PROTECŢIA MUNCII - DISCIPLINA ŞTIINŢIFICĂ

Cercetarea teoretică actuală în domeniul protecţiei muncii urmăreşte ca obiectiv prioritar

fundamentarea ştiinţifică a tuturor măsurilor de realizare a securităţii muncii, în mod sistematic si
unitar, în corolar, se manifestă o tendinţă tot mai accentuată de a se accepta ideea unei discipline
ştiinţifice de sine stătătoare, care să studieze legităţile fenomenelor de accidentare şi îmbolnăvire
profesională şi modalităţile de înlăturare a lor (existenţa şi titulatura unei asemenea discipline nu
întrunesc încă acordul general, motiv pentru care se discută despre accidentologie, securitatea şi
sănătatea în muncă, proiecţia muncii, securitatea muncii etc.).
In ţara noastră opinia specialiştilor concordă în necesitatea admiterii unei discipline autonome,
pentru care a fost adoptată denumirea de protecţia muncii,
Dincolo de diferenţele de limbaj, acceptarea din ce în ce mai generală a noii discipline ştiinţifice
decurge din posibilitatea delimitării locului pe care îl ocupă în ansamblul ştiinţelor, a obiectului de
activitate şi a metodelor utilizate.
Astfel, în prezent, se consideră în mod cvasiunanim că locul proiecţiei muncii este situat în
sistemul ştiinţelor muncii, iar obiectul său de studiu îl constituie accidentele de muncă şi bolile
profesionale (mod de apariţie şi măsuri de eliminare).
Principalele probleme ce se încadrează în obiectul protecţiei muncii şi care o delimitează de alte
discipline aparţinând sistemului ştiinţelor muncii sunt:
- identificarea şi descrierea fenomenelor negative care apar în sistemele de muncă şi care pot
genera accidente şi boli profesionale, în vederea formulării de concepte proprii;
- cercetarea premiselor fenomenelor studiate, tratarea lor pe baza legăturilor ti p cauză - efect şi
stabilirea normelor cu caracter de lege pentru realizarea securităţii muncii;
- elaborarea măsurilor, metodelor şi mijloacelor de proiecţie pe baza legităţilor identificate.

Tratarea acestor probleme într-un concepi unitar constituie, în fapt, bazele teoretice ale
protecţiei muncii şi nu îşi găsesc corespondent sau suprapuneri în cadrul altor discipline.
Studierea premiselor, consecinţelor şi legităţilor procesului de realizare a securităţii muncii
implică utilizarea unor metode proprii , dar şi a unor date oferite de numeroase discipline ştiinţifice
limitrofe, cum ar fi: medicina şi igiena muncii, ergonomia, psihologia muncii, sociologia, cibernetica,
toxicologia, matematicile superioare ş.a. Se evidenţiază astfel caracterul inter şi multi-disciplinar
al metodelor şi instrumentelor folosite pentru atingerea scopului protecţiei muncii (ceea ce nu constituie
însă un contraargument pentru autonomia acesteia).
In prezent, în ţara noastră, din categoria normelor care reglementează direct modul de aplicare a
măsurilor de protecţia muncii fac parte în principal:
- Constituţia României;
- Codul muncii;
- Legea protecţiei muncii;
- Normele generale de protecţia muncii;
- Normele specifice de protecţia muncii etc.

Printre normele de drept al muncii cu obiectiv diferit, dar care contribuie prin aplicare la
realizarea scopului protecţiei muncii, se înscriu cele referitoare la durata timpului de lucru şi de odihnă,
munca în schimburi, orele suplimentare, normele de igienă a muncii, normele de radioprotecţie etc.
PROTECŢIA MUNCII - ACTIVITATE METODOLOGICO - APLICATIVĂ
Acţionând în final asupra executantului unei sarcini de muncă, în interdependenţă cu toate celelalte
elemente ale sistemului de muncă, protecţia muncii se încadrează organic în activitatea de concepere,
organizare şi desfăşurare a proceselor de producţie.
Acţiunile si măsurile prin care se realizează efectiv, la nivelul proceselor de muncă, proiecţia omului
sunt în esenţă de natura organizării muncii. Ţine de domeniul acesteia din urmă să aleagă elementele
implicate în procesul de muncă sau să intervină asupra lor astfel încât să prevină producerea accidentelor si
îmbolnăvirilor profesionale, aceasta constituind una din modalităţile de creştere a productivităţii muncii.
Prin urmare, în sensul de activitate practică, noţiunea de protecţia muncii desemnează o
subactivitate în cadrul organizării muncii.

Relaţia dintre protecţia muncii, în accepţia completă a noţiunii, şi organizarea muncii este
biunivocă.

Luând în considerare rolul acesteia din urmă în realizarea procesului de muncă, ea devine, pe de
altă parte, unul din elementele pe care Ic studiază şi optimizează protecţia muncii, în vederea identificării şi
contracarării riscurilor de accidentare si îmbolnăvire profesională.
Eficienţa activităţii practice, concrete, de protecţia muncii este dependentă nu numai de premisele
teoretice şi juridice; ea este condiţionată şi de modul concret în care se stabilesc măsurile şi mijloacele de
acţiune, ordinea şi condiţiile în care se aplică.
In consecinţă, se poate distinge şi preocuparea pentru stabilirea unor metodologii, care să facă
legătura între cele trei clemente fundamentale ale sistemului protecţiei muncii; teoria - legiferarea teoriei -
aplicarea.
In concluzie, sfera noţiunii de protecţia muncii circumscrie trei sensuri, trei coordonate
fundamentale:
- protecţia muncii - disciplină ştiinţifică;
- protecţia muncii - instituţie juridică;
- protecţia muncii - activitate practică, componentă a organizării muncii.
 ACCIDENTELE DE MUNCĂ Şl BOLILE PROFESIONALE
In termeni generali, accidentele si bolile profesionale constau în lezarea componentei biologice a
factorului uman, în cursul desfăşurării unui proces de muncă.
Fenomenul se poate produce neaşteptat, brusc, violent - cazul accidentelor de muncă, sau într-
un interval mai mare de timp, prin acumularea în organism a noxelor - situaţia bolilor profesionale.
Deoarece definirea precisă a celor două evenimente are implicaţii juridice, fiecare ţară a abordat
problema într-un mod propriu, motiv pentru care analizele comparative interstatale sunt dificile.
In prezent, organizaţiile internaţionale de specialitate, printre care Organizaţia Internaţională a
Muncii şi Asociaţia Internaţională de Securitate Socială, depun eforturi susţinute pentru a se ajunge la un
consens privind delimitarea accidentelor şi bolilor profesionale.
O opinie comună însă există referitor la mecanismul general al apariţiei unor astfel de evenimente.

Premisa o constituie faptul că, indiferent de natura activităţii, realizarea oricărui proces de muncă
nu poate avea loc în absenţa unuia din următorii factori :
- executantul, sarcina de muncă (activitatea pe care trebuie să o desfăşoare executantul pentru
atingerea obiectivului propus),
- mijloacele de producţie (clădiri, maşini, instalaţii, materii prime etc.) si
- mediul de muncă.
Pentru ca procesul să aibă loc, nu este suficientă prezenţa acestora. Ele trebuie să constituie un
sistem - sistemul de muncă - ale cărui elemente să interacţio neze şi să se influenţeze reciproc. In cazul
ideal, când interacţiunile sunt perfecte, în sensul că vor conduce la obţinerea produsului sau serviciului
dorit, tară ca să provoace distrugerea sau deteriorarea elementelor neconsumabile, posibilitatea apariţiei
incidentelor, inclusiv a accidentelor de muncă, precum si a îmbolnăvirilor profesionale, este teoretic nulă.

Prin urmare, accidentele de muncă si bolile profesionale pot li considerate drept consecinţe
ale disfuncţiilor din interiorul acelui sistem de muncă în care omul este executant.

ACCIDENTUL DE MUNCĂ
Noţiunea de accident de muncă, în limbajul curent, prin termenul de "accident" se
desemnează un eveniment neaşteptat, care apare brusc, este imprevizibil şi întrerupe desfăşurarea
normală a unei acţiuni.
Noţiunea de "accident de muncă" trebuie circumscrisă unui proces de muncă şi implică în mod
obligatoriu prezenţa omului, în calitate de executant.
Concret, accidentul de muncă constă în lezarea violentă şi bruscă a integrităţii componentei
biologice a factorului uman, având drept urmare pierderea sau micşorarea capacităţii de muncă.
In ţara noastră, accidentul de muncă este definit ca fiind; "vătămarea violentă a organismului,
precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară
activitatea, şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin trei zile, invaliditate sau
deces".
Accidentul, pentru a putea fi calificat ca accident de muncă, trebuie deci să se producă într-un
moment şi într-un Ioc în care activitatea persoanei încadrate în muncă să se înscrie printre raporturile ce
se stabilesc în exercitarea atribuţiilor prevăzute în contractul de muncă. Cu alte cuvinte, este esenţial ca
persoana în cauză să execute o sarcină de muncă. Aceasta poate consta în îndeplinirea obligaţiei
principale care decurge din contractul de muncă sau a unora secundare (pregătirea uneltelor pentru
lucru, curăţarea maşinilor si a locului de muncă etc.). De asemenea, se consideră accidente de muncă
cele produse în următoarele împrejurări:
- accidentul suferit de elevi, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii profesionale;
- accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul
unor activităţi cultural-sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;
- accidentul suferii de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
iniţiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol ce ameninţă avutul public sau pentru
salvarea de vieţi omeneşti;
- accidentul suferit de către persoanele încadrate în muncă în timpul şi pe traseul normal
deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers;
- accidentul cauzal de activităţi ce nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce la
sediul persoanei juridice sau în orice alt loc de muncă organizat de acesta, în timpul
programului de lucru si nu este rezultatul culpei exclusive a persoanei accidentate.

Elementele accidentului de munca. Din definiţia dală prin lege, rezultă că, pentru ca un
accident oarecare să poată fi calificat accident de muncă, trebuie să tic întrunite mai multe condiţii ,
referitoare la: vătămarea violentă a organismului, timpul şi locul producerii accidentului şi calitatea celui
accidentat.
Vătămarea organismului presupune o lezare a integrităţii anatomice, conducând la anularea
sau diminuarea uneia sau a mai multor funcţii fizio logice. De remarcat că, în forma în care este
legiferat se consideră accident de muncă numai în cazul afectării componentei biologice, larii să se tină
seama de latura psihică a personalităţii umane. Cercetările recente pledează pentru extinderea noţiunii
de accident de muncă şi la unele situaţii de lezare a componentei psihice.
In cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să
fie violentă şi involuntară. Astfel, un atac de cord survenit în timpul lucrului, dar Iară să fie provocat de
un factor extern, legat de procesul de muncă, nu constituie accident de muncă; dimpotrivă, în cazul unei
congestii cerebrale datorată căldurii excesive de la un anumit loc de muncă ne găsim în prezenţa unui
accident de muncă.
Violenţa presupune acţiunea rapidă, brusca, a factorului extern asupra organismului. Evenimentul
se produce neaşteptat, surprinzând victima care, tocmai datorita timpului scurt în care se petrece, nu
poate lua măsuri de evitare. Acest aspect al violenţei vătămării organismului constituie criteriul care
a condus la desemnarea intoxicaţiei acute ca accident de muncă şi nu ca boală profesională.
Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voinţa victimei; orice
autovătămare, efectuată în mod deliberai (automutilare, sinucidere ele.), indiferent de locui şi timpul în
care a avut loc, nu se consideră accident de muncă.
In funcţie de natura factorilor care le provoacă, vătămările organismului pot li: mecanice,
termice, electrice, prin iradiere sau combinate.
Vătămările mecanice se materializează în contuzii, tăieturi, striviri, fracturi, înţepături ele. Iile
pot fi cauzate de diverse corpuri în mişcare (căderi, rostogoliri, alunecări de corpuri, prăbuşiri, alunecări
de teren, avalanşe, organe de maşini în mişcare ele.), de suprafeţe periculoase la deplasare, de obiecte
ascuţite sau tăioase, de animale sau plante periculoase.
Vătămările termice se manifestă sub forma arsurilor si sunt cauzate de contactul victimei cu
flacără deschisă, cu obiecte calde, de radiaţii calorice sau de temperatura ridicată a aerului din spaţiul
de lucru.
Vătămările electrice se datorează trecerii prin organism a unui curent de o anumită tensiune si
intensitate, ce se concretizează în electrocutări si arsuri ale pielii.
Vătămările chimice se manifestă sub forma intoxicaţiilor acute provocate de substanţe toxice
sau a arsurilor chimice cauzate de substanţe caustice.
Vătămările prin radiere sunt datorate expunerii organismului fa radiaţii.
Vătămările combinate sunt produse de mai mulţi factori de natură diferită. Astfel, în timpul
unei explozii, vătămarea organismului se produce atât sub efectul socului mecanic, cât şi al socului
termic.
Timpul în care se produce este al doilea element caracteristic accidentului de munca. Din
acest punct de vedere, se încadrează ca accident denumea vătămarea care are loc:
- în timpul procesului de muncă;
- în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu (inclusiv în afara programului obişnuit de
lucru), inclusiv al sarcinilor de stat sau obşteşti;
- înainte de începerea sau după încetarea lucrului;
- în timpul pauzelor ce au loc în desfăşurarea procesului de muncă;
- în timpul deplasării de la serviciu la domiciliu st invers;
- în timpul programului oficial de lucru, pentru activităţi ce nu au legă tura cu procesul muncii,
dacă evenimentul s-a produs Ia un loc de muncă;
- în timpul îndeplinirii practicii profesionale pentru studenţi, elevi si ucenici sau a vizitelor
cu caracter didactic.

Locul în care se produce este al treilea element determinant al accidentului de muncă.

Pentru ca un accident oarecare să fie accident de muncă, acesta trebuie sa se producă la locul
de muncă. Sub aspect juridic, prin loc de muncă se înţelege incinta unităţii respective si punctele de
lucru care aparţin aceleiaşi unităţi, dar sunt dispersate în alte locuri din aceeaşi localitate sau în alte
localităţi.
Pentru conducătorii mijloacelor de transport si mecanicii agricoli, locul de muncă este nu numai
incinta unităţii la care sunt încadraţi în muncă, ei si mijlocul de transport pe care lucrează.
Prin extensie, legea acceptă ca accident de muncă si evenimentele produse pe traseul do
deplasare de la locul de muncă la domiciliu si invers, dacă se încadrează în timpul considerat suficient
parcurgerii acestuia.
Calitatea victimei constituie cel de-al patrulea element caracteristic accidentului de muncă, în
principiu, se consideră accident de muncă numai acea situaţie în care victima a fost vătămată prin
participarea la procesul de muncă.
Dispoziţiile legale din ţara noastră precizează, sub acest aspect, următoarele categorii de
persoane:
- persoane angajate cu contract de muncă, convenţie civilă sau orice altă formă legală;
- membrii cooperatori;
- elevii, studenţii şi ucenicii, în timpul efectuării practicii în producţie sau a vizitelor cu caracter
didactic.

Efectele accidentului de muncă asupra victimei. Accidentul de muncă poate provoca

victimei incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces. Acestea pot surveni imediat după
eveniment sau la un anumit interval de timp.
Elementul pe baza căruia se face încadrarea într-una din primele două categorii de efecte este gradul
de reversibilitate al pierderii capacităţii de muncă.
Incapacitatea temporară de muncă. Consecinţa cea mai puţin gravă a unui accident de muncă o
constituie imposibilitatea temporară a victimei de a-şi desfăşura activitatea ca urmare a tulburării unei stări
funcţionale (de cel puţin trei zile calendaristice).
 Aprecierea incapacităţii o face medicul şi trebuie atestată printr-un certificat. Incapacitatea are
caracter reversibil; prin aplicarea unui tratament adecvat ea dispare. Totuşi, în funcţie de gravitatea şi
durata ei, se pot distinge mai multe categorii. Acestea au fost stabilite pe baza criteriilor medicale de
diagnostic clinic, funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă, elaborate de Ministerul Sănătăţii şi
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.
In consecinţă, se evidenţiază :
- accidente cu consecinţe mici, în care sunt incluse accidente de muncă ale căror efecte sunt
reversibile; durata incapacităţii de muncă este de 3 - 45 zile şi victima necesită tratament medical;
- accidente cu consecinţe medii, în cazul când efectele sunt reversibile; durata incapacităţii este de
45-180 zile, iar victima necesită tratament medical şi spitalizare.
- Invaliditate. Prin accident cu urmări de invaliditate se înţelege accidentul care are ca urmare
pierderea unui simţ, a unui organ, încetarea funcţiunii acestuia sau o infirmitate permanentă, fizică sau
psihică, dacă acestea au dus la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă (confirmată prin decizie
de încadrare temporară sau permanentă într-un grad de invaliditate emisă de organele medicale în drept).

De remarcat că nu constituie invaliditate pierderea unui organ sau încetarea funcţiunii acestuia,
dacă prin aceasta este afectat doar aspectul estetic, capacitatea de muncă rămânând intactă.
In funcţie de gradul de afectare a capacităţii de muncă, există următoarele grade de invaliditate:
- gradul I, când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă si nu are posibilitatea
autoservirii;
- gradul II, când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă, dar se poate autoservi;
- gradul III, când persoana afectată şi-a pierdut parţial capacitatea de muncă, dar îşi poate continua
activitatea la acelaşi loc de muncă, însă în condiţiile unui program redus.
Conform criteriilor de clasificare menţionate la incapacitatea temporară de muncă, accidentele de
muncă urmate de invaliditate se apreciază ca având consecinţe mari (gradul III), grave (gradul II) şi foarte grave
(gradul I).
Decesul. Spre deosebire de primele două situaţii, în cazul decesului este afectată nu numai integritatea
organismului şi capacitatea de muncă, ci însăşi viaţa.
Prin accident mortal se înţelege accidentul care cauzează decesul imediat sau după un interval de
timp, dacă acesta a fost confirmat în baza unui act medico-legal, ca urmare a accidentului de muncă suferit.
Accidentul mortal este accidentul cu consecinţă maximă (clasificarea deja menţionată).
Clasificarea accidentelor de muncă

Se face astfel:
După numărul persoanelor afectate, accidentele pot fi:
- individuale, când este afectată o singură persoană;
- colective, când sunt afectate cel puţin trei persoane;
După urmările (efectele) asupra victimei, accidentele pot fi:
- accidente care produc incapacitate temporară de muncă;
- accidente care produc invaliditate;
- accidente mortale.
După natura cauzelor directe care provoacă vătămarea existentă:
- accidente mecanice;
- accidente electrice;
- accidente chimice;
- accidente termice;
 - accidente prin iradiere;
- accidente complexe (datorate unor cauze directe combinate).
După natura leziunilor provocate asupra organismului, accidentele de muncă se împart în:
- contuzii, plăgi;
- înţepături;
- tăieturi;
- striviri;
- arsuri;
- entorse;
- fracturi;
- amputări;
- leziuni ale organelor interne;
- intoxicaţii acute;
- asfixii;
- electrocutări;
- insolaţii;
- leziuni multiple.
După locul leziunii, există accidente:
- la cap;
- la trunchi;
- la membrele superioare;
- la membrele interioare;
- cu localizări multiple;
- cu alte localizări (ca urmare a intoxicaţiei, electrocutării, asfixiei
etc.).
După momentul în care se resimt efectele, accidentele de muncă se împart în:
- accidente cu efect imediat;
- accidente cu efect ulterior.
 BOLILE PROFESIONALE

Noţiunea de boală profesională. Bolile profesionale sunt afecţiuni ale organismului,

dobândite ca urmare a participării la realizarea unui proces de muncă . Conform definiţiei date de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), "bolile profesionale constituie afecţiuni ai căror agenţi
etiologici specifici sunt prezenţi la locul de muncă, asociaţi cu anumite procese industriale sau cu
exercitarea unor profesiuni".
Noţiunea de boală profesională implică existenţa unui raport de cauzalitate între factorii de
risc existenţi în procesul de muncă si efectul acestora, materializat în apariţia bolii.
Numărul şi natura factorilor de risc, luaţi în considerare ca generatori de boli profesionale, diferă
de la o ţară la alta şi, implicit, şi încadrarea juridică a maladiilor.
La noi în ţară, prin boală profesională se înţelege afecţiunea ce se produce ca urmare a
exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de factori nocivi * (fizici, chimici sau biologici),
caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale
organismului în procesul de muncă.
* Pentru factorii de risc care generează boli profesionale se utilizează în mod frecvent si denumirea
de "factori nocivi".

Pentru ca o afecţiune a organismului să fie calificată ca boală profesională, trebuie deci să

fie îndeplinite trei condiţii:
- să decurgă din exercitarea unei meserii sau profesii;
- să fie provocată de factori de risc fizici, chimici, biologici, caracteristici locului de muncă sau
de suprasolicitări;
- acţiunea factorilor de risc asupra organismului să ţie de lungă durată.

Procesul patologic este lent si afectează fie starea generală a organismului, fie anumite aparate
sau organe, în multe cazuri acţiunea este reversibilă; prin scoaterea bolnavului din mediul nociv şi
aplicarea unui tratament adecvat, urmările bolii se atenuează sau dispar complet.
Pentru ca o noxă din mediul de muncă să fie recunoscută ca factor etiologic al unei boli
profesionale trebuie să existe dovada unei relaţii cantitative între doza noxei respective absorbită de
organism si efectul produs asupra acestuia. Relaţia doză - efect a fost stabilită pentru un mare număr
de factori de risc, impunându-se limite maxime admise.
Factorii de risc care pot provoca bolile profesionale sunt numeroşi; unii dintre ei sunt bine
cunoscuţi si studiaţi din punct de vedere al acţiunii asupra organismului, alţii apar odată cu dezvoltarea
unor noi tehnologii.
Rezultă că tabloul bolilor profesionale potenţiale este teoretic nelimitat . Din considerente
practice, legislaţia din diverse ţări limitează în mod convenţional numărul bolilor considerate
profesionale.

Există trei sisteme, principial diferite, de stabilire a bolilor considerate profesionale:

- sistemul global;
- sistemul limitativ;
- sistemul mixt.

În sistemul global, pornind de la conceptul de boală profesională, se caută acoperirea tuturor

factorilor de risc care pot provoca afecţiuni, lăsându-se la latitudinea medicului precizarea caracterului
bolii (profesională sau nu).
În sistemul limitativ se stabileşte în mod convenţional o listă a bolilor profesionale şi a
meseriilor sau profesiunilor în care pot să apară, fără ca medicul să aibă competenţa de a modifica
această listă, în unele ţări se impun de asemenea limite în legătură cu timpul de expunere sau cu durata
întreruperii lucrului peste care boala nu mai este recunoscută ca fiind profesională.
În sistemul combinat, se stabileşte un tabel al bolilor profesionale cunoscute ca atare, care
poate să fie completat de către medic cu afecţiuni a căror origine poate fi dovedită.

Clasificarea bolilor profesionale, în funcţie de natura factorului de risc care le-a generat, bolile
profesionale se pot clasifica în următoarele grape:
- Intoxicaţii, provocate de inhalare, ingerare sau contactul epidermei cu substanţe toxice;
- Pneumoconioze, provocate de inhalarea pulberilor netoxice;
- Boli prin expunere la energie radiantă;
- Boli prin expunere la temperaturi înalte sau scăzute;
- Boli prin expunere la zgomot şi vibraţii;
- Boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută;
- Alergii profesionale;
- Dermatoze profesionale;
- Cancerul profesional;
- Boli infecţioase şi parazitare;
- Boli prin suprasolicitare;
- Alte boli (care nu intră în categoriile anterioare).

După timpul de expunere la acţiunea factorului de risc, există:

- boli cronice, provocate, de regulă, de doze relativ mici, dar care acţionează timp îndelungat
asupra organismului;
- boli acute, generate de o expunere de scurtă durată la acţiunea factorului de risc, dar la
doze mari.

După modul de acţiune a factorului de risc asupra organismului există:

- boli cu acţiune generală, care afectează întregul organism;
- boli cu acţiune locală, care afectează o parte a organismului, un aparat sau un organ.

CONSECINŢELE SPECIALE Şl ECONOMICE ALE ACCIDENTELOR DE MUNCĂ Şl

BOLILOR PROFESIONALE
Accidentele de muncă şi bolile profesionale afectează negativ toate elementele sistemului de
muncă: executantul, sarcina de muncă, mijloacele de producţie şi mediul de muncă.

Consecinţe asupra executantului, în contextul procesului de muncă, omul poate fi

considerat în două ipostaze: de fiinţă umană şi de executant al unei sarcini de muncă. Fiecăreia îi sunt
asociate o serie de valori şi caracteristici specifice, cum ar fi: viaţa, sănătatea, integritatea anatomo-
funcţională, capacitatea creativă, afectivă ş.a., respectiv capacitatea de muncă, aptitudinile şi cunoştinţele
etc.
Accidentele şi bolile profesionale au repercusiuni asupra ambelor categorii de valori,
consecinţele manifestându-se în multiple planuri: psiho-fiziologic - durere, stress, incapacitate de
muncă, invaliditate ş.a.; economic - diminuarea productivităţii muncii individuale; financiar - diminuarea
veniturilor, cheltuielilor pentru asistenţă medicală etc.

Consecinţe asupra sarcinii de muncă. Consecinţa directă o constituie neîndeplinirea

sarcinii de muncă sau neîndeplinirea ei la timp (mai ales în situaţia accidentelor de muncă), precum şi
îndeplinirea necorespunzătoare (în unele cazuri de boli profesionale, dacă nu se ajunge la incapacitate de
muncă).

Consecinţe asupra mijloacelor de producţie. In urma accidentelor de muncă, în mod

deosebit, se pot produce deteriorări sau distrugeri, atât ale mijloacelor de muncă, dar şi ale obiectelor
muncii (cazul exploziilor, incendiilor, proiectarea de corpuri care agresează nu numai victima, ci şi
utilajele din jur etc.).

Consecinţe asupra mediului de muncă. Ambele categorii de mediu pot fi afectate de

producerea accidentelor de muncă şi apariţia bolilor profesionale, dar în mod deosebit cel social.
Mediul fizic de muncă prezintă repercusiuni sub forma elementelor materiale degradate în urma
unui accident de muncă.
Consecinţe asupra mediului social au şi accidentele şi bolile profesionale, concretizate mai
ales sub forma stressului suportat de cei aflaţi la locuri de muncă apropiate de cel al victimei, cu toate
manifestările specifice.

Un alt criteriu de clasificare - nivelul la care se produc - împarte consecinţele accidentelor de

muncă si bolilor profesionale, în:
- consecinţe la nivelul individului, respectiv:
- al victimei - suferinţă fizică şi psihică datorită agresiunii suportate, a incapacităţii
temporare sau permanente de muncă, a pierderii încrederii în capacitatea de a reacţiona
corespunzător la sarcinile de muncă, diminuarea veniturilor (de
exemplu: pierderi de salariu, cheltuieli cu îngrijirea medicală etc.);
- al celor apropiaţi victimei - durere, suferinţă, stress psihic, diminuarea veniturilor
familiale etc.;
- consecinţe la nivel microeconomic (agent economic):
- pierderi de producţie, pierderi de capacităţi de producţie potenţiale, deteriorări şi
distrugeri de mijloace fixe, cheltuieli de reinvestire în forţa de muncă, utilaje, deteriorarea
mediului social de muncă etc.;
- consecinţe la nivelul societăţii (macroeconomic):
- cheltuieli de asigurări sociale, de asistenţă medicală, diminuarea potenţialului creator general
ş.a.

Nici unul din cele două criterii nu permite o clasificare suficient de omogenă, astfel încât să poată
fi utilizată în stabilirea gravităţii unui accident sau boli profesionale, ca şi în orientarea eforturilor de
prevenire.
În realitate, se poate vorbi de un efect unic - o pierdere - ce poate fi privită din diverse unghiuri;
de exemplu, lezarea omului, componentă inerentă oricărui accident de muncă, poale fi tratată sub
aspectul afectării unor valori general umane - potenţial afectiv, creator ş.a., dar s.i al capacităţii de
muncă. La rândul lor, ambele pierderi pot fi traduse mai departe în alţi termeni - ca o pierdere de
venituri, de productivitate etc.
Pentru a se obţine o grupare a consecinţelor, utilă în stabilirea locului protecţiei muncii printre
celelalte activităţi sociale (si dezvoltarea ei corespunzătoare), se poate utiliza criteriul "naturii" lor,
conform căruia se deosebesc:
- consecinţele sociale sau extraeconomice, care rezultă din alterarea valorilor caracteristice
ipostazei de fiinţă umană a executantului; ele sunt necuantificabile şi nu pot fi exprimate cantitativ -
durerea, suferinţa fizică şi psihică, diminuarea creativităţii generale a societăţii ş.a.;
- consecinţe economice, care rezultă atât din afectarea valorilor caracteristice ipostazei de
executant a omului, cât şi din afectarea celorlalte elemente ale sistemului de muncă.
După opinia generală, consecinţele economice se reflectă în două categorii de costuri: directe
şi indirecte.
In categoria costurilor directe sunt incluse cele legate de asigurarea pentru accident şi boală şi
cele pentru prevenirea riscurilor.
Drept costuri indirecte sunt considerate pierderile economice neacoperite prin asigurarea
de accident şi boală, care grefează atât bugetul naţional, cât şi întreprinderea: cheltuielile pentru
repararea maşinilor avariate sau înlocuirea lor, pierderile de material, de timp de muncă la nivelul
colaboratorilor victimei pentru primul ajutor, costul forţei de muncă ce înlocuieşte victima, timpul
folosit pentru convorbiri, anchete, penalităţi pentru întârzieri la livrarea produselor ş.a.
 Gruparea consecinţelor prin raportarea lor la economic (figura de mai sus ) este deosebit de
importantă pentru orientarea deciziilor manageriale în domeniul protecţiei muncii.
????? plasati un exemplu in aceasta diagrama- primul pas pentru realizarea unui sistem expert
Dimensiunea repercusiunilor economice constituie însă numai punctul de plecare.
În analiza activităţii de protecţia muncii, criteriul economic apare conjugat şi în acelaşi timp
subordonat celui social.
 În anul 1973, cercetătorii de la Fondul pentru ambianţa muncii din Suedia au preluat şi dezvoltat
modelul lui Surry, punând accent pe elementele de dinamică în producerea accidentului de muncă.
Diviziunea schematică a desfăşurării unui accident elaborată de ei se prezintă astfel:
- Perioada premergătoare accidentului:
• Factori de fond:
- proprii factorului uman;
- proprii mijloacelor materiale ("agenţi");
- ambientali.
• Factori declanşatori:
- proprii factorului uman;
- proprii mijloacelor materiale ("agenţi");
- ambientali.
- Perioada accidentului:
- tipuri de mişcări (accidentogene) iniţiale;
- reacţii de apărare;
- modalitatea de producere a leziunii.
- Perioada post-accident:
- scutire medicală şi recuperare;
- spitalizare;
- deces.

In această sistematizare se pune un accent deosebit pe relevarea dinamicii producerii accidentului în toată
extensiunea ei. Se remarcă, însă, absenţa nejustificată din "perioada accidentului" a factorilor materiali.

În acelaşi an (1973), şcoala germană, prin cercetătorul Skiba, a dezvoltat "Teoria purtătorilor de
pericole"; punctul de plecare al concepţiei sale 1-a constituit analiza relaţiei existentă între "persoană" şi
"obiect" în cadrul oricărui sistem de muncă. Pericolul, după Skiba, este o energie dăunătoare} care, dacă
este activată, poate provoca daune corporale (accident de muncă) sau materiale (avarie). Energia dăunătoare
poate fi asociată atât persoanelor (lucrătorilor), cât şi obiectelor (elementele materiale din sistem), care se
constituie astfel în purtători de pericole.
În jurul purtătorilor de pericole - persoană şi obiect - se poate desemna câte o zonă periculoasă,
accidentul rezultând din intersecţia celor două zone. Accidentul se diferenţiază de boala profesională,
deoarece este brusc, în timp ce boala apare într-un interval de timp mult mai mare.
În anul 1980, cercetătorul german Kirchner, bazat pe teoria purtătorilor de pericole, a dezvoltat un
model al genezei accidentelor de muncă, în care face deosebirea între pericolul asociat obiectelor (pericol
direct) şi cel asociat persoanelor (pericol indirect).
În acest model, persoana, obiectul sau ambii pot fi purtători de pericole. Fiecărui purtător de pericol îi
este asociată o energie dăunătoare, rezultantă a diferenţei dintre energia funcţională şi rezistenţa specifică la
aceasta a corpului persoanei. Dacă diferenţa este pozitivă, energia dăunătoare cauzează vătămări corporale
(leziuni sau moarte), în cazurile în care diferenţa este nulă sau negativă (inclusiv prin sporirea
rezistenţei specifice a organismului prin diverse mijloace de protecţie), energia dăunătoare nu are efect
asupra persoanei.
 Accidentul de muncă este considerat de Kirchner ca fiind o ciocnire bruscă şi involuntară între
persoană şi obiect, ce are loc atunci când energia asociată acestora se activează brusc şi care are drept
consecinţă vătămări corporale. Pentru că este brusc şi neaşteptat, accidentul se deosebeşte de boala
profesională care se produce într-un interval mare de timp.

In ultimul timp , cercetătorii germani, pe baza unei documentaţii detaliate din ultimele realizări
în domeniu, propun o clasificare complexă a riscurilor, ţinând seama de cele patru elemente ale
sistemului de producţie: omul, tehnica, organizarea şi mediul şi de energia dezvoltată de factorul de risc. Se
disting astfel următoarele categorii:
- energii mecanice;
- energii electrice;
- energii chimice;
- energii termice;
- alte energii;
- factori de ambianţă a muncii;
- factori fiziologici;
- factori psihologici;
- factori organizatorici;
- factori combinaţi.

Fiecare categorie este detaliată în factori de risc şi modalităţi de manifestare concretă a acestora.
Lista factorilor de risc elaborată de cercetătorii germani reprezintă una dintre cele mai complete şi
complexe tratări ale problemei în discuţie, remarcându-se şi prin acccentul pus pe formele concrete de
manifestare a factorilor de risc, precum şi pe interacţiunile acestora.
Clasificarea factorilor de risc în cadrul fostului C.A.E.R. reflectă mai adecvat şi mai complet esenţa
şi natura specifică a factorilor de risc.
Adoptându-se criteriul de clasificare al mişcării, în sensul cel mai general al cuvântului - mod de
existenţă a materiei, atribut inerent al acesteia, s-au delimitat patru categorii de factori: fizici, chimici,
biologici şi psiho-fiziologici.
în cadrul fiecăreia se fac detalieri după mai multe subcriterii (utilaj, ambianţă, mediu natural, căile
de pătrundere în organism, efecte etc.), ajungându-se la un număr total de 57 de factori de risc.
 FACTORII DE RISC DE ACCIDENTARE ŞI ÎMBOLNĂVIRE PROFESIONALĂ ÎN SISTEMUL
DE MUNCĂ

A. EXECUTANT
1. ACŢIUNI GREŞITE
1.1. Executarea defectuoasă de operaţii:
- comenzi;
- manevre;
- poziţionări;
- fixări;
- asamblări;
- reglaje;
- utilizarea greşită a mijloacelor de protecţie etc.
1.2. Nesincronizări de operaţii:
- întârzieri;
- devansări.
1.3. Efectuarea de operaţii neprevăzute prin sarcina de muncă:
- pornirea echipamentelor tehnice;
- întreruperea funcţionării echipamentelor tehnice;
- alimentarea sau oprirea alimentării cu energie (curent electric, fluide energetice etc.);
- deplasări, staţionări în zone periculoase;
- deplasări cu pericol de cădere:
- de la acelaşi nivel:
- prin dezechilibrare;
- alunecare;
- împiedicare;
- de la înălţime:
- prin păşire în gol;
- prin dezechilibrare;
- prin alunecare,
l .4. Comunicări accidentogene.

2. OMISIUNI
2.1. Omiterea unei operaţii
2.2. Neutilizarea mijloacelor de protecţie

B. SARCINA DE MUNCĂ
1. CONŢINUT NECORESPUNZĂTOR AL SARCINII DE MUNCĂ ÎN RAPORT CU CERINŢELE DE
SECURITATE:
1.1. Operaţii, reguli, procedee greşite
1.2. Absenţa unor operaţii
1.3. Metode de muncă necorespunzătoare (succesiunea greşită a operaţiilor)

2. SARCINA SUB/SUPRADIMENSIONATA ÎN RAPORT CU CAPACITATEA EXECUTANTULUI:

2.1. Solicitare fizică
- efort static;
- efort dinamic;
- poziţii de lucru forţate sau vicioase.
2.2. Solicitare psihică
- ritm de muncă mare;
- decizii dificile în timp scurt;
- operaţii repetitive de ciclu scurt sau extrem de complex etc.;
- monotonia muncii.

C. MIJLOACE DE PRODUCŢIE
1. FACTORI DE RISC MECANIC
1.1. Mişcări periculoase
1.1.1. Mişcările funcţionale ale echipamentelor tehnice sau curgeri de fluide
- organe de maşini în mişcare;
- curgeri de fluide;
- deplasări ale mijloacelor de transport etc.
1.1.2. Autodeclanşări sau autoblocări contraindicate ale mişcărilor funcţionale ale echipamentelor tehnice
sau ale fluidelor
1.1.3. Deplasări sub efectul gravitaţiei:
- alunecare;
- rostogolire;
- rulare pe roţi;
- răsturnare;
- cădere liberă;
- scurgere liberă;
- deversare;
- surpare, prăbuşire;
- scufundare.
1.1.4. Deplasări sub efectul propulsiei:
- proiectare de corpuri sau particule;
- deviere de la traiectoria normală;
- balans;
- recul;
- şocuri excesive;
- jet, erupţie.
1.2. Suprafeţe sau contururi periculoase
- înţepătoare;
- tăioase;
- alunecoase;
- abrazive;
- adezive.
1.3. Recipienţi sub presiune
1.4. Vibraţii excesive ale echipamentelor tehnice

2. FACTORI DE RISC TERMIC

2.1. Temperatura ridicată a obiectelor sau suprafeţelor
2.2. Temperatura coborâtă a obiectelor sau suprafeţelor
 2.3. Flăcări, flame

3. FACTORI DE RISC ELECTRIC

3.1. Curentul electric
- atingere directă;
- atingere indirectă;
- tensiune de pas.

4. FACTORI DE RISC CHIMIC

4.1. Substanţe toxice
4.2. Substanţe caustice
4.3. Substanţe inflamabile
4.4. Substanţe explozive
4.5. Substanţe cancerigene

5. FACTORI DE RISC BIOLOGIC

5.1. Culturi sau preparate cu microorganisme:
- Bacterii;
- Virusuri;
- Richeţi;
- Spirochete;
- Ciuperci;
- Protozoare.
5.2. Plante periculoase (exemplu ciuperci otrăvitoare)
5.3. Animale periculoase (exemplu şerpi veninoşi)

D. MEDIU DE MUNCĂ
1. FACTORI DE RISC FIZIC
1.1. Temperatura aerului:
- ridicată;
- scăzută.
1.2. Umiditatea aerului:
- ridicată;
- scăzută.
1.3. Curenţi de aer
1.4. Presiunea aerului:
- ridicată;
- scăzută.
1.5. Aeroionizarea aerului
1.6. Suprapresiunea în adâncimea apelor
1.7. Zgomot
1.8. Ultrasunete
1.9. Vibraţii
1.10. Iluminat:
- nivel de iluminare scăzut;
- strălucire;
- pâlpâire.
1.11. Radiaţii
1.11.1. Electromagnetice:
- infraroşii;
- ultraviolet;
- microunde;
- de frecvenţă înaltă;
- de frecventă medie;
- de frecventă joasă;
- laser.
1.11.2. Ionizante:
- alfa;
- beta;
- gamma.
1.12. Potenţial electrostatic
1.13. Calamităţi naturale (trăsnet, inundaţii, vânt, grindină, viscol, alunecări, surpări, prăbuşiri de
teren sau copaci, avalanşe, seisme etc.)
1.14. Pulberi pneumoconiogene.

2. FACTORI DE RISC CHIMIC

2.1. Gaze, vapori, aerosoli toxici sau caustici
2.2. Pulberi în suspensie în aer, gaze sau vapori inflamabili sau explozivi

3. FACTORI DE RISC BIOLOGIC

3.1. Microorganisme în suspensie în aer:
- bacterii;
- virusuri;
- richeţi;
- spirochete;
- ciuperci;
- protozoare etc.

4. CARACTERUL SPECIAL AL MEDIULUI

- subteran;
- acvatic;
- subacvatic;
- mlăştinos;
- aerian;
- cosmic etc.