Istorie Economica

Marile descoperiri geografice din secolele XV-XVI realizate de Europa occidentală au constituit o

etapă decisivă în formarea unei imagini reale asupra globului pământesc și au avut consecințe
complexe, care au exercitat o profundă înrâurire asupra evoluției omenirii în ansamblul sǎu. Până în
epoca marilor descoperiri geografice, cunoștințele asupra globului pământesc erau zonale și
incomplete și se formau datorită unor explorări realizate independent unele de altele, în diferite
regiuni ale lumii. Europenii cunoșteau foarte bine Orientul Apropiat și nordul Africii și aveau
cunoștințe vagi despre restul Asiei și Africii. Navigația în nordul Oceanului Atlantic, până
în Islanda și Groenlanda, inclusiv descoperirea fără urmări a țărmului nord-estic al Americii de Nord,
era practicată în secolele X-XV aproape numai de popoarele scandinave.
Lărgirea contactelor dintre occident și orient ca urmare a cruciadelor, ca și încercările de a găsi noi
drumuri pentru comerțul apusean cu Asia și cu Orientul Îndepărtat și a stabili relații cu mongolii, în
vederea luptei împotriva musulmanilor, au stat la baza desfășurării unor călătorii ale europenilor în
Asia între secolele XIII-XV, ca acelea realizate până la reședința marelui han de la Karakorum
de Giovanni da Pian del Carpine, Willem van Ruysbroeck, în China de către Marco Polo (1271-
1291) sau în India de negustorul rus Afanasi Nichitin.
Călătoriile făcute de europeni în Asia și descrierile lăsate de ei, precum relatările lui Marco Polo, au
jucat un important rol în cunoașterea Asiei de către europeni. Călătoriile erau efectuate pe drumuri
de uscat, extrem de lungi, periculoase și nesigure, nu ofereau perspective încurajatoare și de aceea
nu au constituit o baza de plecare pentru marile descoperiri geografice, care în secolele XV-XVI au
fost cu precădere maritime și au avut alte obiective și alte direcții

America precolumbiană[modificare | modificare sursă]

Civilizația Americii precolumbiene a dăinuit multă vreme separată de influențele „Lumii vechi”. A fost
colonizată de vânători-culegători din Asia, prin Alaska, în urmă cu 15 000 de ani. Aceștia s-au
împrăștiat rapid pe teritoriul celor două Americi.
Cele doua Americi cuprindeau o diversitate lingvistică. Între 6000-2000 î.Hr., pe teritoriul actual
al Mexicului au început să fie cultivate plante ca porumb, cartofi, fasole, tomate și dovleac, acestea
fiind plante mai productive decât cerealele din Europa. Acest fapt a dus la un spor demografic,
creindu-se civilizații agricole dense.
America precolumbiană cuprindea triburi de vânători-culegători, dar și civilizații agricole dense în
Mexic (mayași, azteci), regiunea Anzilor (incași) si pe Valea Mississipi (Calbokia[necesită  citare]). Nu
existau animale domestice. Nu era practicată metalurgia bronzului sau a fierului, societățile aflându-
se încă în stadiul eneoliticului. Roata, de asemenea, nu fusese inventată.
Mayașii și aztecii utilizau ideogramele ca sistem de scriere.

Cauzele economice[modificare | modificare sursă]

Interesul pentru metale prețioase crescuse, creându-se conceptul de „goană după aur”. Europenii
considerau că Africa deține vaste resurse de aur, dar nu știau cu exactitate unde, căci musulmanii
dețineau acolo monopolul. Marco Polo a întărit ideea că în India sau în China se pot găsi multe
bogății.
În 1480 a început goana după mirodenii, produse care se adaugă la alimentele conservate cu sare
pentru a le îmbunătăți gustul: piper, cuișoare, ghimbir, scorțișoară, nucșoară, șofran etc., fiindcă
acestea creșteau numai în anumite zone geografice. Zonele cele mai productive erau India, pe
litoralul de sud-vest, pe coasta Malabarului, Insula Ceylon (Sri Lanka) și insulele din Indonezia
(Insulele Moluce). Mirodeniile erau importate din antichitate, dar consumul în Europa a crescut după
cruciade, când europenii au intrat în contact cu lumea musulmană, învățând sa utilizeze mai des
mirodeniile. China era, de asemenea, o piață de desfacere.
Chiar dacă turcii au ocupat Constantinopolul în 1453, care era la întretăierea rutelor comerciale
Orient-Europa, aprovizionarea cu mirodenii venea pe trei mari căi:

 Din India, de unde mirodeniile erau transportate prin Marea Roșie, Suez, in Egipt prin Cairo-
Alexandria, de unde le preluau negustorii venețieni și le distribuiau la Veneția.
 Tot din India, de unde erau transportate prin Golful Persic, trecând prin Irak, Siria la Beirut,
pe unde veneau negustorii venețieni, catalani și francezi, distribuindu-le în marile capitale
europene.
 Tot din India, mirodeniile puteau fi transportate la Tabriz-Iran, de unde le preluau negustorii
genovezi sau venețieni, ducând mirodeniile fie la Constantinopol, spre Marea Mediterana, fie la
Mecca, fie spre Chilia-Cetatea Alba.
75% din mirodenii veneau prin Marea Roșie, 15% veneau prin porturile din Marea Mediterana, iar
10% prin porturile din Marea Nordica.
Turcii otomani nu controlau încă Egiptul, nici sultanatul mamelucilor, ci doar drumul ce ducea spre
Marea Neagra prin care comerțul încă se menținea, sau chiar se intensificase. Cantitățile importate
chiar au crescut. Portughezii nu au organizat expediții pentru că nu erau mirodenii, ci din cauza
prețului crescut. Astfel, în 1480 a apărut ideea ca trebuie sa meargă în India, sa preia mirodeniile de
la sursa, sa încaseze toate profiturile Portughezii au intrat în Golful Guineei crezând ca după forma
litoralului vor ajunge în India, dar au trebuit sa ocolească toată coasta Africii sud-estice. Au fost
dezvoltate tehnicii de construcție navala, cu corăbii mai robuste cu care se puteau efectua călătorii
mai lungi S-au dezvoltat și perfecționat instrumente de navigație, ajutând la o mai bună orientare pe
mare, de exemplu "Oul de Nürnberg" descoperit probabil de Peter Henlein. Apariția capitalismul
timpuriu a stimulat interesele pentru comerțul pe mare, având drept urmare constituirea primelor
companii comerciale; în același timp Drumul Mătăsii își pierde din importanță.

Portugalia[modificare | modificare sursă]
Epoca marilor descoperiri geografice a fost deschisă de portughezi care au început explorarea
coastei de vest a Africii. Henric Navigatorul a îmbinat organizarea expedițiilor de explorare a coastei
de vest a Africii cu acțiunea de exploatare economică a ținuturilor descoperite. Împinși de dorința de
a realiza câștiguri tot mai mari din comerțul cu aur, fildeș, sclavi negri, portughezii au explorat treptat
coaste de vest a Africii, atingând Capul Bojador, Capul Branco, gurile fluviului Senegal și Capul
Verde, insulele Capului Verde, țărmurile golfului Guineei, gurile fluviului Zair sau Congo și ajungând
în 1485 până la 22 grade latitudine sudică. Denumirile date de portughezi unor ținuturi de pe
țărmurile de vest ale Africii - Coasta Fildeșului, Coasta Aurului, Coasta Sclavilor - oglindeau grăitor
natura comerțului practicat de ei pe meleagurile africane. În 1488, Bartolomeu Diaz a ajuns la
extremitatea sudică a continentului, numită inițial Capul Furtunilor, iar apoi Capul Bunei Speranțe.
Portughezul Pero da Covilhao a făcut o călătorie pe ruta Marea Mediterană-Marea Roșie-Africa
răsăriteană-Etiopia, care a contribuit la o mai bună cunoaștere de către portughezi a posibilităților de
a ajunge de pe țărmurile sudice și estice ale Africii, pe cale maritimă, în India. Prin realizările și
cunoștințele acumulate, cele două călătorii au adus o prețioasă contribuție la pregătirea expediției lui
Vasco da Gama. Expediția condusă de Vasco da Gama a pornit din Portugalia în iulie 1497, cele
patru corăbii ale sale navigând de-a lungul coastei vestice a Africii până la Capul Bunei Speranțe,
apoi de-a lungul coastei estice a continentului, prin strâmtoarea Mozambic și Oceanul Indian, până
ce coasta de vest a Indiei, în portul Calcutta, unde au ajuns în mai 1498. Portughezii au revenit pe
aceeași cale, în Portugalia în august 1499. Expediția condusă de Vasco da Gama a avut ca rezultat
realizarea principalului obiectiv urmărit de europeni în expedițiile lor-găsirea căii maritime directe din
Occident spre India. Deoarece eforturile portughezilor de a descoperi o cale maritimă spre India au
fost îndreptate spre sud și est, de-a lungul litoralului african, preocupările lor de a găsi o cale
maritimă spre India navigând spre vest au fost sporadice. Pornită în 1487, expediția flămândului
Ferdinand van Olmen-Fernao Dulmo, s-a îndreptat prea mult spre nord-vest și a naufragiat în plin
ocean sau în zona Terra Nova, astfel încât expediția să nu a avut urmări.

Explorările spaniole - descoperirea

Americii[modificare | modificare sursă]
Spaniolii, cărora calea spre India prin Oceanul Atlantic, în direcția sudică și estică, le era închisă de
portughezi, și-au îndreptat eforturile în direcția vestică. Principalul inițiator al proiectului de a ajunge
din Peninsula Iberică spre Asia traversând Oceanul Atlantic în direcția vestică: Cristofor Columb.
Columb estima distanță în linie directă de la est spre vest, între Peninsula Iberică și țărmul
răsăritean al Asiei la aproximativ o treime din distanță reală. El nu bănuia existența altui continent,
America, situat între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Proiectul sau a fost aprobat în 1492 de
regii Spaniei, Ferdinand de Aragon și Isabella de Castilia, deoarece reprezenta pentru Spania, care
evita să încalce zona de explorări spre sud și est a Portugaliei, singura soluție de a descoperi calea
maritimă spre vest către Asia. Plecată din Spania din august 1492, expediția condusă de Columb,
după ce a străbătut Atlanticul, a ajuns pe 12 octombrie 1492 într-o insula de băștinași-Guanahani,
numită de spanioli San Salvador, probabil insula Watling din arhipelagul Bahamas. Ulterior, Columb
a descoperit mai multe insule: Cuba, Juana și Haiti, numită de ei Espanola. Convins că a debarcat
pe țărmurile răsăritene ale Asiei, Columb, s-a întors în 1493. Pentru a cerceta ținuturile descoperite,
considerate de Columb că fiind țărmurile răsăritene ale Asiei, Columb a efectuat trei expediții (1493-
1496, 1498-1500, 1502-1504), în cursul cărora a explorat arhipelagurile Antilelor Mici și Antilelor
Mari, insula Jamaica, și coasta estică al Americii Centrale și țărmul nordic al Americii de Sud.
Descoperirea a avut o uriașă însemnătate, ale cărei proporții pot fi evaluate numai în funcție de
multiplele ei consecințe, atât pentru Europa și Spania, cât și pentru America. Prima expediție a lui
Columb a dus la încordarea raporturilor între Spania și Portugalia, care căutau, în direcții geografice
opuse, calea maritimă spre India. După aprige dispute între Spania și Portugalia, s-a încheiat tratatul
de la Tordesillas din 1494, prin care cele două țări își împărțeau zonele de explorare geografică și
de dominație maritimă, comercială și colonială în lume. Zona portugheză și cea spaniolă erau
delimitate de o linie care trecea la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde, zona portugheză
întinzându-se la est de această linie, iar cea spaniolă la vest. La antipozi, linia de demarcație,
stabilită prin convenția încheiată între Spania și Portugalia la Zaragoza (1529), traversa Indonezia -
insulele mirodeniilor. Celelalte state europene nu au recunoscut împărțirea lumii între Spania și
Portugalia, revendincând, pe măsură dezvoltării lor, participarea liberă la expansiunea maritimă,
comercială și colonială.

Explorările englezilor, francezilor și olandezilor în

regiunile nordice[modificare | modificare sursă]
Regiunile centrale și sudice ale Atlanticului erau dominate de portughezi și spanioli. Francezii,
englezii și olandezii au încercat să găsească cai maritime spre Asia , India și Insulele Mirodeniilor,
fie spre nord-vest, ocolind America de Nord, fie spre nord-est, ocolind Asia.Calea maritimă de nord-
vest a fost căutată de englezi și de francezi. John Cabot a explorat în 1497 și în 1498 țărmurile nord-
estice ale Americii de Nord: Nouă Scoție, Terra Nova-Newfoundland, Labrador, iar Martin Frobisher
în 1576-1578, John Davis în 1585-1587, Henry Hudson în 1610 și William Baffin în 1615-1616 au
explorat regiunea cuprinsă între coastele vestice ale Groenlandei, insula Vaffin și golful Hudson.
Francezul Jacques Cartier a explorat între 1534-1542 țărmurile golfului Sf. Laurențiu. Explorările
englezilor și francezilor pe țărmurile nord-estice ale Americii de Nord, fiind efectuate la latitudini prea
nordice, în care navigația era stânjenită sau blocată de ghețuri, nu au putut duce la găsirea caii
maritime spre India prin nord-vest. În schimb, datorită bogăției în peste și în animale cu blană și a
posibilităților de negoț cu populația localnică, a luat naștere, începând din sec. XVII primele colonii
engleze și franceze de pe țărmurile estice ale Americii de Nord. Calea maritimă spre nord-est a fost
căutată de englezi și de olandezi. Expediția condusă de Hugues Willoughby și Richard Chancellor
din 1553-1554 a pătruns în Marea Albă, iar de aici au ajuns pe uscat până la Moscova, punând
bazele relațiilor comerciale maritime anglo-ruse. Expeditile olandeze conduse de Willem Barents au
ajuns numai până în zona maritimă cuprinsă între insulele Spitzebergen și Novaia Zemlia,
nedepășind la răsărit Marea Kara, din cauza ghețurilor, astfel, englezii și olandezii au abandonat
această ruta neprielnică pentru condițiile de navigație de atunci.

Imperiul colonial olandez[modificare | modificare sursă]

În condițiile războiului dintre Provinciile Unite și Spania și ale intrării Portugaliei în uniune dinastică
cu Spania, olandezii au trecut la cucerirea treptată a imperiului colonial portughez din Asia de sud-
est, realizată prin mijloacele maritime și militare ale Companiei Indiilor Orientale. Olandezii au
ocupat insule Muaritius, la est de Madagascar și au fondat o baza de aprovizionare la Capul Bunei
Speranțe în 1602. Au cucerit coloniile portugheze din Indonezia, ocupând Molucele (1602), Java
(1610), Sumatra , Borneo, Celebes, sudul peninsulei Malacca (1641), care le asigura controlul
traficului comercial în Asia de S-E. Au stabilit relații comerciale cu India, China și Japonia. Că și cel
portughez, imperiul olandez era format din zone de coasta, având drept centre comerciale,
administrative și militare orașe-porturi, factorii fortificate și forturi, locuite de agenți comerciali,
slujbași, soldați și marinari ai companiilor comerciale. Expansiunea maritimă și colonială a Olandei
în Asia de S-E a fost însoțită de descoperiri geografice. Astfel, în prima jumătate a sec. XVII,
olandezii au explorat țărmurile Australiei, pe care au numit-o Nouă Olanda, și au descoperit insulele
Tasmania și Nouă Zeelandă.

Explorările rușilor - cucerirea Siberiei[modificare | modificare sursă]

Unificarea și centralizarea statului rus și cucerirea hanatelor tătare de Kazan și Astrahan (1552-
1556) au creat condiții favorabile pentru explorarea și stăpânirea de către ruși a imenselor teritorii
estice de munții Ural. Explorarea și cucerirea Siberiei au fost realizate de vânători de animale cu
blană scumpă, negustori, cazaci, sprijiniți de stat, interesat de stăpânirea ținuturilor cu resurse
economice mari. În sec XVI, negustorii ruși din familia de negustori Stroganov, din orașul
Solvacedogsk, de pe Dvina de nord, care întreținea relații de negoț cu populațiile de dincolo de
Munții Ural, au primit de la țarul Ivan IV privilegii succesive de a explora, exploata și coloniza
teritoriul dintre bazinele fluviale Volga și Irtas din Siberia apuseană. Stroganovii au angajat cazaci de
pe Don și de pe Volga, conduși de hatmanul Ermak Timofeevici, iar în cursul expediției din 1581-
1585, detașamentul sau întărit cu ostași ruși trimiși de țar, a pătruns în Siberia apuseană.
Stăpânirea Siberiei s-a realizat pe etape, în ritm rapid în ciuda întinderii uriașe. Până la sfârșitul sec.
XVI rușii au ajuns până la fluviile Irtas și Obi, la începutul sec. XVII în regiunea Mangazeia, bogată
în animale cu blană scumpă, atingând cursul fluviului Enisei, și au străbătut regiunea dintre Enisei și
Lena, iar până la mijlocul secolului au ajuns pe țărmurile Marii Ohotsk și ale Oceanului Pacific.
Navigatorii ruși au explorat o parte din litoralul siberian al Oceanului Înghețat de Nord. În 1648
Simion Dejnev și Fedot Alexxev Popov, porniți de pe litoralul nord-estic al Siberiei, de la vărsarea
fluviului Kolama în ocean, au înaintat cu corăbiile de-a lungul țărmului Oceanului Înghețat de Nord
spre răsărit, au trecut prin strâmtoarea care desparte Asia de America, numită Strâmtoarea Bering,
și au ajuns pe țărmul siberian al Oceanului Pacific, până în apropiere de coastele peninsulei
Kamciatka. Ca și conchistadorii spanioli, rușii au profitat de superioritatea lor militară și au pus
bazele unui imens imperiu colonial în Siberia.
Imperiile coloniale

În perioada secolelor XV - XX marile puteri europene, Statele Unite ale Americii și Japonia își vor

creea propriile imperii coloniale : unele mai mari (Marea Britanie, Franța, Spania) iar altele mai mici
(Olanda, Belgia, Italia, Germania). Primele au fost Spania și Portugalia care și-au format imperiile
coloniale în urma Marilor Descoperiri Geografice din secolele XV - XVI. Unele își vor pierde o parte
din teritorii în favoarea celorlalte imperii coloniale (Olanda, Franța, Spania). Toate imperiile își vor
pierde mare parte dintre colonii în secolul XX la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial ( în
timpul lui sau după război).

Imperiul Portughez
 

Imperiul Spaniol
 

Imperiul Rus
 

Imperiul Olandez
 

Imperiul Francez
 
 

Imperiul Britanic
 

Imperiul Danez
 

Imperiul Suedez
 

Imperiul German
 

Imperiul American
 

Imperiul Belgian
 
 

Imperiul Italian în 1940