapida a producţiei mondiale de minereu de fier, până în anul
1991, au avut loc şi mutaţii în repartiţia geografică a extractiei minereului de fier pe diferite zone
geografice: a scăzut ponderea Europei şi Americii anglo-saxone şi a crescut, în schimb, aportul
C.S,I., al Americii Latine şi al Australiei (de la 1,J% la 10%).
Deşi, la nivelul Globului, există peste 60 de ţări producătoare de minereu de fier, numai
16 depăşesc cifra de 10 milioane rone anual. !n afara unor mari producători tradiţionali ca C.s.I.
şi S.U.A., s-au impus în ultima vreme ca mari producătoare China, Brazilia, Australia, Canada,
India, care au devenit, totodată, mari exportatoare.
 Minereurile de fier fac obiectul unui intens comert, peste 50% din producţia mondială
fiind exportată. Numai două ţări asigură mai mult de 213 din exporturile mondiale în domeniu:
Brazilia şi Australia, urmate, la mare distanţă de India, Canada, Africa de Sud, Suedia.

Cei mai mari importatori mondiali se regăsesc pe cornineutui asiatic:

Japonia (120 mil. t. aproape 1/3 din totalul importurilor în domeniu), China, Coreea de
Sud, care detin peste 2/3 din importurile mondiale, urmate de ţările Uniunii Europene (indeosebi
Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) şi S.U.A.

Repartiţia geografică a producţiei de minereu de fier

C.S.I. se situează pe primul loc în lume, ca rezerve (peste 300 mld. t).
Producţia sa a cunoscut o creştere continuă, până în 1991, de la numai 34 mil. t în 1939 la
200 mil. t, scăzând apoi la 76 mil. t în 1999, dar atingând 210 mil. t în 2007. Dispune de
exploatări atât în partea europeană, cât şi, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, în partea
asiatică. Are cca 700 exploatări, din care 65 sunt la zi. Minereurile au o concentraţie medie de
35% metal.
Cele mai importante zăcăminte şi exploatări de minereu de fier se află în partea
europeană. Cel mai vechi intrat în exploatare este zăcământcl de la Krivoi Rog, având rezerve
apreciate la cca 20 mld. t. Multă vreme el a avut o participare de peste 50% în producţia C.S.I.,
scăzând în ultima vreme. Minereul este de bună calitate (peste 50% metal) şi extracţia se face
mai ales în carieră. Zăcământul are o pozitie geografică favorabilă, fiind în apropierea bazinului
carbonifer Doneţk, într-o zonă puternic industrializată, cu o reţea de transport bine dezvoltată,
Acest zăcământ alimentează siderurgia sudului european al C.S.I.-ului şi participă cu mari
cantităţi la export. Un alt zăcământ este cel din Peninsula Kerci, de dimensiuni mai mici (rezerve
de cea 3 mld. t), care aprovizionează, ca şi Krivoi Rog, siderurgia din sudul european al C.S.I.
Dar cel mai mare zăcământ din C.S.I. şi, totodată, din lume, cu rezerve apreciate la 100 mld. t,
este Kursk-Belgorod, din regiunea colinelor Voronej. Se desfăşoară pe cea 800 km lungime şi
200-250 km lăţime şi dispune de exploatări atât subterane, cât şi în carieră, având un conţinut
ridicat de metal (peste 60%). Prin puternicul câmp magnetic ce-l creeaza, este cunoscul sub
numele de "anomalia magnetică de la Kursk''.
Zăcămintele în exploatare, lot în partea europeană, dar de mai mică importanţă, mai sunt
la Lipeţk (sudul Moscovei), în Karelia şi Peninsula Kola.
Munţii Urali, cu rezerve însemnate (15 mld. t), se situează pe locul al doilea în producţia
de minereu de fier şi pe primul loc în ceea ce priveşte calitatea minereului (70% conţinut de
metal). Principalele zăcăminte sunt cele de la Bakal şi Magnitania Oora (în Uralul de Sud), din
Munţii Blagodat şi Serov (în Uralul Central). Alte zăcăminte se află în partea sudică: sudul
Siberiei Centrale (In bazinul Angarei, cu exploatări la Angara-Pitsk, Angarallim), în zona
Lacului Aral (Ulu-Tau), Munţii Altei şi Tian Şan.
Al doilea producător european a devenit în ultima vreme Suedia, în ciuda faptului că
productia sa a scăzut (cea 24 mil. t în 2007 faţă de 27 mil. t în 1980). Detine rezerve apreciabile,
iar minereurile sunt de calitate bună, cu un conţinut ridicat de metal. Principalul bazin se află la
nord de Cercul Polar, în Laponia, cu exploatări la Kiruna, Kirunavara, Găllivare, având
minereuri cu un conţinut ridicat de metal. Participă cu 80% la productia de minereu a Suediei, iar
exploatarea se face uşor, zăcământul fiind la suprafaţă. Al doilea bazin important se găseşte în
partea centrală a ţării (grupul Bergeslagen-Grangesberg, cu 57-63% continut de metal), situat la
cea 220 km NV de Stockolm, iar spre Marea Baltică zăcământul de la Dannemora.
Franţa a fost multă vreme cel mai importat producător european, dar in ultima vreme
producţia sa a scăzut simţitor (de la 30 mil. t în 1980 la numai 2,5 mil, t în 1990 şi total
nesemnificativ în prezent). Rezervele sunt apreciate la peste 8 mld. t, din care 3/4 considerate
tehnic şi economic exploatabile, dar cu un conţinut de metal modest (30%). Cel mai mare
zăcământ se află în Lorena (care participă cu 90% la producţie şi deţine 75% din rezerve), cu
exploatări la Landrcs, Briey şi Nancy, zăcămintele fiind de mică adâncime (între 100-250 m).
Alte zăcătninte, de mai mică importanţă, se află în vestul ţării, in Masivul Armorican, in
provinciile Normandia şi Anjou-Bretagne şi în Munţii Pirinei.
În Spania, din structurile complexe ale Muntilor Cantabrici, Cordiliera Betică, Munţii
Iberici ş.a. s-au extras până în 1990 1,5 mil. t, însă productia a scăzut dramatic, ajungând
nesemnificativă.

AMERICA DE NORD ANGLO-SAXONĂ reprezintă a doua mare zonă a lumii ca

rezerve de minereu de fier.
S.U.A. este a şaptea producătoare mondială, cu 52 mil. t în 2007; are rezerve importante
(105 mld. t, locul 3 pe Glob), cu un conţinut ridicat de metal.
Cea mai mare parte a producţiei (cca 2/3) provine din zăcăminre din estul S.U.A,
localizate în două zone: zona Marilor Lacuri (care are cea mai importantă contribuţie) şi cea a
Munţilor Apalaşi.
Zăcămintele din zona Lacului Superior sunt cunoscute pe plan mondial sub denumirea de
tip "Lac Superior" datorită calităţii lor; exploatările se fac, în cea mai mare măsură, în cariere de
mari dimensiuni. Poziţia geografică favorabilă (în jurul Marilor Lacuri - calc de transport ieftină
şi lesnicioasă, a unor căi de transport terestre dense şi în apropierea unor mari bazine
carbonifere) a facilitat dezvoltarea unei puternice industrii siderurgice in zonă. Zăcărnimele de
minereu de fier se găsesc pe teritoriul statelor Minnesota (cu exploatări la Mesambi Range, Erie
Minning), Michigan şi Winsconsin.
Zăcămintele din Munţii Apalaşi, localizate de o parte şi de alta a catenei muntoase, sunt
mici şi au o contributie modestă la producţia S.U.A. (cca 10%). Ele se gasesc pe teritoriul
statelor New York, Pennsylvania şi în unele state din sud-est, mai importante fiind cele din
Alabama şi Georgia.
Statele Unite mai detin minereuri de fier în partea centrală (statele Missouri, Texas) şi in
vest (statele Wyoming, New Mexico, Arizona, California). Dintre înnobilatorii oţelurilor, S.U.A.
are importante rezerve de wolfram (statul Nevada), mangan, vanadiu (in special în Podişul
Colorado) ş.a. Deşi dispune de o bază însemnată de materii prime, S.U.A. utilizează tot mai mult
fierul vechi sau materii prime (în special minereuri de fier) din import (33% din importul
mondial), din Canada, Brazilia, ţări africane, pentru protejarea propriilor rezerve.
În ultima vreme, exploatarea intensă a zăcămintelor din zona Lacului Superior şi din estul
Statelor Unite a dus la scăderea substanţială a unora dintre acestea, ceea ce a determinat
deplasarea exploatărilor spre centrul şi vestul ţării.
S.U.A. nu-şi acoperă necesarul de minereu de fier din producţia proprie şi de aceea
recurge la importuri masive, mai ales din Canada şi America Latină.
Canada a devenit producătoare de minereu de fier începând abia cu anul 1950, mai
inainte importând; dispune de un minereu de fier cu un conţinut metalic ridicat (62-65%).
Rezervele (125 mld. t) o situează pe locul 2 pe Glob, dar ca producţie ocupă numai locul 9 (21
mil. t in 1953,33 mil. t în2007).
Cele mai mari rezerve şi exploatări se află în Peninsula Labrador (Knob Lake) şi în insula
Newfoundland (Terra Nova), provinciile Ontario (Steep Rock Lake) şi Columbia Britanica,
insulele vestice (Vancouver, Queen Charlotte).
Canada exportă marea majoritate a producţiei sale, în special în S.U.A.
AMERICA LATINĂ şi-a sporit participarea la producţia mondială de la 1,1 % in anul
1938, la cea 20%, indeosebi graţie aportului Braziliei, care a devenit al doilea producător al
lumii, cu şanse de a se menţine in ierarhia mondială. Această ţară dispune şi de cele mai mari
rezerve din America Latină, minereurile fiind de bună calitate (conţinutul metalic de 66%).
Importante zăcăminte se găsesc în statul Minas Gerais - regiunea Itabira, legată printr-o cale
ferată de portul Tubarao, de unde minereul se exportă. Se remarcă, de asemenea, zăcămintele din
statul Para, care prezintă un deosebit interes, având un conţinut ridicat de metal (66-67%). Un
vast proiect, numit "Carajas" (in regiunea Serra dos Carajas), prevede extinderea exploatărilor şi
amenajarea de noi căi de transport, în scopul extinderii exporturilor spre Europa, S.U.A. şi
Japonia. Exploatările din statul Mato Grosso, unde se găseşte marele zăcământ de la Urucum, cu
minereu de foarte bună calitate, sunt mai restrănse, datorită dificultăţilor ridicate de transport.
Brazilia este al doilea mare producător mondial (360 mil. t) şi cea mai mare exportatoare
de minereu de fier a planetei. Alte deunăroare de rezerve de minereu de fier din America Latină
sunt: Bolivia, Venezuela, Chile, Peru etc.
 Bolivia are mari rezerve certe (40 mld. t) şi imense zăcămime potentiale cu conţinut
metalic ridicat (50-55%). Zăcământul de la Mutun, o continuare a celui din regiunea Urucum din
Brazilia, este apreciat drept unul dintre cele mai mari din lume. Venezuela are mari rezerve în
bazinul fluviului Orinocc, în zona unde se găseşte aşa-numitul „Patrulater de Fier" (Isidro, Cerro
Bolivar - cel mai important zăcământ - şi El Pao in podişul Guyanelor). Prin producţie (20,0 mil.
t în 2007) ocupă al doilea loc in America Latină. Ţări cu producţii mai mici sunt Chile şi Peru
(cu cea 7 mil. t fiecare).

AUSTRALIA deţine locul al treilea pe Glob în extractia de minereu de fier (320 mil. t în
2007) - producţia sa crescând constant in ultimii 10 aniparticiparea ei la producţia mondială fiind
relativ recentă (dupa anul 1965). Are rezerve mari, estimate la aproape 40 mld. t, care sunt
caracterizate printr-un conţinut mare de metal (55-64%), situate la adâncimi mici, ceea ce
permite exploatarea lor in carieră.
Cele mai mari rezerve sunt concentrate in statul Australia de Vest, care participă cu
aproape 90% la producţie, cele mai mari exploatări se află in zona Pilbara, din nord-vestul
acestui stat, tot aici eflăndu-se şi cele mai mari staţii de concentrare a minereului in vedere
exportului realizat prin portul Port Hcdland, din apropriere. Rezerve şi exploatări mai mici se
află in statele Queensland, Noua Galie de Sud, Australia de Sud (în Munţii Middleback) şi in
statul insular Tasrnanla.
În ASIA, mari producătoare sunt China şi India.
China, cu o producţie de 600 mil. t, ocupă primul loc pc Glob. Rezervele certe sunt
deosebit de mari (cca 100 mld. t), calitatea lor fiind superioară, similară celor din S.U.A. (tip
"Lac Superior"). Principalele exploatări se află în China de Nord-Est, în regiunea Anshan
(zăcărnâmul este foarte intins, indeosebi la oţel (de la 786 mil. t în 1989 la 843 mil. t în 2000 şi
1. 320 mil. t în 2007); la fontă a crescut de la 571 mil. t în 2005 la 940 nul. t în 2007.

Din tabel rezultă că producţia, in intervalul 1938-2000, a crescut de peste 7 ori atât la
fontă şi feroaliaje, cât şi la oţel.
În ceea ce priveşte repartizarea teritorială a producţiei siderurgiee, se constată o
concentrare în numai câteva zone ale planetei: Europa şi C.S.I., America de Nord anglo-saxonă
şi Japonia, care, împreună, concentrează cea 80% din totalul mondial. Însă, în ultimii 10-15 ani,
se constată că, exceptând câteva state, între care Marea Britanie, ţările avansate din punct de
vedere economic au procedat la stagnarea sau micşorarea producţiei siderurgice, aceasta
crescând mai ales in ţările în curs de dezvoltare (Brazilia, China ş.a.).
De altfel, un grup de ţări în curs de dezvoltare şi-au elaborat proiecte pentru realizarea
unor obiective siderurgice, iar altele pentru mărirea capacităţilor de producţie pc care le au:
Brazilia, India, Algeria, Nigeria, Venezuela, Chile, Mexic, Imn, Arabia Saudită ele.

Comunitatea Statelor Independente se situează pc locul patru la producţia de oţel şi pe

cinci la cea de fontă şi feroaliaje. Siderurgia se concentrează în cinci zone: Sudul european,
Uralul, regiunea Moscovei şi a Sankt Petersburgului, Siberia şi Asia Centrală.
Zona Sudului European este cea mai importantă şi cuprinde sudul Ucrainei şi regiunea
Rostov pe Don, având o puternică bază de materii prime şi combustibili prin zăcărnintele de
minereu de fier de la Krivoi Rog şi Kerci, cărbunii cocsiflcabili din Donbas, şi o mare producţie
de energie electrică. Aici se găseşte triunghiul siderurgiei Krivoi Rog-Donetk-Kerci, iar
electrosiderurgia este dezvoltată în centrele din apropierea Niprului (Dneprcpetrovsk, Zaporoje,
Nikopol). Un alt grup de centre se află pe malul Mării Azov (Taganrog) sau mai spre nord
(Kramatorsk, Rostov pe Don).
A doua zonă este Uralul (în partea centrală şi sudică), dezvoltată pe baza marilor
zăcăminte locale de minereu de fier şi de cărbuni cocsificnbili aduşi din bazinele Kuzneţk şi
Karaganda şi gaze naturale din Siberia Occidentală. Cele mai mari centre siderurgice sunt:
Magnitogorsk (cu cele mai mari furnale din lume), Celeabinsk, Sverdlovsk, Serov, Nijini-Tagbil,
Zlatoust.
În regiunea Moscovei şi Sankt Petersburgului este dezvoltată cu precădere
electrosiderurgia şi producţia de oţel uri speciale pc bază de minereu de fier din Karelia,
Peninsula Kola, Lipeţk şi Kursk şi cărbuni cocsificabili din bazinele Peeiora şi Donbas. Centrele
cele mai importante sunt, în afară de Moscova şi Sankt Petersburg, Tula, Lipeţk, Novolipeţk,
Jursk.
Zona siderurgică siberiană s-a dezvoltat într-un ritm rapid pe baza zăcămintelor proprii
de minereu de fier şi de cărbuni cocsificabili; astfel s-au dezvoltat centralele siderurgice în sudul
Siberiei - Novosibirsk, Kemerovo (în sudul Siberiei Occidentale) şi Taişet (in sudul Siberiei
Centrale).
În Asia Centrală, pe baza minereurilor de fier din bazinul Temir-Tau şi a cărbunilor
cocsificabili din bazinul Karaganda, funcţionează marele combinat de la Temir-Tau; un alt
centru siderurgic important este situat lângă Taşkent.
Al doilea producător european după C.S.I. este Germania (33 mil. t oţel şi 31 mil. t fontă
in anul 2007), ţară cu vechi tradiţii în domenii care se bazează pe cărbuni cocsificabili proprii, de
foarte bună calitate, şi pe minereuri de fier importate dm Suedia, Brazilia, India, Spania, Africa
ş.a. Minereurile de fier proprii sunt de calitate inferioară şi în cantitate mică (în Bavaria de Est şi
în regiunea Baden-Wurttenberg). Principala zonă siderurgică o reprezintă bazinul Ruhr, unde
sunt concentrate marile centre siderurgice Essen, Oberhausen, Duisburg, Dusseldorf Solingen,
Bochum, Dortmund ş.a.; al doilea grup de centre este localizat în bazinul carbonifer Saar
(Saarbrucken, Neunkirchen şi Dilligen), iar a treia zonă cuprinde marile centre de pe litoralul
Mării Baltice şi Mării Nordului (Lübeck, Hamburg, Bremerhaven, Bremen).
În partea estică, exceptând unele mici unităţi vechi din Turingia, care au fost
modernizate, siderurgia este de dată mai recentă şi se bazează pe importul de cărbuni
cocsificabili şi cocs din Polonia şi de minereu de fier din C.S.L Marile combinate siderurgice se
află la: Brandenburg (sud-vest de Berlin), Salzgitter, Eisenhtltenstadt pe Oder şi Calbe.
În Suedia (5,7 mil. t oţel şi 3,7 mi). t fontă în anul 2005), cea mai puternică concentrare
siderurgioă o întâlnim în partea centrală, în strânsă legătură cu potenţialul hidroencrgetic din
zonă (este caracteristică electrosideturgia), cu centre mici şi mijlocii (Karlskoga, Axelosund,
Soderfors etc.).
Siderurgia suedeză este axată pe producţia de oţeluri superioare, de foarte bună calitate.
De asemenea, Suedia este un important exportator de minereu de fier. Aderarea la U.E. a avut,
desigur, şi o serie de repercusiuni asupra siderurgiei suedeze,
 Marea Britanie are o industrie siderurgică cu vechi tradiţii, dar în ultima vreme aceasta
este în declin. Importă minereu de fier din Suedia, Africa, America Latină (îndeosebi din
Brazilia), dar foloseşte şi mari cantităţi de fier vechi. Reprezintă una dintre puţinele ţări cu
economie dezvoltată a căror producţie siderurgică a cunoscut o creştere în anii 1980-1990, dar
apoi un declin constant până în prezent (10,0 mil. t oţel şi 11,0 mil. t fontă în 2007).
Anglia centrală rămâne o regiune marcată de dezvoltarea siderurgiei, chiar dacă în
ultimele decenii se remarcă o remodelare industrială. Prezenţa minereurilor de fier, a cărbunilor
şi a materiilor prime agricole au favorizat dezvoltarea, în Midlands-ul de Est, a industriilor
metaiurgică, textilă şi alimentară în trei centre puternic industrializate - Nottingham, Derby,
Leicester - a căror influenţă se interferează, devenind centre metropolitane. Siderurgia este
caracteristică şi Midlands-ului de Vest, unde Birmingham constituie una dintre cele mai mari
metropole industriale, în jurul căruia gravitează o serie de alte centre mai mici, unele cu profil
siderurgic. Dacă minereurile de fier, şi mai ales cărbunii, au constituit baza puternicei dezvoltări
industriale de aici, în prezent regiunea printre primele din Marea Britanie - s-a orientat spre
industnile "de transformare" (prelucrătoare) ce necesită un consum redus de materii prime.
În regiunea Yorkshire, la nord de Midlands, apare un peisaj industrial carbonifer
(principala bază de exploatare a cărbunilor) şi siderurgic în care este situat unul dintre cele mai
mari centre siderurgice din Anglia, Sheffield.
Pe coasta estică a Angliei, unde principalele estuare de aici au atras industria, de-a lungul
timpului, estuarul Tees a avut o dezvoltare recentă considerabilă, neputându-se afirma acelaşi
lucru şi despre estuarul Humber, la sud de Tees, unde siderurgia a cunoscut o continuă
modernizare, centrul siderurgic portuar Huli fiind cel mai important, în timp ce declinul
bazinului carbonifer din regiunea estuarului Tyne a însemnat un reeul şi pentru siderurgia, mai
veche, de la Newcastle şi împrejurimi.
Beneficiind de importante rezerve de cărbune superior cocsificabil, sudul Ţării Galilor
reprezintă prima zonă siderurgică a Marii Britanii, ca producţie. Grupate în centrele Port Talbot,
Cardiff, Swansea, Bristol şi Newport, siderurgia cunoaşte însă un declin însemnat în ultima
perioadă.
În Scoţia, în regiunea csruarului Clydc, la Glasgow şi în împrejurimi, unde la începutul
secolului existau cele mai puternice şantiere navale din lume, criza acestor şantiere a marcat şi
siderurgia din zonă, concomitent cu scăderea exploatărilor de cărbuni.
Franţa, deşi are rezerve importante de minereu de fier (cca 8 mld. t), îl şi importă. În
anul 2007 a produs 14 mil. t oţel şi 13 mit. t fontă. Se disting trei mari regiuni siderurgice:
Lorena, unde se găsesc bogate zăcămmte de minereu de fier şi cărbuni cocsificabili, care
participă cu peste 2/3 la producţia siderurgică a ţării şi care are ca centre importante: Longwy,
Briey, Thionville, Metz şi Nancy; a doua regiune se află în nord-vestul ţării, utilizând minereuri
de fier din import şi cărbuni din bazinul local Valenciennes, realizând o mare dezvoltare în
ultima vreme (extinzându-se teritorial până la ţărmul mării, cuprinde zona Pas-de-Callais-Paris,
Rouen-Le Hâvre; în Dunkerque şi în împrejurimi s-a dezvoltat o puternică siderurgie). O altă
regiune siderurgică se află în Masivul Central Francez: Le Crezot, St. Etienne. Centre
siderurgice mai există în peninsula Bretagne, la poalele Munţilor Pirinei şi ale Alpilor, unde s-a
dezvoltat cu precădere electrosiderurgia. Pe coasta Atlanticului s-au dezvoltat centrele
siderurgice din apropiere de Bordeaux şi St. Nazaire.
Belgia, Luxemburgul şi Italia se inscriu, de asemenea, printre importantele producătoare
din Europa Occidentală.
Belgia (8,58 mil. t oţel şi 7,5 mil. t fontă în 2006) şi-a dezvoltat siderurgia pe baza
minereului de fier importat din Luxemburg şi Suedia şi şi zăcămintelor de huilă locale,
principalele concentrări siderurgice fiind localizate în bazinul huilifer situat de-a lungul văilor
Sabre şi Meuse, în arealul localităţilor Charleroi, Namur, Liege, iar a treia grupare în vest, în
apropiere de localitatea Gund (la Sidmar).
În Luxemburg, siderurgia este localizată în continuarea bazinului Lorena din Franţa
(centrele Esch-Differdange, Redange). Producţia de otel este de 2,2 mil. t, această ţară ocupând
al doilea loc pe Glob, după Belgia, în privinţa cantităţii de otel pe locuitor.
În Olanda întâlnim o siderurgie portuară, deoarece aceasta se bazează aproape exclusiv
pe importul de materii prime. Cel mai important centru este Ijmuiden, un avant-port al
Amsterdamului, cu o producţie de circa 6 mil. t de oţel anual, adică aproape întreaga producţie
olandeză (6,37 mil. t oţel şi 5,4 mil. t fontă în 2006).
Italia, deşi nu are o producţie suficientă de minereu de fier şi cărbuni cocsificabili, şi-a
dezvoltat o puternică industrie siderurgică (21 mil. t oţet în 2007, locul 9 pe Glob); producţia de
fontă - 11,0 mil. t.
Micile zăcăminte de minereu de fier din insulele Sardinia, Elba sau de pe coasta estică a
Italiei nu pot asigura necesarul de materie primă pentru o siderurgie dezvoltată şi cu tradiţie. De
aceea Italia importă mare parte din materiile prime necesare. Este interesant că industria
siderurgică se concentrează, pe de o parte, în mari combinate (ca Finsider, nu de mult locul 2 în
producţia europeană de oţel), aflate în dificultate, iar, pe de altă parte, în întreprinderi mici şi
mijlocii prospere, ce utilizează, în principal, fierul vechi recuperat. Siderurgia italiană se
grupează:
- la poalele Alpilor, în special pe valea Aosta, legată de potenţialul hidroenergetic
valorificat aici, fiind o electrosiderurgie axată pe producţia de oţeluri aliate şi superioare;
- în nordul industrializat (Lombardia, Piemont - unde populaţia activă ocupată în
sectorul secundar depăşeşte 45-50%), legată de industria constructoare de maşini, şi de alte
ramuri, în centrele de la Torino, Milano, Brescia (cea mai mare grupare siderurgică din Italia)
ş.a.
- în porturi, pe de o parte datorită importului de materii prime, iar pe de altă parte
datorită cererii de metal a şanrierelnr navale ca Genova (şi Comigliano, în apropiere), La Spezia,
Livomo, Piombino, lângă Neapole (Torre Annunziata) etc.
Un combinat siderurgic important s-a aflat la Taranto, în sudulţării, dar din cauza
rcorientării economice a regiunii aecsta a fost închis.
Capacitatea de prelucrare a industriei siderurgice din Spania este mare, 17,8 mil. t oţel şi
4,2 mil. t fontă în 2005, ceea ce face ca această ţară să importe 99% din materia primă necesară.
Principalele centre siderurgice sunt grupate pe litoralul nordic - Gijon, Aviles, Oviedo, Bilbao -
în Ţara Bascilor şi Asturia, în strânsă legătură şi cu bezinele de cărbuni superiori de aici, cu
zăcărnirnelc de minereuri de fier, dar şi cu şantierele navale cu traditie din zonă. Acestora li se
adaugă Cartagena, Sagunto (lângă Valencia) ş.a. pe litoralul mediteranean.
Alţi producători siderurgici europeni importanţi sunt: Polonia, Cehia şi Slovacia.
Polonia (10,0 mil. t oţel şi 5,3 mii t fontă în anul 2006) şi-a dezvoltat industria
siderurgică pe baza rezervelor proprii de cărbune cocsificabil şi a minereurilor de fier din import
(peste 90% din necesar); mici cantităţi de minereu se exploatează în bazinul superior al Wanei şi
în Podişul Lysa-Gora. Industria siderurgică este concentrată în Silezia (centrele Sosncwiec,
Katowice, Chorzow), apoi în marele combinat Nova Huta de lângă Cracovia, Wroclaw (în
Silenzia inferioară), în oraşele-porturi Szezecin şi Gdansk.
Cehia şi Slovacia au o siderurgie cu vechi tradiţii şi bine dezvoltată, bazată pe cărbune
cocsificabil propriu şi minereuri de fier importate.
Principala regiune este Silezia Cehă (în bazinul carbonifer Ostrava - Karvina), care
concentrează cea mai mare parte a producţiei, principalele centre fiind Ostrava, Vitkowice,
Trinec; a doua regiune este Boemia, cu centrele Kladno, Kraluvy-Dvur, Plzen, Praga; un alt
imponant centru siderurgic este Kosiçe (în Slovacia).
Austria se situează, ca productie, în apropierea Suediei, pentru această ţară fiind
reprezentativă siderurgia dunăreană, legată de transportul de materii prime pe fluviu (cel mai
imponant centru siderurgic - Linz - este situat în amonte de Viena) şi pe afluenţii săi (Enns, Mur
- mai multe centre mici).
AMERICA ANGLO-SAXONĂ asigură cca 1/10 din productia mondială de oţel.
Dispune de materiile prime necesare (dar, în prezent, foloseşte şi minereuri din import) acestei
industrii, precum şi de o mare piaţă de desfacere a produselor siderurgice.
În Statele Unite ale Americii, siderurgia s-a dezvoltat relativ târziu (în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea), însă în perioada celui de-al Doilea Război Mondial ajunsese să realizeze
jumătate din producţia mondială de oţel. În prezent ocupă locul al treilea pe Glob la producţia de
oţel (98 mil. t) şi al patrulea la fontă şi laminate (36 mil. t). S.U.A. utilizează mari cantităţi de
fier vechi şi o deosebită dezvoltare o are electrosiderurgia.
În S.U.A. există patru zone siderurgiee. Principala zona şi cea mai veche este cuprinsă
între Lacul Erie şi Munţii Apalaşi (Pennsylvania), în centrele Pittsburgh, Youngstown. A doua
în jurul Marilor Lacuri, pe baza minereurilor de fier din regiunea Lacului Superior şi a cărbuni
lor cocsificabii din Munţii Apalaşi; centrele siderurgice sunt localizate pe ţărmul Marilor Lacuri:
Duluth, Milwaukee, Chicago, Detroit, Toledo, Cleveland, Erie, Buffalo. Pe coasta de nord-est a
Oceanului Atlantic se află cea de-a treia zonă alimentată cu minereu de fier din import, uzinele
fiind localizate în porturi sau în apropierea acestora (Sparrow's Point lângă Balimore, Bethlehem
şi Harrisburg lângă Philadelphia). A patra zonă este situată în sudul Munţilor Apalaşi, în statul
Alabama, unde sunt bogate zăcărninte de minereu de fier şi cărbuni, cel mai important centru
tiind Birmingham. În ultima vreme s-a dezvoltat siderurgia în California, lângă Los Angeles, pe
baza materiilor prime din import.
 Siderurgia din Canada (15,3 mil. t oţel în anul 2005, a atins un maxim în 1992 cu 26 mil.
t; fontă - 8,3 mil. t) este strâns legatăde cea din S.U.A., cea mai importantă zonă fiind pe ţărmul
lacului Ontario şi bazinul f1uviului Sf. Laurenţiu. Centrele principale sunt Hamilton (cel mai
important din Canada), Elliot Lake, în Noua Scoţie (Sydney, Trenton), urmate de Toronto şi
Montreal. În partea centrală, în provincia Manitoba, funcţionează uzinele din Winnipeg, iar in
vest, în provincia Columbia Britanică, pe ţărmul Pacificului, cele din Vancouver.
Mexicul s-a afirmat ca producător de minereuri feroase, centrele de extracţie tiind in jurul
oraşului Monterrey - cel mai important centru siderurgic şi în partea centrală, pe platourile înalte
mexicane. Producţia de oţel a Mexicului s-a cifrat la 16,3 mil. t în 2006.
AMERICA LATINĂ, deşi o mare producătoare de minereu de fier, are industria
sidcrurgică slab dezvoltată
Brazilia, prima producătoare siderurgică din zonă, este ţara cu cea mai mare dinamică in
domeniu din lume (32 mil. t oţel în 2007 faţă de 10 mil. t în 1980; 35 mil. t fontă, locul 6 pe
Glob), siderurgia bazându-se pe marile rezerve locale de minereu de fier, de foarte bună calitate.
Centre siderurgice importante sunt Voita Redonda (NV de Rio de Janeiro), Belo Horizonte,
Acarninas (aproape de Săo Paulo) şi Macapa în nord-estul podişului. Cel mai mare centru
siderurgic este însă Tubarao (pe ţărmul Atlanticului, în statul Minas Gerais), legat prin cale ferată
(540 km) cu zăcământul de minereu de fier de la ltabira. Tubarao este şi un important port de
export al minereului de fier.
Alti producători sud-americani sunt Argentina, cu centre siderurgice concentrate în
nordul ţării (Palpala şi Encenado), Venezuela, cu uzine la Puerto Ordaz şi Mantanzas şi Chile (la
sud de Santiago).
ASIA participă cu cca 1/5 la producţia mondială de oţel, remarcându-se Japonia, China şi
India.
Japonia a devenit în ultimii ani o mare putere siderurgică mondială, producând 120 mil. t
oţel (2007) şi 87,1 mil. t de fontă şi feroaliaje (locul al doilea pe Glob, la ambele).
Caracteristicile siderurgiei nipone sunt: dezvoltarea acesteia aproape in exclusivitate pe bază de
materii prime importate (98%), ritmul înalt de creştere (cel mai ridicat dintre toate marile puteri
siderurgice), utilizarea completă a capacitătilor de producţie, cât şi faptul că cea mai mare parte
din producţia de oţeluri (2/3) se realizează prin insuflare de oxigen. Aceste caracteristici ale
siderurgiei nipone au permis ca preţul să fie mai scăzut şi calitatea superioară, Japonia ocupând
un loc de frunte pe piaţa mondială a oţelului.
Japonia importă minereu de fier din cea 30 de ţări ale lumii, dar îndeosebi din Australia,
India, Filipine, China, Republica Africa de Sud, Canada, Brazilia. Importă, de asemenea, mari
cantităţi de fontă, pe care o transformă în oţel.
Japonia are o industrie siderurgică de tip portuar, cele mai importante centre fiind situate
pe ţărmul de est al insulei Honshu, unde se pot identifica două grupări: gruparea din sud,
formată din centrele Sakai, Kobe, Wakayama, Himeji, şi gruparea de centru, cu marile centre
siderurgice Yokohama, Kawasaki, Chiba, Tokyo; în insula Kyushu (îndeosebi în puternicul
centru Muroran, care funcţionează pe bază de minereuri extrase din Japonia).
 China, care deţine importante resurse de minereuri de fier, cărbuni cocsificabili şi alte
materii prime necesare siderurgiei, şi-a dezvoltat, în ultimile decenii, o puternică industrie în
domeniu şi un ritm înalt de creştere chiar şi în ultima vreme: 482 mil. t de oţel (faţă de 37,0 mil. t
în 1980) şi 465 mil, t fontă în 2007, fiind astfel primul producător mondial, detaşat fală de ceilalţi
producători Marile centre siderurgice sunt localizate în: Chilla de Nord-Est, unde se găseşte cea
mai mare bază siderurgică (2/5 din producţie), cu importantele centre de la:
Anshan, Shenyang, Fushun, Benxi ş.a. Aceste uzine se alimentează cu cărbuni
cocsificabili de la Fushun şi cu minereu de fier din zonă. în China de Nord, siderurgia este
dezvoltată în centrele Taiyuan, Tiangshan şi Beijing, iar În Chilia Centrată funcţionează marile
combinate de pe fluviul Chang Jiang (la Wuhan, Maanahan şi in apropierea ShaJlghai·ului). Alte
mari combinate există la Baoshan, Daye (în interiorul Chinei Centrale), iar în regiunea
Monlgolia Interioara se evidenţiază combinatul de la Baotou.
India are o industrie siderurgică mai recentă, cu o producţie în creştere atât la oţel (43,2
mil. t), cât şi la fontă (26,1 mil. t), principalele cemre aflăndu-se în partea de nord-est (mari
combinate la Bokaro şi Jamshedpur în statul Bihar, Asansol în statul Bengalul de Vest, Bhilai în
estul statului Madhya-Pradesh).
AFRICA se caracterizează printr-o dezvoltare slabă a industriei siderurgice, cu excepţia
Republicii Africa de Sud, care are o producţie în scădere (9,5 mil t oţel şi 6,1 mil. t de fontă în
2005), centrele siderurgice fiind concentrate în provinciile Transvaal (Pretoria, Pietersburg,
Johannesburg, Veereniging), Orange (Bloemfontein), Natal (Newcastle). Alte ţări africane cu
siderurgie sunt Egiptul, Nigeria şi Algeria.
AUSTRALIA, a treia producătoare mondială de minereu de fier, are o siderurgie încă
puţin dezvoltată (7,9 mil. t oţel şi 6,4 mil. t fontă în 2006), fiind concentrată pe coasta de est şi de
sud: în Australia de Sud, cu uzinele de la Whyalla şi Point Pirie, în apropierea marilor zăcărnime
de fier de la Iron Knobe şi a zăcămintclor de cărbuni cocsificabili, la care se adaugă gruparea
siderurgică din sud-est, în statul Noua Galie de Sud (Newcastle, Port Kemela), care dispune de
cărbuni cocsificabili şi de minereu de fier. A treia grupare se află în statul Queenstand (sudul
peninsulei York), unde se fac mari cxploatări de minereu de fier şi de cărbuni cocsificabili
(centru mai important Cloncury).

ROMÂNIA

Minercurile de fier se găsesc în tara noastră în cantitate relativ redusă şi au, în general,
un conţinut metalic scăzut (28-40% fier). În prezent, principalele exploarări sunt situate în partea
de est a masivului Poiana Ruscă, furnizând 60% din producţia ţării (în ultimii ani sub un milion
de tone), extracţiile cele mai însemnate fiind la Teliuc şi la Ghelari.
Producţia de minereu este total insuficientă necesarului industriei siderurgicc şi, ca
urmare, se importă. De o deosebită importanţă sunt, în siderurgie, minereurile de mangan, crom,
titan, molibden, care se folosesc pentru obţinerea otelurilor şi a fontelor speciale. Cele mai
bogate zăcăminte de mangan se găsesc în judetul Suceava, în nordul Carpaţilor Orientali, cu
exploatări la lacobeni, Vatra Domei, Cârlibaba, care asigură 2/3 din producţia ţării Alte
zăcărnintc mai sunt în Munţii Banatului (Delineşti), în Depresiunea Haţeg (Baru), În Munţii
Zarandului, în Munţii Maramureşului (Baia Borşa) ş.a., astfel că producţia satisface necesităţile
interne, oferind disponibilităţi pentru export.
Cromul se exploatează în cantităţi reduse în Munţii Almăjului, titanul se găseşte în mici
concernraţf pe versantul nordic al Munţilor Zarandului, iar molibdenul se exploatează la Băiţa
Bihorului
Siderurgia românească străbate o perioadă mai dificilă, de readaptare la conditiile
economice noi interne şi internaţionale, ceea ce explică scăderile de productie de după 1990.

În tara noastră, încă din secolul al XVIII-lea începe să se dezvolte o siderurgie modernă:
în 1718 se instalează primele cuptoare la Oraviţa, un an mai târziu un cuptor la Bocşa Montană,
în 1750 sunt puse în funcţiune cuptoarele de la Topliţa, iar în 1771 cele de la Reşiţa ş.a.
Cele mai importante combinate siderurgice, conrurate de-a lungul timpului, sunt cele de
la Reşua, Hunedoara, Galaţi, Călărasi.
Combinatul siderurgic Reşita (aici fiind construită prima uzină siderurgică din ţară) a fost
cel mai mare până în 1950. S-a dezvoltat pornind de la minereurile de fier din apropiere (Ocna de
Fier, Dognecea), cărbunii cocsificabili şi mangan. În strânsă legătură cu siderurgia, în zona
Reşiţei s-a conturat şi tradiţionala industrie constructoare de maşini (de exemplu primele
locomotive cu abur construite), dar ea traversează o perioadă de criză.
Combinatul siderurgic de la Hunedoara a fost cel mai important centru siderurgic al ţării
în perioada 1956-1975. Construirea sa a fost favorizată de existenţa, în apropiere, a celui mai
mare zăcământ de minereu de fier din ţară (din Munţii Poiana Ruscă) şi de relativa apropiere a
bazinului huilifer Petroşani.
Centrele de la Galaţi şi Călăraşi conturează, ca şi în cazul altor ţări dunărene, o
siderurgie portuară. Combinatul de la Galaţi (SIDEX, construit în perioada 1960-1965) este, în
prezent, cel mai mare centru slderurgic din ţară şi unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei
(6 furnale de 3.500 m3, uzină cocsochimică, laminoare pentru tablă şi benzi la rece etc.).
Amplasarea sa a fost favorizată de Dunăre, pe care se transportă minereul de fier şi huila din
import (in special din C.S.I.).
Combinatul siderurgic Călăraşi (SIDERCA), amplasat tot în apropierea Dunării, pentru
facilitatea aprovizionării sale cu materii prime din import (cocs, minereu de fier), este parţial
intrat în funcţiune, având uzină cocsochimică, fumale, oţelării.
 Alte centre cu fumale sunt Vlăhiţa (situată în Munţii Harghitei, s-a dezvoltat pe baza
minereurilor de la Lueta; produce fontă de bună calitate) şi Călan (centru vechi de peste 100 de
ani, produce fontă cenuşie şi articole de fontă). Alături de aceste centre, la Târgovişte se produc
oţeluri speciale, aliate şi înalt aliate, laminate uşoare, la Oţelu Roşu şi Nădrag se produc oţel şi
laminate pe baza foruei de la Reşiţa şi Hunedoara; la Câmpie Turzii şi Buzău se produc sârmă şi
produse din sârmă; la Brăila şi Galaţi tablă groasă pentru nave; la Roman ţevi sudate şi laminate
cu profile uşoare; feroaliaje la Tulcea.
La Bucureşti mai multe întreprinderi produc oţeluri şi laminate. Alte centre siderurgice
sunt: Zimnicea (ţevi), Beclean (otel, sârmă), Drobeta-Turnu Severin, Focşani (laminate),
Hârşova. De asemenea, diferite produse siderurgice (îndeosebi oţel) se obţin şi în cadrul unor
întreprinderi construcroare de maşini.