Lucrarea mea de licență, pe care doresc să o susțin în urma finalizării
studiilor, poartă titlul ,,Logos creator și Logos mântuitor”. Din punctul meu de vedere, această temă este foarte vastă în teologia ortodoxă, având nenumărate trimiteri și implicații cu celelalte teme majore ale Dogmaticii Ortodoxe. Pe parcursul lucrării este tratată ideea de ,,Logos”, de fapt teologia despre Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Este imposibil de discutat dogme precum cea a Sfintei Treimi, crearea lumii, eshatologia, condiția omului în raport cu divinul, fără cunoașterea în detaliu a învățăturii despre Fiul. Am situat lucrarea, în primul rând, pe două coordonate: lucrarea Logosului în ceea ce privește crearea lumii și lucrarea Sa în planul soteriologic, deoarece ,,prin El s-a făcut tot ceea ce s-a făcut” și tot prin Fiul s-a realizat răscumpărarea omului. Dacă prin Logos s-a adus la existență întreaga lume, tot prin Ipostasul Acestuia, ea avea să-și ,,câștige” deplinătatea. O reliefare a creației creștine implică o cunoaștere detaliată a învățăturii despre Logos, Care, în timpul actului creator, El Însuși S-a manifestat ca Ziditor a toate și Arhetip al omului. Marea taină a creștinătății, ce individualizează religia creștină de celelalte religii o reprezintă întruparea Logosului divin și îndumnezeirea omului, iar această operă s-a realizat prin activitatea Fiului lui Dumnezeu, cunoscut prin punctarea istoriei, atunci când a reactualizat în Sine, pentru totdeauna, umanitatea. Pentru a scoate în evidență importanța prezenței Logosului la creație, dar și actul de restabilire și îndumnezeire al omului, am găsit de cuviință să realizez această temă de licență, prin care să reliefez cele două aspecte ale lucrării Logosului. În teologia creștină, dogma privitoare la Logos a fost formulată de-a lungul secolelor, fiind dezbătută atât în Evanghelii, cât și în epistolele pauline. Este o temă profundă și fundamentală a creștinismului, deoarece scoate în evidență întreaga operă patristică referitoare la eshatologie, soteriologie, Trinitate, creație, mariologie etc. Constatăm că are implicații profunde și devine fundament pentru întreaga teologie. Lucrarea de față este structurată în patru capitole, care tratează ideea Logosului, atât din perspectiva creatoare, cât și din cea soteriologică. Primul capitol este rezervat Logosului creator, unde se arată participarea Logosului în actul creator și proeminența omului în fața naturii ca fiind creația supremă, al cărui Arhetip este Logosul divin. Al doilea capitol tratează atât profețiile vetero-testamentare, cât și implicațiile filosofice, clasice, privitoare la ideea de Logos. În subcapitolul 3, al capitolului al doilea, am dezbătut prologul Evangheliei după Ioan, nucleul teologic și scripturistic al teologiei Logosului. Ulterior, am arătat modul de stabilire a terminologiei Logosului în creștinism și diferențierea față de ,,Logosul filosofic” al clasicilor. Capitolul III tratează ideea Logosului mântuitor, vorbind despre actul Întrupării în vederea neamului omenesc. De asemenea, momentul Schimbării la Față și a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos este dezbătut în cadrul capitolului. Am realizat o legătură între Logosul întrupat și umanitate, arătând implicațiile trimiterii Mângâietorului, ce continuă opera soteriologică a Fiului. În consecință, am arătat raportul dintre Logosul întrupat, Care este Noul Adam și prototipul vechiului Adam. Ultimul capitol tratează implicațiile eshatologice, punând în prim plan pe Mântuitorului Iisus Hristos, Logosul divin, Care este cauza transfigurării lumii la Parusie și consecințele pnevmatologice ale lumii înnoite. Prin această structură, lucrarea de față prezintă atât dogma Logosului în general, cât și implicațiile în creație și în actul soteriologic. În concluzie, tratarea teologică a Logosului rămâne o temă inepuizabilă în teologia ortodoxă, cu implicații asupra tuturor învățăturilor creștine, având în spate o tratare bimilenară, începând cu redactarea Evangheliilor și până la redactarea operelor referitoare la Logos din contemporaneitate.