ECONOMIE SOCIALĂ

ECONOMIE SOCIALĂ
Gabriel STĂNILĂ*

Abstract
Lucrarea îşi propune să definească şi să identifice notele caracteristice conceptului de economie socială, ca modalitate
eficientă de realizare a incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile, prin integrarea în muncă. Entităţile cele mai importante
ale economiei sociale sunt cooperativele, CAR-urile, CARP-urile şi ONG-urile, cunoscute ca întreprinderi sociale.
Caracteristicile acestor entităţi – caracterul nonprofit, scopul social al activităţii, participarea membrilor la guvernare,
guvernarea tuturor actorilor interesaţi – permit acestor organizaţii să mobilizeze resursele locale, să stimuleze formarea
de capital social la nivelul comunităţii, să asigure bunăstarea membrilor comunităţii. Dezvoltarea locală se realizează pe
3 niveluri: crearea de infrastructură, crearea de capacităţi la nivel local şi creşterea capacităţii instituţionale.
Lucrarea analizează efectele activităţii entităţilor de economie socială, printr-un studiu derulat în două regiuni ale ţării –
Sud Muntenia şi Sud-Vest Oltenia, realizat în cadrul unui proiectului ”Proactiv, de la marginal la incluziv”, finanţat prin
POSDRU, axa 6.1, implementat de către Asociaţia Catalactica în parteneriat cu Aitoliki Development S.A., Local
Organization Authority – AITOLIA S.A. şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.
Cuvinte-cheie: economie socială, întreprindere socială, organizaţii neguvernamentale, incluziune socială,
grupuri vulnerabile, dezvoltare locală.

Introducere corespund caracteristicilor şi criteriilor economice şi

Economia *socială este un concept nou în România
ultimilor ani, un instrument folosit pentru a găsi soluţii
pentru excluziunea socială. Deoarece până acum soluţiile
oferite de politicile publice în ceea ce priveşte excluziunea
socială s-au dovedit ineficiente, economia socială devine
o nouă modalitate de rezolvare a problemelor sociale.
Economia socială, ca şi abordare, permite guvernului să
realizeze incluziunea socială a grupurilor vulnerabile prin
integrarea în muncă, şi poate constitui o soluţie pentru
problemele economice ale societăţii.
Deşi entităţi de economie socială există în România din
secolul al XIX-lea, acest concept nu este foarte bine
cunoscut astăzi. Cadrul legislativ pentru economia social
se află încă pe agenda publică, deşi de foarte multă
vreme autorităţile publice doresc să îl adopte.
În România nu există entităţi definite ca întreprinderi
sociale până în acest moment, dar sunt organizaţii care
*
Asociaţia pentru Dezvoltare şi Promovare Socio-Economic㠖
Catalactica.
sociale formulate de către EMES European Research
Network (organizaţia europeană cea mai cunoscută care
se ocupă de cercetare şi analize în acest domeniu) în
acest domeniu. Astfel de organizaţii sunt ONG-urile,
cooperativele, mutualităţile (CAR-uri şi CARP-uri), ateliere
protejate, obştile/composesoratele, alte forme de
asociere.
Tipul de servicii furnizate de către entităţile de economie
socială, efectele acestora asupra comunităţii (incluziunea
socială a grupurilor vulnerabile, crearea de noi mecanisme
de dezvoltare participativă, crearea de infrastructura
socială, creşterea capitalului social, uman, simbolic, etc.)
fac ca acestea să joace un rol major în cadrul procesului
de dezvoltare locală (Borzaga, Tortia, 2009).
Prima parte a lucrării îşi propune să prezinte conceptul de
economie socială (definire, caracteristici), apoi entităţile
cele mai importante ale economiei sociale (cooperativele,
CAR-urile, CARP-urile şi ONG-urile). Urmează o analiză a
elementelor procesului de dezvoltare locală şi a tipurilor
de dezvoltare locală. Partea a treia analizează rolul
entităţilor de economie socială în cadrul procesului de

Anul II – Nr. 1/2012 29


dezvoltare locală. Ultima parte a lucrării este dedicată
prezentării rezultatelor unui studiu asupra entităţilor de
economie socială derulat în două regiuni ale ţării – Sud
Muntenia şi Sud-Vest Oltenia.
Am ales această temă deoarece consider că este o
abordare inovativă în procesul de incluziune socială şi în
cel de dezvoltare locală. Accesul la acest domeniu mi-a
fost facilitate de proiectele de economie socială finanţate
prin POS DRU, în cadrul cărora lucrez de doi ani pe
componenta de cercetare.
1. Conceptul de economie socială
Economia socială reprezintă un concept aflat în plină
ascensiune, aflat la intersecţia dintre ştiinţele sociale şi
economie.
Economia socială cuprinde toate activităţile economice
desfăşurate de întreprinderi, în primul rând cooperative,
asociaţii şi societăţi de ajutor reciproc, ale căror etică
transmite următoarele principii (Defourny & Develtere,
1999):
1. Furnizarea de servicii membrilor săi sau comunităţii
înaintea profitului
2. Autonomia managementului
3. Proces democratic de luare a deciziilor
O abordare complexă a economiei sociale este furnizată
de CIRIEC care defineşte economia socială ca fiind: „Un
ansamblu de întreprinderi private, cu personalitate
juridică, autonomie a deciziei şi libertate de asociere,
create pentru a satisface nevoile membrilor lor prin
intermediul pieţei prin producerea de bunuri sau furnizarea
de servicii, asigurări sau finanţare/creditare, unde luarea
deciziei şi orice formă de distribuţie a profitului sau
surplusului între membrii nu sunt direct legate de capitalul
investit sau acţiunile fiecărui membru, fiecare dintre
membri având un singur vot.” (Chaves Avila, Monzon
Campos, 2007, p.20)
Această definiţie nu adoptă criterii de ordin juridic sau
administrativ şi nu corespunde conceptului global al
economiei sociale. În acelaşi timp însă entităţile de
economie socială (societăţi mutuale, cooperative, şi alte
organizaţii similare din domeniu) prezintă următoarele
caracteristici (Barea, Monzon, 2006, p. 33-35):
a. Entităţi private care nu sunt controlate de sectorul
public – în unele cazuri primesc fonduri de la sectorul
public sau pot avea membrii din acest sector (vezi
ONG-urile). Este important însă ca majoritatea
capitalului, puterea de decizie şi structura de
conducere să fie controlată de membri privaţi care
sunt utilizatori ai activităţii entităţii de economie
socială.
30
Gabriel STĂNILĂ
b. Organizaţii formale – au autonomie decizională şi
personalitate juridică
c. Libertate de asociere
d. Entităţile de economie socială sunt create pentru a
răspunde nevoilor membrilor lor prin aplicarea
principiului auto-ajutorării.
e. Sunt producători de piaţ㠖 creează produse care
sunt vândute pe pieţe, asumându-şi un risc economic
f. Distribuţia limitată a profitului
g. Organizaţii democratice - entităţile de economie
socială au la bază principiul ”un om-un vot” în cadrul
procesului de luare a deciziei. Astfel toţi membrii
participă la luarea deciziei în cadrul Adunărilor
Generale.
„Orice surplus financiar pe care îl obţine o organizaţie este
redirecţionat pentru îndeplinirea în continuare a misiunii
organizaţiei şi în ajutorul comunităţii căreia îi serveşte şi
nu pentru câştigul personal al conducerii organizaţiei.”
(Giza-Poleszczuk & Hausner, 2008, p. 21)
În viziunea OECD economia socială include activităţi
economice desfăşurate de către cooperative şi
întreprinderi similare, societăţi mutuale şi asociaţii al căror
filon etic este reprezentat de următoarele principii (OECD,
2003):
• scopul de a-şi servi proprii membri sau comunităţile din
care fac parte, mai degrabă decât generare de profit;
• un management independent;
• un proces decizional democratic;
• întâietatea oamenilor şi a muncii asupra capitalului în
distribuirea veniturilor.
Primul principiu pune accentul pe faptul că activităţile
desfăşurate în cadrul economiei sociale furnizează un
serviciu membrilor acestor tipuri de organizaţii sau a unei
comunităţi mai mari şi nu are ca principal scop realizarea
de venituri financiare generate în urma investirii de capital.
Posibila generare a unui surplus poate reprezenta, astfel,
un rezultat al furnizării de servicii sau o modalitate de
îmbunătăţire a acestora, dar în nici un caz principala
motivaţie din spatele desfăşurării activităţilor.
Conform acestui principiu, surplusul obţinut în urma acti-
vităţii unei entităţi de economie socială este folosit pentru
satisfacerea nevoilor comunităţii. De aceea în momentul
în care o entitate de economie socială, fie ea cooperativă,
asociaţie, fundaţie, desfăşoară o activitate economică
finalitatea acestei activităţi este de natură socială.
Independenţa managementului organizaţiilor de acest tip
reprezintă principalul mod de a deosebi economia socială
de entităţile publice producătoare de bunuri şi servicii.
Activităţile economice desfăşurate de către ultimele nu
REVISTA EUROPEANĂ DE ECONOMIE SOCIALĂ
ECONOMIE SOCIALĂ
prezintă nici un beneficiu din partea independenţei unui
management la scară largă care reprezintă un impuls
esenţial în cadrul iniţiativelor voluntare.
Nevoia unui proces decizional democratic derivă din
principiul central al cooperativelor – un membru, un vot.
Deşi acesta poate fi exprimat printr-o mare varietate de
practici efciente, regula o acţiune, un vot este în mod clar
exclusă şi există cel puţin o limită strictă referitoare la
numărul de voturi per membru în interiorul consiliului de
conducere care deţine ultimul cuvânt în cadrul procesului
decizional.
În final, cel de-al patrulea principiu – întâietatea oamenilor
şi a muncii asupra capitalului în distribuirea veniturilor –
derivă direct din celelalte principii enunţate mai sus (şi, de
aceea, poate fi privit ca având o importanţă mai redusă).
Acesta acoperă o mare varietate de practici în cadrul
organizaţiilor economiei sociale, după cum urmează:
remuneraţia limitată a capitalului, distribuirea surplusului
între forţa de muncă sau membri/utilizatori sub forma
bonusurilor, crearea unor fonduri de rezervă pentru
dezvoltarea afacerii şi utilizarea imediată a surplusului în
scopuri sociale.
Pentru a se diferenţia faţă de o entitate economică
”clasică”, entităţile de economie socială nu au drept scop
principal obţinerea de profit la sfârşitul unei perioade
financiare (1 an calendaristic). Dacă, totuşi, acest profit
apare ca rezultat al unui exerciţiu financiar, acesta nu este
distribuit în totalitatea sa către membri, ci este folosit
pentru dezvoltarea şi satisfacerea nevoilor comunităţii.
Managementul, cu acordul membrilor, poate decide
achiziţionarea de bunuri sau servicii în raport cu nevoile
organizaţiei din acel moment. Acele bunuri achiziţionate
rămân proprietatea organizaţiei, ele neputând fi înstrăinate
decât cu acordul membrilor/asociaţilor. Această formă de
conducere şi administrare a entităţilor de economie
socială se bazează pe un principiu decizional democratic,
unde fiecare acţionar sau membru deţine în cadrul
adunării generale a organizaţiei un singur vot, indiferent
de numărul sau valoarea acţiunilor deţinute.
2. Caracteristici ale entităţilor de
economie socială
În prezent, conceptul economiei sociale adună sub
aceeaşi umbrelă întreprinderile mişcării corporatiste, so-
cietăţile de ajutor reciproc şi de asigurare, fundaţiile şi
toate celelalte tipuri de organizaţii non-profit care împăr-
tăşesc principiile celui de-al treilea sector al economiei
moderne. Organizaţiile economiei sociale diferă de cele ale
sectorului privat care sunt axate pe obţinerea profitului,
pentru că scopul lor principal este de a satisface nevoile
membrilor sau comunităţii, în dauna orientării exclusive
către profit pentru acţionari. Ele sunt diferite de organizaţiile
Anul II – Nr. 1/2012
sectorului public, deşi organizaţiile nonprofit pot primi
subvenţii publice pentru a-şi îndeplini misiunea lor: ele sunt
organizaţii private care se auto-guvernează şi care
funcţionează pe principiul un membru, un vot în cadrul adu-
nărilor generale (http://www.emes.net/index.php?id=234).
Defourny (Defourny, J, Social enterprise in an
enlarged Europe, EMES, 2006, p. 9) defineşte
întreprinderile sociale făcând distincţie între criteriile
economice şi indicatorii sociali. Pentru a reflecta
dimensiunile economice şi antreprenoriale ale iniţiativelor,
patru criterii sunt invocate:
a. Activitate producătoare de bunuri şi/sau servicii
b. Autonomie ridicată.
c. Nivel ridicat de risc
d. Prezenţa salariaţilor – ele pot combina munca plătită
cu voluntariatul în desfăşurarea activităţilor (este
cazul ONG-urilor)
Dimensiunea socială a întreprinderilor sociale este
formată din cinci criterii (Defourny, J, Social enterprise in
an enlarged Europe, EMES, 2006, p.10) :
a. Obiectiv social - se axează pe satisfacerea nevoilor
membrilor sau comunităţii.
b. Iniţiativa realizării lor aparţine exclusiv comunităţii sau
unui grup de fondatori.
c. Decizii luate în mod democratic – principiul de bază al
luării deciziilor este „un om, un vot”.
d. Caracter participativ – participarea membrilor şi
stakeholderilor la luarea deciziilor, precum şi
managementul participativ.
e. Distribuţia profitului este limitat㠖 surplusul obţinut nu
se repartizează, sau se repartizează doar o parte a
acestuia, pentru a se exclude orientarea către
maximizarea profitului
3. Entităţile de economie socială
3.1. Cooperativele
Cooperativele au potenţialul de a deveni un jucător im-
portant în economia globală a secolului al XXI-lea. Acest
tip de societate deţine deja 83% din producţia agricolă din
Olanda, 55% din producţia agricolă din Italia, peste 50%
din serviciile bancare din Franţa şi 21% din sistemul de
asistenţă medicală din Spania (COM, 2004). Numai în
Europa continentală, aceste societăţi angajează 4,8 mi-
lioane de persoane, în timp ce, în total, acestea oferă de
lucru pentru o populaţie care este cu 20% mai mare decât
cea a marilor corporaţii. (http://www.booz.com/media/-
uploads/The_Cooperative_Future.pdf).
În esenţă, abordarea cooperatistă reprezintă cel mai demo-
cratic şi transparent model de afacere. Acest tip de orga-
31

nizaţie este condus după principiul un membru, un vot.
Membrii sunt în acelaşi timp şi clienţi şi alegători, având
putere de decizie în funcţionarea cooperativei. Membrii îşi
aleg reprezentanţi în conducerea cooperativei care sunt
direct răspunzători pentru acţiunile întreprinse în faţa aces-
tora. În funcţie de structura internă şi de operaţiunile spe-
cifice fiecărei cooperative, membrii pot, de asemenea, să
participe activ la luarea deciziilor şi la stabilirea politicilor.
Această implicare creează o linie directă de identificare şi
beneficiere între proprietar şi utilizator/beneficiar decât în
cazul organizaţiilor private, în cadrul cărora linia de
orientare este către maximizarea profitului, şi puterea de
decizie în ceea ce priveşte activităţile organizaţiei este
deţinută de un grup restrâns de persoane.
În timp ce entităţile care alcătuiesc o cooperativă, luate în
mod individual, pot privi profiturile drept un rezultat
aşteptat al activităţilor întreprinse de acestea, profiturile
cooperativei în sine sunt reinvestite în creşterea
capacităţilor de producţie sau în funcţionare, acestea
nefiind ridicate sau repartizate membrilor sub formă de
dividente de orice fel. Membrii unei cooperative privesc
organizaţia nu în termeni de creştere şi maximizare a
profiturilor, ci după capacitatea acesteia de a continua să
furnizeze bunurile şi/sau serviciile pentru care a fost
creată. Natura bunurilor sau serviciilor furnizate variază în
funcţie de tipul de cooperativă la care ne referim.
Există o varietate uimitoare de cooperative: cooperative
de retail (desfacere) (care permite membrilor să
beneficiezi de reduceri de la producători şi furnizori şi să
lucreze împreună pentru a obţine reduceri de la marile
companii), cooperative de consum (cum este cazul COOP
Italia sau Nordic COOP în Suedia în cadrul cărora aface-
rea este deţinută de către consumatorii care sunt membrii
ai acestor cooperative), cooperative agricole (cum ar fi
Melinda, Campina şi Arla din Europa, sau Dairy Farmers
of America şi Florida’s Natural Growers din Statele Unite
ale Americii), cooperative de ajutor reciproc (cum ar fi
Rabobank, care oferă un acces competitiv la împrumuturi
sau diferite tipuri de asigurări pentru întreprinderi mici și
agricultori), precum și alte forme de bănci cooperative
(Migros Bank în Elveţia, Coop Bank în Regatul Unit).
Există, de asemenea, cooperative meşteşugăreşti, de
utilitate, de pescuit, de locuinţe în cadrul cărora
consumatorii nu sunt proprietari, ci numai muncitorii.
Cooperative - hibrid s-au dezvoltat, de asemenea,
amestecând misiunile celor menţionate mai sus.
”O cooperativă este o entitate legal constituită în care prin-
cipalul obiectiv este satisfacerea nevoilor membrilor săi,
şi/sau promovarea activităţii economice și sociale în acord
cu următoarele principii” (Barea, Monzon, 2006, p.35):
1. Activitatea derulată de către cooperativă trebuie
centrată către beneficiul membrilor săi
32
Gabriel STĂNILĂ
2. Membrii trebuie implicaţi în activitatea cooperativei şi
pot fi clienţi, angajaţi sau furnizori
3. Dreptul de control ar trebui acordat egal între
membrii, în acord cu principiul ”un om – un vot”.
4. Capitalul social subscris de membrii trebuie limitat.
5. Dreptul de vot se realizează conform principiului ”Un
om, un vot”
6. Profitul trebuie distribuit limitat membrilor
7. Libertate de afiliere
8. În caz de lichidare, activele trebuie distribuite conform
principiului distribuţiei dezinteresate, cu alte cuvinte
acestea trebuie atribuite unei alte cooperative care
urmăreşte obiective similare sau în scopuri de interes
general.
Este important de notat faptul că cooperativele pot eşua
uneori în îndeplinirea obiectivelor propuse, ca urmare a
faptului că, în timp, grupurile locale se implică din ce în ce
mai puţin în planificarea activităţilor acestora. Schimbările
economice şi tehnologice sunt mai uşor de promovat
decât schimbările sociale, şi, de obicei, sunt primele care
pot fi observate. Grupurile sunt mai eficiente în primii ani;
pe măsură ce acestea cresc pot apărea stări conflictuale.
Creşterea în dimensiune a unui grup poate ameninţa
eficienţa şi anumite ierarhii sociale. Toate aceste presiuni
promovează acordarea de stimulente şi aplicarea norme-
lor şi sancţiunilor care vizează provocarea anumitor com-
portamente favorabile utilizării raţionale şi eficiente a
resurselor.
3.2. Societăţile mutuale
”O societate mutuală este o asociaţie autonomă de
persoane (persoane fizice sau juridice) unite voluntar cu
scopul principal de a satisface nevoile lor comune în
asigurare (de viaţă şi nonviaţă), providenţă, sănătate şi
sectorul finanţe-bănci, care desfăşoară activităţi care fac
obiectul unei concurenţe.” (Barea, Monzon, 2006, p. 37).
Conform autorilor, mutualităţile au următoarele
caracteristici: absenţa acţiunilor, libertatea de asociere,
lipsa orientării directe către profit, solidaritate, democraţie,
independenţă.
3.3. Organizaţiile neguvernamentale
Activitatea organizaţiilor neguvernamentale este regle-
mentată prin ordonanţa de guvern 26/2000, completată şi
modificată prin ordonanţa de guvern 37/2003 şi legea
246/2005. Sunt trei domenii de activitate a organizaţiilor
neguvernamentale clasificate în funcţie de beneficiarii
activităţilor organizaţiei respectiv (Raport Vârsta a treia,
proiect Prometeus, document de lucru, 2011):
REVISTA EUROPEANĂ DE ECONOMIE SOCIALĂ
ECONOMIE SOCIALĂ
a) activităţi de interes general
b) activităţi în interesul unei comunităţi
c) activităţi desfăşurate în interesul personal nepatrimonial
al membrilor organizaţiei (organizaţii mutuale).
Dezvoltare locală
Dezvoltarea locală poate fi definită ca „un proces de
creştere şi schimbare structurată, care oferă bunăstare
locuitorilor unei localităţi sau regiuni, fiind un rezultat al
transferului resurselor de la activităţile tradiţionale către
cele moderne, prin angajare economică introducerea şi
transmiterea inovaţiei.” (Vazquez-Barquero, 2003, p.24)
Pornind de la această definiţie, se conturează 2 paliere
ale acestui proces, unul local (sat, comună, oraş) şi altul
regional. Inovaţia poate fi analizată fie prin prisma
tehnologiei, fie prin prisma mecanismului care a produs
această schimbare structurată. Procesul de dezvoltare
locală ia naştere atunci când o comunitate alocă resurse
umane şi materiale în scopul de a satisface nevoile
membrilor ei, fie că aceste nevoi sunt de natură
economică, socială sau cuprind componente specializate-
infrastructură, educaţie etc.
Dezvoltarea locală cuprinde activităţile desfăşurate atât cu
participarea membrilor comunităţii, cât şi cele realizate de
autorităţile publice cu scopul de a creşte nivelul calităţii
vieţii membrilor unei comunităţi. În funcţie de participarea
comunităţii, apar 4 niveluri ale dezvoltării locale (Sandu,
2008):
− Comunitatea iniţiază, implementează și evaluează
dezvoltarea;
− Comunitatea participă la iniţiere, însă resursele vin
din partea autorităţilor publice locale;
− Comunitatea participă la iniţiere, însă implementarea
se face cu resurse provenite de la autorităţile publice
şi cu o constrângere din partea acestora;
− Iniţierea şi implementarea sunt realizate de către
autorităţi, cu resurse locale sau extralocale, fără
participarea comunităţii.
Până în anii ’90 conceptul de dezvoltare locală era asociat
cu cel de dezvoltare economică, deoarece dezvoltarea
economică presupunea crearea de noi locuri de muncă.
Mecanismul economic era motorul acestui concept,
deoarece creştea numărul angajaţilor, creşteau sumele
colectate din impozite iar statul putea folosi aceste sume
pentru creşterea calităţii vieţii, promovând justiţie şi
echitate socială, dar și participare şi responsabilitate.
Dezvoltarea locală (Pike et al, 2006, p.16) este un proces
democratic deoarece are la bază participarea actorilor
locali şi dialogul social, are un teritoriu pe care îşi propune
Anul II – Nr. 1/2012
să îl dezvolte, iar resursele implicate în cadrul acestui
proces sunt cele locale.
Conceptul de dezvoltare locală combină diferite
caracteristici şi proprietăţi care au o finalitate unică. În
cadrul acestui concept acumularea de capital constituie
factorul cheie, deoarece surplusul iniţiază măsurile de
investiţii în infrastructură, investiţiile în sănătate şi
educaţie. Infrastructura dezvoltată este un argument de
multe ori decisiv pentru atragerea investitorilor în zonă.
Un alt element care se dovedeşte de multe ori un factor
cheie în succesul sau eşecul unei program de dezvoltare
este participarea membrilor comunităţii la implementarea
măsurilor, şi parteneriatul între structurile locale (autorităţi
publice, mediul economic și de afaceri). Parteneriatul local
explică relaţia între eşecul unui proiect şi existenţa unei
infrastructuri foarte bine dezvoltată a zonei. Interesele
actorilor locali implicaţi sunt de cele mai multe ori
divergente, iar divergenţele sunt factorii care conduc la
eşec. (Petrescu, Constantin, 2010)
În abordarea pe verticală (top-down) administraţia centrală
este cea care stabileşte aria de intervenţie şi tipul acesteia
şi asigură managementul (Pike et al, 2006). Acest tip de
proiecte vizează creşterea activităţii economice.
Datorită schimbărilor înregistrate la nivel global, se pune
accentul din ce în ce mai mult pe o abordare de jos în sus,
pornind de la nivelul local. Această abordare plasează
iniţiativa în ceea ce priveşte elaborarea politicilor de
dezvoltare la nivel local, apoi transmiterea la nivel central.
În acest tip de abordare dezvoltarea se bazează pe
iniţiative locale, administraţia locală asigură
managementul, iar resursele utilizate sunt pe cât posibil
cele locale. (Petrescu, Constantin, 2010)
Vasquez-Barquero (2003) apreciază structurarea
activităţilor de dezvoltare locală pe 3 niveluri, şi anume
crearea de infrastructură, crearea de capacităţi la nivel
local şi creşterea capacităţii instituţionale. Fiecare dintre
aceste 3 niveluri are un rol important în cadrul structurării
activităţilor de dezvoltare locală. Crearea de infrastructură
presupune crearea şi dezvoltarea de reţele edilitare, de
comunicaţii sau de transport, spaţii industriale şi
infrastructură pentru dezvoltarea capitalului uman-instituţii
de învăţământ, culturale şi medicale. Crearea de
capacităţi la nivel local cuprinde aspectele legate de
crearea şi implementarea strategiilor de dezvoltare la nivel
local, care sunt elaborate prin participarea actorilor locali
(schimbare în, prin şi pentru comunitate) (Sandu, 2008).
Creşterea capacităţii instituţionale se referă la creşterea
capacităţii organizaţionale şi instituţionale de a crea,
implementa şi monitoriza strategia de dezvoltare. În cadrul
acestui nivel se aduce în discuţie şi cooperarea la nivel
local între diferiţi actori locali implicaţi în acest proces.
Scopul oricărei strategii de dezvoltare locală, în afara celui
33

asumat prin definiţie, este acela de a crea capacitatea de
autosusţinere, care poate continua acest proces de
dezvoltare prin intermediul resurselor (umane şi
financiare) provenite din mediul local.
Avantajele strategiilor de dezvoltare locală sau
regională sunt numeroase într-o lume a globalizării,
comparativ cu programele de dezvoltare tradiţionale.
Pike et al. (2006) împarte aceste avantaje în 2 categorii,
o categorie economică și una socială. În opinia sa,
avantajele sociale ţin de dezvoltarea capitalului uman şi
de un grad ridicat de transparenţă al instituţiilor. Ca o
urmare firească a dezvoltării capitalului uman, comunităţi
care aveau un nivel foarte mic de control asupra
activităţilor economice de pe teritoriul lor, sau care nu se
implicau foarte mult în această activitate îşi dezvoltă
mecanisme care fac posibilă autonomia şi adoptă o
atitudine proactivă în ceea ce priveşte dezvoltarea
sustenabilă şi viitorul economic, social şi politic. Din punct
de vedere economic, avantajele acestei abordări sunt
următoarele (Pike et al, 2006, p.19):
− Activităţile economice localizate la nivel local sunt
dependente de condiţiile economice ale zonei, fapt
care generează o economie bazată pe
sustenabilitate, creştere economică şi locuri de
muncă pentru membrii comunităţii.
− Strategiile locale de dezvoltare economică, o dată cu
implicarea actorilor locali şi punerea bazelor activităţii
economice în acea zonă, contribuie la o creştere a
calităţii locurilor de muncă.
Această abordare atinge cele 2 axe ale economiei
sociale, şi anume axa economică şi axa socială,
orientând dezvoltarea locală nu numai pe latura sa
economică, ci şi pe cea socială. Se pune accentul
aici pe localizarea şi dezvoltarea activităţilor economice
în mediul ei natural-la nivel local, fapt care provoacă o
transformare a relaţiilor economice, care acum depind de
resursele locale, cât şi a nivelului de trai, deoarece nivelul
de trai creşte ca urmare a implicării forţei de muncă locale
în activităţi economice.
Canzanelli (2001, p.24) sugerează că dezvoltarea nu se
produce într-un spaţiu golit de orice context sau ataşa-
ment geografic, fenomenul numit „dezvoltare” fiind unul
profund geografic. În termeni abstracţi, abordarea aceasta
afirmă că socialul este în mod necesar spaţial. Datorită
acestui fapt, pentru ca dezvoltarea să aibă loc este
necesar să fie iniţiată în coordonate spaţio-temporale şi
sociale concrete.
Scott şi Storper (2003, p.582) consideră spaţiul (localităţi
sau regiuni) cauza sau factorul explicativ în creşterea
economică, nu numai receptorii manifestărilor surplusului.
Localităţile sau regiunile sunt scale construite spaţial prin
34
Gabriel STĂNILĂ
care un astfel de proces (creşterea economică)
evoluează.
Gioacchino Garofoli vorbeşte despre dezvoltare locală
endogenă şi exogenă (Garofoli, 2002). Dezvoltare endo-
genă, în opinia autorului, garantează autonomia
procesului de transformare a sistemului economic local şi
se bazează pe producerea de „capacitate social㔠la
nivelul firmelor şi instituţiilor comunitare prin construirea
următoarelor capacităţi: utilizarea resurselor locale (forţa
de muncă, antreprenoriatul, competenţe profesionale
specifice, resurse materiale etc), controlul procesului de
acumulare la nivel local, controlul capacităţii de inovare,
existenţa interdependenţei între sectoarele economice,
sociale, culturale, de mediu. Acest tip de dezvoltare
subliniază rolul central al procesului de luare a deciziei la
nivel local şi capacitatea actorilor sociali de a controla şi
internaliza informaţiile venite din exterior. Dezvoltarea
endogenă înseamnă, în opinia lui Garofoli, capacitatea de
a transforma sistemul socio-economic, capacitatea de a
reacţiona la schimbările externe şi capacitatea de a
introduce forme specifice de control social la nivel local. În
opoziţie, cea exogenă este procesul de dezvoltare
dependentă, controlată extern. În practică putem spune că
cele două tipuri de dezvoltare se întrepătrund, factorii
externi contribuind la dezvoltarea locală în colaborare cu
actorii sociali ai comunităţilor.
Pichierri (2002, p.689-706) identifică 4 tipuri de dezvoltare
locală (Figura 1):
− Dezvoltare endogenă, bazată pe folosirea intensivă a
a resurselor locale de către actorii locali.
− Dezvoltare exogenă, bazată pe folosirea resurselor
externe de către actori externi. Acest caz este
definitoriu pentru comunităţile în care se constată
lipsa entităţilor capabile să mobilizeze forţa de muncă
locală, nu există resurse financiare şi materii prime.
− Dezvoltare în care actori externi exploatează
resursele existente în comunitate.
− Dezvoltare prin atragere de resurse, caz în care
dezvoltarea se obţine prin implicarea membrilor
comunităţii în atragerea resurselor externe, adesea
fonduri şi cunoştinţe în domeniile de interes.
Această clasificare rezultă din combinarea
participării şi resurselor, în funcţie de tip (interne sau
externe). Se observă că economiei sociale
îi corespunde dezvoltarea endogenă, bazată pe
identificarea şi folosirea resurselor locale, prin mobilizarea
actorilor locali. Această abordare îşi demonstrează
relevanţa în cazul zonelor socio-economice aflate în
declin, acolo unde probleme sociale nerezolvate şi
multiplicate blochează practic dezvoltarea.
REVISTA EUROPEANĂ DE ECONOMIE SOCIALĂ
ECONOMIE SOCIALĂ
Figura 1. Tipuri de dezvoltare locală
Participanţi
Intern
Intern Dezvoltare endogenă
Resurse
Extern Resurse externe
Sursa: A. Pichierri, 2002, în Giza-Poleszczuk, Anna, Hausner, Jerzy, (2008), The social Economy in Poland: Achievements, barriers
to growth, and potential in light of research results, Varşovia, Foundation for Social and Economic Initiatives, p.23
Zonele defavorizate pot reduce decalajul prin intermediul
entităţilor de economie socială, punând însă accentul pe
implicarea comunităţii şi pe resursele deţinute de aceasta.
Această intervenţie poate fi realizată prin crearea de
locuri de muncă, dar şi prin oferirea de servicii care să
genereze capital social şi să contribuie la creşterea
capitalului uman.
Economie socială şi dezvoltarea locală
Entităţile de economie socială se pot dovedi mai ales în
cadrul comunităţilor mici, acolo unde succesul se află în
strânsă legătură cu schimbările atitudinale şi
comportamentale iar legăturile între membri sunt
puternice.
Întreprinderile sociale sunt actori importanţi în procesul de
inovare socială prin produsele şi serviciile realizate si mai
ales prin efectelor acestora asupra întregului proces de
dezvoltare locală. (Borzaga, Tortia, 2009, p.198). Efectele
asupra procesului de dezvoltare locală sunt datorate
caracteristicilor acestor entităţi care le asigură avantaje
faţă de ceilalţi actori:
− Scopul social – obiectivul principal este cel de a servi
o comunitate sau un grup de persoane. Asigurarea de
bunăstare comunităţii este unul dintre principalele lor
obiective.
− Distribuţia limitată a profitului – organizaţiile pot alege
să nu distribuie sau să distribuie doar o parte din
profit. Asset lock-ul face ca aceste entităţii să fie greu
de mutat sau de închis.
− Guvernare democratic㠖 diverşii deţinători de
interese sunt implicaţi în procesul de guvernare, în
funcţie de interesele lor. Guvernarea tuturor actorilor
interesaţi (multistakeholder governance) permite
identificarea nevoilor şi a resurselor locale şi oferirea
soluţiilor optime de rezolvare a problemelor.
Anul II – Nr. 1/2012
Extern
Actori externi-resurse interne
Dezvoltare exogenă
− Procesul de luare a deciziilor este democratic fiecare
membru având drept de vot care nu este stabilit în
funcţie de capitalul subscris
− Autonomie – sunt entităţi autonome care nu sunt
conduse de instituţii publice sau alte organizaţii.
Scopul social al întreprinderilor sociale face ca acestea să
nu îşi poată orienta activitatea cu precădere spre
obţinerea de profit. În unele cazuri însă uneori este destul
de dificil de păstrat acel echilibru între activitatea
economică şi cea socială. Întreprinderile sociale pot avea
multiple scopuri sociale de la integrare socială, integrare
în muncă, oferire de servicii de suport pentru depăşirea
situaţiilor de marginalizare, creşterea capitalului uman sau
a celui social în cadrul comunităţii, producerea de bunuri
şi servicii, advocacy etc., toate acestea contribuind la
dezvoltarea comunităţii locale.
Lipsa unei motivaţii legată de obţinerea de profit face ca
serviciile oferite să poată fi accesibile tuturor membrilor
comunităţii. Multe organizaţii ale celui de-al treilea sector
aduc resurse suplimentare faţă de cele obţinute de la
sectorul public (subsidii, granturi) cum ar fi munca
voluntară, donaţii astfel încât costurile bunurilor şi
serviciilor să fie mult mai mici.
Guvernarea democratică şi participarea membrilor în
procesul de luare a deciziilor sunt două caracteristici care
indică preocuparea întreprinderilor sociale pentru a
răspunde nevoilor comunităţii prin identificarea soluţiilor
optime şi pentru a dezvolta capitalul social la nivel local.
Guvernarea tuturor actorilor interesaţi este un model de
guvernare participativ care oferă posibilitatea actorilor
locali să se implice în viaţa comunităţii şi în luarea
deciziilor care îi afectează. Acest tip de guvernare este
promovat de către întreprinderile locale în procesul de
dezvoltare şi a fost adoptat de către unele administraţii
publice locale ca şi model în procesul de rezolvare al
problemelor comunitare.
35

Autonomia acestor entităţi le permite să fie flexibile în a
oferi servicii şi bunuri în funcţie de nevoile existente în
societate, fără a avea îngrădiri birocratice sau obiecţii
legate de costurile acestora. Întreprinderile sociale pot
obţine fonduri publice (subsidii, granturi) pentru a produce
servicii sau bunuri, dar aceste instituţii publice nu pot
interveni în conducerea lor. Acelaşi aspect este valabil şi
pentru companiile private care fac donaţii acestor entităţi.
Analizând aceste caracteristici ale întreprinderilor sociale,
putem afirma că ele favorizează dezvoltarea locală de tip
endogen deoarece se bazează pe creşterea capacităţii
actorilor locali de a acţiona, vizează acumularea de
capitaluri de către comunitate (capital social concretizat în
relaţiile sociale create, creşterea încrederii în instituţii şi în
ceilalţi indivizi; capital uman – creşterea de capacitate la
nivelul indivizilor prin serviciile oferite), mobilizarea
resurselor locale în procesul de rezolvare a problemelor
apărute în comunitate. Întreprinderile sociale favorizează
acumularea de capital social şi uman la nivel local, dar
este şi cadrul propice care permite utilizarea acestor
capitaluri ca şi resurse în procesul de dezvoltare. Scopul
lor social le permite să identifice resursele locale de
capital şi să le mobilizeze pentru crearea bunului public.
Natura nonprofit le permite utilizarea unor resurse locale
care nu pot fi folosite în alte cazuri – voluntariatul, resurse
de patrimoniu cultural, donaţii din partea mediului privat.
Tipul de guvernare care presupune implicarea actorilor
interesaţi şi parteneriatul cu celelalte instituţii este unul
favorabil dezvoltării durabile la nivel local deoarece
permite corectarea imperfecţiunilor pieţei cauzate de
asimetria informaţiei şi interesele diferite ale actorilor.
Întreprinderile sociale permit crearea de reţele şi
parteneriate care sunt mecanisme ale procesului de
dezvoltare locală durabilă.
Scopul social al acestor entităţi face ca efectele negative
ale procesului de dezvoltare să fie minimizate prin oferirea
de suport persoanelor din grupurile marginalizate, care
poate consta în servicii oferite sau în integrarea lor în
muncă şi în diferite activităţi derulate. Este un aspect
important al dezvoltării locale deoarece reduce costurile
marginale ale procesului şi permite integrarea socială a
acestor persoane prin utilizarea resurselor de care
acestea dispun.
La nivel local întreprinderile sociale contribuie la
furnizarea bunăstării indivizilor prin creşterea cererii
indivizilor pentru bunurile cvasipublice concretizate în
creşterea nivelului de ocupare şi producţiei. (Borzaga,
Tortia, 2009: 212) Ocuparea în cadrul întreprinderilor
sociale este importantă nu atât prin numărul angajaţilor,
cât mai ales pentru faptul că sunt angajate persoane care
aparţin grupurilor vulnerabile – femei, tineri, persoane cu
dizabilităţi – şi care nu au o mobilitate ocupaţională foarte
mare.
36
Gabriel STĂNILĂ
Greffe (2000) analizează relaţiile dintre economia socială
şi dezvoltarea locală punând accent pe diferenţele între 2
dimensiuni, factorii şi condiţiile instituţionale. În prima
dimensiune el consideră ca fiind foarte importante noile
servicii şi locuri de muncă, infrastructura, resursele
umane, calitatea vieţii şi gradul de pătrundere al fondurilor
private în cadrul fondurilor publice de investiţii.
În acelaşi timp, în a doua dimensiune acţiunile conduc
către legături strategice între factorii locali şi sociali ai
dezvoltării, parteneriatele pentru dezvoltare, formare şi
reţele de coordonare bazate pe folosirea patrimoniului
local. Această abordare susţine dezvoltarea endogenă
fără a implica auto-izolarea, autarhia sau stagnarea.
Parteneriatul local, managementul consolidat şi implicarea
comunităţii, dar în acelaşi timp şi deschiderea comunităţii
către ideile inovative sunt cheia dezvoltării durabile. În
acest context entităţile de economie socială au rolul de a
crea un model de dezvoltare locală.
În acelaşi timp, deşi rolul economiei sociale a fost localizat
cu precădere în aria de acţiune a integrării sociale a
grupurilor defavorizate, legarea de conceptul dezvoltării
locale este soluţia pe care economia socială o aduce în
cazul excluziunii sociale.
Impactul entităţilor de economie socială
asupra dezvoltării locale
În ultimii ani problematica economiei sociale în România a
început să fie studiată atât de către instituţiile publice, cât
şi de sectorul neguvernamental. Fiind un domeniu nou
pentru incluziunea socială, multe dintre proiectele
finanţate prin axa 6.1 a POS DRU dedicate economiei
sociale au o componentă de cercetare a domeniului în
general sau pe categorii specifice (ateliere protejate,
populaţie roma).
Această lucrare prezintă o parte din rezultatele unei
cercetări derulate în două regiuni ale României – Sud
Muntenia şi Sud-Vest Oltenia. Cercetarea a fost realizată
în cadrul unui proiect finanţat prin POSDRU, axa 6.1 cu
titlul ”Proactiv, de la marginal la incluziv”, implementat de
către Asociaţia Catalactica în parteneriat cu Aitoliki
Development S.A., Local Organization Authority –
AITOLIA S.A. şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. În
cadrul acestui proiect am participat la culegerea datelor
din teren şi la analiza lor. Cercetarea a îmbinat metode
cantitative şi calitative de cercetare astfel încât să poată
surprinde cât mai comprehensiv domeniul economiei
sociale în cele 2 regiuni.
Cercetarea cantitativă a presupus realizarea de chestio-
nare cu populaţia şi cu reprezentanţii întreprinderilor
sociale. Chestionarele cu populaţia au vizat: percepţia faţă
de entităţile de economie socială, gradul de cunoaştere a
REVISTA EUROPEANĂ DE ECONOMIE SOCIALĂ
ECONOMIE SOCIALĂ
acestora, implicarea în activităţile lor, utilizarea serviciilor
acestora, disponibilitatea de implicare în activităţile
comunitare, măsuri utilizate pentru intrarea/reintegrarea
pe piaţa muncii. Chestionarele cu reprezentanţii entităţilor
de economie socială au avut ca principali indicatori:
activităţile derulate, serviciile oferite, resursele umane
utilizate, modalităţile de utilizare a profitului, tipul de
guvernare utilizat, venituri, apartenenţa la reţele, suportul
din partea statului, percepţia asupra cadrului legislativ. În
cercetare au fost cuprinse 282 de cooperative, 150 de
ONG-uri şi 236 de case de ajutor reciproc ale salariaţilor şi
ale pensionarilor.
Cercetarea cantitativă a fost completată de una calitativă
care a utilizat ca metode interviul în profunzime şi studiile
de caz. Au fost realizate 12 studii de caz, câte unul pentru
fiecare judeţ, şi 124 de interviuri cu: autorităţi publice de la
nivel judeţean şi local (administraţii publice locale, camera
de comerţ, agenţia de ocupare a forţei de muncă, direcţiile
de asistenţă socială) şi reprezentanţi ai tuturor
posibilelor structuri de economie socială (obşti/compose-
sorate, asociaţii de producători agricoli, cooperative, case
de ajutor reciproc ale pensionarilor, case de ajutor
reciproc ale salariaţilor, ONG-uri, unităţi protejate).
Principalele teme ale cercetării calitative au fost: măsuri
de suport pentru grupurile vulnerabile, profilul entităţilor de
Figura 2. Aţi fi dispus să vă implicaţi la….?
Sursa: Economia socială în România, Bucureşti, 2010, p.85
La nivel de opinie, principalele motive pe care subiecţii le
invocă drept cauze ale neparticipării sunt reprezentate de
programul încărcat pe care-l au sau de faptul că nu întrevăd
beneficii semnificative în urma implicării (Tabel 1). Având în
vedere că 44% dintre subiecţii care au răspuns la întreba-
Anul II – Nr. 1/2012
economie socială la nivel judeţean, activităţi ale acestor
entităţi, respectarea caracteristicilor entităţilor de
economie socială prezente la nivel internaţional (distribuţia
profitului, modul de luare a deciziilor, scopul social),
implicarea în acţiunile de dezvoltare comunitară.
Rezultate ale cercetării privind
entităţile de economie socială
şi rolul lor în dezvoltarea locală
În ceea ce priveşte implicarea respondenţilor în
rezolvarea problemelor comunităţii, indicatorul
a fost măsurat prin exprimarea disponibilităţii participării
subiectului intervievat la anumite activităţi la nivelul
localităţii de rezidenţă, cu sau fără recompensă
(Figura 1). Analiza datelor indică faptul că peste jumătate
dintre respondenţi nu doresc să se implice în activităţi
derulate la nivel local indiferent de domeniul în care
acestea ar avea loc. Se poate observa că cei mai mulţi
respondenţi sunt dispuşi să se implice fără nicio
recompensă în activităţi de protecţia mediului (23%)
şi mai puţin în organizarea de activităţi cultural la nivel
local (8%).
rea privind motivele neimplicării au identificat ”lipsa bene-
ficiilor” ca factor principal, putem considera că promovarea
avantajelor pentru indivizi, coroborată cu extinderea gamei
de servicii oferite acestora, va putea determina creşterea
implicării populaţiei în aceste tipuri de activităţi.
37
 Gabriel STĂNILĂ

Tabel 1 - Motivele invocate de către subiecţi pentru neparticiparea la activităţile de economie socială
Motiv declarat de neparticipare la E.S Procent valid
Opiniile oamenilor obişnuiţi nu sunt luate în seamă 8%
Nu are încredere în astfel de organizaţii 8%
Nu are încredere în liderii unor astfel de organizaţii 6%
Nu crede în rezolvarea problemelor prin această cale 13%
Nu îi permite timpul 30%
Nu are nimic de câştigat 44%
Sursa: Economia socială în România, Bucureşti, 2010, p.86

Cercetarea cantitativă a demonstrat că entităţile de eco- localitatea din care provine respondentul. Cu alte cuvinte,
nomie socială sunt puţin cunoscute de către indivizi, chiar notorietatea entităţilor de economie socială este una
dacă acestea îşi desfăşoară activitatea în zona/regiunea/ scăzută, sau, în alte cazuri, foarte scăzută (Tabel 2).

Tabel 2 - Cunoaşterea entităţilor de economie socială

DA NU Nu ştiu
CAR 38 % 25 % 26 %
CARP 54 % 25 % 20 %
Cooperativă de credit 35 % 36 % 39 %
Cooperativă agricolă 12 % 53 % 34 %
Cooperativă meşteşugărească 13 % 49 % 37 %
Cooperativă de consum 13 % 50 % 37 %
Atelier protejat 6% 52 % 41 %
ONG 19 % 46 % 34 %
Obşte 7% 52 % 40 %
Sursa: Economia socială în România, Bucureşti, 2010, p.81.

Răspunsurile la întrebările privind cunoaşterea existenţei
entităţilor de economie socială au evidenţiat faptul că doar
în cazul Caselor de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor
(CARP) s-au înregistrat procente care depăşesc un grad
de cunoaştere de 50% în rândul respondenţilor. Acest
procent este explicabil prin prisma faptului că în perioada
comunistă fiecare persoană majoră şi cu un loc de muncă
era membră a unui CAR sau CARP. S-a întipărit astfel în
mentalul colectiv apartenenţa la CARP, iar avantajele
oferite de calitatea de membru erau considerate mari
datorită activităţilor de microcreditare şi a serviciilor
sociale oferite de acest tip de organizaţie. În acelaşi timp
38% dintre respondenţi au declarat că ştiu de existenţa în
localitatea de domiciliu sau în judeţ a Caselor de Ajutor
Reciproc ale salariaţilor (CAR). Aceste două procente, cu
toate că sunt cele mai mari înregistrate între categoriile de
entităţi supuse cercetării sunt totuşi surprinzător de mici,
prin virtutea faptului că aceste tipuri de organizaţii îşi
desfăşoară activitatea în fiecare dintre cele 12 judeţe
incluse în cercetare.
În cazul cooperaţiei, cooperativele de credit sunt cele mai
cunoscute de către respondenţi, 35% dintre aceştia
declarând că ştiu de existenţa la nivelul localităţii sau a
judeţului a unor asemenea organizaţii. Despre existenţa
asociaţiilor şi fundaţiilor (ONG-urile) ştiu mai puţin de 20%
dintre respondenţii cercetării. Procentele scăzute la itemul
prin care a fost măsurată cunoaşterea existenţei
(notorietatea) s-au înregistrat în cazul atelierelor protejate
şi obştilor/composesoratelor, (6%, respectiv 7%).
Cunoaşterea entităţilor de economie socială pe medii de
rezidenţă accentuează o situaţie prezentă în realitatea
românească: existenţa diferenţelor foarte mari între
populaţia din mediul urban şi cea din rural în ceea ce
priveşte cunoaşterea şi accesul la informaţie. Astfel,
numărul respondenţilor din mediul rural care declară că
ştie de existenţa entităţilor de economie socială este mai
redus faţă de numărul respondenţilor din urban. Această
diferenţă îşi are originea, în principal, în concentrarea
formelor asociaţioniste specifice economiei sociale (mai
puţin cooperativele agricole şi obştile) în mediul urban,
precum şi în structura ocupaţională diferită a populaţiei
(Tabel 3).
Cunoaşterea obştilor/composesoratelor este prezentă
doar în comunităţile în care există această formă de
asociere, de aceea şi procentul scăzut obţinut. De
exemplu, în judeţul Vrancea sau în Vâlcea procentul celor

38 REVISTA EUROPEANĂ DE ECONOMIE SOCIALĂ

ECONOMIE SOCIALĂ

care au auzit despre obşte e mai mare decât în judeţul
Giurgiu, unde lipseşte. La nivelul eşantionului tocmai
răspândirea acestei forme de asociere în anumite zone
geografice şi nu pe tot cuprinsul ţării conduce către acest
rezultat. Conform unei cercetări realizate în 2010 în cadrul
proiectului „Durabil-dezvoltare durabilă în mediul rural”
structura ocupaţională în mediul rural este dominată de
agricultură, ceea ce explică şi absenţa formelor asociative,
altele decât cooperative agricole şi obşti/composesorate,
din acest mediu (Stănilă, Mihalache, Gheondea, 2010)

Tabel 3 - Diferenţiere urban-rural în ceea ce priveşte procentul celor

care declară că ştiu de existenţei la nivel de localitate/judeţ
a instituţiilor de ES
CAR CARP C. Cred C. Agr C. Meş C. Cons Atel.P ONG Obşte
Urban 54 % 71 % 44 % 17 % 21 % 18 % 9% 29 % 9%
Rural 26 % 41 % 27 % 8% 8% 8% 3% 12 % 5%
Sursa: Economia socială în România, Bucureşti, 2010, p.81.

Datele obţinute în cadrul activităţii de cercetare a socială, în timp ce în Giurgiu, Ialomiţa şi Mehedinţi se
proiectului „Proactiv - de la marginal la incluziv” ilustrează înregistrează cele mai scăzute valori (Tabel 4). Coeficien-
pentru judeţele Prahova, Argeş şi Dâmboviţa un nivel mai ţi ridicaţi au obţinut CAR-urile şi CARP-urile, iar coeficienţii
ridicat de cunoaştere a existenţei entităţilor de economie scăzuţi atelierele protejate, obştile şi ONG-urile.

Tabel 4 - Diferenţiere pe judeţe în ceea ce priveşte procentul

celor care declară că ştiu de existenţa la nivel de localitate/judeţ
a entităţilor de ES
CAR CARP C.Cred C.Agr C.Mes C.Cons Atel.P ONG Obste
Argeş 53 % 67 % 38 % 10 % 16 % 18 % 5% 21 % 5%
Călăraşi 19 % 33 % 18 % 8% 7% 7% 5% 6% 5%
Dâmboviţa 54 % 66 % 27 % 8% 7% 6% 1% 26 % 1%
Dolj 30 % 49 % 24 % 10 % 15 % 17 % 8% 18% 7%
Giurgiu 21 % 36 % 12 % 5% 6% 3% 1% 12 % -
Gorj 28 % 32 % 28 % 16 % 13 % 15 % 11 % 22 % 21 %
Ialomiţa 24 % 41 % 11 % 4% 8% 12 % 3% 7% -
Mehedinţi 19 % 43 % 33 % 4% 4% 2% 2% 6% 2%
Olt 41 % 62 % 63 % 7% 20 % 10 % 1% 24 % -
Prahova 56 % 72 % 47 % 34 % 22 % 22 % 14 % 37 % 14 %
Teleorman 32 % 50% 49 % 5% 10 % 4% 3% 7% 2%
Valcea 42 % 57 % 31 % 13 % 14 % 19 % 8% 16 % 15 %
Sursa: Economia socială în România, Bucureşti, 2010, p.82

În cadrul eşantionului selectat pentru regiunile Sud Munte-
nia şi Sud-Vest Oltenia au fost incluse 668 de entităţi de
economie socială, după cum urmează: cooperative - 282,
CAR şi CARP-uri – 236, ONG-uri- 150. Pentru cooperative
şi CAR/CARP-uri au fost colectate date privitoare la: buget,
membri, profituri şi angajaţi, iar pentru ONG-uri- buget,
angajaţi şi voluntari. Se poate observa că profitul şi
numărul de membrii CAR-urilor şi CARP-urilor sunt mai
mari decât cel al cooperativelor, în timp ce numărul de
salariaţi este mai mic (aproape o treime) (Tabel 5).

Tabel 4 - Date privind cooperativele, CAR/CARP din

regiunile Sud Muntenia şi Sud-Vest Oltenia
Entităţi de economie Număr de entităţi cuprinse
Profit Angajaţi Membri
socială în studiu
Cooperative 5842100 6316 9213 282
CAR/CARP 7679454 1885 274013 236
Sursa: Economia socială în România, Bucureşti, 2010

Anul II – Nr. 1/2012 39

 Gabriel STĂNILĂ

În ceea ce priveşte ONG-urile, datele obţinute în cadrul
cercetării de teren relevă o situaţie paradoxală: pe de o
parte lipsa de notorietate, pe de altă parte bugete mai mari
decât ale celorlalte entităţi. Aceste bugete mai mari se
datorează şi accesării de fonduri publice sau private pentru
derularea activităţii de către organizaţiile neguvernamentale.
Din aceste date (Tabel 5) putem afirma că voluntariatul
constituie o resursă importantă a acestor organizaţii, având
o medie de 7 voluntari la fiecare angajat al unui ONG.
Această resursă este foarte important pentru reducerea
costurilor unei organizaţii şi pentru implicarea cetăţenilor în
producerea şi furnizarea de bunăstare pentru comunitate.

Tabel 5 - Date privind ONG-urile din regiunile Sud Muntenia şi Sud-Vest Oltenia
Entităţi de economie socială Buget Angajaţi Voluntari Număr de entităţi cuprinse în studiu
ONG-uri 12469987 767 5243 150
Sursa: Economia socială în România, Bucureşti, 2010

Cooperativele era foarte dezvoltată agricultura, în altele zootehnia,

Sistemul cooperatist din România cuprinde cooperative de
consum, cooperative meşteşugăreşti, de credit, agricole, de
pescuit. Dup㠒89 asistăm la un declin al sistemului coope-
ratist în România ca şi număr de societăţi cooperatiste,
membrii, salariaţi şi venituri. Astfel în cazul cooperaţiei de
consum avem o reducere a numărului unităţilor de la 2580
în ’89 la 907 în 2009, a numărului membrilor de la 6.550.000
în ’89 la 27823 în 2009 şi a salariaţilor de la 208.826 la 8942
la nivelul întregii ţări. Este o scădere dramatică mai ales
dacă ne gândim că aceste cooperative de consum îşi
derulau peste 80% din activitate în mediul rural, unde
achiziţionau mare parte din producţia agricolă individuală.
În cazul cooperativelor agricole putem spune ca am asistat
la o dispariţie a lor dup㠒89, la recensământul agricol din
2002 înregistrându-se doar 87 de unităţi cooperatiste
agricole. Sistemul cooperatist în România a luat amploare
în anii 1945-1989 deoarece statul s-a implicat şi a forţat in-
divizii să fie membri ai cooperaţiei, fie că în mediul rural era
cooperativa agricolă de producţie (CAP) şi cooperativa de
consum iar în mediul urban cooperativa meşteşugărească.
În perioada comunistă, în funcţie de zona geografică au
existat judeţe cu un profil cooperatist preponderent agricol
(judeţele din SE ţării), meşteşugăresc (Vâlcea, Argeş),
producţie (Vrancea). Datorită reliefului, în anumite zone
cultura viţei-de-vie etc., iar organizarea cooperativelor de
producţie a fost bazată pe aceste criterii.
Numărul cooperativelor chestionate din cele două regiuni a
fost de 282 (46,1% în regiunea Sud-Vest Oltenia şi 53,9%
în regiunea Sud Muntenia), din care cooperative de consum
44,8%, cooperative meşteşugăreşti 35,5%, agricole 15,7%.
Principalul domeniu de activitate al cooperativelor de
consum este comerţul (37% dintre ele), cooperativele
meşteşugăreşti fac prestări servicii (13,9%) şi confecţii
textile (10,7%).
Un procent de 68,4% dintre cei chestionaţi au declarat că
sunt membrii ai unei uniuni naţionale, în timp ce 30,5%
dintre cooperative nu sunt afiliate unor astfel de structuri.
Dintre cooperativele care sunt membre ale unei uniuni
naţionale 49,2% sunt din regiunea Sud-Vest Oltenia, iar
50,8% din Sud Muntenia.
Avantajele apartenenţei la uniuni naţionale percepute ca
importante şi foarte importante sunt: promovarea de acte
normative utile cooperativelor (57,1%), informarea membri-
lor cooperatori (55,7%), reprezentarea intereselor coopera-
tivelor (54,3%), sprijinirea cooperativelor pentru protecţia pa-
trimoniului (50,3%), promovarea intereselor economice ale
cooperativelor (49,3%) şi facilitarea accesului la parteneriate
economice cu alte cooperative (45,7%). (Tabel 7)

Tabel 6 - Cât de importante sunt următoarele avantaje ale apartenenţei la uniune/federaţie

pentru cooperativa dvs.?
Deloc Puţin Foarte
Important
important important important
1. Reprezentarea intereselor cooperativelor 5 6,7 36,9 17,4
2. Promovarea intereselor economice ale cooperativelor 5,7 10,3 29,1 20,2
3. Sprijinirea cooperativelor pentru protecţia patrimoniului 6,7 8,2 29,4 20,9
4. Informarea membrilor cooperatori 5,7 4,3 30,9 24,8
5. Promovarea de acte normative utile cooperativelor 4,3 3,5 27 30,1
6. Facilitarea accesului la parteneriate economice cu alte cooperative 6,7 11,3 23,4 22,3
Sursa: Datele provin din documentul de lucru al proiectului Proactiv - de la marginal la incluziv.

40 REVISTA EUROPEANĂ DE ECONOMIE SOCIALĂ

ECONOMIE SOCIALĂ
Din datele cercetării calitative reiese că principalele
avantaje ale calităţii de membru al uniunilor/federaţiilor
naţionale sunt în principal relaţiile interumane, existenţa
unui spaţiu de contacte de afaceri, schimbul de informaţii,
cunoaşterea unor oportunităţi de afaceri.
În ce priveşte profitul obţinut acesta este împărţit cu
membrii cooperatori în 35,5% din cazuri, iar în 61% dintre
cazuri este reinvestit. Se poate remarca o uşoară
diferenţă între tipurile de cooperative în ce priveşte
utilizarea profitului, cooperativele meşteşugăreşti
împărţindu-l într-o măsură mai mare cu membrii decât
cooperativele de consum. Analiza datelor nu a relevat
diferenţa semnificative între cele două regiuni cuprinse în
studiu în ce priveşte utilizarea profitului. Cercetare
calitativă efectuată a arătat că profitul obţinut se împarte
cu membrii în funcţie de părţile sociale deţinute de fiecare
dintre aceştia.
În perioada comunistă rolul cooperativelor în dezvoltarea
locală era foarte important fiind unul din principalii
angajatori, în special în mediul rural. O mare parte a
membrilor lor erau şi angajaţi, fapt care a permis
menţinerea sistemului dup㠒89. Ca principal furnizor de
servicii şi producător de bunuri în anumite sectoare,
cooperaţia era un actor important în procesul de
dezvoltare locală. Era unul dintre principalii susţinători ai
activităţilor culturale, de recreere a membrilor săi.
La 20 de ani de la căderea regimului comunist, rolul
acestor entităţi în procesul de dezvoltare locală s-a
diminuat considerabil, în special datorită reducerii puterii
lor economice. Nu mai constituie un deţinător de interese
important în toate localităţile unde activează, mai ales
dacă activitatea lor constă în închirierea de spaţii
comerciale.
Există în continuare zone unde cooperaţia şi-a continuat
activitatea economică şi produce bunuri şi servicii (de
exemplu judeţul Vâlcea). În aceste zone este unul din
deţinătorii de interese important în procesul de incluziune
socială deoarece angajează în special femei şi alte
persoane din grupurile vulnerabile, oferă diverse servicii
membrilor lor (sprijin pentru educaţia copiilor în structurile
de învăţământ ale cooperaţiei, servicii de recreere,
formare profesională), se implică în acţiunile de dezvoltare
derulate de către autorităţile locale.
Un alt factor important pentru dezvoltarea locală îl
reprezintă utilizarea resurselor locale în activitatea
economică a cooperaţiei. Vorbim aici despre resurse
umane, dar şi resurse de materii prime.
CAR/CARP
Casele de ajutor reciproc (CAR) au fost înfiinţate cu
scopul declarat de a ajuta membrii prin împrumuturi cu
Anul II – Nr. 1/2012
dobândă redusă pentru achiziţionarea de bunuri de
folosinţă îndelungată. În perioada comunistă, absenţa
băncilor comerciale era suplinită de prezenţa CAR-urilor,
care îndeplineau partea de microcreditare pentru membri.
Există 2 tipuri de CAR, şi anume CAR al salariaţilor şi
CAR al pensionarilor (CARP), diferenţa fiind că CARP-ul
are şi funcţia de furnizor de servicii sociale pentru membrii
(ajutor de înmormântare, servicii funerare, servicii
medicale subvenţionate etc.).
CAR-urile au astăzi un număr de 2983 unităţi (registrele
BNR), din care aproximativ 2700 ale salariaţilor şi restul
ale pensionarilor. Răspândirea CAR-urilor nu este
uniformă pe tot cuprinsul ţării, astfel există judeţe unde
CAR-urile sunt foarte bine reprezentate, iar altele unde
prezenţa lor este scăzută sau aproape că lipseşte.
CAR-urile pensionarilor derulează, în unele cazuri, acti-
vităţi generatoare de venit: cabinete medicale (stomatolo-
gie, ecografie, masaj, ortopedie) şi servicii auxiliare (coa-
for, frizerie, croitorie, cizmărie, club, transporturi funerare,
comercializare de sicrie, garnituri şi cruci). Din veniturile
obţinute din aceste activităţi se oferă pensionarilor ajutoa-
re pentru achiziţionarea de ochelari, pentru tratamente şi
ajutoare de deces. Aceste activităţi sunt realizate în spe-
cial în cazul CAR-urilor care au un număr mare de membri
şi au o putere financiară mult mai mare. O altă activitate
cu caracter social este şi cea de oferire a împrumuturilor
pentru pensionarii cu venituri mici la dobânzi reduse.
CAR-urile salariaţilor oferă împrumuturi cu dobânzi mici
pentru membri. În cadrul CAR-urilor salariaţilor pot fi şi
pensionari ca membri care au acces la împrumuturi cu
dobândă mică. Acestea exista aproape în fiecare localitate
urbană şi mai puţin în cele rurale. În cazul oraşelor,
numărul lor este mai mare deoarece fiecare societate
comercială sau instituţie publică având propriul CAR.
Activitatea acestor entităţi are efecte asupra procesului de
dezvoltare locală prin oferirea de împrumuturi membrilor
pentru derularea anumitor activităţi şi servicii, care în cele
mai multe cazuri sunt persoane cu venituri modeste.
Împrumuturile acordate unora dintre membrii le permit
acestora să işi finanţeze anumite activităţi şi să îşi
achiziţioneze bunuri. Marea majoritate a membrilor CAR-
urilor de pensionari sunt persoane cu venituri foarte mici
(în jur de 120Euro/lună), ei fiind şi cei care pot beneficia
de serviciile medicale şi sociale oferite. Numărul mare de
membrii demonstrează că populaţia are încredere în
aceste organizaţii, fiind de altfel şi cele mai cunoscute
structuri ale economiei sociale în rândul populaţiei.
Din cele 236 de case de ajutor reciproc cuprinse în studiu,
15,3% au fost case de ajutor reciproc ale pensionarilor, iar
84,7% ale salariaţilor. Din regiunea Sud Muntenia au fost
69,5% dintre cei chestionaţi (164 de CAR-uri), iar din Sud-
Vest Oltenia 30,5% (72 de CAR-uri).
41
 Gabriel STĂNILĂ

Principalele activităţi/servicii derulate de aceste case de
ajutor reciproc sunt: împrumuturile, ajutoarele de deces şi
ajutoarele nerambursabile acordate membrilor lor.
Dintre CAR-urile cuprinse în studiu, 60,2% îşi desfăşoară
activitatea la nivel local, 35,6% la nivel judeţean, iar 1,7%
la nivel naţional.
Un procent de 75,8% dintre cei chestionaţi au declarat că
sunt membrii ai unei uniuni naţionale, în timp ce 23,3% nu
fac parte dintr-o astfel de structură. Dintre cei care sunt
membrii ai unei uniuni/federaţii naţionale 79,9% sunt din
regiunea Sud Muntenia şi 20,1% din Sud-Vest Oltenia.
Apartenenţa la aceste structuri naţionale trebuie
să aducă anumite beneficii membrilor lor. Analiza
datelor indică următoarea ordine a importanţei
avantajelor percepute de CAR: promovarea de acte
normative utile CAR-urilor (69,1%), reprezentarea
intereselor lor în raport cu terţii (67,8%), informarea
membrilor CAR (65,3%), promovarea intereselor atât
economice (60,6%) cât şi financiare (61,9%), sprijinirea
CAR-urilor pentru protecţia patrimoniului (56,4%) şi
facilitarea accesului la parteneriate cu alte CAR-uri
(51,3%). (Tabel 7)

Tabel 7 - Cât de importante sunt următoarele avantaje ale apartenenţei la

uniune/federaţie pentru CAR-ul dvs.?
Deloc Puţin Foarte
Important
important important important
1. Reprezentarea intereselor CAR-urilor 1,7 4,2 39,4 28,4
2. Promovarea intereselor economice ale CAR-urilor 5,1 6,8 40,3 20,3
3. Promovarea intereselor financiare ale CAR-urilor 3,8 6,4 40,3 21,6
4. Sprijinirea CAR-urilor pentru protecţia patrimoniului 7,6 7,6 35,2 21,2
5. Informarea membrilor CAR 3,8 4,7 35,2 30,1
6. Promovarea de acte normative utile CAR-urilor 1,7 2,1 36 33,1
7. Facilitarea accesului la parteneriate cu alte CAR-uri 8,5 12,7 33,5 17,8
Sursa: Document de lucru proiect Proactiv – de la marginal la incluziv

Numai 1,7% din CAR-urile chestionate au declarat că au
obţinut venituri din activităţi economice derulate în
interiorul instituţiei. Datele cercetării calitative au indicat ca
activităţi economice derulate de către casele de ajutor
reciproc ale pensionarilor comercializarea de sicrie,
oferirea de servicii medicale membrilor la preţuri modice,
prestarea de servicii de frizerie, coafor, cosmetică,
reparaţii încălţăminte, îmbrăcăminte.
În ce priveşte profitul obţinut de CAR: 71,6% au declarat
că a fost împărţit cu membrii CAR, 11,9% că a fost
împărţit cu angajaţii, iar 29,7 % că a fost reinvestit.
ONG-uri
Sectorul neguvernamental a cunoscut în ultimii ani o
dezvoltare spectaculoasă, numărul entităţilor care
activează în acest segment crescând de la an la an,
ajungând în 2009 la un număr de 23171 de organizaţii.
În contextul crizei economice şi a tranziţiei prelungite pe
care o traversează România, sectorul neguvernamental a
devenit un actor important pe piaţa serviciilor sociale.
Soluţiile aduse de ONG-uri se bazează pe experienţa
acumulată în timp în cadrul activităţilor desfăşurate,
situaţie care a permis acestor entităţi să devină al doilea
furnizor de servicii sociale din România. Din cei 2609 de
furnizori de servicii sociale acreditaţi 1223 sunt ONG-uri
care au 8108 servicii acreditate.
ONG-urile sunt principalii agenţi de inovaţie în procesul de
dezvoltare locală. Ele sunt cele care au adus şi au aplicat
modele de lucru în comunitate, au stimulat participarea
populaţiei în procesul de decizie şi la acţiunile întreprinse,
au implementat modele de multistakeholder governance-
guvernare a actorilor locali (autoguvernare) , au creat
structuri locale, reţele de acţiune, servicii comunitare, au
iniţiat procese de planificare strategică participativă, au
stimulat dezvoltarea antrepronoriatului social.
Judeţele din cele 2 regiuni analizate au beneficiat în unele
cazuri de activitatea acestor ONG-uri pe care le consideră
“motorul dezvoltării lor”. Este o recunoaştere a unei
activităţi de peste 10-15 ani a ONG-urilor în domeniul
dezvoltării comunitare. Există multe zone în care sectorul
neguvernamental lipseşte, dar putem afirma cu certitudine
că acolo unde există ONG-uri care se implică, localităţile
au înregistrat procese de dezvoltare durabile.
În judeţele Vâlcea, Dolj, Ialomiţa, Dâmboviţa există ONG-
uri care au activităţi considerate a fi de economie socială.
Ele sunt cele care au derulat programe de dezvoltare lo-
cală prin care au create parteneriate cu alte instituţii locale
şi prin care au încercat să crească capacitatea actorilor
locali de a se implica în acţiunile derulate la nivel local.

42 REVISTA EUROPEANĂ DE ECONOMIE SOCIALĂ

ECONOMIE SOCIALĂ
Concluzii
Întreprinderile sociale sunt în multe cazuri motorul
dezvoltării locale prin activităţile pe care le derulează.
Caracteristicile acestor entităţi – caracterul nonprofit,
scopul social al activităţii, participarea membrilor la
guvernare, guvernarea tuturor actorilor interesaţi – permit
acestor organizaţii să mobilizeze resursele locale, să
stimuleze formarea de capital social la nivelul comunităţii,
să asigure bunăstarea membrilor comunităţii. Creşterea
nivelului de bunăstare al membrilor comunităţii este
determinat de serviciile primite, de integrarea lor în
muncă, de evitarea efectelor negative ale proceselor de
creştere economică în cadrul grupurilor vulnerabile.
Efectele principale ale activităţii întreprinderilor sociale
asupra dezvoltării locale sunt legate de creşterea
capitalului social (creşterea încrederii între membrii şi în
instituţii, formarea unor relaţii mai puternice între membrii,
formarea de reţele cu alte comunităţi), de stimularea
inovării şi introducerea acestor inovaţii în activitatea
instituţiilor locale, de creşterea gradului de ocupare, în
special a persoanelor din grupurile vunerabile, de
formarea de structuri locale de dezvoltare (grupuri de
acţiune, grupuri de iniţiativă, centre comunitare), de
stimularea potenţialului local de dezvoltare.
Bibliografie
Barea, Jose, Monzon, Jose Luis (eds.) (2006), Manual for
Drawing Up the Satellite Accounts of Companies in the Social
Economy: Co-operatives and Mutual Societies, Liege, CIRIEC
Borzaga, C. and Defourny, J. (eds.) (2001) The Emergence of
Social Enterprise, London, Routledge.
Borzaga, C. and Spear, R., (eds.), (2004), Trends and
challenges for co-operatives and social enterprises in
developed and transition countries, Trento, Edizioni 31
Borzaga C. and Tortia E.C. (2009), “Social enterprises and local
economic development”, in Clarence E. and Noya A. (Eds.),
The Changing Boundaries of Social Enterprises, Paris,
OECD Publishing
Cace, S. , Arpinte, D. , Scoican, N.A (2010) Economia socială în
România.Două profiluri regionale, Bucureşti, Ed. Expert
Cace, S.; Nicolăescu, V.; Scoican, N.A.; Rotaru, S., 2011,
Organizaţiile neguvernamentale şi economia socială, Ed.
Expert, Bucureşti.
Cace, S.; Nicolăescu, V.; Scoican, N.A.; Rotaru, S., 2011, Orga-
nizaţiile neguvernamentale şi economia socială, Ed.
Expert, Bucureşti.
Canzanelli, G. (2001), Overview and Learned Lessons on Local
Economic Development, Human Development and Decent
Work, Geneva: ILO/Universitas Working Paper, www.ilo.org/
public/english/universitas/publi.htm
Chaves Avila, R., Monzon Campos, J. L., (2007), The Social
Economy in European Union, CIRIEC
Clarence E. and Noya A. (Eds.) (2009), The Changing
Anul II – Nr. 1/2012
Rezumând, putem spune că în zonele (oraşe sau sate),
în care există întreprinderi sociale, acestea:
• susţin endogen dezvoltarea locală, datorită faptului că
încurajează utilizarea resurselor locale de către
actorii locali.
• activitatea lor trebuie să devină mai vizibilă, în scopul
de a atrage mai multe persoane să participe şi să
pună resursele lor împreună pentru bunăstarea
comunităţii.
• dezvoltă încrederea comunităţii de recrutare la nivel
local şi prin identificarea nevoilor într-un mod consul-
tativ; promovează parteneriatul între actorii / părţile
interesate la nivel local; cresc capacităţile de
producţie la nivel local prin dezvoltarea activităţii
economice a cooperativelor.
• în comunităţile sărace ONG-urile şi CARP-urile sunt
cei mai importanţi agenţi ai incluziunii sociale prin
intermediul serviciilor sociale şi medicale oferite.
Aspectele prezentate indica faptul că este necesar a se con-
tinua procesul de susţinere a formelor de economie socială
şi de a se demonstra necesitatea continuării unor iniţiative
inovatoare ce pot schimba oameni şi comunităţi (Neguţ A.,
Nicolăescu V. Preoteasa A.M., Cace C., 2011, p. 44).
Boundaries of Social Enterprises, Paris, OECD Publishing
Defourny, J, Social enterprise in an enlarged Europe, EMES, 2006
Defourny, J., Develtere, P., (1999), “Origines et contours de
l’economie sociale au Nord et au Sud”, in Defourny, J.,
Develtere, P., Fonteneau, B., (eds.) (1999), L’economie
sociale au Nord et au Sud, Paris, Ed. De Boeck, p. 25-56
Defourny, J., Pestoff, V., (eds.) (2008), Images and concepts of
the third sector in Europe, Working Papers Series, no.08/02,
Liege: EMES European Research Network
Defourny, J., and Nyssens, M., (eds.) (2001), Social enterprise
in Europe: Recent trends and developments, Working Papers
Series, no.08/01, Liege: EMES European Research Network
Evers, Adalbert, Laville, Jean-Louise (Eds.), (2004), The Third
Sector in Europe, Edward Elgar Publising, UK&USA
Evers, Adalbert, Laville, Jean-Louise, (2004), “Social services
by social enterprises: on the possible contributions of hybrid
organizations and a civil society”, in Evers, Adalbert, Laville,
Jean-Louise (Eds.), The Third Sector in Europe, Edward
Elgar Publising, UK&USA
Garofoli, Gioacchino, (2002), Local Development in Europe:
Theoretical Models and International Comparisons,
European Urban and Regional Studies: 9; 225
Giza-Poleszczuk, Anna, Hausner, Jerzy, (2008), The social
Economy in Poland: Achievements, barriers to growth, and
potential in light of research results, Varşovia, Foundation for
Social and Economic Initiatives
43

Hulgard, Lars, (2006), “Danish social enterprises: a public-third
sector partnership” in Nyssens, Marthe, (ed.), Social
Enterprise. At the crossroads of market, public policies and
civil society, London and New York: Routledge, pp. 50-59
Lambru, M., (coord.), (2011), Raport Vârsta a treia, Bucureşti,
document de lucru Proiect Prometeus – promovarea
economiei sociale prin cercetare, educaţie şi formare
profesională la standard europene
Negu A., Nicolăescu V. Preoteasa A.M., Cace C. (2011),
Monitorizare şi evaluare în economie socială, Editura
Expert, Bucuresti
Nyssens, Marthe, (ed.) (2006), Social Enterprise. At the
crossroads of market, public policies and civil society,
London and New York: Routledge
Petrescu, C., Constantin, A., (2010), Parteneriat şi dezvoltare
locală, Sociologie Românească, vol. 8, nr. 2, pp. 91 - 107
Pichierri, A., (2002), Concertation and Local Development,
International Journal of Regional Research, vol.26
44
Gabriel STĂNILĂ
Pike, A., Rodriguez-Pose, A., Tomaney, J., (2006), Local and
Regional Development, London and New York: Routledge
Sandu, Dumitru, (2007), Instituţionalizarea dezvoltării comu-
nitare în România, Bucureşti, note de curs
Sandu, Dumitru, (2008), Dezvoltare comunitară şi regională,
Bucureşti, suport de curs Facultatea de Sociologie şi
Asistenţă Socială
Stănilă, G., Mihalache, F., Gheondea, A., (2010), Analiza
structurii ocupaţionale neagricole – regiunile Sud Muntenia şi
Sud-Vest Oltenia, Bucureşti, document de lucru, proiect
Durabil – de la subzistenţă la sustenabilitate
Scott, A.J. and Storper, M. (2003), Regions, globalization,
development, Regional Studies 37(6-7): 579-593
Vazquez Barquero, A. (2003), Endogenous Development:
Networking, Innovation, Institutions and Cities, London and
New York: Routledge
http://www.booz.com/media/uploads/The_Cooperative_Future.pdf
REVISTA EUROPEANĂ DE ECONOMIE SOCIALĂ