PREFAŢĂ

"Noţiuni de bază în ştiinţa solului" este o lucrare ce prezintă cele mai

importante concepte privitoare la sol, el fiind obiectul de cercetare al acestei
ştiinţe.
Ştiinţa solului mai este cunoscută şi sub numele de pedologie, termen,
care din punct de vedere etimologic, provine de la cuvintele greceşti pedon,
tradus prin noţiunile de ogor sau sol şi logos, ce înseamnă cuvânt, vorbire sau
studiu. În prezent, atât în ţară, cât şi pe plan internaţional se foloseşte tot mai
mult termenul de ştiinţa solulului sau de ştiinţele solului. Spre exemplu, se
vorbeşte de "Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa Solului" sau de
"Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului".
Ştiinţa solului este o ramură a ştiinţelor naturii care se ocupă cu studiul
solului atât din punct de vedere al genezei, clasificării şi distribuţiei
geografice, cât şi al proprietăţilor lui fizice, chimice, mineralogice, biologice,
al fertilităţii şi al raportului dintre aceste proprietăţi şi vegetaţia naturală sau
cultivată şi mijloacele de sporire a fertilităţii. Ea studiază solul ca parte a
ecosistemului şi geosistemului din natură.
Ştiinţa solului este o ştiinţă complexă, situată la tranziţia dintre ştiinţele
fundamentale (matematica, informatica, fizica, chimia), cu cele ale naturii
(geologia, geografia, biologia) şi cu cele aplicative, cum sunt cele agrosilvice
(agricultură, silvicultură) şi inginereşti (îmbunătăţiri funciare, geotehnică,
construcţii, protecţia mediului etc.). Acest fapt explică, de altfel, importanţa
acestei ştiinţe în diversele sfere de activitate, dar mai ales în domeniul
agriculturii, domeniu ce asigură o mare parte din hrana celor peste 6 miliarde
de locuitori ai Terrei.
Lucrarea de faţă este structurată pe 6 capitole, fiecare conţinând mai
multe subdiviziuni.
Primul capitol prezintă câteva noţiuni cu caracter general, privitor la ce
este solul, la solul ca sistem natural şi modul de abordare a cercetării solului.
În următorul capitol se face o trecere în revistă a celor mai importante
aspecte privind apariţia noţiunilor referitoare la sol şi dezvoltarea acestei
ştiinţe în lume şi în România. Sunt menţionate principalele şcoli pedologice,
cei mai reprezentativi cercetători şi principalele realizări în domeniul acestei
ştiinţe.
Capitolul al III-lea prezintă componenţii ce alcătuiesc solul, începând
cu roca parentală, apoi materia organică şi vieţuitoarele din sol, formele de
apă şi compoziţia aerului din sol.

7
 Solul, format la interferenţa dintre litosferă, biosferă, hidrosferă şi
atmosferă, se constituie ca un înveliş aparte, cu însuşiri proprii, ce îl
diferenţiază de alte formaţiuni de la suprafaţa scoarţei terestre. Aceste însuşiri
sunt prezentate în capitolul al IV-lea, începând cu proprietăţile fizice, apoi
cele chimice şi, în final, cele morfologice.
În capitolul al V-lea sunt abordate problemele legate de formarea
solului, a cărui geneză are loc sub influenţa factorilor pedogenetici. Aceştia
acţionează şi transformă roca parentală şi materia organică prin intermediul
diverselor procese pedogenetice.
În ultimul capitol al lucrării sunt prezentate succint principalele
clasificări ale solului, ce au apărut în lume. O atenţie mai mare s-a acordat
elementelor diagnostice, ce au fundamentat gruparea solurilor, prezentată în
Baza de Referinţă Mondială pentru Resursele de Sol (World Reference Base
for Soil Resources), elaborată sub patronajul "Societăţii Internaţionale pentru
Ştiinţa Solului". În final, este prezentat Sistemul Român de Taxonomie a
Solurilor, elaborat de N. Florea şi I. Munteanu, în anul 2003, aici insistându-
se asupra elementelor diagnostice utilizate la separarea claselor, tipurilor şi
subtipurilor de sol.
Lucrarea Noţiuni de bază în ştiinţa solului reprezintă o sursă de
informare pentru studenţii geografi şi agronomi şi pentru alţi specialişti ce au
ca obiect de activitate solul sau, în general, mediul înconjurător.

8
 1. NOŢIUNI GENERALE_____________________________
1.1. Conceptul despre sol
Conceptul de sol a evoluat în timp, de la suprafaţa fermă a uscatului, la
suport pentru plante, apoi la mediul poros capabil să asigure apa, aerul şi
elementele nutritive pentru plante (şcoala agronomică din sec. XIX), la un
produs de alterare a rocilor de la suprafaţa scoarţei (şcoala agrogeologică). V.
V. Dokuceaev (1883) a introdus conceptul de sol-corp natural, format sub
acţiunea îndelungată a factorilor pedogenetici, diferenţiat pe orizonturi,
afânat, de adâncime variată şi care diferă de materialul parental subiacent
prin morfologie, proprietăţi fizice şi chimice, ca şi prin caracteristici
biologice.
Concepţia actuală, sistemică defineşte solul ca un sistem structural,
complex, polifazic, deschis şi polifuncţional.
N. Florea (1993) arată că: “Solul reprezintă produsul transformării
substanţelor minerale şi organice de la suprafaţa scoarţei terestre sub
influenţa factorilor de mediu în timp îndelungat, caracterizat printr-o anumită
organizare şi morfologie proprie; el constituie mediul de dezvoltare a
plantelor superioare şi baza de trai pentru animale şi oameni.
Solurile sunt considerate corpuri naturale, tridimensionale, constituite
din material relativ afânat, situate la suprafaţa scoarţei terestre. Ele sunt
alcătuite din componente minerale, organice şi organisme vii, aflate în
interacţiune, cu însuşiri fizice, chimice, biologice şi morfologice diferite de
cele ale materialelor parentale din care s-au format. Solurile au evoluat în
timp prin procese specifice pedogenetice, sub acţiunea climei şi vieţuitoarelor
în diferite condiţii de relief. Ele au o organizare proprie şi sunt într-un schimb
continuu de substanţe şi energie cu mediul înconjurător. Solurile se
autodezvoltă şi asigură condiţiile necesare creşterii plantelor, proprietatea lor
principală fiind fertilitatea”.
Datorită faptului că solul este un sistem complex, având interacţiuni cu
celelalte sisteme, el participă la producerea de fitomasă, influenţează
capacitatea de producţie a ecosistemelor, având o contribuţie esenţială în
recircularea elementelor chimice în natură şi reglează compoziţia atmosferei
şi hidrosferei. Fiind format la suprafaţa scoarţei de alterare, solul contribuie la
stabilitatea reliefului prin protejarea stratelor adânci ale scoarţei. În acelaşi
timp, datorită proprietăţilor lui fizice, chimice, mineralogice sau biologice,
9
solul are o acţiune de atenuare a variaţiilor bruşte, care pot, uneori, interveni
în unele caracteristici ale sale, precum şi de filtrarea şi epurarea diverselor
substanţe poluante.
Solul este în acelaşi timp şi un rezervor de energie, el acumulează
energie chimică sub formă de humus, humus ce rezultă din transformarea
substanţelor organice, formate de către plante prin convertirea energiei solare
în timpul fotosintezei. Această energie chimică se poate elibera prin procesul
de mineralizare, fiind folosită de către vieţuitoare.
Solul reprezintă o importantă resursă naturală, rolul esenţial al acestuia
este cel de participare la producerea de biomasă, dar şi de descompunere a
resturilor organice încorporate în el. În acest fel se realizează un schimb
continuu de substanţe şi energie, care duce la o reciclare neîntreruptă a
elementelor nutritive. Solul este deci o resursă regenerabilă. Această
regenerare are loc numai dacă solul este lucrat în mod corespunzător, nu este
suprasolicitat până la epuizare şi se respectă condiţiile de protecţie şi
conservare; în caz contrar solul se poate deteriora sau chiar distruge, fiind
vulnerabil la numeroase procese de degradare. Trebuie să subliniem că,
refacerea învelişului de sol odată distrus este foarte greu de realizat şi
necesită timp extrem de lung şi costuri foarte ridicate.
Solul reprezintă o avuţie a întregii omeniri, iar utilizarea raţională şi
protecţia lui sunt cerinţe obiective, care trebuie aplicate de fiecare locuitor al
Terrei.

1.2. Solul sistem natural.

Solul este privit, în concepţia sistemică, ca un sistem natural deschis.
Noţiunea de sistem deschis datează din 1929, când Defay o explică în
lucrarea “Introduction à la Thèrmodynamique des systémes ouvert”. Apoi,
Ludwing von Bertalanffy, în 1932, în lucrarea “Teoretische Biologie”, arată
că un sistem deschis în echilibru dinamic este “un complex de elemente
aflate în interacţiune, în care are loc continuu intrare şi ieşire de energie şi
substanţă, în stare independentă de timp, în care mărimile macroscopice
rămân neschimbate”.
N. Florea (1983) şi Alexandra Vasu (1988) arată că solul întruneşte
caracterele generale şi esenţiale ale unui sistem.
Integralitate - subordonarea părţilor constitutive ansamblului unitar
calitativ nou, rezultat din interacţiunea dintre constituenţi, ca şi dintre corpul
unitar şi mediul înconjurător. Constituit din materiale de origine geologică şi
biologică, solul are caractere distincte şi-o dinamică interioară, care îl
deosebeşte de toate celelalte corpuri naturale şi, în primul rând, de rocile pe
seama cărora s-a format;

10
 Caracter istoric - adică evolutiv în timp, prin aceasta înţelegându-se că,
stadiul actual de dezvoltare al calităţilor structurale şi funcţionale sunt
rezultatul evoluţiei în timp. Acest stadiu se manifestată, uneori, prin
menţinerea unor caractere relicte, ca şi prin apariţia unor tendinţe de evoluţie
în perspectivă;
Caracter informaţional - sau capacitatea de a înregistra, păstra şi
transmite influenţa sa altor sisteme materiale cu care sistemul sol este în
interacţiune;
Autoorganizare - reprezintă capacitatea solului de a realiza o anumită
structură, de a funcţiona într-o succesiune ordonată a evenimentelor şi nu la
întâmplare.
Eterogenitate internă - solul este un sistem complex, heteropolidispers,
alcătuit din faze solide (minerale, organice sau organo-minerale), o fază
lichidă, una gazoasă şi organisme vii în interacţiune, ca expresie a unui
anumit stadiu fizic şi biochimic de evoluţie a solului. După N. Florea (1994),
în sol există două grupe de niveluri de organizare. Primul grup, prezent şi în
alte sisteme, se referă la niveluri de integrare constitutivă în sol (subatomi,
atomi, ioni, molecule şi diverşi compuşi organici şi minerali), iar al doilea
grup se referă la niveluri de integrare în componentele specifice solului, care
se organizează de la forma de biopedoplasmă (o mixtură de materie vie cu
componenţi minerali, apă şi aer), la materia specifică solului (minerală,
organică, lichidă, gazoasă), la agregate structurale, la orizonturi de sol şi în
final la profilul de sol sau ceea ce numim pedon.
Funcţionalitate - principala funcţie a solului este aceea de mediu de
viaţă pentru organismele integrate în sol, împreună cu care funcţionează ca
un tot unitar. În acelaşi timp, el funcţionează ca mediu de viaţă (edafotop) al
fitocenozelor ecosistemelor terestre, în care este integrat ca subsistem al
biotopului şi este component activ al circuitelor biochimice ale ecosistemelor
terestre (fig. 1).
Ierarhizare - situarea solului, prin nivelul lui de organizare, într-o
succesiune de niveluri de organizare cu complexitate crescândă. Astfel, solul
- corp natural independent, numit şi pedon, poate fi apreciat ca alcătuit din
subsisteme cu niveluri mai puţin complexe de organizare. La un nivel inferior
de organizare, solul este considerat ecosistem, în care organismele vii din sol
(edafonul) constituie biocenoza, iar ceilalţi constituenţi ai solului edafotopul.
La nivel ierarhic superior acestuia, cel al ecosistemelor terestre, sistemul sol
este un subsistem al biotopului. Pe de altă parte, ca nivel ierarhic superior de
organizare spaţială doar a solurilor, se poate considera pedosfera, aceasta
constituind pedosistemul unitar al Terrei. La nivel de scară planetară,
ecosistemele terestre, ce cuprind subsistemul sol, sunt integrate în ceea ce
unii autori numesc ecosferă.
11
 Fig. 1 Reprezentarea schematică a unui pedosistem
la nivelul pedonului (După N. Florea, 1982).

Pentru cercetarea integrată, sistemică a solurilor, N. Florea (1982)

propune o schemă de ierarhizare a acestora de la pedon până la pedosferă
(fig. 2).

12
 Fig. 2 Schiţă cu asocierea unor pedonuri, polipedonuri, pediomuri,
peditorii în cadrul pedosferei (După N. Florea, 1985).

Unitatea cea mai mică (1-10 m2), numită pedon, este cel mai mic volum
pe baza căruia poate fi caracterizat un sol. El reprezintă eşantionul de studiu
al unităţii de sol. Următorul nivel de integrare este polipedonul sau unitatea
teritorială de sol, el reprezentând mulţimea pedonurilor vecine de acelaşi fel.
Polipedonurile dintr-o unitatea fizico-geografică se caracterizează printr-o
integrare organică, au o evoluţie comună sub anumite aspecte, ca urmare a
acţiunii factorilor pedogenetici specifici acelui teritoriu. Această unitate a fost
denumită pediom şi ea are o anumită structură şi funcţionalitate. Aşa sunt
pediomurile de câmpii joase sau înalte, de podişuri, dealuri, lunci etc. Nivelul
următor de ierarhizare este cel de peditoriu, care reprezintă gruparea spaţială
de pediomuri, realizată pe zone climatice sau regiuni geografice şi atunci
pediomurile au trăsături apropiate. Peditoriile pot fi realizate şi pe bazine
hidrografice, dar atunci, între pediomuri sunt deosebiri marcante; totuşi,
această grupare serveşte cunoaşterii interrelaţiilor dintre pediomurile etajate.
Pedosfera reprezintă nivelul cel mai înalt de ierarhizare şi organizare a
solurilor. Ea se formează şi funcţionează ca interfaţă între litosferă şi celelalte

13
geosfere, aici fiind sediul multor procese fizice, chimice şi biologice, prin
care are loc schimbul de substanţă şi energie dintre învelişurile Pământului.

1.3. Cercetarea solurilor

Importanţa cercetării solului a crescut în ultimul timp, ca urmare a
creşterii presiunii demografice asupra învelişului pedologic. Astfel, este
nevoie de tot mai multă hrană, dar în acelaşi timp se reduce treptat suprafaţa
terenurilor agricole prin construcţii de drumuri, construcţii industriale,
exploatări de materiale în cariere, deponii, halde sau prin extinderea
teritoriilor intravilane. Toate acestea au pus problema conservării, ocrotirii şi
regenerării resurselor de sol şi a creşterii fertilităţii acestuia. Pentru ca
problemele acestea să nu fie lăsate la voia întâmplării, ci să fie fundamentate
ştiinţific, este necesară cunoaşterea aprofundată a însuşirilor solului, a
multiplelor conexiuni cu factorii de mediu şi cu cei antropici, cât şi a
proceselor ce se petrec în interiorul solului.
Metodologia de cercetare în domeniul pedologiei este complexă. Solul
este cercetat atât ca sistem aparte, constituit din subsisteme interconexate, cât
şi ca subsistem al geosistemului Terrei sau al ecosistemelor componente ale
biosferei.
Ştiinţa solului foloseşte metode de cercetare proprii, cum sunt: metoda
cercetării profilului de sol, metoda genetico-geografică comparativă sau
metoda pedocartografică şi metode ale ştiinţelor cu care vine în contact,
respectiv metode geografice, geologice, hidrologice, biologice, chimice,
fizice, matematice etc.

14