9.

Propuneți activități de formare și perfecționare a personalului

didactic dintr-o școală incluzivă, utilizând cel puțin cinci metode și
tehnici diferite

În prezent şcoala obişnuită marchează tendinţa spre şcoala incluzivă, adică cuprinderea
tuturor copiilor cu şi fără disabilităţi, în limita potenţialului de învăţare în şcoala obişnuită
valorizând forţele copilului (cunoştinţe, competenţe, abilităţi).
Incluziunea şcolară realizată la nivelul școlii, necesită următoarele repere:
 Crearea mediului incluziv;
 Schimbarea de accente în metodologia predării/învăţării în clasele incluzive, promovând
centrarea pe copil, abordarea holistică a copilului, folosirea practicilor incluzive prin
strategii activ-participative şi învăţare prin cooperare, metode de individualizare şi
diferenţiere, mentoriat şi învăţare reciprocă;
 Abordarea flexibilă a curriculum-ului şi a sistemului de evaluare, elaborarea şi
implementarea planurilor educaţionale individualizate;
 Servicii suplimentare de recuperare şi consiliere în afara orelor de clasă;
 Crearea parteneriatelor educaţionale cu familia, comunitatea şi echipa de specialişti din
domeniul psiho-pedagogiei speciale
 Asigurarea unui învăţământ incluziv solicită cadrelor didactice care activează în aceste
şcoli :
 să-şi dezvolte abilităţi de adaptare curriculară la nivelul clasei;
 să cunoască şi să aplice o gamă complexă de activităţi şi metode la clasă;
 să ştie să stimuleze şi să sprijine, la elevi, învăţarea proprie;
 abordarea incluzivă în educaţie se bazează pe un set de atitudini, valori şi convingeri,
cât şi pe cunoştinţe şi abilităţi pedagogice;
 pe măsură ce ţările avansează pe calea învăţământului incluziv, cadrele didactice
calificate trebuie să fie familiarizate cu noua viziune, ceea ce pune problema unor
sisteme solide de formare iniţială şi continuă (perfecţionare).
Din experienţa de pregătire iniţială şi continuă a cadrelor didactice din diverse ţări s-au
constatat următoarele:
 Strategiile elaborate se bazează pe cercetări în domeniu şi implementarea rezultatelor în
instituţii-pilot;
 Cursurile de formare iniţială cât şi cele de formare continuă cuprind subiecte axate pe
educaţia incluzivă;
 Formarea specialiştilor şi a profesorilor de sprijin are loc numai după formarea iniţială.
Formarea profesională continuă este abordată ca verigă determinantă în asigurarea
inluziunii şi a urmărit scopul completării cunoştinţelor şi a competenţelor necesare realizării
educaţiei incluzive, precum şi elaborării şi implementării în procesul educaţional a planurilor
educaţionale individualizate.
Programul de formare continuă propus a cuprins următoarele aspecte ale educaţiei incluzive:
 formarea atitudinilor şi valorilor adecvate educaţiei inluzive;
 determinarea domeniului conceptual al educaţiei incluzive, crearea mediului incluziv;
 modalităţi eficiente de implicare a familiilor şi exersarea unor deprinderi practice;
 familiarizarea cu tipologia CES şi formarea deprinderilor de identificare şi abordare
psiho-pedagogică;
 strategii psiho-pedagogice de optimizare a procesului de predare/învăţare/evaluare în
clasele incluzive;
 caracteristici şi capacităţi ale echipelor interdisciplinare, elaborarea planului educaţional
individualizat;
 impactul acrivităţilor compensatorii asupra dezvoltării personalităţii copilului cu CES;
 specificul comunicării şi relaţionării în clasele incluzive. Noile roluri ale cadrului
didactic etc.
Sistematizarea şi optimizarea dezvoltării profesionale, din perspectiva învăţământului
incluziv, poate fi realizată pe mai multe căi:
 şcolile şi profesorii sunt solicitaţi să-şi elaboreze planuri de dezvoltare, care să
precizeze şi nevoile de formare; aceste planuri pot fi monitorizate, pentru a se vedea
dacă au orientare incluzivă;
 nivelul specializării minime în şcoală - unii profesori (cel puţin unul din şcoală) au
nevoie să-şi dezvolte o anumită experienţă în abordarea dificultăţilor de învăţare şi a
cerinţelor educaţionale speciale; aceşti profesori trebuie să beneficieze de formare
suplimentară, atât pentru a face faţă provocărilor în munca la clasă, cât şi pentru a putea
acţiona drept consultanţi pentru colegi;
 nivelul specializării înalte - câteva cadre didactice au nevoie de o specializare înaltă - pe
diferite feluri de dizabilităţi, sau pe specificul altor grupuri marginalizate în şcoli. Este
însă foarte important ca formarea acestor specialişti să nu se facă de la început separat,
ci numai după ce şi-au dezvoltat abilităţi şi experienţă considerabilă ca profesori în
învăţământul obişnuit. Deasemenea, dată fiind gama foarte largă a dificultăţilor de
învăţare, este recomandabil ca specializarea să nu fie prea îngustă; este preferabil ca
specializarea să se edifice pe nivelurile anterioare de expertiză profesională. În multe
ţări există tendinţa de a încuraja membri ai unor grupuri marginalizate să intre în
profesiunea didactică şi să progreseze cât mai mult în cadrul acesteia. Ei pot acţiona, pe
de o parte, ca modele pentru învăţăceii marginalizaţi, iar pe de altă parte - îşi pot aduce
propria experienţă (personală şi socială) la îmbogăţirea sistemelor educaţionale.
Astfel, orice acţiune inovatoare trebuie să înceapă cu identificarea şi implicarea
acelor cadre didactice care manifestă disponibilitatea necesară în acest sens, cu
informarea, formarea şi motivarea corespunzătoare a acestora. Încluziunea nu poate fi realizată
fără dezvoltarea profesională continuă şi autentică a cadrelor didactice.
Şcoala incluzivă (a viitorului) se va putea construi numai în măsura în care se va
înţelege şi accepta misiunea ei – de serviciu educaţional al comunităţii.