3.

COMPONENŢII SOLULUI ____________________

Solul este un corp natural afânat, eterogen şi polidispers format la
suprafaţa scoarţei terestre. El a rezultat din transformarea substanţelor
minerale şi organice cu ajutorul apei, aerului şi organismelor vii. Drept
urmare, materialele din care este constituit solul, privite din punctul de vedere
al stării lor de agregare, se găsesc sub formă solidă, lichidă şi gazoasă. Partea
solidă care reprezintă cca. 50% din volum, este formată din materie minerală
şi materie organică. Restul este reprezentat de apă şi aer.
Aceste componente ale solului se află în interacţiune şi sunt în proporţii
variate în diferitele soluri, dar şi pe profilul de sol.
În afara acestor materii, în sol se găseşte componenta vie. Ea este de o
importanţă deosebită deoarece organismele vii influenţează toate procesele ce
se petrec în sol.

3.1. Materia minerală solidă

Materia minerală solidă a solului ia naştere prin transformarea rocilor la
suprafaţa scoarţei terestre în urma proceselor de dezagregare şi alterare
chimică. Prin dezagregare roca este fragmentată în bucăţi, mai mari sau mai
mici, iar prin alterare mineralele primare din rocă sunt descompuse parţial
sau total, cu formarea de compuşi minerali noi. În majoritatea solurilor,
materia minerală solidă depăşeşte 90 – 95 % din masa solului uscat.
Rocile din care provine materia minerală solidă a solului se mai numesc
în pedologie, roci parentale

3.1.1. Principalele roci parentale

Având în vedere modul cum se formează rocile ce alcătuiesc scoarţa
terestră, acestea au fost clasificate în trei mari categorii: roci magmatice, roci
sedimentare şi roci metamorfice.
Rocile magmatice
Rocile magmatice se nasc prin consolidarea magmelor, fie în
adâncimea scoarţei, fie pe parcursul lor către suprafaţa terestră sau la
suprafaţă, când sunt expulzate sub formă de lave. Clasificarea lor se
realizează cel mai adesea în funcţie de structură, de compoziţia lor chimică
sau mineralogică şi după condiţiile în care a avut loc solidificarea magmei.
În funcţie de gradul de cristalizare al masei rocii, acestea au fost
împărţite în:
- roci holocristaline, care sunt complet cristalizate,
- roci hialine (sticloase, vitroase), în care lipsesc cristalele,

22
 - roci hipocristaline (semicristaline), acestea conţin atât cristale cât şi
sticlă.
După dimensiunea cristalelor care intră în structura rocilor, au fost
deosebite roci faneritice, ce au cristalele mai mari de 0,2 mm şi roci afanitice,
cu cristale mai mici de 0,2 mm. Rocile faneritice rezultă din cristalizarea
lentă a magmelor la adâncimi mari, ele fiind numite adesea roci plutonice sau
intruzive.
Aproape toate rocile magmatice sunt constituite din silicaţi, aceştia
fiind clasificaţi în cinci grupe principale de minerale.
1. Grupa Q – a cuarţului, minerale constituite din SiO2,
2. Grupa A – a feldspaţilor alcalini (potasici, sodici, sodo-potasici),
3. Grupa P – a feldspaţilor plagioclazi,
4. Grupa F – a feldspatoizilor (nefelin, sodalit, cancrinit),
5. Grupa M – a silicaţilor mafici fero-magnezieni (olivine, piroxeni,
amfiboli, biotit).
Conţinutul rocilor magmatice în diferite tipuri de minerale (tabelul nr.
1) a impus clasificarea lor în funcţie de această compoziţie minerală şi de
structura rocii.
Tabelul nr. 1.
Denumirea principalelor roci magmatice în funcţie de
compoziţia minerală şi de structură
Componenţii minerali Tipul petrografic
majori Roci faneritice (plutonice) Roci afanitice (vulcanice)
Q+A+P (A>P) Granit Riolit (porfir cuarţifer)
Q+A+P (P>A) Granitoide Granodiorit Dacit (porfir cuarţifer)
Q+P Tonalit Plagiodacit (porfir cuarţifer)
A Sienit alcalin Trahit alcalin (porfir)
A+P Sienitoide Sienit Trahit (porfir)
A+F Sienit feldspatoidic Fonolit (porfir)
P Anortozit Andezit (porfirit)
P+M Gabroide Diorit Andezit (porfirit)
(plagioclaz bogat în albit)
P+M Gabrou Bazalt (melafir, diabaz)
(plagioclaz sărac în albit)
Piroxeni Piroxenit
M Amfiboli Ultramafite Hornblendit
Olivină + piroxeni Peridotit Nu se cunosc
Olivină Dunit
(Clasificare preluată după M. Şeclăman şi colab., 1999)

Rocile afanitice, precum şi cele hialine şi hipocristaline, se formează

prin cristalizarea rapidă a magmelor, proces ce are loc în cadrul erupţiilor
vulcanice. Ele se mai numesc roci efuzive sau roci vulcanice.
23
 Rocile magmatice sunt clasificate şi în funcţie de chimismul lor global,
fapt ce interesează mai ales în înţelegerea modului de desfăşurare a
proceselor de alterare şi a produşilor care rezultă din aceste procese.
Clasificarea a fost făcută în funcţie de conţinutul de SiO 2 şi de bogăţia în
elemente bazice. Rocile magmatice au fost categorisite astfel:
- Roci acide, au un conţinut de SiO2 > 63 %
- Roci neutre, au un conţinut de SiO2 între 63 şi 52 %
- Roci bazice, au un conţinut de SiO2 între 52 şi 45 %
- Roci ultrabazice, au un conţinut de SiO2 între 45 şi 30 %
Rocile hialine pot fi şi ele acide (obsidian), neutre (sticlă trahitică) sau
bazice (sticlă bazaltică). Nu se cunosc însă sticle vulcanice ultrabazice.
Rocile sedimentare
Sunt considerate roci sedimentare acele depozite formate la suprafaţa
scoarţei terestre ca urmare a acţiunii agenţilor exogeni asupra litosferei.
Acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei se manifestă prin
procese de dezagregare şi alterare, continuate cel mai adesea prin cele de
transport şi sedimentare, prin procese de precipitare chimică din soluţii
apoase sau de acumulare a materiei organice. Ca urmare a desfăşurării
acestor procese se formează diferite tipuri genetice de roci sedimentare.
Rocile epiclastice, cunoscute şi sub numele de roci detritice, sunt
formate din fragmente minerale silicatice. După dimensiunea predominantă a
epiclastelor, aceste roci au fost împărţite în:
- Rudite, cu dimensiunea epiclastelor mai mare de 2 mm. Cele mobile
se numesc pietrişuri, bolovănişuri sau grohotişuri, iar cele cimentate sunt
cunoscute sub numele de conglomerate şi brecii.
- Arenite sau psamite, cu dimensiunea epiclastelor între 2 şi 0,2 mm.
Ele sunt cunoscute sub numele de nisipuri, când sunt mobile şi de gresii, când
sunt cimentate. În pedologie dimensiunea epiclastelor acestei categorii este
stabilită între 2 şi 0,02 mm.
- Siltite sau aleurite, cu dimensiunea epiclastelor mai mică de 0,2 mm,
cele mobile poartă numele de praf, iar cele cimentate de loess.
- Rocile argiloase sunt constituite predominant din minerale argiloase
de tipul caolinitului, illitului sau montmorillonitului.
Coeziunea între particulele minerale ale rocilor argiloase, în general,
este redusă fiind în funcţie de conţinutul lor în apă. Pentru diferitele stări de
manifestare se folosesc denumiri ca: mâluri argiloase, argile şi argilite.
De cele mai multe ori, rocile argiloase conţin numeroase impurităţi
minerale sau organice, ceea ce face ca ele să prezinte numeroase varietăţi.
Aşa sunt argilele bituminoase, argilele feruginoase sau argilele marnoase. De
asemenea, unele roci argiloase fac tranziţia către alte tipuri genetice de roci,
cum ar fi marnele, care fac tranziţia către calcare, rocile argilo-allitice (bogate
24
în hidroxizi de aluminiu) către rocile bauxitice sau cele argilo-oxidice (bogate
în oxizi şi hidroxizi de fier şi aluminiu), ce se găsesc la limita către laterite.
Rocile piroclastice iau naştere în urma activităţii explozive a vulcanilor
Ele au o constituţie eterogenă, de la blocuri la scorii şi cenuşă, fiind alcătuite
din cristale de minerale magmatice, din sticlă vulcanică sau fragmente de roci
preexistente. Rocile piroclastice se pot găsi sub formă neconsolidată sau ca
depozite consolidate. Acestea din urmă sunt cunoscute sub numele de
conglomerate, brecii sau tufuri vulcanice.
Rocile carbonatice cuprind două grupe importante, respectiv calcarele
şi dolomitele. Calcarele sunt alcătuite predominant din calcit (CaCO3), iar
dolomitele din dolomit [CaMg(CO3)2].
Rocile silicioase sunt formate predominant din cuarţ, calcedonie sau
opal. Unele sunt de origine organică, rezultat al acumulării de schelete, fiind
denumite după numele vieţuitoarelor fosile, ca: diatomit sau radiolarit.
Rocile oxido-metalice sunt caracterizate de prezenţa în proporţie de
peste 50% a oxizilor şi hidroxizilor de fier, aluminiu şi mangan. În afară de
aceste minerale, se mai găsesc componenţi epiclastici şi minerale argiloase.
Cele mai cunoscute sunt lateritele şi bauxitele.
Rocile saline au componentul mineral principal uşor solubil în apă. Aşa
sunt clorurile, sulfaţii, azotaţii etc. Mineralele specifice sunt sarea gemă
(NaCl), silvina (KCl), carnalitul (MgCl2 · KCl · 6H2O), gipsul (CaSO4 ·
2H2O) sau salpetrul (azotaţi de sodiu, azotaţi de potasiu sau azotaţi de
amoniu).
Rocile fosfatice sunt numite şi fosforite, având ca mineral principal un
fosfat. Ele provin prin precipitarea fosfaţilor din apă sau prin transformarea
unor depozite de natură organică.
Roci caustobiolite sunt provenite prin transformarea unor acumulări de
materiale organice de natură vegetală sau animală. Cele mai cunoscute sunt
cărbunii, rocile cărbunoase şi bitumenele. Din punct de vedere al ştiinţei
solului, interesează mai ales depozitele de detritusuri vegetale, ce se formează
în ariile cu mlaştini şi lacuri sau sub pădure. Acumulările de resturi vegetale
au loc la suprafaţa terenului, acest orizont numindu-se histic (turbos) sau
folic. Când acumulările de materie organică din mediul acvatic devin foarte
importante (mai mult de 1 - 2 m grosime), ele sunt cunoscute sub numele de
turbării.
Rocile metamorfice
Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor preexistente,
eruptive sau sedimentare, la temperaturi şi presiuni ridicate, ca urmare a unor
mişcări tectonice sau a deplasării topiturilor magmatice. Prin metamorfism se
produc recristalizări parţiale sau totale, având loc o schimbare a structurii

25
rocii, adesea cu modificarea compoziţiei mineralogice şi chiar a celei
chimice.
Clasificarea rocilor metamorfice se face adesea în funcţie de structura
acestora, iar din acest punct de vedere s-au deosebit două tipuri, respectiv
metamorfite şistoase şi metamorfite neşistoase.
Rocile metamorfice şistoase se caracterizează prin anizotropia evidentă
a cristalelor componente, manifestată prin despicarea uşoară în plăci, baghete
sau coloane. Cele mai cunoscute tipuri de metamorfite şistoase sunt:
Filitele, acestea fiind roci şistoase cu granulaţie fină, formate în
principal din filosilicaţi. Ele provin probabil din transformarea puternică a
argilelor, a şisturilor argiloase sau a unor roci feldspatice. Un tip de filit
puternic şistos este ardezia.
Micaşisturile sunt roci constituite din cristale foioase mari de mică şi
cuarţ. Ele provin probabil prin metamorfozarea unor roci argiloase sau a
unora de tip granitoid.
Gnaisele sunt roci alcătuite predominant din feldspat şi mică, ele
provenind mai ales din granite, sienite, riolite sau din gresii feldspatice.
Amfibolitele sunt roci şistoase alcătuite din cristale de hornblendă şi
feldspat plagioclaz. Ele provin posibil din metamorfozarea rocilor magmatice
bazice, a marnelor sau a şisturilor verzi.
Cuarţitele sunt roci formate mai ales din cuarţ şi rezultă probabil, în
principal, din metamorfozarea unor gresii silicioase.
Şisturile carbonatice (calcare cristaline şistoase sau marmure şistoase)
sunt constituite predominant din calcit şi s-au format posibil din calcare.
Rocile metamorfice neşistoase se formează în jurul corpurilor
magmatice intruzive, datorită creşterii locale a temperaturii. Ele se mai
numesc corneene, iar cele mai răspândite şi cunoscute sunt marmorele
neşistoase.

3.1.2. Clasificarea rocilor din punct de vedere pedologic

În ştiinţa solului, clasificarea rocilor scoarţei terestre a avut în vedere
modul cum acestea răspund la acţiunea diverşilor factori pedogenetici,
precum şi la natura produşilor rezultaţi în urma diferitelor procese de
dezagregare şi alterare. Acest mod de abordare a fost impus de faptul că
diferitele tipuri petrografice de roci, fie ele magmatice, sedimentare sau
metamorfice, au un răspuns oarecum similar în geneza solurilor.
Cea mai utilizată clasificare în acest scop este cea care are în vedere
chimismul global al rocilor. Ea se identifică cu clasificarea rocilor
magmatice, bazată pe conţinutul de silice şi de elemente bazice. Acest lucru
este logic, pentru că rocile magmatice sunt considerate ca fiind primele roci
care au format scoarţa terestră, din ele derivând rocile sedimentare şi cele
26
metamorfice. Această clasificare a stabilit că rocile scoarţei terestre se pot
împărţi în patru grupe principale:
Rocile acide, se caracterizează prin conţinutul ridicat în silice. Cele mai
cunoscute sunt: granitele, granodioritele, riolitele, dacitele, gnaisele,
micaşisturile, filitele sau gresiile cuarţoase.
Rocile neutre, sunt roci bogate în feldspaţi. În această grupă sunt
incluse: dioritele, sienitele, trahitele, tufurile andezitice şi o mare parte din
rocile argiloase.
Rocile bazice, sunt sărace în silice sau prezintă cantităţi importante de
carbonaţi. Aşa sunt gabrourile, bazaltele, amfibolitele, şisturile verzi, tufurile,
sticlele bazaltice şi marnele.
Rocile ultrabazice, conţin în proporţie mare olivină sau carbonaţi. Aici
sunt incluse peridotitele, calcarele, dolomitele şi marmorele.

3.1.3. Transformarea rocilor

În general, rocile se formează în condiţii de presiune sau temperatură
înaltă, având proprietăţi adaptate acestor condiţii. Atunci când ajung la
contactul cu celelalte geosfere, aceste roci se găsesc în noi condiţii şi suferă
un ansamblu de procese prin care, adesea, ele îşi schimbă complet starea lor
primară. Procesele principale ale transformării rocilor, numite şi procese de
meteorizaţie, sunt de natură fizică, fizico-chimică şi chimică. Procesele de
natură fizică se petrec sub acţiunea unor forţe mecanice şi ele sunt cunoscute,
mai ales, sub denumirea de dezagregare. Procesele fizico-chimice şi chimice
sunt grupate în ceea ce numim alterarea rocilor. Primele procese care
acţionează asupra rocilor sunt cele de dezagregare, dar, adesea, are loc o
combinare de procese, în anumite condiţii predominând însă doar un anumit
tip de proces.

3.1.3.1. Dezagregarea rocilor

Procesele de natură fizică duc la fărâmiţarea rocilor prin tensiunile ce
apar în interiorul rocii ca urmare a modificării condiţiilor iniţiale, aceste
modificări fiind cauzate de acţiunea agenţilor externi.
Dezagregarea rocilor este de fapt fărâmiţarea mecanică a rocilor în
fragmente mai mari sau mai mici, fără modificarea compoziţiei chimice a
acestora. Rocile, încă de la formarea lor, prezintă o serie de discontinuităţi
(diaclaze, planuri de şistozitate, suprafeţe de strate etc.) sau goluri
(porozităţi, spaţiile dintre elementele minerale ale rocilor granulare etc.) ce
uşurează acţiunea factorilor externi.
Procesele de dezagregare a rocilor sunt cauzate de variaţiile de
temperatură, variaţiile de umiditate, cristalizarea unor substanţe, acţiunea
biologică sau de dispariţia presiunii litostatice.
27
 Variaţiile de temperatură, ce au loc la suprafaţa terestră, se produc
periodic (diurn sau sezonier) sau întâmplător (deplasarea unor mase de aer
rece sau cald). Efectul cel mai important îl au însă oscilaţiile diurne de
temperatură, mai ales variaţiile bruşte, cauzate de radiaţia solară directă şi
indirectă din timpul zilei. Rocile se încălzesc mai mult sau mai puţin în
funcţie de culoarea lor. Rocile sau mineralele de culoare închisă absorb o
cantitate mai mare de energie, încălzindu-se puternic, pe când cele de culoare
deschisă reflectă o mare parte din radiaţii şi se încălzesc mai puţin. De
asemenea, rocile se încălzesc mai puternic la suprafaţă şi mai puţin către
interior. Acele porţiuni care se încălzesc mai mult, se vor dilata mai tare,
decât cele care s-au încălzit mai puţin, producând în rocă tensiuni mari. În
timpul nopţii, răcirea se produce mai rapid la suprafaţă, astfel că procesul de
contractare a rocilor cauzează apariţia de fisuri între diferitele minerale sau
între porţiunile externe şi interne ale rocilor. În acest fel, are loc o slăbire a
coeziunii rocii, producându-se dezagregarea sa. Cel mai mare efect al acestui
proces are loc în regiunile descoperite de vegetaţie. Astfel, în regiunile
deşertice, ziua rocile se încălzesc până la 70°-80°C, iar noaptea temperatura
lor coboară până către 0°C.
Variaţiile de volum care se produc atunci când apa îngheaţă este un alt
proces care duce la dezagregarea rocilor. Apa se infiltrează în cele mai fine
crăpături ale rocii sau în porii acestora. Prin îngheţ ea îşi măreşte volumul cu
cca. 9%, producând o presiune foarte mare asupra pereţilor fisurilor. Datorită
faptului că procesul începe de la suprafaţă către interior şi pe măsură ce
îngheţul continuă, presiunile devin tot mai accentuate către adâncime.
Dezagregarea prin îngheţ-dezgheţ este foarte activă mai ales în
regiunile periglaciare, unde alternanţa îngheţului şi dezgheţului este foarte
frecventă.
Variaţiile de umiditate pot provoca dezagregarea unor roci, cum sunt
argilele, marnele sau şisturile argilo-marnoase. Fenomenul se manifestă cu
intensitate mai mare în cazul prezenţei în aceste roci a mineralelor de tip
smectitic, care prin umezire îşi măresc foarte mult volumul, creând presiuni şi
deplasări ale unor părţi din rocă. Prin uscare, roca se contractă, apărând
numeroase fisuri care fragmentează roca. Procesul de umezire şi uscare
repetată este mult mai evident la suprafaţa rocilor argiloase. Aici, ziua, sub
efectul insolaţiei, roca se usucă foarte puternic, iar noaptea, prin răcire,
vaporii de apă din aer condensează şi umezesc roca. Prin uscare se creează
numeroase crăpături, care mărunţesc roca. Acest proces mai este cunoscut şi
sub numele de automulcire.
Cristalizarea unor substanţe din apele care circulă prin crăpăturile
rocilor se produce în urma evaporării apei care le vehiculează. Prin creşterea
cristalelor se produc presiuni asupra pereţilor fisurilor, ceea ce provoacă în
28
timp dezagregarea rocilor. Procesul acesta este foarte frecvent în regiunile
aride, unde evapotranspiraţia apei se petrece rapid.
Acţiunea biologică în procesul de dezagregare a rocilor este dată mai
ales de rădăcinile plantelor. Acestea, pentru fixarea plantei şi pentru
extragerea substanţelor utile, pătrund în porii sau fisurile rocii pe care le
lărgesc treptat, dezagregând roca. Şi animalele provoacă dezagregarea
rocilor, atât prin săparea de galerii, cât şi prin presiunea călcăturii animalelor
mari.
Dispariţia presiunii litostatice este un fenomen ce duce la dezagregarea
rocilor. În interiorul scoarţei rocile sunt compactizate datorită presiunilor
mari generate de rocile supraiacente. Prin ajungerea la suprafaţă ca urmare a
eroziunii şi eliberarea de presiunea litostatică, are loc o destindere a rocii,
între granulele şi stratele ei apărând fisuri fine, care treptat, prin lărgirea lor,
pot provoca fărâmiţarea rocii.

3.1.3.2. Alterarea chimică a rocilor

Alterarea chimică reprezintă totalitatea transformărilor suferite de
mineralele din roci sub acţiunea agenţilor externi (a apei, aerului şi a
vieţuitoarelor). Aceste transformări se petrec în însăşi natura chimică a
mineralului iniţial, rezultând adesea alţi compuşi. Alterarea se petrece mai
ales în prezenţa apei. Aceasta, prezentând unele molecule sub formă
disociată, adică de ioni de hidrogen (H+) şi de hidroxil (OH-), acţionează fie
ca un acid, fie ca o bază, în funcţie de compuşii minerali care sunt întâlniţi în
natură. Disocierea apei este mai intensă cu cât temperatura este mai ridicată,
astfel că, procesele de alterare sunt mult mai active în regiunile calde, decât
în cele reci. De asemenea, procesele de alterare, depinzând de prezenţa apei,
sunt foarte intense în regiunile cu umiditate ridicată şi foarte reduse în
regiunile aride. Alterarea depinde şi de compoziţia chimică a rocilor, de
structura lor sau de poziţia lor în relief. Alterarea rocilor este un fenomen
complex, la desfăşurarea lui participând mai multe procese simple, ca:
dizolvarea, hidratarea, hidroliza, oxido-reducerea şi carbonatarea.
Dizolvarea este un proces de trecere în soluţie sub formă ionică sau
moleculară a unei substanţe minerale. În natură, principalul dizolvant este
apa.
Dizolvarea se poate realiza fără a exista o reacţie chimică între apă şi
mineralul solubilizat, şi în acest caz prin evaporarea apei substanţa dizolvată
revine la starea chimică iniţială. Acest tip de dizolvare este un proces pur
fizic. Aşa este cazul sării geme (NaCl) care prin dizolvare în apă trece sub
formă ionică de Na+ şi Cl-, iar prin evaporarea apei, redevine sarea iniţială.
Carbonatul de calciu (CaCO3 ) şi carbonatul de magneziu (MgCO3) sunt greu
solubili, dar solubilitatea lor creşte în prezenţa bioxidului de carbon în apă,
29
datorită trecerii carbonaţilor în bicarbonaţi (aceştia fiind de cca. 10 ori mai
solubili decât carbonaţii). Reacţiile chimice sunt:
CaCO3 + H2O + CO2  Ca(HCO3)2
MgCO3+ H2O + CO2  Mg(HCO3)2
Ca Mg(CO3)2 (dolomit) + 2H2O + 2CO2  Ca(HCO3)2 + Mg(HCO3)2
Prin reducerea concentraţiei CO2 în apă, reacţia se petrece invers, adică
bicarbonatul se descompune în carbonat, CO2 şi apă, iar carbonatul precipită,
realizându-se astfel substanţa iniţială.
Sunt unele minerale care prin dizolvare nu-şi mai revin la starea
chimică iniţială, atunci când apa s-a evaporat. Aşa sunt feldspaţii ortoclazi,
dintre care cel mai cunoscut este ortoza – K(AlSi3O8). Aceasta după dizolvare
şi uscare nu-şi mai reface structura monoclinică, ci se realizează un amestec
amorf de hidroxid de potasiu - K(OH) ; bioxid de siliciu - SiO 2; apă - H2O şi
hidroxid de aluminiu - Al(OH)3. În cazul acestor dizolvări are însă loc o
reacţie chimică între apă şi mineralul solubilizat, deci aici este vorba de un
proces fizico-chimic.
Solubilitatea mineralelor în apă nu este constantă, ea variază în funcţie
de tipul de mineral şi de condiţiile fizico-chimice ale solventului, în primul
rând de temperatura, pH-ul şi compoziţia apei.
Temperatura apei joacă un rol important, prin faptul că unele minerale
se dizolvă mai repede odată cu creşterea acesteia. Aşa sunt silicaţii, clorurile
sau oxizii. Alte minerale, cum ar fi carbonaţii, sunt mai solubili cu cât
temperatura apei este mai mică. Cunoaşterea acestor aspecte ne ajută la
înţelegerea proceselor ce se petrec în roci, în diferite condiţii de mediu.
Compoziţia apei are importanţă deosebită. Aşa sunt carbonaţii care se
dizolvă mult mai repede dacă apa conţine CO 2. Puterea de dizolvare a apei
depinde de pH-ul său. Astfel, alumina (Al2O3) este solubilă doar în apă foarte
acidă (pH  4) sau foarte alcalină (pH  9).
Procesul de dizolvare este frecvent în alterarea rocilor calcaroase, în
levigarea sărurilor solubile şi a carbonaţilor pe profilul solurilor, la trecerea în
soluţie şi îndepărtarea unor produse rezultate prin alte procese de alterare.
Hidratarea este un proces fizico-chimic prin care mineralele ajung să
conţină apă. Moleculele de apă pot fi atrase doar la suprafaţa particulelor
minerale, procesul fiind de natură fizică sau moleculele de apă pot intra în
reţeaua cristalină a mineralelor, în acest caz având loc un proces chimic.
- Hidratarea fizică se referă la atragerea moleculelor de apă la suprafaţa
particulelor minerale. Molecula de apă prezintă cei doi atomi de hidrogen la
un capăt, iar atomul de oxigen la celălalt capăt. Ea acţionează ca un mic
magnet (numit şi dipol de apă), fiind atrasă de valenţele libere ale atomilor de
la suprafaţa particulelor minerale (fig. 3). La suprafaţa particulelor minerale
se formează astfel un strat subţire de apă, numit peliculă de apă adsorbită.
30
 Cantitatea de apă adsorbită este cu atât mai mare cu cât gradul de
mărunţire a particulelor minerale este mai accentuat şi prin urmare există mai
multe valenţe libere la suprafaţă. Apa adsorbită este o apă legată fizic şi nu
poate fi eliminată decât prin creşterea temperaturii.
Tot ca hidratare fizică este
apreciat şi fenomenul de
pătrundere a apei între foiţele
mineralelor argiloase, deoarece nu
se modifică compoziţia lor
chimică.
Prin hidratarea fizică, are loc
o mărire a volumului şi prin
urmare o creştere a presiunilor
dintre granulele rocii, în final
putând duce la dezagregarea Fig. 3. Schema hidratării fizice a mineralelor
acestora. (După N. Florea, 1963)
- Hidratarea chimică este un proces mai complex, de pătrundere a apei
în reţeaua cristalină a mineralelor, având loc o modificare a reţelei cristaline,
deci o schimbare a naturii mineralului. Pătrunderea apei se face fie sub formă
moleculară (apa de cristalizare), fie sub formă de grupe OH - (apa de
constituţie).
Anhidritul prin hidratare trece în gips:
CaSO4 + 2H2O  CaSO4 · 2H2O
Hematitul trece prin hidratare în oxid de fier hidratat sau în hidroxid de
fier.
Fe2O3 + nH2O  Fe2O3 · nH2O (ca apă de cristalizare)
Fe2O3 + 3H2O  2Fe(OH) 3 (ca apă de constituţie)
Hidratarea chimică se realizează prin pătrunderea grupelor de OH - în
reţeaua cristalină, fiind foarte des întâlnită în cazul silicaţilor.
Deshidratarea este procesul opus hidratării, mineralul pierzând apa de
hidratare fizică sau chimică. Procesul are loc atunci când scade foarte
puternic concentraţia vaporilor de apă din atmosferă sau când mineralul este
încălzit. În aceste condiţii, întâi se pierde apa legată fizic, apoi apa de
cristalizare şi în final apa de constituţie.
Prin hidratare volumul mineralului creşte, iar prin deshidratare acesta se
micşorează. Alternanţa acestor procese duce la dezagregarea mineralelor
respective.

Hidroliza
Silicaţii, substanţele cele mai răspândite din natură, sunt consideraţi a fi
săruri ale acidului silicic {H4(SiO4)}, un acid slab, cu baze puternice, cum
31
sunt hidroxidul de sodiu (NaOH), hidroxidul de potasiu (KOH), hidroxidul de
calciu {Ca(OH)2} şi altele. După V. M. Golsdschmidt, scoarţa Pământului
este compusă preponderent din silicaţi, cei mai răspândiţi aparţinând grupei
plagioclazilor.

Tabelul nr. 2.
Principalele grupe de minerale ce alcătuiesc scoarţa terestră
Denumirea grupei de minerale Conţinut %
- Feldspaţi de sodiu şi calciu (plagioclazi) 44,5
- Cuarţ 15,0
- Feldspaţi de potasiu (ortoclazi) 14,,0
- Silicaţi de magneziu şi fier (olivină, amfiboli, piroxeni) 13,9
- Mică 10,2
- Minereuri de fier 1,7
- Celelalte minerale 0,7
(Date după V. M. Golsdschmidt, citat de C. D. Neniţescu, 1963)

Fiind substanţe insolubile în apă, alterarea silicaţilor are loc, în

principal, prin hidroliză, proces prin care se produce descompunerea sărurilor
sub acţiunea ionilor apei. În natură, o mică parte din moleculele de apă, cca. o
moleculă din 107 molecule, suferă o disociere în ioni de hidrogen H + şi
oxidril OH -.
Cu toată concentraţia aceasta redusă, ionii de hidrogen sunt foarte
activi, putând înlocui relativ uşor cationii mineralelor silicatice. Acest proces,
cunoscut şi sub numele de debazificare, începe prin înlocuirea cationilor de
K, Na, Mg, Ca şi alţii, de la suprafaţa mineralelor silicatice şi apoi din
interiorul acestora. Eliberarea cationilor duce la combinarea lor cu gruparea
oxidril (OH-), şi formarea de baze solubile. Acestea sunt uşor deplasabile de
la locul de formare şi uşor de asimilat de către plante.
Prin reacţia de debazificare a silicaţilor, rezultă, pe lângă bazele
respective, o serie de forme ale acidului silicic {Si(OH) 4 – acid ortosilicic sau
H2SiO3 – acid metasilicic} care se descompun la rândul lor în SiO 2 şi H2O.
Această etapă este cunoscută sub numele de desilicifiere.
Hidroliza, spre exemplu, a olivinei magneziene se petrece după
reacţia:
Mg2SiO4 + 4(H+ + OH-)  Si(OH)4 + 2Mg(OH)2
Si(OH)4  SiO2 + 2H2O
Înlocuirea cationilor nu se face dintr-o dată, ci gradat, fiind în funcţie
de concentraţia ionilor de hidrogen, de viteza de mişcare a acestora sau de
gradul de instabilitate chimică a mineralului. Astfel, hidroliza este mai activă
dacă apa care ajunge la nivelul mineralului mai conţine diverse substanţe.
32
Apa de ploaie ajunge la sol încărcată cu bioxid de carbon CO 2, formând acid
carbonic H2CO3, ceea ce accentuează procesul de hidroliză. În procesul de
hidroliză o importanţă mare o are şi natura silicatului şi condiţiile de mediu în
care se desfăşoară acesta. Dacă silicaţii conţin mai ales baze greu solubile,
cum sunt Al(OH)3, Fe(OH)3 sau Mn(OH)3 etc., acestea se elimină mai greu
decât bazele uşor solubile, respectiv NaOH, KOH,, Mg(OH)2 etc. Bazele
insolubile alcătuiesc prin acumulare mase amorfe, coloidale ce precipită în
imediata vecinătate a silicatului hidrolizat, contribuind adesea la frânarea
procesului de hidroliză.
Condiţiile de mediu sunt un alt factor important în desfăşurarea
hidrolizei. În climatul cald şi umed, etapele de debazificare şi desilicifiere
practic se contopesc, hidroliza ducând la descompunerea silicatului în oxizi şi
hidroxizi.
În unele condiţii de mediu, după acest proces de destrucţie a silicaţilor
urmează un proces de formare de noi minerale, aşa numiţii silicaţi secundari
sau minerale argiloase.
2Al(OH)3 + 2Si(OH)4 Al2Si2O5(OH)4 + 5H2O
hidroxid acid caolinit apă
de aluminiu ortosilicic
Cantitatea şi natura argilelor neoformate variază în funcţie de
microclimatul intern al solului, în principal de drenaj şi de concentraţia
ionilor disociaţi, mai ales a celor bivalenţi de calciu şi magneziu. Atunci când
mediul favorizează eliminarea în stare solubilă dizolvată a silicei şi
aluminiului, formarea de argilă este împiedicată. Dacă solul este puţin
permeabil, acesta face posibilă acumularea în perioada umedă a elementelor
libere şi formarea unui gel mixt, iar uscarea temporară a mediului duce la
cristalizarea acestor geluri şi formarea, astfel, a mineralelor argiloase.
Reacţia (pH-ul) soluţiei solului şi conţinutul în cationi bivalenţi este
esenţială în geneza mineralelor argiloase. La un pH mai mic de 5, silicea şi
aluminiul sunt solubile (Acquaye şi alţii, 1965). Dacă mediul este permeabil
ele pot fi îndepărtate din sol, iar dacă este puţin permeabil gelurile de
aluminiu şi silice se pot acumula. La acest pH, cantitatea de silice absorbită
de aluminiu este redusă, formându-se în acest fel o argilă săracă în silice, de
tip caolinit.
Atunci când acest mediu acid se găseşte în prezenţa humusului brut,
compuşii organici solubili (acizii fulvici) împiedică formarea de argilă, ca
urmare a menţinerii în stare solubilă a constituenţilor rezultaţi din alterare
(proces care se petrece în cazul podzolirii).
Când pH-ul mediului este neutru, deci şi concentraţia de ioni de calciu
şi magneziu este mai ridicată, cantitatea de silice absorbită de aluminiu este
mare. Se formează în acest caz alumino-silicaţi bogaţi în silice şi în baze,

33
aceştia având o capacitate ridicată de schimb cationic. Formarea
montmorillonitului în vertisoluri se datorează prezenţei în soluţia solului a
unui conţinut ridicat în ioni de calciu şi magneziu, a unui drenaj natural
mediocru şi a unui climat cu alternanţe distincte de sezoane umede şi uscate .

Carbonatarea
Acest proces chimic duce la formarea în sol a carbonaţilor. El se
petrece sub acţiunea bioxidului de carbon prezent în soluţia solului. O parte
din bioxidul de carbon împreună cu apa formează acid carbonic (cca. 37%,
după Neniţescu, 1963), care prin disociere măreşte concentraţia în ioni de H+
a soluţiei solului şi prin urmare provoacă o creştere a puterii de alterare a
acesteia. Partea cealaltă din bioxidul de carbon (63%) se găseşte sub formă
dizolvată, de soluţie. Prin procesul de hidroliză, în soluţia solului sunt
eliberaţi cationii metalelor alcaline şi alcalino-pământoase, care împreună cu
ionul hidroxil (OH-) formează hidroxizi, cum sunt: KOH, NaOH, Ca(OH) 2
sau Mg(OH)2. Mai departe, aceştia sunt neutralizaţi de acidul carbonic sub
formă de carbonaţi.
2NaOH + H2CO3  Na2CO3 + 2H2O
2KOH + H2CO3  K2CO3 + 2H2O
Carbonaţii de Na şi K sunt foarte solubili în apă şi sunt îndepărtaţi din
sol de curenţii de apă descendenţi.
Reacţia acidului carbonic cu hidroxizii de calciu şi magneziu duce la
formarea carbonaţilor alcalino-pământoşi conform reacţiei:
Ca(OH)2 + H2CO3  CaCO3 + 2H2O
Dacă în soluţie există încă acid carbonic, carbonatul de calciu, o sare
greu solubilă, trece în bicarbonat de calciu, uşor solubil, ce este levigat pe
profil sau chiar îndepărtat din sol.
CaCO3 + H2CO3 = Ca(HCO3)2
Oxidarea şi reducerea
Oxidarea a fost considerată iniţial doar ca un proces de combinare a
unei substanţe cu oxigenul, din această reacţie rezultând oxizi. În prezent,
oxidarea este percepută cu un sens mai larg, ea fiind orice proces în care are
loc o cedare de electroni. Substanţa care pierde electroni îi creşte numărul
sarcinilor pozitive, deci se oxidează. Aşa spre exemplu, trecerea Fe2+ în Fe3+.
Reducerea este procesul invers oxidării, el putându-se defini ca o
reacţie de scoatere a oxigenului dintr-o substanţă oxigenată, ca scădere a
sarcinii pozitive a unui element într-o combinaţie a sa, cum este trecerea Fe 3+
în Fe2+ sau ca un câştig de electroni de către un atom sau de un ion.
Capacitatea mediului de a oxida sau reduce elementele cu care vine în
contact este cunoscută sub numele de potenţial de oxido-reducere sau
potenţial redox şi se notează cu Eh. Potenţialul redox se exprimă în valori
34
pozitive, atunci când mediul are capacitatea de oxidare şi valori negative
când mediul este reductor. Prezenţa oxigenului liber în mediu determină un
Eh pozitiv, pe când lipsa acestuia sau prezenţa ionilor de hidrogen, a
bioxidului de carbon, a hidrogenului sulfurat sau a metanului creează condiţii
reducătoare.
Procesele de oxidare şi reducere sunt procese care afectează mai ales
mineralele care conţin fier şi mangan, cum sunt silicaţii primari (piroxeni,
olivine, amfiboli, mice negre sau granaţi) sau sulfurile bogate în fier (pirita,
calcopirita sau marcasita).
Mineralele primare s-au format în sectoarele profunde ale scoarţei, la
temperaturi şi presiuni ridicate şi într-un mediu reductor. Din această cauză,
fierul şi manganul se găsesc în reţeaua cristalină a silicaţilor sau sulfurilor ca
fier sau mangan bivalent. În contact cu oxigenul, aceşti ioni trec în oxizi
feroşi sau manganoşi şi mai departe în oxizi ferici sau manganici.
Fe2+ + O2- = FeO (oxid feros de culoare verde)
Oxidul feros, fiind foarte avid de oxigen, se oxidează rezultând oxidul
feric, compus trivalent, de culoare roşie, cunoscut sub numele de hematit.
2FeO + O = Fe2O3
În natură se întâlneşte şi aşa numitul oxid fero-feric (Fe 3O4) sau
magnetit. Aceasta este un oxid mixt, compus din FeO şi F2O3.
Oxizii ferici intră în reacţie cu apa, conform reacţiei:
Fe2O3 + 3H2O = 2Fe(OH)3
din aceasta rezultând hidroxizii de fier, o substanţă de culoare gălbuie.
În solurile cu exces de umiditate şi în care apa este încărcată cu bioxid
de carbon, oxidul feros ca şi oxidul manganos, prin carbonatare trec în
bicarbonat feros sau manganos, produşi solubili ce pot fi transportaţi de către
apă.
FeO + H2O + 2CO2 = Fe(HCO3)2
MnO + H2O + 2CO2 = Mn(HCO3)2
În perioadele când aerul intră în cantitate mai mare în sol, bicarbonaţii
aceştia reacţionează cu oxigenul trecând în hidroxizi insolubili.
4 Fe(HCO3)2 + O2 + 2 H2O = 4 Fe(OH)3 + 8CO2
Oxidarea sulfurilor de fier (pirită, marcasită) se petrece prin
transformarea acestora în sulfat feros şi apoi în hidroxid de fier:
2 FeS2 + 7O2 + 2 H2O = 2 FeSO4 + 2H2SO4
4 FeSO4 + O2 + 10 H2O = 4 Fe(OH)3 + 2H2SO4
Acidul sulfuric care rezultă din aceste reacţii de oxidare, se combină cu
bazele din sol cu care formează sulfaţi:
H2SO4 + Ca(OH)2 = CaSO4 + 2H2O
H2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2H2O

35
 În solurile turboase, prin procesele biochimice de mineralizare a
materiei organice, rezultă hidrogen sulfurat. Atunci când solul este drenat şi
oxigenul intră în contact cu hidrogenul sulfurat acesta se oxidează, formând
apă şi bioxid de sulf care mai departe trece în acid sulfuros, conform reacţiei:
2H2S + 3O = 2H2O + 2SO2  2H2SO3
Procesele de reducere se petrec în condiţii de anaerobioză, sub acţiunea
biochimică a bacteriilor anaerobe. Oxizii ferici şi manganici prin pierderea
oxigenului sunt transformaţi în oxizi feroşi şi manganoşi, iar uneori bacteriile
anaerobe pot folosi chiar şi oxigenul din compuşii reduşi, rezultând fier şi
mangan elementar:
Fe2O3  2FeO + O 2FeO  2Fe + O2
Mn2O3  2MnO + O 2MnO  2Mn + O2
Oxizii ferici şi manganici pot fi reduşi şi de bioxidul de carbon, când
acesta se găseşte în cantitate mare, ca urmare a fermentării anaerobe a
substanţelor organice. Bioxidul de carbon împreună cu apa formează acid
carbonic, iar acesta descompune oxizii ferici conform reacţiei:
CO2 + H2O = H2CO3 2H2CO3 + Fe2O3 = 2FeCO3 + 2H2O + O sau
4H2CO3 + Fe2O3 = 2Fe(HCO3)2 + 2H2O + O
Rezultă în acest fel carbonat de fier (siderit) sau bicarbonat de fier,
acesta din urmă fiind uşor solubil.
Oxizii ferici pot fi reduşi şi de către hidrogenul sau hidrogenul sulfurat
din apă, produse ce apar ca urmare a descompunerii anaerobe a substanţelor
organice.
Reacţiile chimice de reducere a fierului feric sunt următoarele:
a) Fe2O3 + H2  2FeO + H2O (oxid feros + apă)
FeO + H2S  FeS + H2O (sulfură de fier + apă)
b) Fe2O3 + 2H2S  FeS2 + FeO + 2H2O (pirită + oxid feros + apă)
c) Fe2O3 + 2H2S + H2  2FeS + 3H2O (sulfură de fier + apă)
Prin aceste reacţii oxidul feric este transformat în sulfură de fier (FeS)
sau pirită (FeS2).
La fel se petrec reacţiile şi în cazul manganului, din oxidul manganic
rezultând oxid manganos (MnO) şi sulfură de mangan (MnS sau MnS2).
Procesele de oxido-reducere sunt importante în sol în alterarea
compuşilor care conţin Fe şi Mn, iar trecerea lor în forme solubile permite
deplasarea lor dintr-un loc în altul.
Prezenţa proceselor de oxidare sunt puse în evidenţă de culorile gălbui-
roşcate ale oxizilor şi hidroxizilor de fier sau de cele brune negricioase ale
oxizilor şi hidroxizilor de mangan, iar procesele de reducere sunt remarcate
prin culorile albăstrui, verzui, vineţii sau negricioase ale oxizilor feroşi şi
manganoşi sau a sulfurilor de fier sau mangan.

36
 3.1.3.3. Alterarea biochimică
Din momentul apariţiei vieţii pe Terra, procesele de alterare a rocilor se
petrec în cea mai mare parte cu participarea directă sau indirectă a
vieţuitoarelor.
Vernadski, savant rus care a pus bazele geochimiei, arată că
organismele vii sunt principalul factor al migraţiunii elementelor chimice în
partea superioară a litosferei. Mediul actual, de la suprafaţa scoarţei terestre,
are proprietăţi fizico-chimice ce au fost determinate, în cea mai mare parte,
de activitatea organismelor în decursul succesiunii erelor geologice.
În afara acţiunii fizice, organismele vii manifestă asupra mineralelor o
acţiune biochimică directă şi una indirectă. Pentru necesităţile lor vitale, mai
ales plantele inferioare (bacterii, ciuperci, alge şi licheni) extrag din roci
diferite elemente chimice. Aşa spre exemplu, bacteriile anaerobe extrag
oxigenul necesar metabolismului lor din oxizii de fier şi mangan. Diatomeele
şi radiolarii extrag din silicaţi silicea şi chiar plantele superioare extrag prin
rădăcinile lor cationi bazici necesari în procesul de fotosinteză.
Un rol important în alterarea biochimică îl au substanţele pe care
organismele le eliberează prin procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie, aşa
cum este bioxidul de carbon, oxigenul, acizii minerali (azotic, azotos,
sulfuric, clorhidric etc.) sau acizii organici (acetic, tartric, citric, humic şi
alţii), substanţe care intensifică procesele de alterare a mineralelor. De
asemenea, prin resturile organice pe care le lasă la suprafaţa solului şi care
sunt descompuse de microorganisme se formează acizi, baze sau săruri,
substanţe care contribuie la alterarea rocilor prin stimularea proceselor de
hidroliză sau au loc reacţii directe cu diferite elemente componente ale
mineralelor din scoarţă.

3.1.3.4. Alterarea principalelor minerale primare

Mineralele primare sunt considerate acele minerale care s-au format în
alte condiţii decât cele întâlnite la suprafaţa scoarţei terestre, cum sunt:
temperaturile foarte înalte, presiunile ridicate sau mediul reducător. Astfel,
mineralele ce intră în alcătuirea rocilor magmatice sunt minerale primare. Ele
sunt în număr foarte mare, dar principalele grupe de minerale ce compun
aceste roci sunt: feldspaţii (conţinutul mediu este apreciat la 59,5%),
amfibolii şi piroxenii (16,8%), cuarţul (12%) micele (3,8%) şi alte minerale
(7,9%). Deci, peste 90% din alcătuirea rocilor magmatice sunt minerale
silicatate, iar aproape toate celelalte minerale întâlnite în litosferă s-au format
practic din alterarea silicaţilor.
Multe din mineralele primare, când ajung la suprafaţa scoarţei terestre
şi intră sub influenţa agenţilor externi, se transformă din punct de vedere
37
chimic. Există însă unele minerale, ca diamantul, rutilul, zirconul, cuarţul şi
altele, care au un grad de stabilitate chimică foarte ridicat şi practic, nu se
alterează.
Alterarea feldspaţilor
Feldspaţii sunt cele mai frecvente minerale ce intră în alcătuirea rocilor
magmatice şi metamorfice. Principalele tipuri de feldspaţi sunt: ortoza
(feldspat potasic – K(AlSi3O8), albitul (feldspat sodic – NaAlSi3O8) şi
anortitul (feldspat calcic – CaAl2Si3O8), iar amestecul izomorf de albit şi
anortit este cunoscut sub numele de feldspat plagioclaz.
Alterarea feldspaţilor se realizează în principal prin hidroliză, apa şi
proprietăţile ei (pH, temperatură, prezenţa CO2), influenţând desfăşurarea
reacţiilor chimice şi a substanţelor ce rezultă din aceste reacţii. Deci,
hidroliza feldspaţilor se desfăşoară în funcţie de condiţiile de mediu.
În regiunile temperate umede şi reci prin alterarea feldspaţilor se
formează minerale argiloase de tipul caolinitului, deoarece bazele rezultate
din reacţia chimică sunt spălate de la locul de formare sub formă de hidroxizi
2K(Al Si3O8) + 3H2O  Si2 Al2O5(OH)4 + 4SiO2 + 2K(OH)
ortoză apă caolinit silice hidroxid
amorfă de potasiu
sau de carbonaţi, dacă în apă a fost prezent bioxidul de carbon.
2K(Al Si3O8) + 2H2O + CO2  Si2 Al2O5(OH)4 + 4SiO2 + K2CO3
ortoză apă bioxid caolinit silice carbonat
de carbon amorfă de potasiu
Îndepărtarea în mod continuu a ionilor metalelor alcaline şi alcalino-
pământoase menţine mediul acid în spaţiul de alterare, astfel că mineralele
care se formează sunt lipsite de baze. Acest proces este cunoscut sub numele
de caolinizare.
În regiunile temperate cu temperaturi mai ridicate şi mai puţin umede,
alterarea se petrece într-un mediu cu pH neutru sau alcalin şi în care bazele
sunt doar parţial îndepărtate. Alterarea feldspaţilor duce la formarea unui
mineral argilos ce conţine baze, de tipul sericitului sau illitului, illitul având
un conţinut mai redus de potasiu.

3K(Al Si3O8) + 2H2O  KAl2(AlSi3O10)(OH)2 + 6SiO2 + 2K(OH)

ortoză apă sericit silice hidroxid
amorfă de potasiu

În cazul că în apă se găseşte bioxid de carbon, reacţia are loc astfel:

3K(Al Si3O8) + H2O + CO2  KAl2(AlSi3O10)(OH)2 + 6SiO2 + K2CO3
ortoză apă bioxid sericit silice carbonat
de carbon amorfă de potasiu

38
 Acest proces este cunoscut sub numele de sericitizare. Mineralele
argiloase potasice de tipul sericitului sunt întâlnite frecvent în solurile
deşertice, în cernoziomuri şi în solurile brune.
În climatul ecuatorial permanent umed, procesul de hidroliză al
feldspaţilor este foarte intens, din reacţie rezultând hidroxizi elementari.
K(AlSi3O8) + 8H2O  K(OH) + Al(OH)3 + 3Si(OH)4
ortoză apă hidroxid hidroxid hidroxid
de potasiu de aluminiu de siliciu

Ca(Al2Si2O8) + 8H2O  Ca(OH)2 + 2Al(OH)3 + 2Si(OH)4

anortit apă hidroxid hidroxid hidroxid
de calciu de aluminiu de siliciu
Dintre aceşti hidroxizi, cei de potasiu, sodiu, calciu, ca şi hidroxidul de
siliciu sunt spălaţi de la locul de formare, iar hidroxidul de aluminiu, ce este
mai puţin solubil, se acumulează treptat formând ceea ce se numeşte laterit
(în limba latină later înseamnă ţiglă, cărămidă). Culoarea roşie a lateritului
este dată însă de oxizii de fier, hidroxidul de aluminiu având culoarea albă.
Alterarea piroxenilor, olivinelor şi amfibolilor
Piroxenii, olivinele şi amfibolii sunt silicaţi fero-magnezieni, a căror
caracteristică importantă în procesul de alterare este prezenţa fierului
bivalent. Din această cauză aceşti silicaţi sunt instabili în contactul cu apa şi
oxigenul, ei descompunându-se relativ repede. În funcţie de compoziţia
agentului chimic care acţionează asupra acestor minerale pot rezulta din
reacţie fie hidroxizi, fie carbonaţi. Astfel, dacă apa conţine doar oxigen, se
formează doar hidroxizi, conform reacţiilor:
2MgFeSi2O6 + 11H2O + 1/2O2  2Mg(OH)2 + 2FeO(OH) + 4Si(OH)4
piroxen apă oxigen hidroxid de oxi-hidroxid hidroxid
magneziu feric (goethit) de siliciu
2(MgFe)2SiO4 + 10H2O + 3O2  4Mg(OH)2 + 4FeO(OH) + 2Si(OH)4
olivină apă oxigen hidroxid oxi-hidroxid hidroxid
de magneziu feric (goethit) de siliciu
Ca2Mg2Fe2(Si8O22)(OH)2 + 21H2O + 1/2O2  2Ca(OH)2 + 3Mg(OH)2 + 2FeO(OH)2 +
8Si(OH)4
amfibol apă oxigen hidroxizi de Ca, Mg, Fe şi Si
Dacă în apă este dizolvat bioxid de carbon, în procesul de alterare se
petrece carbonatarea metalelor alcalino-pământoase, cu formarea de
carbonaţi şi hidroxid de siliciu. Reacţia se petrece astfel:
CaMgSi2O6 + 4H2O + 2CO2  CaMg(CO3)2 + 2Si(OH)4
piroxen apă bioxid dolomit hidroxid
monoclinic de carbon de siliciu

39
 Deci, în urma alterării silicaţilor de fier şi magneziu rezultă hidroxizi şi
carbonaţi care sunt substanţe cu un grad de solubilitate mai redus, astfel că o
mare parte dintre ele se acumulează în sol.
Alterarea micelor
Micele sunt silicaţi stratificaţi, în care tetraedrii de SiO4 se unesc între ei
formând ioni macromeculari bidimensionali (Si2O5)-2. În cristal, planurile
paralele de grupe SiO4, purtând sarcini negative, cuprind între ele cationii,
care realizează astfel legătura dintre straturi prin electrovalenţe. Caracteristic
micelor este faptul că un sfert din atomii de siliciu sunt înlocuiţi cu atomi de
aluminiu. Aceştia introduc în reţea sarcini negative suplimentare care vor
atrage cationi.
Biotitul - K(MgFe)3[(HO,F)2(AlSiO10)] face parte din grupa micelor
negre, fiind un silicat fero-magnezian în care straturile cristalului sunt unite
prin cationi de potasiu. Legăturile dintre strate fiind mult mai slabe decât cele
care unesc atomii din interiorul stratului, mineralele acestea clivează în foiţe
caracteristice.
Prin alterare, potasiul şi magneziul formează adesea carbonaţi sau
bicarbonaţi, iar fierul se elimină sub formă de hidroxid feric. În funcţie de
condiţiile de mediu, dacă potasiul este eliminat doar parţial, se formează
minerale argiloase potasice de tipul sericitului sau illitului, sau dacă potasiul
este eliminat complet se formează montmorillonit, iar dacă este eliminat şi
magneziul se formează caolinit.
Alterarea biotitului îmbogăţeşte solurile în potasiu, magneziu şi fier,
elemente foarte utile proceselor de fotosinteză ale plantelor superioare.
Muscovitul - KAl2[(HO,F)2(AlSiO10)] este mica albă, un mineral mult
mai rezistent la alterare. Datorită clivajului ele sunt mărunţite în fluturaşi din
ce în ce mai mici. În climatele umede se constantă o slabă hidroliză a
muscovitului, ce duce la îndepărtarea parţială a potasiului, rezultând minerale
argiloase potasice.
Doar în climatele calde şi umede are loc hidroliza totală, din muscovit
rezultând hidroxizii fundamentali: KOH, Al(OH)3 şi Si(OH)4.
Alterarea cuarţului
Cuarţul (SiO2) este un cristal cu structură hexagonală, format prin
consolidarea magmelor. El se găseşte prezent în majoritatea rocilor din
scoarţă. Fiind unul din mineralele greu alterabile. În climatul cald şi umed el
poate suferi doar un proces de dizolvare.
În soluri se întâlneşte adesea şi un bioxid de siliciu provenit prin
deshidratarea unor geluri de hidroxid de siliciu Si(OH)4  SiO2 + H2O], ce
au provenit din alterarea altor minerale. Acest bioxid de siliciu este cunoscut
sub numele de “cuarţ secundar”, el apărând sub formă de cristale cu aspect

40
prăfos. Cuarţul primar şi cel secundar formează o mare parte din
microscheletul solului.
Alterarea carbonaţilor
În natură, anionul CO32- se poate combina cu diferite metale, formând
ceea ce numim carbonaţi. În rocile magmatice, ca şi în cele metamorfice, se
întâlnesc aşa numiţii carbonaţi primari, dar cele mai importante acumulări
sunt de carbonaţi secundari. Dintre formele de carbonaţi, mai cunoscuţi sunt:
calcitul – CaCO3, magnezitul – MgCO3, dolomitul – CaMg(CO3)2, ancheritul
– Ca(MgFe)(CO3)2, sideritul – FeCO3, rodocrozitul - MnCO3, ceruzitul -
PbCO3, witheritul - BaCO3, malachitul – Cu2CO3(OH)2, azuritul
Cu3(CO3)2(OH)2 şi soda - Na2CO3 10 H2O. Cei mai comuni dintre carbonaţi
sunt calcitul şi dolomitul, ei suferind doar un proces de dizolvare sub
influenţa apei încărcată cu bioxid de carbon. În natură, uneori se întâlnesc în
cantităţi reduse sideritul şi ancheritul. Aceştia se alterează în contact cu
oxigenul, formând oxid feric (hematit),
4FeCO3 + O2 = 2Fe2O3 + 4CO2
siderit oxigen hematit bioxid de carbon
iar în prezenţa apei se formează hidroxid de fier.
4FeCO3 + 2H2O = 4FeO(OH) + 4CO2
siderit apă oxi-hidroxid bioxid
feric de carbon
Alterarea sulfurilor
Sulfurile reprezintă un procent infim din scoarţa terestră. Cele mai
răspândite dintre ele sunt sulfurile de fier. Fiind formate într-un mediu lipsit
de oxigen, atunci când ajung la suprafaţa scoarţei ele se alterează foarte rapid.
În prezenţa apei şi oxigenului, sulfura de fier trece în hidroxid de fier şi acid
sulfuric, iar dacă în apă există dizolvat bioxid de carbon, rezultă carbonat de
fier şi acid sulfuric. În cazul că alterarea are loc în prezenţa oxigenului şi în
lipsa apei, din sulfura de fier rezultă oxid feric (Fe 2O3) şi bioxid de sulf
(SO2).
Prezenţa apei în procesul de alterare a sulfurilor duce la formarea de
acid sulfuric, substanţă foarte toxică pentru plante, astfel că pe rocile bogate
în sulfuri creşterea vegetaţiei se poate realiza abia după epuizarea prin
alterare a mineralelor ce conţin sulf.

41
 3.1.4. Produsele rezultate prin procesele de dezagregare şi alterare.

În urma proceselor de dezagregare şi alterare a rocilor rezultă un

material afânat. Acest material rămâne în loc sau este transportat de agenţii
externi şi depus în alte zone, acolo unde acţiunea agentului încetează. Prin
depunerea produselor de dezagregare şi alterare au luat naştere rocile
sedimentare sau depozitele sedimentare. Transformările fizice şi chimice ale
materialelor se menţin şi în timpul transportului, dar şi după sedimentarea lor,
dacă aceste materiale se află în continuare sub acţiunea agenţilor externi.

3.1.4.1. Alcătuirea părţii minerale a solului.

Procesele de dezagregare şi alterare, manifestate în lungul timpului, au
provocat o substanţială modificare fizică şi chimică a mineralelor şi rocilor.
Dezagregarea a dus la transformarea mineralelor şi rocilor masive în
fragmente de diferite dimensiuni. Alterarea, uşurată mult de dezagregare, a
dus la formarea de compuşi chimici şi minerali noi. Principalele produse ale
dezagregării şi alterării sunt: sărurile, oxizii şi hidroxizii, mineralele
argiloase, praful, nisipul, pietrişul şi bolovanii. Aceste produse pot rămâne pe
loc sau pot fi transportate prin intermediul vântului, apei, gheţii sau
gravitaţiei şi depuse formându-se depozite şi roci sedimentare.
Sărurile
Aceste substanţe s-au format pe seama cationilor metalelor alcaline şi
alcalino-pământoase (Ca2+, Mg2+, Na+, K+ etc.), care din silicaţi trec prin
hidroliză în soluţie sub forma hidroxizilor respectivi. La rândul lor, bazele
rezultate intră în reacţie cu diverşi acizi (acid carbonic, azotic, clorhidric,
sulfuric etc.), formându-se sărurile respective. Cele mai frecvente săruri
întâlnite sunt clorurile de sodiu, potasiu, magneziu şi calciu, sulfaţii de sodiu,
potasiu, magneziu şi calciu, carbonaţii şi bicarbonaţii de sodiu, potasiu,
magneziu, calciu sau fier, fosfaţii feroşi, fosfaţii monocalcici, dicalcici şi
tricalcici, fosfaţii de aluminiu şi fier etc.
Oxizii şi hidroxizii
În sol, o răspândire mare o au oxizii şi hidroxizii de fier, mangan,
aluminiu şi silicea secundară. În urma hidrolizei înaintate a silicaţilor are loc
eliberarea ionilor de fier, mangan, aluminiu etc., care în funcţie de condiţiile
de mediu din locul respectiv pot trece în oxid feros (FeO) sau manganos
(MnO), oxid feric (Fe2O3) sau manganic (Mn2O3), bioxid de mangan (MnO2)
sau oxid de aluminiu (Al2O3). Prezenţa apei face ca aceşti oxizi să se
organizeze în hidroxizi {Fe(OH)3 , Al(OH)3 , Mn(OH)2}, oxihidroxizi
{AlO(OH) , MnO(OH) , FeO(OH)} sau sescvioxizi {Fe2O3 · n H2O sau
Al2O3 · n H2O}. Din hidroliza silicaţilor rezultă şi silice (SiO 2) care se găseşte
adesea ca un gel, cu un conţinut variabil de apă, având formula: SiO2 · n H2O.
42
 Oxizii şi hidroxizii se comportă ca substanţe coloidale ce pot migra pe
profilul de sol, dar aceasta se poate petrece doar în anumite condiţii de
umiditate, temperatură sau pH. În regiunile ecuatoriale permanent umede,
unde temperaturile sunt în permanenţă ridicate, iar reacţia în sol este acidă,
doar oxizii şi hidroxizii de aluminiu nu migrează de la locul de formare. În
schimb, în regiunile reci, cu umiditate ridicată şi cu pH puternic acid, silicea
secundară nu migrează, dar sunt deplasaţi pe profil hidroxizii de aluminiu,
fier şi mangan.
Mineralele argiloase
Mineralele argiloase sunt componentele principale ale argilelor din
soluri, ele rezultând în urma procesului de hidroliză. Formarea lor are loc fie
prin transformarea mineralelor primare în urma pierderii unei părţi din silice
sau din cationii metalelor alcaline sau alcalino–pământoase (vezi capitolul
Alterarea principalelor minerale primare), fie prin recristalizarea produşilor
simpli rezultaţi din descompunerea acestora.
Aşa cum s-a arătat mai sus, din alterarea diferitelor tipuri de silicaţi, în
condiţii de mediu specifice se formează un anumit tip de silicat secundar sau
există posibilitatea ca prin hidroliza totală a mineralelor primare să rezulte
produşi simpli (oxizi, hidroxizi şi săruri), fără a se mai forma minerale
argiloase secundare, aşa cum se întâmplă în climatul ecuatorial permanent
umed sau în climatul subpolar rece şi umed.
Mineralele argiloase au structură foioasă şi se găsesc sub formă de
particule foarte mici (sub 0,002 mm), au o mare suprafaţă specifică, precum
şi capacitate de a reţine şi elibera molecule de apă şi ioni "schimbabili".
Multe din ele sunt plastice şi au capacitate de contractare si gonflare la
variaţii de umiditate.
Mineralele argiloase sunt formate din strate de tetraedri de siliciu şi
octaedri de Al, Mg sau Fe. Configuraţia tetraedrică rezultă prin dispunerea în
jurul unui atom de siliciu a patru atomi de oxigen, iar prin dispunerea a şase
atomi de oxigen şi/sau grupări oxidrilice în jurul unui atom de Al, Mg sau Fe
rezultă un poliedru ce are o configuraţie octaedrică (fig. 4). Prin asocierea
stratelor de tetraedri cu cei de octaedri rezultă aşa numita lamelă sau foiţă a
mineralelor argiloase. Asocierea se realizează în două moduri: fie prin
suprapunerea unui strat tetraedric cu unul octaedric şi atunci rezultă minerale
argiloase cu structură 1:1 (T:O), numite şi minerale bistratificate (grupa
caolinit – serpentină), fie prin cuprinderea între două strate de tetraedri a unui
strat de octaedri, în acest caz rezultând minerale argiloase cu structură 2:1
(T:O:T), numite şi minerale tristratificate (grupele micelor, smectitelor,
vermiculitului sau cloritelor).
Atomii de Si4+ din stratul tetraedric pot fi înlocuiţi parţial de către atomi
de Al3+ sau Fe3+, prin aceasta apărând un deficit de sarcină pozitvă, ce va fi
43
compensat prin atragerea de cationi mono şi bivalenţi. La fel şi stratele
octaedrice, prin înlocuirea elementelor trivalente sau bivalente (Al3+, Fe3+,
Fe2+, Mg2+), apare de asemenea, un deficit de sarcină pozitivă, care va fi
echilibrată de cationi mono sau bivalenţi.

Fig. 4. Reprezentarea schematică a poliedrilor structurali care alcătuiesc reţeaua

mineralelor argiloase. A. Tetraedru; B. Octaedru (După Scheffer şi Schachtschabel, citaţi
de C. Crăciun, 2000)
Între două lamele există un spaţiu ce poate fi ocupat de molecule de
apă, de cationi, molecule organice, de grupe sau strate octaedrice. La
mineralele bistratificate, spaţiul interlamelar este foarte îngust şi foarte puţin
mobil, astfel că acest spaţiu este lipsit de cationi. Excepţie face halloysitul
[Al4(Si4O10)(OH)8 · 2H2O sau 4H2O), mineral hidratat mai puternic şi cu o
mobilitate mai ridicată a spaţiului interlamelar.
Mineralele bistratificate prezintă mai puţine substituţii de elemente în
structura lor, astfel că ele, datorită şi spaţiului interlamelar îngust şi puţin
mobil, determină ca sarcina electrică pozitivă a lamelor să fie redusă, iar
prezenţa a puţine elemente compensatoare de sarcină monovalente şi
bivalente să fie doar la suprafaţa externă şi nu în spaţiul interlamelar.
Mineralele tristratificate prezintă un spaţiu interlamelar mai mare,
cauzat de excesul de sarcină electrică negativă, provenit din substituţiile
izomorfe ale atomilor de Si, Al, Fe sau Mg. Compensarea se face cu cationi,
molecule de apă sau moleculele organice, ele plasându-se cu precădere în
spaţiul dintre foiţe.
Clasificarea mineralele argiloase s-a realizat ţinându-se cont de criterii
structurale (configuraţia reţelei cristaline, tipul de foiţă şi dimensiunea
spaţiului interlamelar) şi chimice (elementele ce alcătuiesc stratul octaedric,
44
mărimea sarcinii electrice a foiţei mineralului şi elementele sau substanţele
chimice din spaţiul interlamelar). Astfel, au fost stabilite următoarele tipuri:
- minerale argiloase bistratificate (caolinit – serpentinit)
- minerale argiloase tristratificate (talc, smectite, vermiculit, illite,
clorite)
- minerale cu structură fibroasă (palygorskit, sepiolit)
- minerale necristaline (allofane)
Mineralele argiloase bistratificate (caolinit – serpentinit)
Dintre mineralele bistratificate, cea mai largă răspândire în sol o are
caolinitul. Halloysitul a fost semnalat doar în unele soluri formate pe cenuşi
vulcanice, iar mineralele serpentinitice (antigoritul, crisotilul, lizarditul) au
fost întâlnite în unele soluri formate pe roci serpentinitice (N. Florea şi colab.
1970).
Caolinitul are formula chimică Al4(Si4O10)(OH)8 şi lamela formată
dintr-un strat de tetraedri şi unul de octaedri, unite pe un plan comun dat de
atomii de oxigen ai tetraedrilor şi grupelor oxidrilice ale octaedrilor (fig. 5).
Spaţiul interlamelar este foarte redus (2,8Å) şi rigid, ceea ce nu permite
adsorbţia de molecule de apă sau cationi între foiţe. Substituţiile atomilor de
siliciu şi aluminiu din stratele tetraedrice şi octaedrice sunt foarte reduse,
ceea ce face ca sarcina negativă la nivelul foiţei să fie mică. Aceste
caracteristici ale caolinitului îi determină unele proprietăţi specifice.
Adsorbţia moleculelor de apă, a moleculelor de materie organică şi a cationilor
se poate produce doar la
suprafaţa mineralului,
ceea ce face ca solurile
bogate în caolinit să fie
puţin plastice, puţin
adezive, să nu gonfleze şi
implicit să nu se
contracte şi să aibă o
Fig. 5. Structura caolinitului (După C. Crăciun, 2000)
redusă capacitate de
schimb cationic.
Mineralele argiloase tristratificate
În această categorie au fost incluse mineralele cu o structură 2:1,
deosebite între ele prin valoarea sarcinii electrice existente între lamele.
Aceste minerale sunt cuprinse în câteva grupe: talc - pirofilit, smectite,
vermiculit, illite, clorite şi grupa interstratificaţiilor. Pentru domeniul
pedologiei, a ocurenţei lor în soluri, importante sunt smectitele, vermiculitul,
illitele şi cloritele.
Smectitele sunt minerale argiloase cu dimensiunile cele mai mici (sub
1000Å). Cele mai răspândite în soluri sunt mineralele dioctaedrice, în structura
45
cărora stratul octaedric conţine un cation trivalent (Al 3+, Fe3+ etc.), ce ocupă
numai două treimi din poziţiile posibile. Dintre aceste minerale menţionăm
montmorillonitul (fig. 6), beidelitul şi nontronitul. Caracteristic acestor minerale
este prezenţa unui spaţiu interlamelar de 12-15Å, cu forţe de atracţie
interlamelare reduse, ceea ce permite penetrarea acestui spaţiu de către
moleculele de apă, acestea provocând mineralului o hidratare accentuată. O altă
caracteristică a mineralelor smectitice este prezenţa frecventelor substituţii, atât
la nivelul stratului octaedric cât şi la cel tetraedric. Astfel, siliciul (Si4+) din
stratul tetraedric este
substituit de aluminiu
(Al3+), iar aluminiul din
stratul octaedric este
înlocuit parţial de
magneziu (Mg2+) sau fierul
(Fe2+) şi magneziul (Mg2+)
poate fi înlocuit de litiu
(Li+). Aceste substituţii
creează un deficit de
sarcină pozitivă care este
compensat de cationi.
Cationii compensatori sunt Fig. 6. Structura montmorillonitului
prezenţi mai ales în spaţiul (După C. Crăciun, 2000).
interlamelar, ei fiind cationii schimbabili (Ca++, Mg++, Na+ , K+ ş. a.), de ei
depinzând condiţiile de hidratare a spaţiului interlamelar şi capacitatea de
schimb cationic.
Vermiculitul este un mineral ce apare frecvent în soluri, el fiind
prezent atât în fracţiunea argiloasă cât şi în cea grosieră. Vermiculitul
macroscopic are o structură trioctaedrică, caracterizată prin faptul că are
cationul din unitatea octaedrică bivalent (Mg2+, Fe2+ etc.), ocupând astfel toate
poziţiile posibile. El provine din alterarea micelor, piroxenilor, cloritelor ş.a.
Vermiculitul microcristalin, ce constituie fracţiunea argiloasă, poate avea o
structură trioctaedrică sau dioctaedrică.
Caracteristic vermiculitului este alcătuirea sa din foiţe de tip micaceu,
despărţite printr-un spaţiu interlamelar mobil, în care este prezent unul sau
două strate de molecule de apă. Cationii dominanţi în spaţiul interlamelar
sunt întâi cei de Mg2+ şi apoi cei de Ca2+.
Illitele, mineralele asemănătoare micelor obişnuite, sunt întâlnite foarte
frecvent în soluri, iar în funcţie de compoziţia chimică şi de morfologie au
primit denumiri ca hidromică, argilă micacee, sericit sau illit. Ele pot proveni
prin alterarea mineralelor micacee. Illitul este un mineral considerat că
provine din alterarea muscovitului, dacă are o structură din seria dioctaedrică
46
sau din biotit, dacă are o structură din seria trioctaedrică (fig. 7). Formula
structurală este variabilă, dar poate fi sintetizată astfel:

(Si8-x Alx) (Al4-x Mgy Fey) O20 (OH)4 Kx+y · nH2O

Illitele sunt fin granulate şi au reţea
rigidă (negonflabilă). În cadrul
reţelei sunt puţine substituţii, ale
siliciului din tetraedri cu aluminiu,
iar în stratul octaedric ale
aluminiului cu magneziu şi fier.
Echilibrarea sarcinii electrice a
mineralului este realizată de ioni de
potasiu, care sunt puternic reţinuţi
în spaţiul interlamelar, ceea ce dă
rigiditate reţelei mineralului. Prin
aceasta este împiedicată Fig. 7. Structura illitului
pătrunderea moleculelor de apă şi a (După C. Crăciun, 2000).
ionilor compensatori.
Cloritele sunt mineralele foarte diverse, dar cele mai răspândite în sol
aparţin seriei dioctaedrice. Ele pot proveni în materialul parental al solurilor
din clorite primare şi atunci au o stabilitate mai ridicată sau se pot forma în
procesul pedogenetic prin alterarea unor minerale feromagneziene, de tipul
biotitului dau hornblendei sau prin alterarea unor mineralele argiloase de
tipul montmorillonitului sau vermiculitului.
Cloritele dioctaedrice se caracterizează prin prezenţa în spaţiul
interlamelar a unui strat hidroxidic în care ionii predominanţi sunt cei de Al 3+
şi Fe3+ (fig. 8). Datorită acestui strat hidroxidic, cloritele au fost considerate
ca având o reţea de tip 2:1:1. Răspândirea largă în soluri a acestor minerale
este cauzată de pătrunderea hidroxiionilor de aluminiu în spaţiul interlamelar
al mineralelor cu reţea expandabilă. Prin aceasta are loc o rigidizare a reţelei

47
şi ca urmare o reducere a
capacităţii de schimb cationic.
Procesul de cloritizare este
întâlnit mai ales în orizonturile
eluviale ale luvisolurilor albice,
planosolurilor sau a solurilor
brune luvice. El are implicaţii în
utilizarea agricolă a acestor
soluri, prin creşterea
potenţialului de adsorbţie
anionică în care este implicat
fosforul şi a reducerii fixării
potasiului, datorită prezenţei Fig. 8. Structura cloritului
aluminiului schimbabil. (După C. Crăciun, 2000).

Grupa interstratificaţiilor
Mineralele argiloase, obişnuite în anumite condiţii de mediu, pot forma
asamblaje cristaline complexe, numite interstratificaţii. Asamblajele ce
prezintă o alternanţă ordonată în distribuţia foiţelor componente sunt numite
interstratificaţii ordonate sau regulate. Ele sunt întâlnite mai ales în unele
depozite geologice. În soluri, aceste interstratificaţii apar extrem de rar,
menţionându-se doar asamblajul mică - vermiculit şi clorit - vermiculit
(Coleman, 1963, Johnson, 1964; citaţi de Crăciun, 2000). În schimb, în soluri
sunt frecvente asamblajele neregulate, caracterizate prin dispunerea
dezordonată a elementelor structurale în interiorul cristalelor. Cele mai
cunoscute interstratificaţii sunt: mică - smectit, caolinit - smectit, clorit -
smectit sau mică - vermiculit.
Prezenţa interstratificaţiilor în sol este importantă prin implicarea
acestor minerale în regimul elementelor nutritive, ele cauzând, în general, o
creştere a capacităţii de schimb cationic a fiecărui mineral component.
Mineralele argiloase cu structură fibroasă (palygorskit – sepiolit)
Mineralele din această grupă se caracterizează prin forma alungită a
cristalelor componente, structură dată de stratele duble de silice de tip
inosilicatic. Polygorskitul are o structură compusă din opt tetraedri şi cinci
octaedri, iar sepiolitul este format din doisprezece tetraedri şi opt octaedri.
Mineralele cu structură fibroasă sunt puţin răspândite în soluri, ocurenţa
lor fiind legată mai ales de orizonturile calcice sau alcaline ale solurilor din
regiunile aride şi semiaride.
Mineralele argiloase necristaline (allofane)
O categorie aparte, rezultată în urma hidrolizei puternice şi a levigării
accentuate a cationilor metalelor alcaline şi alcalino-pământoase, este cea a
48
coloizilor necristalizaţi, cunoscuţi sub numele de alofane. Alofanele sunt
compuşi chimici amorfi (structură dezordonată), ce nu provoacă fenomenul
de difracţie a razelor X. Ele sunt alcătuite din hidroxid de aluminiu, silice şi
hidrogeluri silicoaluminice, în care raportul SiO2 : Al2O3 are valori cuprinse
între 1 şi 3. Caracteristica lor principală este capacitatea foarte mare de
schimb cationic şi anionic. Alofanele apar frecvent în fracţiunea argiloasă a
solurilor formate pe cenuşi şi tufuri vulcanice, fiind compuşii ce definesc
andosolurile.

3.1.4.2. Compoziţia granulometrică.

Produsele rezultate prin procesele de dezagregare şi alterare sunt
alcătuite din particule minerale de diferite dimensiuni. Ele au căpătat diferite
denumiri uzuale, de roci, bolovani, praf sau argilă. În pedologie, aceste
particule au fost denumite fracţiuni granulometrice, ele fiind clasificate în
funcţie de dimensiunile particulei.
Particulele elementare au diferite forme, cele fine putând fi puse în
evidenţă prin determinări microscopice, dar convenţional se acceptă forma
sferică. Dimensiunea particulei granulometrice reprezintă, de fapt, diametrul
echivalent, adică diametrul unei sfere care ar avea acelaşi volum cu particula
reală.
Fracţiunile granulometrice mai mari de 2 mm au primit denumirea
generală de scheletul solului, iar cele mai mici de 2 mm de materia minerală
fină sau materialul pământos fin.
Bolovanii (> 200 mm), pietrele (200 – 20 mm) şi pietrişul (20 – 2 mm)
sunt fragmente de rocă dură, nealterate sau puţin alterate. Ele se întâlnesc în
aproape toate solurile formate pe substrate de roci compacte, dure, din
regiunile de deal şi munte sau în solurile ce se dezvoltă pe grohotişuri,
morene, pe unele conuri de dejecţie, sau albii şi terase ale râurilor.
Prezenţa lor poate fi remarcată uneori chiar de la suprafaţă, dar cel mai
adesea, în orizonturile din adâncime. De fapt, cu cât ne apropiem de roca
parentală, cantitatea de schelet din sol creşte şi, de asemenea, cresc şi
dimensiunile elementelor respective. Datorită faptului că elementele
scheletice nu au fost transportate sau au fost doar deplasate pe mici distanţe,
acestea prezintă muchii şi colţuri.

Tabelul nr. 3.
Dimensiunile fracţiunilor granulometrice în diferite sisteme de grupare
Dimensiunile fracţiunilor granulometrice în mm
Denumirea
Sistemul
fracţiunii Sistemul Sistemul
Internaţional
Granulometrice Britanic American
Scara Atterberg
49
 Roci > 600
Blocuri 600 – 200
Bolovani > 200 200 – 75 > 254
Pietre 200 – 20 254 – 76
Pietriş 20 – 2 75 – 2 76 – 2
Nisip grosier 2 – 0,2 2 – 0,6 2 – 0,5
Nisip mediu 0,6 – 0,2 0,5 – 0,2
Nisip fin 0,2 – 0,02 0,2 – 0,06 0,2 – 0,05
Praf 0,02 – 0,002 0,06 – 0,002 0,05 – 0,002
Argilă < 0,002 0,002 – 0,0002 < 0,002
Argilă fină < 0,0002

Bolovanii, pietrele şi pietrişul din albiile şi terasele râurilor sau din

conurile de dejecţie, deoarece au fost transportate de apă au o formă rotunjită.
Gradul lor de rotunjire este cu atât mai mare cu cât distanţa pe care au fost
transportate este mai mare, în acelaşi sens scăzând şi dimensiunile
particulelor.
Nisipul şi praful sunt alcătuite, în principal, din minerale primare greu
alterabile, mai ales cuarţ, la care, uneori, se mai adaugă în cantităţi reduse
mică albă, feldspaţi, carbonaţi şi alte minerale.
Argila, aşa cum a fost prezentată mai sus, are o alcătuire în care
predomină aluminosilicaţii hidrataţi, cristalizaţi, iar în unele soluri, această
fracţiune granulometrică mai poate conţine oxizi şi hidroxizi de aluminiu,
fier şi mangan, aluminosilicaţi amorfi sau silice secundară.

3.1.4.3. Scoarţa de alterare.

Alterarea diferitelor tipuri de roci se realizează în funcţie de condiţiile
de mediu, acestea influenţând atât viteza reacţiilor chimice, cât şi natura
produselor secundare care rezultă în urma acestor reacţii. Deoarece materialul
primar din care provine scoarţa de alterare este aproape în totalitate de natură
silicatică, alterarea acestuia se realizează în principal prin procesul de
hidroliză. Desfăşurarea procesului de hidroliză se poate petrece doar în
prezenţa apei, iar în funcţie de temperatura acesteia şi a unor substanţe
dizolvate în ea, intensitatea cu care acţionează asupra rocilor este diferită de
la o regiune la alta.
La nivel planetar s-a constatat că alterarea silicaţilor se petrece în două
moduri, fapt ce duce la formarea de produse secundare diferite. Aceste
moduri sunt: allitizarea şi siallitizarea.

50
 Allitizarea se produce în condiţii de climă caldă şi umedă, specifică
regiunii pădurilor ecuatoriale şi tropicale permanent umede. În aceste regiuni
hidroliza silicaţilor este totală, toate elementele chimice din mineralele
primare sunt trecute în hidroxizi. Hidroxizii metalelor alcaline şi alacalino-
pământoase, ca şi hidroxidul de siliciu sunt solubili şi sunt îndepărtaţi de la
locul de formare odată cu apa care se infiltrează. În loc rămân doar hidroxizii
de aluminiu şi fier, substanţe insolubile. Ei se acumulează treptat formând un
depozit de culoare roşie, numit laterit, culoare dată de hidroxizii de fier.
Pentru formarea lateritului în afară de condiţiile de climă este necesar
ca rocile silicatice să conţină minerale melanocrate (biotit, olivină,
hornblendă etc.) În lipsa acestora prin allitizare rezultă o scoarţă de alterare
de culoare albă, ce conţine doar hidroxid de aluminiu (bauxită).

Siallitizarea se petrece mai ales în climatele temperate, unde hidroliza

are loc în condiţiile unui mediu cu temperatură mai scăzută, astfel că ea se
realizează doar parţial. În acest caz, silicea nu mai este solubilă şi, deci, nu
mai este deplasată de la locul de formare, astfel, că, împreună cu aluminiu
formează minerale argiloase. Siallitizarea este întâlnită şi în regiunile calde,
dar acolo unde umiditatea este mai redusă, astfel că hidroliza parţială se
datorează apei în cantitate insuficientă.
După natura mineralelor argiloase care se formează prin alterare, se
deosebesc două moduri de manifestare a siallitizării:
1) Monosiallitizarea, prin care se formează minerale argiloase
bistratificate, de tipul caolinitului. Ele se formează într-un mediu acid, sărac
în baze;
2) Bisiallitizarea, proces din care rezultă minerale argiloase
tristratificate, de tip illit sau smectit. Ea are loc în medii neutre sau alcaline.
Manifestarea siallitizării în unul din cele două moduri este condiţionată
atât de climatul mai mult sau mai puţin umed, cât şi de prezenţa unor roci mai
bogate în minerale leucocrate sau în minerale melanocrate. Monosiallitizarea
este prezentă mai ales în climate bogate în precipitaţii şi unde predomină
rocile cu minerale leucocrate, iar bisiallitizarea este specifică regiunilor cu
precipitaţii mai reduse şi cu roci bogate în minerale melanocrate (bogate în
elemente bazice).
Scoarţa de alterare este formată din constituenţi primari şi secundari.
- Constituenţii primari reprezintă resturi din roca iniţială, ce nu s-au
alterat încă sau minerale rezistente la alterare (cuarţ, rutil, mică albă etc.).
- Constituenţii secundari sunt cei rezultaţi din alterarea mineralelor. Ei
sunt reprezentaţi prin săruri, formate pe seama bazelor eliberate prin alterare,
prin oxizi hidrataţi (silice, sescvioxizi) şi minerale argiloase.

51
 Structura scoarţei de alterare
Roca compactă, supusă proceselor de dezagregare şi alterare, suferă o
serie de transformări fizice şi chimice, care duc la formarea în partea
superioară a litosferei a unui strat afânat, cunoscut sub denumirea de scoarţă
de alterare. Deoarece acţiunea agenţilor externi se manifestă diferit cu cât
pătrundem în interiorul scoarţei de alterare, ca urmare scoarţa de alterare are
diferite aspecte pe verticală (fig. 9):
- Orizontul argilos, situat în parte superioară şi în care fărâmiţarea este
maximă. Aici domină alterarea chimică şi se formează solul;
- Orizontul argilo-detritic, are o compoziţie variată, argilă + detritus.
Conţinutul de detritus creşte spre adâncime;
- Orizontul cu detritus - constituit din blocuri mari, colţuroase,
despărţite între ele, dar deplasate mecanic foarte puţin;
- Roca puternic fisurată - reprezintă un orizont variabil ca grosime,
care dă prelungiri, crăpături în roca proaspătă.
Aceste orizonturi variază ca grosime, unele pot lipsi, fiind condiţionate
de pantă, climă sau rocă.

Fig. 9. Structura scoarţei de alterare.

(După Gr. Posea şi colab., 1970). 1. 0rizont
argilos, se formează solul; 2. orizont argilo-
detritic; 3. orizont de detritus; 4. rocă fisurată
puternic; 5. rădăcinile scoarţei de alterare; 6.
roca proaspătă.

Scoarţa de alterare primară şi

secundară.
O parte din constituenţii primari şi
secundari rezultaţi prin procesele de
dezagregare şi alterare pot rămâne pe
locul de formare, constituind scoarţa de
alterare primară sau autohtonă. Acest
depozit, întâlnit pe unele interfluvii
plane sau pe versanţi slab înclinaţi, se
mai numeşte eluviu.
În foarte multe cazuri, acţiunea
agenţilor de transport (vânt, gheaţă, apă
sau gravitaţie) îndepărtează diferitele
produse ale alterării de la locul de formare
şi le depune acolo unde acţiunea agentului încetează. Se constituie, astfel,
diverse depozite sedimentare, cunoscute sub numele de: depozite aluviale,
coluviale, proluviale, deluviale, morenaice, lacustre, marine, eoliene etc. Pe
52
aceste noi depozite, procesele de dezagregare şi alterare continuă şi se
formează o nouă scoarţă de alterare, numită scoarţă de alterare secundară sau
alohtonă.

Tipurile zonale de scoarţă de alterare

Răspândirea produselor de alterare la suprafaţa globului are caracter
zonal.
- Tipul litogen, detritic grosier sau clastic se formează în etajul
periglaciar unde produsele alterării sunt spălate de apele din precipitaţii sau în
zona rece, de tundră, unde alterarea chimică este foarte slabă.
Scoarţa de alterare este alcătuită din fragmente de rocă şi din minerale
primare provenite din rocă. Dintre produsele alterării se întâlnesc mai
frecvent doar oxizii de fier. Grosimea scoarţei de alterare este foarte redusă.
- Tipul siallitic este specific climatului temperat în care se formează
minerale argiloase tristratificate din grupele cloritelor, smectitelor şi illitelor.
Alături de acestea se găsesc hidroxizi de fier şi mangan, produşi amorfi,
minerale primare şi fragmente de rocă. Grosimea scoarţei de alterare atinge
valori mari.
Acest tip se poate subdivide în trei subtipuri:
- Subtipul siallitic propriu-zis, caracterizat prin lipsa sărurilor
solubile, inclusiv a carbonaţilor.
- Subtipul carbonato-siallitic, este întâlnit mai ales în zona temperat
- continentală. Această scoarţă prezintă pe lângă produse siallitice, ca şi cea
precedentă, acumulări de carbonaţi de Ca şi Mg, montmorillonit şi alte
minerale care se formează în mediu neutru sau bazic. Un proces caracteristic
acestei zone este formarea depozitelor loessoide.
- Subtipul halosiallitic este specific climatului deşertic, fiind alcătuit
din produse de acumulare, cum sunt argilele, luturile, nisipurile toate
îmbogăţite în săruri (cloruri, sulfaţi, carbonaţi) pe o grosime mare. Acţiunea
principală este dezagregarea prin insolaţie. Alterarea chimică şi dizolvarea
sunt prezente prin rouă şi pânzele freatice, acestea apar mai ales în zonele
joase, unde se precipită săruri sub formă de crustă. Pe unele porţiuni se pot
depune cruste silicioase (patina deşertului).
- Tipul siallito-allitic este un tip de tranziţie specific zonei calde cu
precipitaţii mai reduse.

53
 - Tipul allitic (ferallitic), specific climatului tropical şi ecuatorial umed,
prezintă în compoziţia scoarţei oxizi secundari de Al şi Fe, alături de care mai
pot apărea mici cantităţi de alumosilicaţi secundari şi de minerale primare.
Scoarţa de alterare de tip allitic, poate atinge grosimi mari, uneori chiar peste
100 m. La suprafaţă domină oxizii de fier, aluminiu şi titan, iar în adâncime
mineralele argiloase de tip caolinit (în cazul rocilor acide) sau montmorillonit
şi beidelit (în cazul că rocile subiacente sunt bazice), la acestea adăugându-se
oxizi hidrataţi de fier.

54