TUDOR TEODORESCU BRANIŞTE

SCANDAL
ROMAN

I
— VIAŢA Ε Ο BESTIE – ZISE ALEXANDRU DIMA, şeful
opoziţiei, fost de trei ori prim-ministru, conducător sigur al
guvernului ce urma să se formeze în toamnă. Spunând acestea, se
ridică încet, cu gesturi involuntar leneşe, din jilţul de paie în care
stătuse până atunci. Privi cerul înstelat: era o minunată noapte
de august. Făcu câţiva paşi de-a lungul terasei. Din vilă venea
zvon de glasuri; în hol invitaţii hârfeau, glumeau, rideau. Departe,
luminile cazinoului de la Mamaia punctau cu alb întunericul.
Foşnetul monoton al mării, tălăzuirea neîntreruptă a valurilor se
auzea limpede,
Alexandru Dima purta cu vioiciune şi cu o rece eleganţă
dominatoare cei aproape şaizeci de ani. Înalt, spătos, cu faţa rasă,
cu nasul acvilin, cu bărbia proeminentă, avea ceva de vultur, de
proconsul, de stăpânitor.
Se întoarse către prietenul său Virgil Cruceanu şi repetă
apăsat:
— Viaţa e o bestie, ascultă-mă pe mine. După cum ştii, eu am
trăit-o în toate felurile şi îi cunosc toate faţetele. Viaţa e crudă: te
ia de guler şi te zvârle peste bord dacă nu ştii s-o îngenunchi tu
mai înainte. Am să-ţi fac o mărturisire: aş vrea să fiu bun, milos,
drept, dar viaţa nu-mi dă voie. Viaţa mă sileşte să fiu tocmai
dimpotrivă… înţelegi?
Virgil Cruceanu era singurul prieten adevărat al lui Alexandru
Dima. Coleg de bancă, din primul an de şcoală până la doctoratul
în Drept, luat la Paris, Cruceanu era unicul om despre care se
spunea cu admiraţie şi cu invidie: „este în secretele Şefului”.
Dima era încredinţat că, pentru a conduce oamenii, trebuie să
stea cât mai departe de ei. Intimitatea, ruinează prestigiul.
Virgil Cruceanu nu folosise în niciun fel o amiciţie atât de rară
şi preţioasă. Inteligent, sceptic şi bogat, nuA plăcea politica. Dima
„îl făcuse” deputat. Cruceanu a primit mandatul zâmbind. Îl iubea
pe Dima, pentru că, într-o lume din ce în ce mai vulgară, acesta
era un aristocrat. Il iubea apoi. Pentru cultura lui variată şi
aleasă, pentru spiritul lui fin". Vorbeau împreună ceasuri întregi
despre cărţi şi despre oameni, despre viaţă şi despre tainele ei. Se
pierdeau în lungi controverse asupra istoriei şi le plăcea să se
întrebe: career fi fost soarta omenirii dacă Napoleon ar fi avut în
vremea lui tancuri, avioane şi telegrafie fără fir? Sau: ce s-ar fi
întâmplat în lume, dacă discursurile lui Demostene ar fi fost
retransmise prin radio? În toiul unor asemenea convorbiri,
Cruceanu spunea adesea râzând: – Ei, ia închipuieşte-ţi,
Alexandre, că lumea aceasta care se teme de tine, care te crede
stăpânit de~ dimineaţa până seara de demonul politicii, ar afla cu
ce fleacuri îţi pierzi vremea?
Adevărul este că puternicul şef de partid nu iubea numai
politica. Îi plăcea, fireşte, să o facă. Îi plăcea să domine. Să
mânuiască oameni. Să ştie că, din biroul lui, cu un singur telefon,
înalţă pe unui şi distruge pe altul. Îi plăcea să-şi înfrânga
adversarul. Să răstoarne brusc un guvern. Să ia puterea la
termen fix. Să-şi alcătuiască ministerul, aşa cum vrea el. Să vadă
pe unul fericit, când îi dă portofoliul pe care acesta îl râvnise
îndelung. Pe celălalt, care „i-a făcut dificultăţi” în cutare
împrejurare, să-l vadă încleştând fălcile şi strângând pumnii,
fiindcă „rămâne pe dinafară”. Îi plăcea să-şi realizeze programul,
în măsura în care lucrul era cu putinţă. Alexandru Dima nu făcea
politică numai pentru satisfacţiile vanităţii lui. Era, fireşte,
încredinţat că ideile lui sunt cele bune, metodele liii sunt cele
utile; că ţara are nevoie de înfăptuirea acestor idei şi de aplicarea
acestor metode.
Dar după lungile discuţii politice, după dezbaterile din
parlament, Alexandru Dima era fericit să-şi odihnească spiritul
într-o discuţie de altă natură cu Virgil Cruceanu.

în seara de august, în vila de la Mamaia, se vorbise numai

despre politică în tot timpul mesei. Acum. Dima era
S
bucuros să tăifăsuiască în voie cu bunul lui prieten. În vreme
ce invitaţii zăboveau în sufragerie, în jurul doamnei Zoe Dima.
— Viaţa e o bestie –, repetă de data aceasta cu o notă de
enervare în glas Alexandru Dima – o sinistră bestie. „
 Virgil Cruceanu îl privi surprins. Dima părea frămân- tat. Nu
avea calmul, echilibrul lui de totdeauna, atitudinea aceea de
stăpânitor, care-i făurise reputaţia de „om tare” şi care înfuria pe
inamicii săi politici,
— Bine, Alexandre – spuse Cruceanu, cu glasul lui blind, cu
surâsul lui împăciuitor, – viaţa e o bestie… Dar nu este nevoie s-o
afirmi cu atâta patimă. Am impresia că tonul tău spune mai mult
decât vorbele tale… îmi ascunzi ceva?
Alexandru Dima ocoli privirea vechiului său prieten. Se uită
peste el, departe, spre becurile albe ale cazinoului Mamaia.
Spuse, impunându-şi calmul pierdut o clipă, dar nu cu toată
convingerea:
— Ce idee! Nu-ţi ascund nimic… Vorbesc aşa… în general…
Urmă o lungă clipă de tăcere, Cruceanu înţelese că Dima are o
zbuciumare lăuntrică, pe care i-o ascunde. Nu stărui însă: ştia că
Dima nu va spune mai mult decât a voit el însuşi să spună…
în clipa aceea coborî pe terasă doamna Zoe Dima, înaltă, cu
părul puţin argintat, de o rară distincţie în gest şi atitudine, soţia
preşedintelui partidului democrat era. După douăzeci şi cinci de
ani de căsătorie, încă frumoasă. O uşoară tristeţe şi parcă, o notă
de resemnare blândă îi flutura pe faţă, în saloane, se spunea că
această melancolie este pricinuită de infidelităţile lui Dima, pe
care Zoe le cunoscuse în timpul acesta, Zoe îl iubea şi îl stima,
aceasta o ştiau toţi cunoscuţii.
Punând uşor mâna pe umărul lui Alexandru, Zoe întrebă
zâmbind:
— Ce înseamnă tăcerea asta? Voi, care niciodată nu isprăviţi
vorbind…
Virgil Cruceanu răspunse:
— Dragă Zoe, bărbatul tău vrea să mă încredinţeze că viaţa e o
bestie. „
Zoe rise uşor cu vocea argintie:
— Subiectul acesta poate să mai aştepte puţin. Veniţi un
moment înlăuntru. Prietenii noştri vor să se retragă…
Dima şi Cruceanu intrară în sala de mâncare şi, de-a- colo,
porniră să conducă invitaţii, la automobile.
Zoe, care-şi luase rămas bun de la musafiri, era singură pe
terasă.
…Viaţa e o bestie… Aşa spusese bărbatul ei. Ciudat! El. Nu
utiliza niciodată cuvinte tari. Nici în parlament, nici în
convorbirile particulare. Viaţa e o bestie… Foarte ciudat! În timpul
din urmă, îl simţise preocupat. Din pricina politicii? Din altă
pricină?
Zoe nu mai era de mult geloasă. Poate că nu fusese niciodată.
Sau, în orice caz, nu fusese atât de geloasă, cum şânt îndeobşte
femeile. Îi iubise pe Alexandru şi îl iubea şi acum, cu o bună şi
caldă prietenie. Îşi dăduse seama că viaţa nu oferă nimănui acea
fericire completă, întreagă, rotundă, armonioasă, pe care o visează
oricine în ceasul celei clintii îndrăgostiri. Frumoasă, bogată,
inteligentă, invidiată pentru că era soţia unuia dintre cei mai de
seamă oameni ai. Ţării, Zoe îşi păstrase sectorul de mulţumire pe
care i-l dăruise destinul… ştia că, după fiecare escapadă,
Alexandru se va întoarce lângă ea puţin dezamăgit, dar mai
afectuos, mai atent. Ea era singura fiinţă căreia atotputernicul om
politic îi încredinţa, în lungi convorbiri amicale, toate gândurile,
toate planurile, toate îndoielile, chiar pe acelea pe care socotea că
trebuie să ie ascundă până şi intimului său prieten, Virgil
Cruceanu. Fără să dea impresia unui amestec brutal, pe cate firea
autoritară a lui Alexandru nu l-ar fi îngăduit nici măcar o singură
clipă, Zoe ştia, cu mult tact, cu multă abilitate, să ridice unele
obiecţiimi, să îndrepte multe din intenţiile bărbatului ei, să-i arate
că în cutare privinţă poate greşeşte în raţionamentul lui asupra
desfăşurării evenimentelor sau asupra aprecierii oamenilor. Era
colaboratoarea lui cea mai apropiată. În convorbirile acestea, se
făuriseră cele mai răsunătoare interpelări ale lui Dima. Se
plănuiseră cele mai uluitoare lovituri politice, se alcătuiseră
marile ministere prezidate de Dima…
Acum Zoe simţea că Alexandru se frământă. Parcă mai mult
decât în alte dăţi. Şi, oricum, de data aceasta îi ascundea pricina
frământării… „Viaţa e o bestie… c; Ce să însemne aceasta? Zoe
era îngrijorată. Ea ştia că, pentru cariera lui, Alexandru rai
trebuia să aibă nicio cauză de zbucium. El trebuia să se dea
întreg, fără reticenţe, politicii. O înflăcărare trecătoare pentru o
femeie oarecare nu însemna nimic. Era un divertisment necesar
firii lui nestatornice, Dar o zvâcnire lăuntrică istovitoare, o
preocupare continuă, o stricare a desăvirşitului echilibru pe care
Zoe îl realizase cu preţul atâtor renunţări personale, aceasta ar îi
tulburat ritmul vieţii lui Alexandru. Mai ales acum, când se
pregăteşte, în împrejurări deosebit de grele, să preia pentru a
patra oară preşedinţia guvernului şi când e nevoie ca spiritul lui
să fie liber şi bine cumpănit…
De lucrul acesta se temea Zoe. Singură pe terasa vilei, privind,
fără să le vadă, becurile cazinoului Mamaia, ea încerca să
descifreze taina, şi nu izbutea. Lungile tăceri ale lui Alexandru,
îngândurarea lui, dorinţa lui de-a rămine cât mai multă vreme
singur, enervările lui fără pricină, toate acestea defilară într-o
singură clipă prin spiritul femeii. Le observase pe rând, fără să le
acorde vreo însemnătate. Memoria le reţinuse, fără ca ea însăşi
să-şi dea seama. Acum însă, când auzise exclamaţia lui
Alexandru – „viaţa e o bestieu – exclamaţie atât de nepotrivită cu
firea şi cu vorba lui, acum toate acestea ieşeau la iveală din
ascunzişurile tainice ale aducerii aminte şi ocupau planul prim al
atenţiei.
Când Dima şi Crueeanu se întoarseră pe terasă, cel dinţii nu-şi
putu stăpâni un gest:
— Politică, politică, mereu politică!
Zoe şi Virgil îl priviră nedumeriţi. O clipă mai târziu, ochii lor se
încrucişară întrebători şi îngrijoraţi. Alexandru urmă ca şi când ar
vorbi pentru sine:
— Mereu politică! Toţi vor „să ajungă „… Să ajungă:,. Ei şi? Un
zâmbet uşor, dar trist, îi lumină o clipă faţa: – Ce înseamnă „să
ajungi”? Ce lucru puţin, faţă de tot ce cuprinde viaţa, în
adâncurile ei… Ce lucru mic şi meschin! Se opri brusc. Îşi dăduse
seama că. Prins de gândurile lui, vorbise mai mult decât trebuia.
Surise: – Ei? dar am început să fac filosofie şi, încă, filosofie de
cea mai ieftină calitate… Efectul mării… Splendidă noapte…
Brusc, Alexandru se întoarse către Zoe;
— Scumpă prietenă, nu te superi dacă te las singură o
jumătate de oră… Voi face câţiva paşi cu Virgil. Astăzi n-am
umblat defel…
Se simţi dator să dea mai multe lămuriri decât dădea în chip
obişnuit, mai multe decât se cuveneau:
— Aici, la mare, e foarte plăcut, dar ziua nu pot umbla din
pricina căldurii şi seara mă reţin în vilă aceşti domni foarte
numeroşi, care vin de la Bucureşti ca să-mi prezinte omagiile lor…
A, omagiile lor le ştiu eu… Te voi conduce Virgil, dacă n-ai nimic
împotrivă…
— Cu plăcere, Alexandre. Nici mie nu mi-e somn.
Plecară.
*
 Zoe îi privi cum se depărtau pe alee, în noapte.
„Viaţa e o bestie/* Poate. Că. Alexandru se va destăinui lui
Virgil. Ar fi bine… Virgil e atât de bun prieten cu. Ea, încât i-ar
comunica ele îndată mărturisirea pe care i-ar face-o Alexandru…
Numai de i-ar face-o î
Alexandru a spus adineauri:., ce lucru mic este să ajungi î" Zoe
ştie lucrul acesta… De mult. De când a înţeles că, pentru ca să
ajungi, trebuie să renunţi în fiecare zi Ia o părticică clin viaţa
comună, din viaţa tuturor, din viaţa care este totuşi atât de
plăcută, atât de bună de trăit.
Zoe se lăsă alene şi puţin tristă, în jilţul de paie. O adiere rece
şi sărată venea din larg. Sub lumina lunii, stelele păleau… O
barcă sălta, ca o glumă, peste valuri. Se distingeau două siluete.
Doi îndrăgostiţi? Sau doi oameni care au fost odată îndrăgostiţi?
Dinspre cazinou, venea, zvonul jazului. Oamenii dansează, rid.
Petrec. Sunt fericiţi, fără să-şi dea seama. Noaptea, târziu. Când
trec prin faţa magnificei vile Dima., perechi-perechi, dueindu-se îa
rostul lor, Zoe îi aude uneori… îşi întrerup glumele lor, flirtul lor,
ea să spună toţi aproape acelaşi lucru: „Alexandru Dima… · ăsta a
dat lovitura în viaţă…” – .. Ce carieră!" – „Ce situaţie… „’ – .. Da
nevastă-sa!” – „Straşnică femeie…” Tinerii de azi, deprinşi cu
sportul, au şi limbajul brutal potrivit sportului: „a dat lovitura…
straşnică femeie…” Zoe îi ascultă. Pe unii îi cunoaşte după voci: e
fata ministrului X sau băiatul bancherului Y. Zoe ’ascultă cu
mulţumire aceste cuvinte, care pornesc şi din admiraţie şi din
invidie. Dar după sentimentul de mulţumire, care-i încălzeşte υ
clipă sui l··· iul, vine -mereu acelaşi gând: ce ştiu copiii aceştia din
viaţa ei, din viaţa lui Alexandru?
Desigur, îi place să intre la braţul lui Alexandru Dima în
saloane, iarna, la marile recepţii. Îi place să simtă în jurul ei
invidia celorlalte femei. Ştie bine că şi astăzi, sunt mulţi cei care o
doresc pentru ea însăşi, pentru farmecul ei} pentru linia zveltă a
trupului, pentru ţinuta atât de firesc maiestuoasă, fără efort şi
fără încordare, pentru vorba-i totdeauna nimerită şi foarte ades
spirituală. Înconjurată mai mult de bărbaţi decât de femei,
domină cercul, e ascultată cu atenţie şi cu respect, dar simte ochii
pătimaşi care o urmăresc în fiecare gest. În fiecare mlădiere, în
fiecare surâs…
După aceea? Singură, în camera ei bogată, mare şi rece, îşi dă
seama cât de zadarnice sunt aceste omagii – şi cele aduse
inteligenţei şi cele aduse frumuseţii. Toate s-au topit în gol…
Toate au rămas departe… Acum, în faţa oglinzii, e o femeie ca
oricare alta. Zadarnic o invidiază celelalte, E, poate, cea mai
nefericită dintre toate. Escortată de atâtea – priviri, aclamată de
atâtea închinăciuni, adulată de atâtea prosternări în saloane, la
recepţii, la legaţii, pretutindeni – acasă e singură şi tristă.
Alexandru e veşnic preocupat. Discuţiile lor se învârtesc mereu în
jurul politicii. „Scumpă prietenă*’ în faţa lumii. „Draga mea’* între
patru ochi. Dar şi „scumpă prietenă” şi „draga mea” sunt spuse
cu aceeaşi voce prietenoasă, însă nu iubitoare. Cu acelaşi ton
egal, uniform, fără nicio inflexiune mai caldă, mai tandră. Ei nu s-
au cettat niciodată. Niciodată, ea n-a auzit glasul mî- nios al
acestui om, care domină fără să ridice vocea, fără să schiţeze un
singur gest de autoritate. Ştie că certurile aduc după ele împăcări
binefăcătoare. Ea nu le cunoaşte farmecul. Nu se zbuciumă. Nu
se zbate. Nu se frământă. Nu plânge. Regretă şi tace. Viaţa ei
intimă, în budoar şi bibliotecă, se alcătuieşte din păreri de rău şi
din tăceri. Ştie că aşa îi este destinul… în umbra unei mari
personalităţi, nu poţi trăi decât aşa…
Iarba nu poate spori la timbra stejarului puternic. Alexandru îi
umbreşte pe amândoi: şi pe ea şi pe bunul lui prieten din copilărie
şi din şcoală, Virgil Cruceanu. Niciunul, nici celălalt nu s-au
putut dezvolta în voie. Amândoi s-au jertfit cu devotament, ca să
creeze atmosfera de pace şi de echilibru necesară lui Alexandru.
îşi dă seama Alexandru de această mare jertfă? Se pare că
nu… Egoist, ca mai toate personalităţile puternice, primeşte
jertfa ca şi când totul i s-ar cuveni, ca şi când nimic nu iar
putea fi refuzat, nu ar trebui să-i fie refuzat. Ca şi când nu s-
ar putea altfel…
An cu an, a ajuns şi Zoe la aceeaşi convingere. Totul pentru
Alexandru, pentru cariera lui. Întâlnirile lor, în budoar, sunt
rare şi liniştite. Totul se petrece între două discuţii politice.
Apoi, ea rămâne singură şi tristă. El trece xn dormitorul lui,
ca să citească „Le Temps”.
…Şi viaţa trece! Curge ca im rin. Ε monotonă şi cenuşie,
Dacă se uită înapoi, Zoe nu vede decât un lung şir de seri de
gală, recepţii strălucite, convorbiri politice, zile de triumf şi
zile de înfrângere, mari satisfacţii şi adinei zbu- ciumări – dar
numai atât. Ea n-a stat niciodată, pe o bancă,în umbra unui
copac, lângă Alexandru. Ea n-a ascultat niciodată, cu el,
ţârâitul greierilor în iarbă. Ea n-a privit niciodată, lângă el, un
apus de soare sau un răsărit de lună. Totdeauna a fost singură
în asemenea împrejurări. — „Alexandre, facem un tur la Şosea,
astă-seară?” —’ „Draga mea, invită-ţi o prietenă. Eu aştept pe
X.” – Alexandre, sunt două zile libere… Duminică şi luni. Γ*
Sfântul Nicolae… Hai Ia Sinaia: Ε zăpadă, Trebuie să fie
minunat… u – „Draga mea, du-te cu o prietenă… Eu am trei
Întâlniri fixate/’ Ştia şi Zoe că le avea. Dar el nu renunţa la
niciuna din aceste întâlniri politice, pentru ea, pentru el,
pentru am îndoi, ’ pentru viaţă…
O înşelase. Ştia. Dar aproape că nu ura femeile care – rând
pe rând – fuseseră metresele lui Alexandru, Fiindcă – îşi dădea
foarte bine seama– Alexandru o înşelase în fiecare clipă, nu
cu cele câteva femeis care-i serviseră drept divertisment, ci
cu cariera lui,
…Şi-acum, deodată, omul acesta rece, reţinut, spune că e
plictisit de politică şi face reflecţii melancolice: „ce mie Ilk.
Tu este să ajungi V” Dacă Alexandru ar fi spus aceste lucruri
în faţa altora, Zoe nu s-ar fi mirat. Îl cunoştea. Ştia că are
darul de-a face pe unul să renunţe la o cerere, pe altul să
părăsească o situaţie. Ştia că, pentru a ajunge aci, utiliza
toate coardele sentimentale, toate inflexiunile vocii lui
plăcute, toată gama argumentelor, toată puterea lui de
seducţiune, care era mult mai mare decât puterea lui de
convingere. Era în stare să demonstreze, acum, că Ministerul
de Domenii este cir totul lipsit de însemnătate, pentru t 9
S.M)
ca pretendentul să primească un subsecretariat de stat
oarecare. Şi era în stare, un sfert de oră mai târziu, să-i arate
celui care revendica Externele, că interesele superioare ale patriei
cer prezenţa lui la Domenii, singurul minister important. Regreta
că el însuşi este prea ocupat la preşedinţia consiliului. Altfel ar fi
luat Domeniile fără să stea la gâriduri o singură secundă…
Dar Alexandru întrebuinţa asemenea artificii în faţa
partizanilor, în faţa „prietenilor politici”. Când rămânea cu Virgil
Cruceanu şi cu Zoe, era de-o desăvârşită sinceritate. Aşadar,
adineauri, când era plictisit de politică şi când spunea că e lucru
mic şi meschin „să ajungi”, după ce —mai înainte – afirmase că
viaţa e o bestie – fusese sincer. Nu încerca să amăgească pe
nimeni, fiindcă nu avea pe cine să amăgească…
 Cine-l dezgustase de politică?
O femeie? Nu. Zoe îl cunoştea bine. Femeile Π puteau amuza.
Nu-l puteau, însă, preocupa.
Atunci?
Desigur, o mare înfrângere în manevrele lui de culise.
Când?. Cum? Zoe cunoştea aceste manevre. I le spunea
Alexandru. S-a întâmplat ceva ce-i este tăinuit ei? Aşa se pare…
Jean, valetul, se ivi – grav în haina albă, gulerul înalt şi puţin
ud de năduşea] ă:
— Doamnă, Bucureştii la telefon…
— Cine este?
— Doamna Cruceanu…
Zoe Dima se bucură. Sonia Cruceanu. Soţia lui Virgil, era
deopotrivă prietenă cu Zoe şi cu Alexandru. Plecase la Bucureşti
ieri, ca să-şi rânduiască anumite chestiuni băneşti. Trebuia să
vină în astă-seară. O aşteptaseră cu masa, Nu venise. Acum,
telefona.
— Adu-mi telefonul aici – spuse Zoe Dima. Îi era lene să se
ridice din comodul jilţ de paie, căptuşit cu perne moi. Îi plăcea
aerul sărat al mării, briza care-i necăjea părul, zvonul jazului de
la cazinou.
Jean aduse aparatul, îl puse la priză, şi plecă discret, dar mai
ales grăbit. Era grăbit, iiindcă pe imensa lui chelie lucioasă se
adunau fluturi de noapte, musculiţe, gâze, care-l
gâdilau, iar el – valet stilat – nu putea să schiţeze în fata
statuilor un gest de apărare…
Zoe luă receptorul:
— Alo… Da, eu… Bună-seara, Sonia… Eşti o trădă-, toare…
Da, te-am aşteptat cu masa… Cum? Nu-i nimic că nu ne-ai
anunţat… glumesc. Tu ştii că noi mâncăm totdeauna târziu. Nu,
draga mea, Virgil nu e aici. A mâncât la noi şi a plecat acum
câteva clipe… Nu, nici Alexandru nu-i acasă… A plecat cu Virgil,
ca să-l conducă… Da. Da… ca să fie sigur că se duce acasă şi că
nu te trădează… Da, Alexandru îţi apără soţul de tentaţiuni,
precum vezi… Sunt absolut singură, aşa cum eşti şi tu la
Bucureşti în clipa asta… Nu mă reţii, draga mea. Spune tot ce
vrei… îmi faci mare plăcere… Cum? îmi faci mare plăcere… Aşa,
fiindcă sunt puţin plictisită… Nu, nu, n-am nimic personal…
Alexandru e cam preocupat… Nu ştiu de ce… Desigur că am să
vorbesc cu el… Cred că chiar astă-seară, dacă nu va fi prea
obosit… Spune, dragă Sonia… Da, da… Desigur, Virgil va fi la
Constanţa cu maşina… A fost şi astă-seară, te-a aşteptat… Cum?
Ai telegrafiat? Atunci telegrama ta a sosit la vilă la voi, când Virgil
era la noi… el a venit devreme… Ei, nu-i nimic… Au făcut
amândoi o plimbare până la Constanţa şi atâta tot… Ammdoi, da,
fiindcă a mers şi Alexandru să ia puţin aer… Nu fi copilă, draga
mea. N-ai deranjat pe nimeni. Virgil pleca la gară, a trecut pe aici,
Alexandru a spus că merge şi el… S-au dus… s-au întors… Abia
s-au întors cu mai bună poftă de mâncare… Bine, Sonia. Te
aşteptăm mâine. Nu mai e nevoie să telefonezi la voi. Trimit eu pe
Jean, cu un bilet, chiar acum… Altceva mai ai de comunicat lui
Virgil? Da, spune… Bun… Bun… A, perfect! Inii pare bine că ai
tranşat cu bine la bancă. Bravo! Ce mai e nou pe acolo? Cald… Şi
aici, a fost groaznic de cald astăzi. Nu, acum e plăcut… Ce se mai
aude/? Nimic… Toată lumea plecată… Ei, da, fireşte! Totuşi…
Aha! Nu poţi să spui prin telefon… Dfeci, lucruri interesante…
Bravo! Cum? Lucruri care îl privesc şi pe Alexandru… şi încă veşti
bune… îmi pare bine… Pa, chârie… Şi, vezi, fi cuminte… Auzi?
Ha-ha-ha… Pa!
Zoe închise telefonul. Sună. Jean aduse mapa de
corespondenţă. Zoe scrise repede lui Virgil Cruceanu că ne- vastă-
sa a tranşat cu bine la bancă, vine a doua zi dimineaţa, cu
acceleratul, aduce noutăţi bune care îl privesc şi pe Alexandru,
dar pe care1nu le poate’spune prin telefon.
— Duci scrisoarea asta la vila Cruceanu, chiar acum… După
aceea, poţi să te culci. Pe domnul preşedinte nu e nevoie să-l
aştepţi…
— Prea bine, doamnă…
Jean se înclină. În fiecare seară, primea acelaşi ordin:,.Pe
domnul preşedinte nu e nevoie să-l aştepţi". În fiecare seară, îl
aştepta totuşi, fiindcă Jean ştia că lui Alexandru Dima nu-i place
să se dezbrace singur… _
Iarăşi singură, Zoe se gândi cu drag la prietena ei, Sonia
Cruceanu. Ea e fericită; Virgil o iubeşte. O iubeşte numai pe ea.
Politica nu-l pasionează, nu-l acaparează. Câteva luni, în fiecare
an, călătoresc împreună în străinătate… Se înţeleg de minune. Le
plac aceleaşi oraşe, aceleaşi tablouri, aceleaşi cărţi…
Zoe. Cu cât se cerceta mai atent, cu cât se pleca mai mult
asupra sufletului ei, îşi d. Ădea seama că în ea trăiesc două fiinţe
deosebite:.. Doamna", căreia îi plăceau politica, recepţiile,
puterea, dominaţia; şi fetiţa sentimentală, pe care nu izbutise s-o
ucidă încă…
„Astă-seară, sunt prea sentimentală…” – îşi spuse Zoe. Scutură
din umeri – frumoşii ei umeri, maiestuoşi – ca şi când ar fi vrut
să-şi arunce preocupările, care o covâr- şeau. Cu un gest de
energie, se ridică, înălţă capul puţin pe spate, aşa cum îl purta
când intra biruitoare în saloanele luminate. Luând această
atitudine, vroia să-şi ia şi starea sufletească potrivită… Doamna"
reapărea, stăpână…
Telefonul sună.
— Alo… Da. Nu. Domnul preşedinte nu-i acasă… Eu sunt, da…
A, bună-seara domnule Christian. Da, ascult… Aha… Bun… o
afacere gravă de furnituri? Ai toate informaţiile? Când vii? Bun…
te aşteptăm cu plăcere…
Zoe puse receptorul pe furcă. Zâmbi mulţumită. O afacere mare
de furnituri, făcută de actualul guvern… Câţiva oameni ai
regimului compromişi… Mireea Christian, fostul subsecretar de
stat, este de obicei bine informat. Dacă îşi vajfi procurat şi
dovezile, Alexandru va interpela şi, fără îndoială, va avea un nou
şi mare succes în Cameră. Cu atât mai bine! În vremea din urmă,
s-a vorbit prea puţin de Alexandru… Nici el n-a mai întreprins
nimic! O interpe- lare cu răsunet în primele zile ale sesiunii
rlamentare ar grăbi căderea guvernului şi rechemarea lui
Alexandru Ia preşedinţie…
Zoe zâmbi, mulţumită, gândului acestuia şi porni sus, spre
dormitor, după ce împărţi cu o autoritate rece şi cu o chibzuială
minuţioasă, ordinele pentru a doua zi: meniul, numărul
musafirilor, ora la care să fie gata baia, ora la cart să fie maşina la
seară…
*
Alexandru Dima ÎI întovărăşise pe Virgil Cruceanu până Li vila
acestuia. Vilele erau apropiate. Ba erau chiar la fel vladite; cele
câteva deosebiri de detaliu nu aveau nicio însemnătate. Prietenia
lor atât de strânsă ajunsese până la desăvârşită identitate de
gusturi.
Mergând împreună pe marginea mării, în noaptea limpede,
Dima nu vorbise aproape defel. După izbucnirea de adineauri —..
„viaţa e o bestie” – se ferecase în tăcere. Îşi dăduse seama că
clocotul lăuntric îl depăşise, că spusese: mai mult decât trebuia
să spuie. Virgil Cruceanu păşea agale, alături de prietenul său.
Virgil tăcea şi el. Din când în când, cu coada ochiului, îi arunca o
privire fugară, cercând să surprindă pe chipul lui Alexandru taina
care, fără îndoială, îl frământa. În câteva rânduri, Virgil rupse
tăcerea cu glasul lui domol, blajin:
— Am impresia, Alexandre, că te contrariază ceva…
Dima a încruntat sprâncenele. Cruceanu a continuat cu feiială
şi cu discreţie:
— Dacă îţi pot fi de folos. ·., nu este aşa…
Dima a scuturat din cap.
— Nu, nu… Nu-i nimic… Apoi., a schimbat brusc vorba: –
Ziarele de după-amiază au ceva interesant? Eu nici n-am avut
timp să le văd… Oamenii ăştia, care vin mereU, mereu, ca să-ţi
facă vizite, ca să-ţi aducă omagii, dacă ar şti cât sunt de
plictisitori…
În faţa vilei lui Cruceanu, se despărţiră repede, cu o scurtă
strmgere de mină şi luară înţelegere când să se întâl- nească a
doua zi… Tocmai atunci, Jean, valetul lui Dima, aduse bileţelul în
care Zoe rezumase convorbirea telefonică ce avusese cu Son ia.
Dima întrebă puţin neliniştit:
— Ce s-a întâmplat?
Cruceanu răspunse:
— Sonia telefonează că vine mâine, cu acceleratul…
aduce şi noutăţi politice interesante pentru tine…
*
M)
Când Alexandru Dima porni înapoi, spre vila lui, era aproape de
miezul nopţii. Dinspre cazinou, venea zvon de muzică uşoară. Cei
care dansaseră, se întorceau acum – veseli şi gălăgioşi – spre
vilele presărate ici şi colo. Când îl recunoşteau pe Dima, îl salutau
pripit. Oima răspundea * cu un surâs amabil, acelaşi pentru toată
lumea; răspundea mecanic, fără niciun efort, fără să-şi dea
seama, ca un automat. Gândurile lui erau aiurea.
De câtăva vreme, era nemulţumit de sine. Se simţea uneori
preocupat, alte daţi distrat. Ca să-şi adune gândurile asupra unei
probleme, trebuia să facă un efort. Îl plictisea politica. Încerca să
citească, dar îl plictisea orice carte, în chip obişnuit, îl pasiona
istoria politică, biografiile mari, oiemoriile. Acum, deschidea
volumele rând pe rând, le răsfoia, totul i se părea anost… 11
plictiseau cunoscuţii, care veneau să-i aducă ştiri şi să-i prezinte
omagii…
 Să fie de vină marea? Dima venea de atâţia ani, mereu în
aceeaşi lună, la mare. Niciodată nu simţise această ciudată
enervare…
…De atâţia ani, mereu în aceeaşi lună… Dima se opri o clipă
locului, surprins el însuşi de această constatare. Pentru prima
dată, îşi dădea seama că viaţa lui se desfăşoară după un program
de o exasperantă monotonie. O lună Ia mare. Câteva săptărnâni la
Sinaia. O lună la Paris. Superficial privită, o astfel de existenţă ar
părea de invidiat. Dar care este realitatea? Pretutindeni – la mare,
la Sinaia, la Paris şi în restul anului la Bucureşti – aceeaşi
preocupare aproape unică: politica… Aceeaşi încordare: să se
menţină acolo unde a ajuns… Acelaşi gând: ce va îi plă- nuind în
clipa de faţă cutare adversar, cum s-ar putea dejuca o anume
intrigă?… Sunt, în ţară, atâţia care îl pizmu- icsc. Sunt tineri care
acum intră în luptă şi care îşi spun în ceasurile lor de vis şi ele
reculegere: „Când voi ajunge şi eu ca Alexandru Dima”… Bieţi
naivi! Niciunul dintre ei nu ştie, niciunul nu bănuieşte cât de
goală e viaţa lui Alexandru Dima! Puterea, cu îneântările ei.
Opoziţia, cu luptele ei. Atât. Din când în când, o femeie… Nici
măcar o dragoste mare, o mare pasiune, care fecundează sufletul>
care te face să descoperi noi orizonturi, noi sensuri în viaţă… Nici
măcar atât. Zoe e o bună prietenă, o colabora- ratoare. Dar cu cât
se întoarce mai multr înapoi, cu atât îşi dă seama mai bine ca n-a
iubit-o cu patimă niciodată, nici chiar la început. S-a însurat,
fiindcă trebuia să ia o femeie frumoasă, bogată, inteligentă – şi
Zoe împlinea aceste condiţii…
…Şi acum, când simte cum trec anii inutil şi vertiginos,
enervarea aceasţa îl ia tot mai puternic în stăpânire. Îl supără
orice. De pildă, astă-seară l-a necăjit – fireşte că n-a spus-o
nimănui – l-a necăjit faptul că Sonia Cruceanu n-a sosit, cum
fusese vorba, cu rapidul. Poate că ar fi adus oarecari noutăţi de la
Bucureşti. Sonia e o femeie inteligentă, activă, mai pasionată
pentru politică decât Zoe Alexandru alungă acest gând, cu ciudă:
se surprinsese făcând o comparaţie între Zoe şi Sonia – şi lucrul îl
supăra… N-are niciun rost! Fiecare din ele îşi are personalitatea ei
Sonia este o personalitate puternică, asta e sigur. Mult mai
puternică decât Virgil. Ea îl domină. Virgil este atât de slab…
Aproape că se lasă dominat. De pildă, acum: era mult mai potrivit
să se ducă el la Bucureşti ca sa încheie cu banca.; a trimis-o însă
pe Sonia…
 Oricum. În Sonia este ceva ciudat… Personalitatea ei nu este
desenată în linii drepte, ca o schemă – aşa cum este
personalitatea clară a Zoei sau a alteia… Este ceva insesizabil în
femeiuşcă asta. De zece ani, de când o cunoaşte, -de când este
soţia lui Virgil, nu a izbutit să-i prindă taina. La început, nici nu i-
a dat prea mare importanţă. I s-a. Părut o femeie oarecare.
Tăcută, modestă, Sonia nu s-a impus decât încetul cu încetul. Şi-
a dezvăluit firea an cu an. Într-o zi, Alexandru Dima a constatat
cu surprindere că Sonia e inteligentă. În altă zi, că are asupra
situaţiilor politice un punct de vedere personal. Mai târziu, a
văzut că Sonia are umor… Acum îşi dă seama că Sonia mai are o
faţetă a personalităţii ei, încă necunoscută lui…
Dima ajunse în faţa vilei. Se opri. Aprinse o ţigară. Se uită în
juru-i: era linişte deplină. Departe, la cazinou, luminile se
stingeau pe rând. Undeva. În sat, lătra un câine. Vâjâitul valurilor
domina noaptea.
Alexandru Dima urcă scările, plictisit.
PERONUL GĂRI* DS NORD. ÎN DIMINEAŢA ACEEA de vară,
avea înfăţişarea lui obişnuită: oameni grăbiţi, femei cu copii de
mână, hamali împovăraţi cu geamantane, bagaje şi felurite
cărucioare pentru copii, biciclete, trotinete. Într-un amestec
caraghios. Aceştia erau cei care plecau la munte sau la mare.
Din trenurile ce soseau, coborau ceilalţi – cei care se întorceau
din vilegiatură. Mergând alene, fără nicio grabă, fără niciun
entuziasm, plictisiţi de faptul reîntoarcerii, se uitau cu ciudă la cei
care abia acum porneau la drum.
Sonia Cruceanu, în rochia cenuşie, cu o pălărioară mică, cu o
mică geantă de voiaj în mână, se strecura scundă şi zveltă,
aproape neobservată, printre cele două şiruri de călători. Căuta
un loc bun şi, mai ales, voia să nu aibă niciun cunoscut în
preajmă-i. Îi plăcea să călătorească singură. Să observe pe cei din
jur. Să ghicească viaţa intimă a fiecăruia. Să o imagineze ea
însăşi, luând ca punct de plecare un crâmpei de convorbire auzit
în treacăt sau un gest surprins fără voie. Când tovarăşii de drum
nu o interesau, îi plăcea să privească pe fereastră. Nu atât
peisajul, fiindcă nu o preocupa pitorescul. Ci mai mult oamenii,
oamenii care munceau, care îşi trăiau existenţa lor trudnică de
fiecare zi, cu dramele ei mărunte, cu bucuriile ei puţine. O femeie
care scotea apă din puţ, un ţăran în mijlocul câmpului, singur
între cer şi pământ. Un car cu boi pe un drumeag de ţară, în
marginea liniei ferate. O gară mică, pierdută pe Bărăgan, cu trei
glastre de flori, cu nevasta şefului de gară la fereastră… Toate
acestea îi dădeau Soniei prilej de gând şi de visare. De. Aceea îi
plăcea să călătorească singură.
Se urcă în vagonul restaurant. Când trenul porni – lung şi
supraîncărcat, urnindu-se anevoie, cu smucituri grele şi eu
ciocănit de tampoane – Sonia îşi porunci ceaiul. Sor- bin. Du-l pe
îndelete, era mulţumită că n-a întâlnit niciun cunoscut. Uitându-
se în juru-i băgă de seamă că un tânăr o priveşte stăruitor. Sonia
îşi spuse – nu fără mulţumire – că băiatul acela, desigur student,
o socoate cam de vârsta lui… în adevăr, mică, slabă, nu-şi arăta
cei patruzeci de ani. Fără să fie frumoasă, plăcea totuşi. Ştia că
place. Şi îi plăcea să placă…
Era mulţumită de tot ce făcuse la Bucureşti. Încheiase cu bine
socotelile cu banca. Aflase lucruri interesante în politică.
Alexandru va fi bucuros să le ştie. Dacă va folosi, cu abilitatea lui
de totdeauna, aceste informaţii, în mai puţin de şase săptămâni
Alexandru Dima va îi din nou preşedinte de consiliu. Lucrul
acesta o mulţumea pe Sonia. De ce? Nu-şi dădea nici ea seama.
Nici ea, nici Virgil, nu au niciun folos – şi nici nu se gândesc să
aibă, de pe urma guvernărilor lui Alexandru. Dar ea ţinea la el. Îl
preţuia pentru toate însuşirile lui. Îi părea bine să ştie toate
aceste mari însuşiri puse în slujba puterii. Era mmdră de
prietenia ei cu Alexandru. De câte ori îi putea aduce o noutate, de
câte ori îi putea spune punctul ei de vedere într-o anume
chestiune, Sonia era fericită. Se simţea oarecum folositoare
acestui om incontestabil superior, în adâncul sufletului ei,
stăruia, ca un ghimpe, o părere de rău pe care nu îndrăznea să şi-
o mărturisească nici sie înseşi, o părere de rău pe care căuta să
şi-o înăbuşe, să o ucidă acolo, în profunzimi: părerea de rău că
bărbatul ei, Virgil, nu are nimic din personalitatea viguroasă a lui
Alexandru Dima.
Sonia, cu mişcări firesc cochete, îşi lua ceaiul. Era în toată
înfăţişarea ei un ciudat amestec de comic şi de grav. Mică, slabă,
cu mâini mici, cu gura mică, părea o miniatură gingaşă, gata să
se sfărâme la cea mai uşoară atingere cu realităţile brutale ale
vieţii. În toată această înfăţişare de. Bibelou, luminau cu o tragică
seriozitate ochii – doi ochi mari, aprig deschişi asupra vieţii, gata
să reflecte toate umbrele durerii şi toate luminile crude ale
bucuriilor neîngâ- duite.
 Trenul se apropia de Dunăre. Soarele se ridicase sus, pe cerul
limpede al dimineţii de vară. Câmpul îşi desfăşura întinderea,
parcă fără hotar, sub mozaicul de culori al- semănăturilor felurite.
Când şi când, câte un ţăran înfipt în mijlocul ogorului, uitându-se
la trenul care trecea în goană, părea un semn al lui Dumnezeu,
pus anume acolo, ca să nu crezi cumva că Bărăganul este pustiu,
lipsit cu totul de suflare omenească.
Sonia privea toate acestea, mulţumită, că le poate privi în
singurătate. Gânduri răzleţe îi răsăreau în minte. Ea însăşi se
mira de unde, din ce ascunzători nebănuite îi vin atâtea dintre
gânduri. Se trezi, de pildă, amintindu-şi cum l-a cunoscut pe
Virgil.
Era îndată după războiul trecut. Alexandru Dima avea nevoie
de un om cinstit şi de mare încredere personală. A recurs Ia Virgil
Cruceanu, care a primit misiunea după multe şovăiri şi numai
sub apăsarea stăruinţelor lui Alexandru. Când a sosit acolo, în
lumea aceea nouă pentru el, a^fost întâmpinat cu dragoste în cele
mai multe cercuri, dar şi cu o vie curiozitate: Ce va face? Virgil i-a
cucerit pe toţi prin bunătatea lui, prin purtarea lui aleasă în
înalta societate din provincie, prin măsurile luate, Sonâa l-a
cunoscut la o recepţie. Părinţii ei, mari moşieri, erau poftiţi cu
toată cinstea cuvenită rangului lor. Virgil a vorbit îndelung cu ea,
în seara aceea. Ea îl privea cu admiraţie. I se părea un om de
acţiune, de energie, un mare realizator. Mult mai târziu şi-a dat
seama că este numai un om bun, foarte bun – dar atât. Realizările
lui erau lucruri mărunte, fireşti, care în clipa aceea, sub acel
unghi special de vedere, păreau mari reforme. Dezamăgirea
aceasta i-a rămas în suflet. A avut pentru Virgil, cum are şi azi, o
mare afecţiune, dar şi un mare regret: că n-a fost-ceea ce i s-a
părut ei că este…
Sonia îşi goni gândul vrăjmaş. Aprinse o ţigară. Tânărul din
faţă continua să o privească atent. Hotărât, crede că e o studentă,
care călătoreşte spre una din numeroasele tabere aşezate pe
malul mării…
în clipa aceea, intra în vagonul restaurant Mireoa Christian,
fost subsecretar de stat, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai
lui Alexandru Dima. Înalt, zvelt, cu o perfectă siluetă de dansator
de profesiune, Mircea Christian avea toate însuşirile omului- făcut
să răzbată în viaţă: inteligenţă vie, dar nu adâneă; onestitate
capabilă de concesiuni, atunci când este nevoie; atâtea scrupule,
câte îi trebuie ca să treacă drept un element „curat”, dar nu prea
multe încât să-l incomodeze în cariera lui; cultură variată, fără să
fie împovărătoare; om de lume şi în acelaşi timp om de muncă, de
o rară putere de muncă.
Christian se apropie respectuos de Sonia. Ştia – fireşte. — cum
ştia întreg partidul, că Sonia şi Virgil Cruceanu sunt singurii
prieteni intimi ai „Preşedintelui4*.. Sonia îşi ascunse cu dibăcie
uşoara nemulţumire de a fi smulsă din gmdurile ei, din
singurătatea atât de plăcută ei. Poftit cu un zâmbet de politeţă,
Christian se aşeză la masă şi îşi comandă ceaiul. Venea la
Mamaia, încărcat de ştiri. X) e când fusese subsecretar de stat, îşi
păstrase anumite devotament^ care îi furnizau şi azi cele mai
bune informaţii. Ştia şi azi, ca şi pe vremea când era în funcţiune,
cu cine trăieşte fiecare din oamenii „interesanţi”, ce legături există
între cutare mare industriaş şi cutare personaj politic, ce se
petrece în orice consiliu de administraţie mai important, ce s-a
discutat în comitetul executiv sau în delegaţia permanentă a
partidului advers şi aşa mai departe…
Christian spuse Soniei că a descoperit o gravă afacere de
furnituri. A telefonat aseară doamnei Zoe Dima. Acum, vine să
ofere întregul material „Patronului”. Spunând acestea, ochii lui
Christian lunecară, într-un gest în acelaşi timp elocvent şi
involuntar, spre servieta de lângă el, lăsând să se înţeleagă că
acolo are materialul menit să dărâme guvernul actual şi să aducă
la cârmă, mai degrabă decât s-ar fi crezut, partidul de sub
conducerea domnului Alexandru Dima.
Sonia, care ascultase până acum cu seriozitatea ochilor ei, mari
ca două faruri, spuse simplu:
— Cunosc afacerea…
Christian o privi surprins. Sonia continuă: Ε vorba de ministrul
Comunicaţiilor.
— Ε foarte grav compromis! — spuse Christian, grăbit să arate
că ştie tot.
— Nu. Îţi spun precis şi îi voi spune şi lui Alexandru: el nu are
decât vina de a nu fi ştiut ce iscăleşte. Asta e clar. Şi ar fi nedrept
să-l atace cineva pe tema asta…
— Bine, bine – întrerupse nervos Christian – dar dacă nu lovim
în ministru, lovim inutil… în domeniul acesta, nu încap
menajamente. Ataci sau nu ataci. Cu jumătăţi de măsură nu faci
nimic… Vă rog să nu vă supăraţi, doamnă, dar dacă îl veţi
consilia pe patron să lucreze cu mănuşi, nu îi veţi da un consiliu
bun…
— Domnule Christian – răspunse Sonia zâmbind – te rog să nu
te superi nici dumneata, dar. „vezi… eu nu înţeleg anumite
lucruri. Eu sunt de acord că guvernul actual trebuie răsturnat, că
ţara are nevoie de un guvern capabil sub conducerea lui
Alexandru Dima. Însă, domnule Christian, o guvernare bună nu
poate începe prin- tr-o faptă rea, nu se poate întemeia pe o
nedreptate. Dacă Alexandru îmi va face… în sfârşit, dacă mă va
întreba, îi voi spune punctul meu ele vedere… Ministrul
Comunicaţiilor e incapabil, dar e onest…
Christian, stăruitor ca de obicei, întrerupse:
— Doamnă, vă rog să mă iertaţi că insist… Desigur, ministrul
nu e vinovat, dar interesele noastre politice…
— Exact! Prietena lui, doamna Giuriadis, a manevrat cu
secretarul general, şi cu doi din membrii comisiei de recepţie,
deputatul Tomescu şi senatorul Carian… Ştiu toate detaliile,
domnule Christian. Dar cred că nu e bine să fie atacaţi decât cei
vinovaţi… Fireşte, fără doamna Giuriadis, care e femeie, care nu
trebuie citată de pe tribuna Camerei şi care, dacă va fi descoperită
de judecătorul de instrucţie, va fi chemată la Parchet…
Discuţia urmă multă vreme. Sonia îşi susţinu cu graţie. Dar cu
hotărâre, punctul ei de vedere. Mircea Christian, care nu era
însurat, o privea cu ciudă, dar şi cu admiraţie. Văzând că trenul
se apropie de Constanţa, fostul subsecretar de stat căută să tragă
totuşi un folos din această divergenţă:
— Văd, doamnă, că avem puncte de vedere diferite. Ca om, mă
închin cu smerenie în faţa opiniei dumneavoastră, de o atât de
covârşitoare înălţime morală. Ca om politic, însă, nu o pot
accepta, fiindcă după mine constituie o mare eroare de tactică.
Dacă patronul va interpela împotriva unui secretar general şi a
doi parlamentari, va avea, ca întotdeauna, un mare succes de
tribună, dar nu va răsturna guvernul. Or, domnul Alexandru
Dima nu mai are nevoie de succese de tribună… Sunt şi eu de
acord: domnul Dima nu poate pune problema tendenţios, aşa
cum ar putea-o pune un altul, mai tânăr, care nu are situaţia
domnului Dima. Dar care, în schimb, nu este ţinut la o regulă de
conduită politică aşa de severă ca domnul Dima, fiindcă…
Sonia înţelesese fără nicio greutate că Mircea Christian vrea să
interpeleze el pe chestiunea furniturii de la Comunicaţii.
Nedreptatea, pe care Dima nu o poate face, se oferă – supremă
„jertfă” – s-o facă el, în interesul superior al partidului.
— Am înţeles j— spuse Sonia. Desigur că sunt cazuri când un
om tânăr poate arunca o săgeată, pe care un şef de partid nu are
voie s-o arunce. Numai că, în cazul de faţă, trebuie răsturnat un
guvern. Mă întreb dacă un om tânăr ar putea să răstoarne
guvernul actual? Numai o lovitură dată în plin, de Alexandru
Dima, ar izbuti să-şi ajungă ţinta. I) e altfel, domnule Christian,
ştii că Dima este un autoritar. Noi discutăm inutil. Poate că ne va
întreba. Dar până la sfirşit, va face, ca totdeauna, ceea ce vrea el,
ceea ce crede el…
*
Trenul intrase în gara Constanţa, Era aproape de prânz.. Pe
peron, o lume gălăgioasă şi pestriţă, în cele mai variate costume şi
pijamale, vorbea, râdea, striga… Evadaţi din constrângerea
cravatei, bărbaţii zburdau ridicol. Scăpate de teroarea centurii,
femeile se simţeau în libertate. Sonia îşi luă mica ei valiză, cu
gesturi de şcolăriţă în vacanţă şi coborî, zveltă. Mircea Christian o
urmă cu gravitatea omului de stat. Alexandru Dima şi Virgil
Cruceanu îi întâmpinară cu surâsuri şi vorbe bune. Lumea de pe
peron recunoscu de îndată pe fostul prim-ministru. În j urul lui,
se făcu un goi şr o tăcere deopotrivă respectuoase, Dima privi cu o
satisfacţie bine ascunsă această dovadă de supunere a poporului.
Cu o eleganţă din alte vremi, dar cu atât mai preţioasă, el luă
braţul Soniei. Virgil şi Mircea rămaseră în urmă. Maşina, care îi
aştepta, porni în goană spre Mamaia.
Virgil şedea lângă şofer. În fund, Dima, Christian şi – la mijloc –
mică, ghemuită, vrând parcă să se facă şi mai mică, Sonia.
Christian spunea lucruri fără însemnătate. Alexandru Dima îl
asculta distrat. El privea din când în când profilul Soniei şi i se
părea că descoperă în liniile acelea drepte, în licărirea ochilor, în
surâsul fugar de pe buze – ceva nou, un sens pe care nu-l
descifrase în cei zece ani, de când o cunoştea ca nevastă a
singurului său prieten, Virgil Cruceanu,
— Domnule preşedinte – nu se putu stăpâni Christian, cu
nerăbdarea omului pătimaş pentru politică – vă aduc ştiri…
Dima răspunse surâzând;
— Ştiu… Şi dumneata şi Sonia veniţi cu ştiri… mi s-a spus…
Numai că mă găsiţi într-o clipă în care politica mă interesează
foarte puţin…
 Sonia întoarse capul spre el. Zâmbind;
— Cu neputinţă…
Dima se uită adine în ochii ei:
— Ba da… Este aşa cum spun…
Pentru prima dată în cei zece ani de când îl cunoştea, Sonia nu
putu răbda privirea lui Alexandru. Plecă ochii în jos. Cu un gest
stingaci. Siţnţi un val de sânge în faţă. Instinctiv, se’ uită spre
mare, ca şi când ar fi căutat în imensitatea albastră un punct de
sprijin.
Christian rise cu politeţe:
— Glumiţi, domnule preşedinte…
— Nu glumesc defel, dragă Christian. Nu spun altora lucrul
acesta, dar voi, care smteţi prietenii mei, trebuie să o ştiţi… Nu
cred necesar să răstorn acum guvernul. Ei nu s-au uzat încă. Iar
noi, abia intraţi în opoziţie, n-am avut timpul să ne refacem. De
aceea, cred că e necesar să lăsăm vremea să-şi împlinească opera
ei de totdeauna. Vremea lucrează constant împotriva guvernului
şi pentru opoziţie. Mă gxndesc să întreprind o călătorie în
străinătate. Cred că Virgil şi Sonia mă vor însoţi. Sunt mari
probleme externe, pe care trebuie să le studiez acolo, pe teren.
Vreau să ies puţin din atmosfera oarecum moleşitoare de aci. Voi
veţi duce lupta în parlament, bineînţeles după instrucţiile mele şi
fără nicio violenţă, fără niciun atac brutal… O luptă civilizată, de
afirmare a ideilor noastre, a programului nostru şi atâta tot…
Şoferul, care slujea de treizeci de ani pe Dima, om de încredere
nosfârşită, îl asculta şi se întreba: „ce-o fi urmărind stăpânul Ştia
prea bine, dintr-o experienţă de fiecare zi, că „stăpânul·1 era
foarte amical şi sincer în particular, dar era de o mare falsitate în
convorbirile politice. Îl condusese ia atâtea întrevederi, uneori în
marginea Bucureştilor, la ferma unui prieten, unde venea
adversarul cu care trebuia să stea de vorbă; alteori chiar în
provincie, ca să fie la adăpost de orice indiscreţie a presei sau
serviciilor de informaţie. Îl auzise în nenumărate daţi spunând
una şi făcând a doua zi exact contrariu de ceea ce spusese. Aşa
încât, şoferul era înclinat să creadă că, dacă face asemenea
declaraţii paşnice, „stăpânul” se pregăteşte să ia puterea în zece-
cincisprezece zile…
La aceleaşi încheieri ajungea şi Mircea Christian., JBă- trânul
vulpoi – îşi spunea fostul subsecretar de stat – caută să ne
adoarmă pe toţi, ca să dea lovitura prin surprindere. Strategie
veche, dar totdeauna bună…"
Virgil Cruceanu însă ştia că de data aceasta Dima e sincer „,
neîngăduit de sincer, de o sinceritate apolitică”. Ce se petrece cu
el? Ce-l frământă? Ce-l face pe el, atât de reţinut, atât de
măsurat, să vorbească aşa de mult, să spună ce are de gând să
facă, să-şi dezvăluie gândurile intime? Tăria lui Dima sta, în mare
parte, în puterea lui de a tăcea, în talentul lui de a înconjura cu
cel mai desăvârşit secret chiar actele cele mai neînsemnate. O
scurtă intervenţie la Cameră, o scrisoare adresată unui prieten
politic, un interviu acordat unui ziar – lucrurile acestea, fără
importanţă şi fără consecinţe, le săvârşea fără să vestească pe
nimeni. Ele apăreau atunci ca „mari lovituri politice”. Virgil,
gândindu-se la toate acestea, era din ce în ce mai îngrijorat de
frământarea lui Dima.
Singură Sonia părea că înţelege şi, totuşi, nu îndrăznea să
înţeleagă. Cu instinctul ei de femeie, citise în privirea cu care o
ţintuise adineauri Dima – im sens nou, adânc şi aproape tragic.
Nu putuse să suporte acea privire. Abia în clipa aceea îşi dădu
seama că, în gară, Dima îi strânsese mâna mai mult decât s-ar fi
cuvenit. Era un gest al lui de prietenie, cu care ea se deprinsese
de multă vreme. Senzual şi rafinat, Dima punea în toate aceste
mici detalii o întreagă gamă de nuanţe savant calculate. Lucrul
acesta îl ştiau femeile. Îl ştiau şi bărbaţii care ieşeau din cabinetul
temutului şef – fericiţi sau nenorociţi, după cum le întinsese
mâna cel atotputernic. Totuşi, Sonia a avut impresia că, în felul
cum a primit-o la Constanţa, Alexandru a fost mai mult decât
prietenos. Se uită, fără să vrea, la Virgil, ca şi când s-ar fi temut
că, fiind prea aproape de el, i-ar putea transmite această
bănuială. Speriată ea însăşi de ceea ce îi trecea prin minte, îşi
smuci capul brusc. Ca să-şi scuze gestul, spuse:
— Virgil, spune te rog să meargă mai încet…
Abia atunci îşi dădu seama că, adâncită în gânduri, nu mai
urmărise convorbirea. Desigur, în răstimpul acesta se spuseseră
multe lucruri, pe care ea nu le· ascultase…
Sonia se uită la Virgil, la Alexandru. Nimic schimbat pe feţele
lor. Totul era normal. Normal… euvântul acesta, deşi nerostit, îi
răsună puternic 111 gând. Ce i se păruse anormal? Ce o
spăimântase în privirea lui Alexandru? De ce se temuse că \rirgil
îi va ghici bănuielile? Ce o făcuse să gândească tot ce a gândit, tot
ce nu îndrăznea să~\şi mai reamintească în clipa de faţă? Se uită
jur împrejur. Soarele, cerul, marea – toate i se părură noi şi bune.
Respiră adine. Se simţi parcă scăpată dântr-un vis greu. În
aceeaşi clipă însă, avu şi o părere de rău, un mic gol sufletesc: un
vis greu desigur; dar era totuşi un vis, în monotona scurgere a
zilelor mereu aceleaşi…
Masa urmă în glume şi banalităţi.
Mircea Christian povesti, cu marele lui dar de a imita pe mai
toţi oamenii politici, ultimele cancanuri bucureştene.
Lui Alexandru Dima, lucrurile acestea îi plăceau. Din pricina
aceasta. Christian se străduia ca, atunci când nu le ştia din
spusele altora, să le născocească. El venea totdeauna la „Patron”
cu un stoc de anecdote de acest feL Dima însă, cu adânca lui
cunoaştere a oamenilor, ştia cu precizie care din aceste cancanuri
sunt adevărate şi care sunt născocite, cu multă trudă şi cu un zel
înduioşător, de către Christian. Le asculta şi pe unele şi pe altele
cu acelaşi zâmbet şi vedea, în efortul tânărului fost subsecretar de
a-i fi pe plac, încă o dovadă de supunere…
Zoe Dima ceru amănunte despre unele doamne din lumea ei,
despre care nu ştia precis dacă sunt la Vichy sau la Vitei. Mircea
Christian, pregătit pentru orice, dădu răspunsurile cu toată
preciziunea.
Virgil Cruceanu îşi exprimă, în câteva rânduri, regretul că
vechea lui prietenie cu Alexandru l-a sechestrat şi vara asta la
Mamaia, Ar fi vrut să facă o excursie la Spitzberg, De cinci ani îşi
propune mereu acelaşi lucru, dar:
— De cinci ani acest tiran, care ştie să-şi drapeze despotismul
în faldurile catifelate ale amiciţiei, mă aduce aici, în praf, în
ţânţari şi, ceea ce este mai grav, între nişte oameni atât de prost
crescuţi… Plaja este un arsenal de grosolănie.
— Ε firesc să fie aşa – spuse zâmbind Dima. Tu te superi fără
motiv. Un om nu poate fi bine crescut douăsprezece luni pe an. Ε
de ajuns că este unsprezece. În luna douăsprezecea, se duce la
mare ca să revină ia natură, la forma primitivă, care este
vulgaritatea. Vei spune: Ce căutăm noi, aici? Foarte simplu:
venim să-i vedem primitivi, grosolani, pentru ca astfel să putem
preţui la justa ei valoare civilizaţia în care trăim în celelalte
unsprezece luni ale anului…
Sonia interveni în glumă:
— Excelentă teorie, Alexandre… Dar noi suntem prea prieteni
ca să nu ne spunem adevărul. În egoismul tău, în tendinţa ta de a
ne face umbrele tale, anexele tale, decorul tău…
— A, râse cu poftă Zoe Dima – foarte bine îi spui, Sonia…
Bravo! Bine că se găseşte cineva care să i-o spună! Ε un egoist.
Vrea să facă din noi decorul lui… figuraţia de care are nevoie ei…
— Desigur – urmă Sonia. Şi ca să justifici, Alexandre, această
acaparare, această anexiune, inventezi teorii foarte inteligente, dar
complet false…
— Patroane – fiindcă aşa îi spunea Mircea Christian în
momentele în care convorbirea devenea, nu din pricina lui, mai
intimă – sunteţi prins între două focuri…
Alexandru Dima surise, aprinzând ţigara de foi pe -care Jean i-
o adusese o dată cu cafeaua şi cu coniacul:
— Ceea ce spuneţi voi dezminte propria voastră teorie. Vă ţin
aici fiindcă vreau să fac din voi decorul meu, figuraţia mea… Dar
figuranţii se mişcă după indicaţiile regizorului, pe cât ştiu… Ce fel
de decor, ce fel de figuraţie faceţi voi, când – nu mai departe de
acum o clipă – v-aţi revoltat împotriva mea?
Vorbind, ζâmbelul se ştergea de pe faţa lui Dima, Vocea lui
devenea mai adâncă şi mai gravă, iar privirea părea că lunecă
peste cei de faţă, undeva, departe:
— Egoismul meii? Fireşte, orice şef este socotit egoist. Există
împotriva lui bănuiala că, de vreme ce conduce, o face din egoism,
din vanitate. Nimeni nu-şi dă seama că îşi împlineşte destinul
care l-a minat acolo. Din egoism face comandantul de vapor,
pentru’ a mia oară, aceeaşi cursă? Dar ce i-a rămas lui nevăzut,
necunoscut, necercetat? Nimic. Conduce pentru toţi acei călători
care îl cred stăpân şi cărora, în realitate, le este o slugă, o slugă
de clasa xntâi, dar totuşi o slugă… Adeseori, clragii mei, în nopţile
mele de insomnie, mă gândesc: ce mai vreau, ce mai urmăresc? O
pot spune simplu, fără trufie: viaţa mi-a dat toate satisfacţiile. Am
cunoscut toate izbânzile şi nicio înfrângere. De aici înainte, se
ridică alţii, sunt alte vremuri, alte mentalităţi… se poate întâmpla,
ba chiar este foarte probabil să cunosc şi amărăciunea înfrângerii.
Prin urmare, de ce să mai lupt? De ce să mă privească toţi şi să
mă judece fiecare în parte? De ce orice gest al meu, ca al
nimănuia dintre voi, să fie scrutat de atâtea mii de perechi de
ochi, câte sunt ţintite asupra mea? Ei bine, dragii mei, în clipa
când gândesc aşa, sunt în adevăr egoist. Dar în clipa în care îmi
spun: „da, trebuie să rămân acolo, trebuie să suport controlul
feroce al acestor mii de perechi ele ochi, trebuie să renunţ la
liniştea mea personală” – în clipa în care îmi impun aceste jertfe,
mai grele decât vă închipuiţi voi, nu mai sunt egoist… Dimpotrivă!
Şi atunci, viu aici… Nu pot veni singur. Am totuşi nevoie de un
mic cerc al meu… Al meu —7 înţelegeţi voi lucrul acesta? De
aceea, vă rog să veniţi şi voi aici… Sân- teţi sacrificaţi, da. Dar nu
egoismului meu. Sunteţi sacrificaţi, aşa cum sunt sacrificat şi eu.
Vă împliniţi destinai pe lângă piine, cum îmi împlinesc şi eu
destinul în mine…
Oprindu-se brusc, cu o mişcare de energie care îi era
caracteristică, Alexandru Dima se întoarse către Mircea Christian:
— Christian, eşti încă tânăr. Poţi crede că tot ce am spus acum
este artificiu, fiindcă voi toţi mă credeţi mai abil decât sunt în
realitate. Poţi bănui că sub acest artificiu se poate ascunde cine
ştie ce manevră politică. Nu mă interesează…
Dima trase apăsat din ţigară şi repetă cu voita brutalitate, ca
să-şi afirme superioritatea:
— Nu mă interesează. Eşti, însă, cel mai apropiat colaborator al
meu. Mi-ai făcut şi-mi vei face mari servicii. Îţi datoresc un sfat.
Am spus adineauri că am nevoie de un cerc al meu. Să ştii că un
şef de partid, un conducător de oameni – în politică, în uzină sau
aiurea – este omul cel mai ’ânconjurat, cel mai aclamat, cel mai
adulat, dar în realitate este omul cel mai singur. Înţelegi? Cei mai
singur… Eşti încă tânăr. Ai toate însuşirile ca să parvii. Vei face
carieră. În ziua în care vei fi în situaţia mea, îţi doresc să nu
gândeşti cum gândesc eu acum, să nu simţi ce simt eu acum şi să
nu vorbeşti colaborator ului· dumitale mai tânăr, pe care în chip
firesc îl vei avea atunci, ceea ce ţi-am vorbit eu acum…
Dima se opri o clipă. Toţi îl priveau atent; niciodată nu vorbise
aşa. Christian vroi să intervină. Dima îl opri, schiţând un gest
autoritar, sorbi ultima picătură de coniac şi se ridică:
— Şi-acum, după acesi sfat de care îţi vei aduce aminte când eu
nu voi mai fi pe pământ, hai să vedem ce noutăţi mi-aduci de la
Bucureşti… Virgil, vino ’ cu noi…
Cei trei bărbaţi ieşiră pe terasă. Christian scoase din mapă
toate hârtiile privitoare la furnitura de la Comunicaţii. Discuţia
politică începu,
*
Sonia Cruceanu şi Zoe Dima trecură în micul salon alăturat
sufrageriei.
Sonia se ghemui într-un fotoliu mult prea mare pentru
proporţiile ei miniaturale. Zoe îi puse alături, pe o măsuţă joasă,
cutia cu ţigări şi sticla de coniac. Sonia îşi umplu păhărelul şi îşi
aprinse o ţigară. Simţea că Zoe vrea s-o întrebe ceva. Bănuia ce
vrea s-o întrebe: de ce o fi Alexandru atât de enervat? întrebarea
aceasta, nerostită încă, era în aer. Sonia o simţea, o respira şi voia
s-o înlăture, înainte de a se produce. Se ridică brusc din fotoliu.
— Zoe, te supără dacă pun radio-ul?… Să schimbăm puţin
atmosfera…
— Te rog… Am şi eu nevoie să schimb atmosfera, dragă Sonia…
Sonia tresări. Acest „dragă Sonia*” – spus calm, blajin, aşa cum
îl spunea totdeauna Zoe – îi sunase ciudat. Deschise aparatul de
radio. Vocea de bas profund a spea- kerului se auzi limpede: –
Orchestra Grigoraş Di’nicu continuă concertul de prânz.
Peste o clipă, notele porniră armonioase. Era o romanţă banală.
Zoe întrebă:
— Cunoşti, Sonia, romanţa aceasta?
Sonia răspunse distrată, cu gândurile vizibil aiurea:
— Foarte puţin…
— Ştii cuvintele?
— Nu… Vag…
Apoi fredonă uşor câteva versuri…
— Cam· aşa… — încheie Sonia, ghemuindu-se iarăşi între
braţele fotoliului, cu gesturi nervoase de copil necăjit.
Zoe stărui ca Sonia să cânte mai departe. Avea voce plăcută şi,
adesea, seara, când erau numai ei între ei, Sonia cânta.
Sonia mărturisi că nu ştie „mai departe” şi. De altfel, nici n-a
interesat-o cântecul acesta.
— Dinicu îl cântă totuşi admirabil – zise Zoe.
— Da, admirabil…
Zoe o întrerupse:
— Sonia, vroiam să te întreb, ce crezi despre Alexandru?
Sonia tresări. Zadarnic căutase să înlăture întrebarea care o
supăra înainte de a se fi produs. Răspunse vag:
— Cum… Ce cred despre Alexandru? în ce sens?
— Ţie nu ţi se pare schimbat?
— Draga mea, am plecat de aici alaltăieri, am lipsit numai două
zile… Nu am remarcat nimic…
— Ε enervat, vorbeşte despre singurătate…
Sonia rise fals. Îşi turnă încă un pahar de coniac. Aprinse încă
o ţigară i
 — Singurătatea lui? O spunea pentru Christian. Cine ştie ce-i
pregăteşte bietului băiat! îţi închipui tu că Alexandru – Alexandru
Dima… — când va vroi să vorbească despre singurătatea lui, nu-
şi va lua alt confident decât pe Mircea Christian? Nu, nu, Zoe, nu
te îngrijora. Peritru atâta lucru… îţi spun eu: îi pregăteşte
băiatului un hap, pe care i l-a aurit acum, la masă, prin această
spovedanie… 11 vei vedea după această discuţie politică…
Christian’ vine cu noutăţi…
— Aşa e – tresări Zoe Dima, Şi tu mi-ai telefonat că ai noutăţi
care îl privesc pe Alexandru. Spuiie-mi-le, te rog…
Abilitatea Soniei biruise: demonul politic pusese stăpânire pe
soţia domnului preşedinte… Sonia scăpase de o discuţie care o
stânjenea, fără să-şi dea seama de unde porneşte stânjenirea.
Mulţumită de acest rezultat, Sonia spuse tot ce ştia despre
afacerea de furnituri de la Comunicaţii, dădu toate detaliile
picante, vorbi îndelung de rolul doamnei Giuriadis, de acţiunea
deputatului Tomescu şi a senatorului Cafian, indică aproximativ
cum s-au împărţit comisioanele şi arătă ce succes va avea
Alexandru în Cameră, dacă va interpela pe această temă. Căderea
guvernului e sigură.
în clipa aceea, Alexandru intră în micul salon în care se
retrăseseră cele două femei, Avea figura gravă, masca imobilă care
îngrozea pe adversarii lui. În ochi, nicio licărire: nici de satisfacţie,
nici de înfrângere. Niciunul din muşchii feţei nu se clintea: i-ai fi
crezut de oţei. Ai fi spus că omul acesta n-a râs, n-a suris
niciodată Vocea era precisă, rece, fără nici υ inflexiune:
— Dragele mele, Christian trebuie să plece înapoi la Bucureşti.
Fostul subsecretar de stat sărută mâinile doamnelor. Apoi, se
opri în faţa lui Dima. Acesta – ca şi când ar fi uitat că, un ceas
mai înainte, îi făcuse confidenţe aproape sentimentale – îi spuse
rece:
— Îţi mulţumesc Christian pentru informaţi uni. Voi reflecta. Îţi
voi telefona…
— Foarte bine, domnule preşedinte…
După plecarea fostului subsecretar de stat, Alexandru Dima
spuse:
— Astăzi, în mod excepţional, am să mai fumez o ţigară…
Aceasta însemna că Alexandru vrea să rămână singur. Virgil şi
Sonia plecară.
În urma lor, Zoe întrebă:
 — Alexandre, mai iei o cafea?
— Mulţumesc, draga mea… Nimic., ;
Zee se retrase în dormitorul ei.
t
«A
Rămas singur, în salonaşul cu storurile lăsate, Alexandru Dima
sună. Jean sosi îndată, preocupat să-şi ascundă cu abilitate, prin
atitudinea ce lua, acea jumătate de chelie pe care ţânţarii o
apreciau în chip deosebit şi unde îşi lăsaseră urmele lor roşii şi
ridicole., Dima ceru scurt:
— Ceva rece…
— Îngheţată?
— Perfect…
Din acest scurt schimb de replici. Jean înţelese, cu vechea lui
experienţă, că „Domnul are de lucru”. Aduse îngheţata şi ieşi.
Alexandru Dima scoase micul creion de aur, deschise dosarul
adus de Mircea Christian şi începu să citească, piesă cu piesă.
Din când în când, se oprea, sublinia, adnota, întorcea o filă sau
zece înapoi, ca să controleze o cifră, trecea mai departe… Faţa lui
rămânea aceeaşi. Nu era nici senină, nici încruntată. Era rece.
Nimeni, dacă ar fi fost cineva în odaie, nu ar fi ghicit ce se petrece
în spiritul acestui om…
Când – târziu, spre seară – Zoe coborî din dormitorul ei, găsi pe
Alexandru întins în fotoliu, cu dosarul lângă el, cu ochii pironiţi în
gol. Îngheţata se topise în pahar. Ţigara se stinsese pe scrumieră.
Nu se atinsese nici de una, nici de cealaltă.
Zoe zâmbi:
— De ce ai aprins ţigara.? De ce ai cerut îngheţată?
— Draga mea, le-am uitat… Am uitat tot… Ε o problemă foarte
interesantă… Vom vorbi astă-seară.
Se ridică. Se uită în juru-i. Pe măsuţa de alături văzu câteva
ţigarete stinse, cu vârfurile pline de ruj de buze. Ştia că le-a fumat
Sonia. Jean, în felul repede cum fâsese concediat, nu mai
îndrăznise să ridice scrumiera, ca s-o golească. Alexandru privi
atent ţigările şi, fără să-şi^dea seama, le numără: unsprezece. A
fumat enorm… Unele din ele erau stinse pe jumătate, nervos,
violent.
Zoe spuse:
— Vii pe terasă? S-a răcorit. Ne aşteaptă ceaiul.
— Da, draga mea…
 Zoe ieşi. Alexandru rămase încă o clipă, ca să-şi adune hârtiile.
Lângă scrumiera cu ţigările Son iei, văzu paharul de coniac, gol.
Pe marginea paharului, se vedea urma roşie a buzelor ei. Privi o
clipă semicercul parcă desenat în sânge. Apoi ieşi pe terasă.
*
Sonia era profund tulburată în după-amiaza aceea. Seara, Zoe
şi Alexandru urmau să vină la ei la masă. Îi poftise ea însăşi. Ar fi
dorit totuşi să se scuze sub un pretext oarecare. De pildă,
oboseala drumului: plecase dis-de-dimineaţă din Bucureşti, luase
masa la vila Dima, vorbise toată după-amiaza cu Zoe Dima,
ajunsese la vila ei, cu Virgil, abia către seară… Motivul ar fi părut
foarte puternic. Intimitatea ei cu Zoe şi Alexandru Dima i-ar îi
îngăduit să amine o masă, cum a mai făcut de atâtea ori, cum a
făcut şi Zoe Dima în atâtea rânduri..’.
33
Totuşi Sonia n-a luat, până în cele din urmă, hotărârea
aceasta. Îşi spunea ei înseşi: „nu se poate”. Ştia însă foarte bine
că „se poate”. Că s-a mai întâmplat lucrul acesta. Că între ei este
un lucru simplu şi firesc. Dar îşi spunea „nu
3 – Scandal se poate" – ca să nu audă celălalt glas lăuntric,
care-i şoptea insinuant: „nu vrei"… Şi, în adevăr, nu voia…
După ce dăduse toate ordinele pentru masa de seară, şedea în
dormitorul ei. Virgil îi spusese cu glasul lui blind:
— Dacă.ai putea dormi puţin…
— Am să încerc…
Era singură. Nu putea dormi. Ar fi vroit totuşi. Nimic nu ar fi
dorit mai mult. Decât somnul. Să doarmă. Să nu mai ştie de
nimic. Toate începuturile de bănuieli, care îi răsăriseră în minte
azi. O frământau. Fiecare început de bănuială stârnise un început
de gând al ei, un nou prilej de frământare. Şi acum, ghemuită pe
un colt de divan, mai mică decât era în realitate, cu ochii mari.
Deschişi în gol, se simţea prinsă într-un vârtej de gânduri, atât de
multe, atât de potrivnice. Încât ar fi vrut să doarmă, să doarmă
mult, ca să nu se mai gândească la nimic.
închidea ochii. Nu o urmăreau numai gânduriie, ci şi viziunile.
Vedea privirea aceea tare, grea, dominatoare, a lui Alexandru
Dima. Pentru întâia dată, nu putuse rezista privirii lui… Vedea
ochii limpezi, senini, ai lui Virgil… Simţea o mustrare de
conştiinţă, deşi nu păcătuise cu nimic. Vedea ochii calmi ai
prietenei ei, Zoe Dima… Se încrunta, ca să nu-i mai vadă…
 Inserase. Sonia s-a ridicat de pe divan, S-a uitat lung în jurul
ei. Virgil a intrat uşor şi i-a vorbit blând:
— Tu, ce faci?
Sonia şi-a frecat ochii mari cu pumnii ei mici, ca un copil brusc
trezit din somn:
— Am dormit…
Era întâia minciună pe care o spunea lui Virgil. De ce o
spusese? Nici ea nu-şi dădea seama. O spusese instinctiv.
— Ai dormit? Foarte bine, tu…
Virg.il vru să-i sărute gura. Uşor, pe nesimţite, cu agilitatea ei
de femeiuşcă îi oferi fruntea. Gestul fusese
O’
aproape reflex. Virgil nu-i prinsese înţelesul.
Afară se auzi păcănitul unui motor.
— Au venit Alexandru şi Zoe… Du-te tu, Virgil, de-i primeşte.
Eu n-am avut timp nici măcar să mă schimb. Am dormit aşa de
bine…
Virgil coborî „
Sonia intră în camera de baie. Duşul curse din plin pe trupul
mic. Când se înfăşură în halatul vast, se simţi şi mai mică. Goală,
în faţa oglinzii, zăbovi numai o clipă, pentru un autocontrol grăbit
şi, aproape, involuntar. Îşi zâmbi totuşi mulţumită. Îmbrăcă,
simplu, o rochie uşoară, îşi potrivi părul. Îşi mângâie obrajii mici
cu un imens pui de pudră. Nu se farda niciodată. Doar puţin ruj
pe buze… Coborî în grabă treptele. La mijlocul scării, se opri
brusc: de ce coboară aşa ele repede? Întrebarea răsărise din
întuneric şi o ţintuise locului, ca o barieră. De zeci de ori. De sute
de ori, Zoe şi Alexandru au sosit, ea nu era gata, iar ei au
aşteptat-o. De ce coboară azi, tocmai azi. Aşa de repede? Porni
încet şi încercă să-şi ia o atitudine gravă. Se îmbrăţişă cu Zoe.
Întinse mâna lui Alexandru. De data aceasta, fu foarte atentă: da,
Alexandru i-a reţinut mâna mică, în mâna lui mare, bărbătească,
hotărâtă… Sau, poate, i ş-a părut. Sub sânul mic, inima îi bătea
tare:
— Am dormit. M-am îmbrăcat într-o goană… Abia pot vorbi…
Zoe glumi:
— Şi eu care, văzându-te aşa de roşie în obraz, credeam că ai
început şi tu să te fardezi…
Virgil o privi cu ochi de om îndrăgostit, Era, în adevăr,
frumoasă. Cel puţin aşa o găsea Virgil. Alexandru Dima o privi
mai stăruitor. Îşi dădea seama că nu era frumoasă. Avea, însă, un
farmec ciudat, „insesizabil”…
Dima se gândi că, pentru a doua oară în mai puţin de
douăsprezece ceasuri, întrebuinţează acelaşi cuvânt pentru
aceeaşi femeie: „insesizabil”… Cuvântul nu-i plăcea. Fap^ tul în
sine îl necăjea.
Ieşiră pe terasă.
Marea se frământa, în faţa lor, senzuală şi tumultuoasă. Briza
era rece şi sărată. Crestele valurilor se lămureau albe în întuneric,
ca nişte fâşii de dantelă pierdute în larst de feluriţii călători de pe
vapoarele ce trecuseră pe acolo peste zi. Luna nu răsărise încă.
Cerul era grav. Stelele glumeţe îl tachinau cu lumini jucăuşe.
Cerul răbda jocul acesta, aşteptând răzbunarea lui: luna, care
peste un ceas trebuia să iasă măreaţă din valuri şi să acopere cu
lumină bogată licărirea sărăcăcioasă a stelelor…
Toate aceste comparaţii uşoare şi înveselitoare, Sonia le spuse
repede, cu o nervozitate pe care nu şi-o putea, ascunde. Zoe o
asculta cu un surâs de soră mai mare.
Virgil, în lipsa valetului care întârzia, pregătea cocteilurile.
Alexandru Dima era singurul care nu o putea urmări: crestele
valurilor, dantele pierdute de pe vapoare… cerul grav, stelele
glumeţe… — cuvintele Soniei lunecară peste auzul lui, fără să lase
vreo urmă: era covârşit de gânduri. Sorbind cocteilul, îşi spunea
că totuşi e ciudat să cunoşti de zece ani o femeie şi, abia după
zece ani, s-o descoperi nouă şi bizară… A fost totdeauna aşa?
Este astă-seară altfel şi, de aceea, n-a deosebit-o până acum?
Pe când Alexandru Dima se gândea la toate acestea, Virgil
Cruceanu se apropie de el:
— Ce impresie ţi-a făcut chestiunea furniturilor? Ai avut timp
să examinezi dosarul?
Alexandru tresări:
— Da… Vom vorbi la masă…
Valetul vesti că masa este servită. Fiind numai ei, între ei,
începură discuţia asupra problemei politice încă de la primul fel
de mâncare – aşa cum făceau ori de câte ori nu-i stânjenea
nimeni din afara lor. Vorbiră pe rând, spunându-şi fiecare
părerea. Alexandru Dima îi asculta pe toţi, cu răbdare şi puţin
distrat. Era obiceiul lui. Fixat de mai înainte asupra hotărârii,
asculta totuşi ceea ce spuneau cei din jurul lui. Rareori, foarte
rareori, îşi schimba nu hotărârea – aceasta niciodată, dar vreun
mic detaliu al planului ce-şi trasase în clipele lui de reflectare în
singurătate, Intimii ştiau că nu pot înrâuri cu nimic rânduielile
lui Dima. Vorbeau totuşi, fiindcă ştiau de asemeni că lui Dima îi
plăcea flecăreala lor asupra „problemei la ordinea zilei”. Marile lui
discursuri izvorâseră dintr-o magistrală îmbinare a meditaţiilor
solitare cu ascultarea amabilă a acestor flecăreli.
Când veni vorba despre rostul doamnei Giuriadis, prietena
ministrului de Comunicaţii, părerile fură împărţite, Zoejdima
credea că această femeie trebuie lovită în plin. Nu nfci din pricină
că; în fond, ea „făcuse” afacerea: ^ministrul, o ştiau toţi, era o
simplă păpuşă în sforile acestei femei. Dar şi din pricină că
imoralitatea ei trebuie veştejită de la înălţun^â tribunei. După ce
a risipit averea marelui bogătaş Gliâriadis, după Ce acesta s-a
sinucis într-o dimineaţă, când se1 descoperise unul dintre cele
câteva cecuri fără acoperire lansate de el asupra unei bănci din
Paris, doamna Giuriadis şi-a jucat câteva luni rolul de văduvă
inconsolabilă şi martiră, pentru ca apoi să pună ochii pe actualul
ministru al Comunicaţiilor. Nu, hotărit, femeia asta trebuia lovită
fără cruţare…
Zoe Dima îşi susţinuse punctul de vedere cu o căldură
neobişnuită temperamentului ei prin excelenţă echilibrat.
Alexandru Dima, cu marele lui dar de a cunoaşte oamenii,
băgase de seamă accentul oarecum pasionat cu care vorbise
nevasta lui.
Sonia Cruceanu asculta şi, fără să ştie de ce, ocolea privirile
bunei sale prietene. Ar fi vrut să spună ca, totuşi, nu se ştie ce s-a
petrecut între doamna Giuriadis şi fostul ei soţ; că poate au fost
conflicte nebănuite de alţii; că situaţiile acestea nu sunt tocmai
aşa de simple… Dar Sonia nu îndrăznea să spună nimic.
În clipa aceea, vorbi Virgil Cruceanu. El credea că nu trebuie să
se facă prea multă vâlvă în jurul doamnei Giuriadis, indiferent de
moralitatea sau imoralitatea vieţii ei. Un om de stat şi, mai ales,
un om ca Alexandru Dima nu are să se lupte cu metresele
miniştrilor. El se va lupta, aşa credea Virgil, cu miniştri, cu.
Guvernul întreg…
Zoe Dima spuse:
— Virgil, eşti prea bun… prea bun cu toată lumea, chiar şi cu
cei care nu merită bunătatea aceasta…
Alexandru Dima socoti necesar să curme o discuţie care îl
enerva:
 — Dragii mei, vă mulţumesc pentru colaborarea voastră…
Tăcu o clipă. Îşi aprinse o ţigară – masa tocmai luase sfârşit – şi
urmă:
— Voi înlătura de la început notele de detaliu. Doamna
Giuriadis nu mă interesează. Nu am ambiţia să moralizez
societatea bucureşteană. Rămân, deci, deputatul X şi senatorul
Y… Aceştia mă interesează, dar puţin: sunt elemente secundare.
Bieţi samsari, care ciupesc din dreapta şi din stânga… Pleava
obişnuită a tuturor regimurilor din toate timpurile, din toate
ţările.
Acum, toţi tăceau. Simţeau toţi că Alexandru Dima îşi face
schema interpelării. El îi privea cum priveşte savantul· pe acei
cobai, asupra cărora experimentează prima formulă a serului
căutat.
— Mai interesant este – urmă Dima – ministrul Comunicaţiilor.
Dar nici el nu mă preocupă prea mult. Un ora mediocru. Sub
regimul meu, ar fi fost cel mult prelect… Cel mult… Poate chiar
subprefect sau ajutor de primar, undeva, în provincie… Provincia
suportă asemenea încercări… Dar această afacere de furnituri a
trecut prin Consiliul de miniştri. Au semnat toţi, a semnat
ministrul de Finanţe, a semnat primul ministru. Şi nu e vorba de
o sumă oarecare. Sunt în joc sute de milioane…
În gura lui Dima, aceste cuvinte – fără să fie rostite pe un ton
declamator – aveau un accent de o reţinută, dar cu atât mai
impresionantă gravitate.
— Aşadar, dragii mei, ca om de stat aduc în for o afacere, în
care statul a fost grav păgubit. Cine e de vină? Treaba
procurorilor… Ei trebuie să facă triajul. Dar, pentru ca acest triaj
să fie just, pentru ca asupra acţiunii de sancţionare penală să nu
planeze nicio îndoială – guvernul care a semnat, în întregime,
acest contract, trebuie să plece… Ca să fi nevrednic de un loc, nu
e nevoie să fi oumaidecit necinstit, Ε de ajuns să fi nepriceput…
Dima tăcu. Ţigara i se stinsese de mult. O reaprinse cu un gest
leneş. Virgil Cruceanu spuse:
— Foarte just…
Dima îl privi fix:
— Nu foarte just, Virgil. Ci simplu, logic şi politic. Simplificând
problema, înlăturând elementele de detaliu – o femeie şi câţiva
samsari – mergând logic la concluziile ultime, cele politice,
singurele care mă interesează, eu lărgesc sfera mea de acţiune,
mă ridic deasupra procurorilor şi a profesorilor de morală, mă
situez pe planul omului de stat şi pot cere, nu sancţiuni pentru Χ,
Υ, Z, ci îndepărtarea întregului guvern… Ε aşa de simplu!
Sonia Cruceanu ascultase, ghemuită între braţele fotoliului de
paie, cu ochii mari deschişi, cu o uşoară roşeaţă în obrajii mici. Îl
văzuse parcă la tribună, dominând Camera, ridicându-se
deasupra tuturor, spunându-şi cuvântul împotriva oricui, până la
capăt, neîmpiedicat de nimeni, fiindcă nimeni nu i se putea
împotrivi. Auzise parcă întreruperile celor mai îndrăzneţi.
Întrezărise replicile vii şi prompte ale îui Dima. Smulgându-se din
această viziune, care o învăluise ca o catifea, Sonia întrebă:
— Când interpelezi, Alexandre?
Dinja zâmbi mulţumit.
— Uite, dragii mei, cine are încredere în mine… Voi mi-aţi dat
sfaiuri.,
— Măgulitorule! — glumi Zoe Dima.
Pe faţa Soniei, trecu o umbră de îndoială: Zoe glumeşte cu
adevărat?.
Alexandru Dima, cu acelaşi surâs, continuă:
— Dar Sonia nu numai că are încredere în mine, are şi simţ
politic. M-a întrebat: când? Ε mai mult decât: cum? întrebarea cu
adevărat politică este: când? Ei bine, în noaptea aceasta
minunată, când voi veţi dormi liniştiţi, eu voi aşterne pe hârtie
ceva din ceea ce v-am spus acum. Nu pot aştepta deschiderea
Camerelor, ca să interpelez.
Virgil interveni:
— Ştii că tratativele de împrumut extern sunt foarte avansate, e
aproape sigur că în zece, cincisprezece zile, Camerele vor fi
convocate în sesiune extraordinară, ca să voteze împrumutul…
Cu acest prilej…
— Nu, nu,. Nu! — făcu autoritar Dima. Nu pot să aştept nici
măcar sesiunea extraordinară, oricât de apropiată ar fi. Afacerea
furniturilor începe să fie cunoscută şi risc să o ridice altul, care –
fireşte – o va rata. Guvernul se va salva şi eu nu voi putea relua o
problemă compromisă.
După o clipă, Dima continuă cu vocea autoritară:
— Aşadar, mii ne voi trimite preşedintelui Camerei o interpelare
scrisă care va apare apoi în presă…
Dima făcu o pauză. Faţa lui era iarăşi nemişcată. Privirea rece.
Glasul suna ca o osândă.
 .
— Îmi pare foarte rău că domnii miniştri, care sunt încă în
vilegiatură, vor trebui să-şi întrerupă vacanţa…
Fu o tăcere de gheaţă. Omul acesta ştia să străbată – cu
privirea, vocea şi faţa lui – toate gamele şi toate nuanţele. Un
mare pamfletar spusese despre Dima – când acesta îşi începea
cariera – că este un amestec bizar şi uluitor ai personalităţii lui
Ion I. C. Brătianu cu aceea a lui Alecu Davila şi adăugase:.. Dacă
n-ar fi fost om politic, Alexandru Dima ar.fi fost un mare actor".
Când Zoe şi Alexandru Dima plecară spre vila lor, era după
miezul nopţii. Sonia Cruceanu rămăsese ţintuită în fotoliul de
paie, cu ochii în beznă. Virgil o bătu uşor pe umăr şi o’ântrebă ca
pe-un copil:
— Tu, la ce te gândeşti?
Sonia tresări:
— La nimic, tu… (Pentru prima dată, acest tic i se păru fals.)
Sună, te rog, să ne dea ceva tare, ceva reconfortant…
Virgil îi mângâie părul tuns:
— Coniac sau lichior?
Sonia răspunse vag:
— Orice… Sunt aşa de obosită!
Sorbind băutoa tare, Sonia asculta vuietul mării. Era, acum, o
mare rea. Valurile sporeau spre ţărm, dantelate şi tumultuoase.
Mugetul lor ritmat acoperea orice alt zgomot. Undeva, în larg,
câteva puncte de lumină indicau un vapor care pleca din
Constanţa.
Virgil spuse, ca să spună ceva:
— Alexandru va avea un mare succes…
Sonia murmură:
— Sigur! Dar ce ar însemna un succes ca acesta, undeva, într-o
ţară mare…
Virgil surise blând:
— Voi, toţi, nu vedeţi decât în stil mare!
Sonia gândi: „Vedem în stil mare, ceea ce este croit în’stil
mare”. Dar tăcea. Virgil o chemă la culcare. Ea răspunse că vine
îndată. Rămase însă, acolo, în fotoliul de paie. Pe terasă. Aprinse
o ţigară. Îşi aminti că acum Alexandru Dima scria interpelarea
care – peste o zi sau două— publicată în ziare, va zgudui un
guvern, va arunca în panică atâtea familii, va frământa o ţară. Un
om singur, în vila lui, acolo, pe malul mării, învăluit în noapte,
aşterne pe hârtie zece sau douăzeci de rânduri şi ştie că, în felul
acesta, răstoarnă o întreagă stare de lucruri… Stranie putere!
Meditând astfel, gândi că Zoe Dima doarme, Virgil a adormit şi
el… Numai Alexandru lucrează. Şi ea, aici, în vila ei, gândeşte…
Paralelismul acesta o necăji. Stinse ţigara cu un gest nervbs, între
degetele mici…
…Când Sonia se duse să se culce, se lumina de ziuă.
III
INTERPELAREA SCRISA, PE CARE ALEXANDRU Dima o
adresase Biroului Camerei, apăru, cum era firesc, în toate foile
politice din Capitală, în acel sfârşit de august!
„Lumea” nu se întorsese încă din vilegiatură. La Mamaia, Eforie
şi Mangalia, pasionaţii razelor ultraviolete foloseau aceste ultime
zile de vară cu un nesaţ care începea dis-de-dimineaţă şi nu
ostenea până noaptea, târziu. La Sinaia, cazinoul gemea de
jucători şi cifrele încasărilor revoltau deopotrivă şi pe cei care
pierdeau şi pe cei care câştigau. La Predeal şi pe Valea Timişului,
în viaţa mai sobră a vilelor izolate, se flirta şi se plictisea. Era o
nepăsare aproape generală, în toată această „lume”. Nimeni nu
mai făcea politică. Toţi ştiau că nu este „nimic nou”, că până către
iarnă „nu se schimbă nimic’*.
Pe acest cer politic atât de senin, fără umbra unui nour, fără
adierea unui firicel de vânt, izbucni deodată un fulger:
interpelarea scrisă a lui Dima. Şi. Îndată după aceea, o grindină
de articole, o ploaie de notiţe, o furtună de argumente pro şi
contra, un vârtej de zvonuri şi un păienjeniş de şoapte. De la
Mangalia până la Bran, de la Eforie până la Sinaia, „lumea” s-a
cutremurat. Repede, cutremurul acesta s-a transmis la Poiana
Ţapului şi la Lacu Sărat, la Breaza şi la Curtea de Argeş,
pretutindeni, acolo unde-şi face vacanţa lumea cealaltă, lumea
fără ghilimele, lumea pur şi simplu.
Presa din Bucureşti, total lipsită de „subiecte” în acea vară
liniştită, a luat în braţe cu entuziasm marea lovitură dată de şeful
opoziţiei.
în această linişte deplină, afacerea de opt sute de milioane „a
furniturii de la Comunicaţii” era – cu drept cu- vâni— senzaţia
zilei. Mai ales că acela care o „lansa” era un om de autoritatea lui
Alexandru Dima.
A doua zi după apariţia interpelării în ziare, fostul subsecretar
Mircea Christian trecuse prin toate restaurantele mari din
Bucureşti, în căutarea unui prieten imaginar; în realitate însă, ca
să primească pretutindeni strân- geri de mână: „Bravo”, – „aţi dat
lovitura”, – „acum ştiu că o să veniţi la putere” etc. Astfel vorbeau
cei mai puţin informaţi. Oamenii de mâna întâi, singurii care
„contează”, ştiau că Mircea Christian descoperise afacerea, că –
din disciplină de partid – o predase lui Dima (cum era şi firesc) şi
că, prin aceasta, fostul subsecretar îşi asigurase un „portofoliu
plin”;
„— Internele sau Finanţele? — îl întrebau oamenii bine
informaţi.
Christian desmintea cu jumătate glas şi cu sferturi de sur îs
un:.
— Nu e vorba de asta, acum… începem Jupta… Meritul întreg
este al şefului…
Presa nu mai ostenea comentând interpelarea. Oficiosul
guvernului era deplin convins că opoziţia.. Criminală*’ a pus la
cale această infamie, care tinde să discrediteze marea operă de
refacere a „căilor noastre de comunicaţii”. De ce? Fiindcă
„guvernul trecut, prezidat de Domnul Dima n-a făcut nimic în
acest domeniu”. Era natural ca „marele contract de opt sute de
milioane încheiat de guvernul actual, cu grija şi numai cu grija
intereselor superioare de stat, să fie privit cu gelozie, cu invidie,
cu ură de Domnul Dima şi de aşa-zisul său partid democrat”.
Oficiosul lui Dima răspundea sec: „noi am pus o problemă;
aşteptăm răspunsul autorizat al guvernului”.
Această atitudine a impresionat publicul. În realitate, oficiosul
lui Dima scria aşa, fiindcă nu putea scrie altfel: singurul om, care
ştia să scrie şi care avea şi mijlocul de a. Se informa, fiindcă
mergea zilnic în casa lui Dima, era primul redactor Gheorghe
Tăutu. Dar – fiind şi în vacanţă şi în opoziţie, adică „de două ori în
sezon mort”, cum spunea el – Tăutu se refugiase la Balcic, cu. O
foarte tânără societară a Teatrului Naţional din Iaşi, fiindcă Tăutu
îşi alegea metresele din provincie; „e mult mai ieftin şi mai
practic”. Câteva sute de kilometri între el şi femeia aleasă îi
asigurau „mai multă linişte şi mai puţină cheltuială”. În afară de
aceasta, genul epistolar era în decădere – după părerea lui; or, o
metresă în provincie însemna şi o serie de scrisori, adică.,
reînvierea unuia dintre cele mai interesante genuri literare"…
*
Gheorghe Tăutu – primul redactor al ziarului lui Alexandru
Dima, „Conştiinţa” – apropia cincizeci de a η 3, dar nu arăta mai
mult de treizeci şi cinci. Potrivit de înălţime, slab, el cultiva toate
sporturile, plus poezia. Buciirându-se mai mult de viaţa în sine,
decât de satisfacţiile care decurg dintr-o-activitate susţinută, el
biruise pe toate tărâmurile, dar nu stăruise pe niciunul. Între
puţinele versuri pe care le publicase erau câteva adevărate bucăţi
de antologie, care îl rânduiseră fără tăgadă între cei mal de seamă
poeţi ai epocii de după 1900. Un volumaş de nuvele, în care
umorul se amesteca uluitor cu fantasticul, trezise în toţi prietenii
săi nădejdea că va fi „marele prozatordar. Plictisit repede şi de
această „chestie" (cum spunea el), se fixase în gazetărie. Neputând
suporta disciplina unui mare cotidian, unde, fatal, lucrul
intelectual se mecanizează oarecum prin punctualitate, unde
articolul trebuie dat la oră fixă şi pe o temă precisă, unde jocul
fanteziei este încercuit de legăturile şi de interesele întreprinderii,
– Tăutu se simţea foarte bine în micile redacţii, în care şi
libertatea de scris era mai largă şi libertatea lui personală mai
puţin controlată. Astfel îşi putea îngădui diferitele lui escapade:
trei zile la Braşov, cu o femeie întâlnită cine ştie unde; o zi cu
soare, pescuind singur pe lacul Floreasca; o după-amiază, făcând
canotaj pe lacul Cişmigiu; sau? pur şi simplu, câteva ceasuri’ de
hoinăreală prin Parcul Carol ori aiurea… Dacă, în aceste evadări,
rm-şi dădea articolul, nimeni nu-l sâcâia. În. Redacţiile mici. Nu
există tirania severilor secretari, nici autoritatea directorilor cu
patru decepii de serviciu… Artist cu adevărat şi boem incorigibil,
Gheorghe Tăutu renunţase 14 gradele importante şi la salariile
bune ca să-şi ducă viaţa după voia lui. În prima perioadă a
tinereţii se căsătorise şi divorţase de vreo trei ori. Glumind cu
toate, dar mai ales cu sine însuşi – oricui îl întreba în epoca
aceea: „ce mai faci?" – el răspundea: – „Nu ştii? Ma însor şi
divorţez… Divorţez şi mă însor…".
„Neserios’” – spuneau adversarii. „Tânăr” – răspundea zâmbind
Tăutu. Puţin cinic şi mai mult sceptic, iuând viaţa aşa cum este,
iubind deopotrivă o carte bună, o femeie frumoasă, un apus de
soare – Tăutu era în acel final de august prim-redactor la ziarul
lui Alexandru Dima. Îşi petrecea concediul la Balcic. Cu bani
puţini, dar cu multă voie bună şi cu cea mai nouă cucerire a lui –
Tina Vicu, Tânără, nici prea frumoasă, nici prea urâtă, mai mult
prostuţă decât proastă, Tina Vicu „se făcuse” actriţă fiindcă voise
„să se facă”. O atrăsese pg scenă mai mult lumina rampei, decât
cutare rol; mai mult gloria uşoară a spectacolului, decât patima
de adâncire a uhui iixt Tăutu o cunoscuse într-o seară la cafenea.
Cine o adusese acolo? Nu-şi mai amintea Tăutu şi abia dacă îşi
amintea chiar Tina Vicu. O ajutase în carieră. Din stagiară la
Bu£u- reşti, o făcuse – prin relaţiile lui – societară la Iaşi. „O
dublă lovitură (cum spunea primul redactor al «Conştiinţei»): am
avansat-o, deci se bucură; am depărtat-o de mine, deci îmi asigur
liniştea”.
în vilegiatură, Tăutu nu citea niciun ziar. Îi plăcea să nu ştie ce
se întâmplă în lume. Şi, mai ales, în ţară. „Asta face parte din
higiena intelectului meu… trebuie să mă dezintoxic.”
De aceea, primul redactor al „Conştiinţei” a rămas uimit când
un prieten i-a spus:
— Eh, bravo, veniţi… veniţi la putere.
— Fii serios, bătrâne!
— Nu ştii? N-ai citit? Asta e culmea, dom’le! Gazetar şi nu
citeşti gazetele… Uite!
Prietenul i-a trântit pe masă – erau la restaurant – numărul din
„Conştiinţa” şi a plecat mai departe, să-şi caute un loc şi să-şi
poruncească mâncarea. Tăutu a parcurs în câteva clipe textul
interpelării lui Dima. O dungă i s-a adâncit între sprâncene.
Tina Vicu, care îşi muica porţia de iaurt – faimosul iaurt de
Dobrogea – ridică ochii mari, neştiutori de cele grave, şi întrebă:
— Ce e, dragă?
Tăutu răspunse cu felul lui de a vorbi:
— Mica mea zeiţă, mi se pare că vânturile devin favorabile
proiectelor noastre financiare, dar prin aceasta încep să fie ostile
marei noastre pasiuni amoroase…
Tina Vicu îl întrerupse plictisită:
— Iar aiurezi, dragă? Nu poţi şi tu să fii o dată serios?
— Mica mea zeiţă – reluă Tăutu cu calmul lui neclintit –
destinul te-a dăruit cu toate darurile trupului… ai ochi de
culoarea mării spre seară…
Tina Vicu bătu din picior nerăbdătoare. Ar fi vrut să. Ştie ce s-a
îptâmplat. Nu vroia totuşi să întrerupă aceste „complimente”, care
îi plăceau.
— Ai gura marilor mistere, ai dinţi de fil$şş, ai păr de mătase,
ai braţe de abanos, fiindcă s-au Înnegrit graţie unei fericite
colaborări între soare şi farmacistul din această urbe, care-ţi
vinde în fiecare zi o sticluţă cu ulei de nucă…
 Tina Vicu izbucni furioasă:
— Să nu fii obraznic… Ce, crezi că dacă m-ai făcut societară Ia
Iaşi… în pârlitul de Iaşi… că nici n-ai fost în stare să mă faci la
Bucureşti, ca oamenii…
Zâmbind, Tăutu o întrerupse:
— Mica mea zeiţă, iată, am să-ţi spun în termeni prozaici, ceea
ce voiam să-ţi spun în limba sacră a confraţilor mei Virgiliu şi
Verlaine. S-a întâmplat un lucru foarte simplu: Excelenţa Sa
Alexandru Dima, fost şi viitor Preşedinte de Consiliu, a interpelat
guvernul pe chestiunea…
— Vax! — răspunse sec Tina.
— Nu, mica mei zeiţă, nu pe chestiunea vax, ci pe chestiunea
unor furnituri de opt sute de milioane, care, te rog să crezi – nu
sunt vax. Nu sunt nici chiar crema Gladys, a cărei reclamă devine
exasperantă… Sunt mult mai mult decât atât…
Când auzi de milioane, Tina Vicu căscă ochii mari şi întrebă
curioasă:
— Ei şi? Tu eşti în afacerea asta?
— Din fericire pentru mine şi din nefericire pentru tine, mica
mea zeiţă, nu sunt… Dar am impresia că va trebui să întrerupem
această fericită vacanţă, fiindcă eu…
— Aha, am înţeles! — zise actriţa. Am înţeles…
— M-ar surprinde – surise iarăşi Tăutu. Μ-ar surprinde, mica
mea zeiţă…
— Te rog! M-am săturat de mojiciile dumitale! Am înţeles foarte
bine… Te-ai aranjat cu licheaua asta, care a venit şi ţi-a lăsat
jurnalul pe masă şi nici nu mi-a sărutat mâna… Cină o fi?. „că
nici nu-l cunosc… numai cu lichele umbli… te-ai înţeles cu
licheaua să-mi faceţi figura… Vrei să pleci, fiindcă sigur că te
aşteaptă vreo târfă la Constanţa sau la Bucureşti. Află că degeaba
mă ţii cu „mica mei zeiţă", eu nu sunt proastă, dragă… Auzi?
— Mica mea zeiţă, regret că te-am avansat Ia Teatrul Naţional
din Iaşi. Ε prea aproape. Dacă aş fi avut putere, ar fi trebuit să te
avansez la Teatrul Naţional din Spitzherg sau să te plasez la
Hollywood… Mii de kilometri… mii de kilometri, oceane, mări,
lacuri, fluvii, ţări totalitare şi democrate, legate, republici,
dictaturi – iată barajul care trebuia pus între mine şi tine, mica
mea zeiţă!
Tina Vieu trânti şervetul pe masă. Cu lacrimile în ochi, se
ridică şi plecă. Gheorghe Tăutu ceru liniştit o a; doua cafea.
Ştia că îşi va găsi femeia peste câteva minute acasă şi că se
vor împăca…
Singur în restaurantul care se golea, prim ul redactor al
ziarului lui Alexandru Dima se gândea cu tristeţe: că, fără
îndoială, va fi chemat la Bucureşti. Afacerea este importantă..
Din mica şi sărăcăcioasa lor redacţie, nimeni
*5>
— Afară de el – nu putea să-şi asume răspunderea unei
campanii… Acum regreta că n-a rămas intr-o redacţie mare, la
unul din marile ziare, unde chenzina e chenzină, concediul –
concediu, unde viaţa nu depinde de „venim” şi.. Plecăm" de ia
putere… Ar îi putut să-şi petreacă vacanţele în străinătate.
Iacă, el n-a ieşit din ţară decât de cinci sau şase ori – şi atunci
la o sesiune a Societăţii Naţiunilor sau la un congres
internaiionai, când. Fireşte, erau „ai noştri" la guvern… Ce
căuta el aici, în acest orăşel, frumos desigur, dar mereu
acelaşi, cu această biată cabotină, care ar fi o mult mai bună
croitoreasă sau mani- chiuristă, decât actriţă?… Totuşi’, a
întins gluma prea departe cu ea. A necăjit-o prea tare. Când
era mic. Cam în felul acesta necăjea câinii şi pisicile din
curte: le trăgea de coadă, le smulgea mustăţile… Nu, nu era
rău. Era însă răutăcios. Copilăria săracă, în acea mahala a
Bârladului… Apoi viaţa… îftfrângerile… toate l-au înrăit…
Tina Vicu plăteşte pentru tot. Pentru că el n-a putut să-şi
termine piesa şi să şi-o joace. Pentru că n-a luat premiul ’
naţional de poezie. Pentru că nu. Şi-a scris romanul de atâţia
ani plănuit… Săraca Tina!
Grăbit de părerile lui de rău. Gheorghe Tăutu făcu plata şi
plecă spre casă. Vroia s-o împace pe Tina…
Acasă, Tina dormea în după-amiaza caldă, cu faţa în sus. Cu
braţele sub cap, cu picioarele desfăcute, cu răsuflarea uşoară
a fiinţelor fără griji. Fântecul mie şi sinii rotunzi tresăreau
ritmic.
Jos, pe seânduri, patru petece de hârtie. Nu-ί fu greu lui
Tăutu să recunoască patru fragmente ale unei telegrame pe
care Tina desigur o citise şi o rupsese, enervată. Culese
bucăţelele albe, le împreună şi refăcu uşor textul:,. Rog
insistent vino iraediat" – Mircea Christian.
…Dacă ar fi venit la guvern, nu m-ar fi chemat aşa de prompt şi
aşa de insistent – gindi Tăutu…
 În aceeaşi seară, porni cu „mica lui zeiţă” spre Bucureşti.
*
Mircea Christian avea darul, atât de rar în politică, de a face
chiar din locurile de mina a doua locuri de mina întâi, situaţii de
vedetă. Deşi fusese numai subsecretar de stat. Pentru toată lumea
era „fost-ministru’*. Deşi era „secundul" lui Alexandrii Dima.
Toată lumea ştia că atotputernicul şef al opoziţiei acorda o
însemnătate deosebită acestui pr incipal colaborator.
Dima redactase interpelarea scrisă. Christian ştia, de aici
înainte, rolul său: Dima va sta liniştit la Mamaia, va primi
omagiile oamenilor de casă sau de partid, va strecura eu abilitate
– în convorbiri particulare – mici „adăugiri” la interpelarea dată
publicităţii, va schiţa unuia o insinuare, altuia o vagă ameninţare,
celui de ai treilea un surfs şi un.. Da" susceptibil de o mie de
intepretări, – dar numai atât… Dima trăia ca un senior. Făcea din
toa1 aceste gesturi, din toate aceste stinsuri, din fiecare crârn- pei
de frază şi din fiecare intonaţiune de cuvânt – un întreg arsenal de
abilităţi, graţie căruia se putea situ;, deasupra tuturor celorlalţi
oameni politici.
Christian, însă, cu instinctul care nu-l înşela niciodată, ştia că
interpelarea lui Dima trebuie „difuzată” în publicul cel mare.
Pentru aceasta, o informaţiune în cutare ziar, o notiţă în cine ştie
ce foaie de provincie, un articol ici şi o caricatură dincolo – toate
erau de folos, nimic nu trebuia nesocotit. Ca un regizor abil,
mânuia orice truc şi căuta să reliefeze orice efect. Din acest calcul
pornise şi telegrama prin care îl chema pe Tăutu la Bucureşti.
Tăutu sosise în Capitală,
În biroul lui Christian, el aştepta. Perdelele grele asigurau în
cameră puţină răcoare şi un semiîntuneric deosebit de binefăcător
ziaristului, care venea. De afară, din căldura grea şi moleşitoare a
zilei de august, cu asfaltul muiat ca un covor adânc şi cu praful
care caracteriza vara bucureşteană. Tăutu cunoştea foarte bine
biroul fostului subsecretar de stat. Mobilă întunecată de stejar
masiv.
În bibliotecă, numai tomuri grave, marj., dense, toate în aceeaşi
legătură de piele, toate perfect aliniate. Pe masa de lucru nicio
hârtie, nimic altceva decât călimara grea, mapa cu sugătoare
verde şi telefonul. Christian ştia că Napoleon îşi făcea un merit
din faptul că, pe biroul lui, nu există nici măcar o scrisoare: era
dovada ca rezolva pe loc orice raport, orice petiţie, orice solicitare.
„Prea multă ordine” gţndi Tăutu care, cu firea lui boemă, nu
înţelegea această minuţioasă punere la punct, până în cel mai mic
detaliu, această rânduială impresionantă, fără îndoială, dar rece
ca atmosfera unui cavou. Tăutu îl preţuia pe Christian, pentru
talentul lui oratoric, pentru puterea lui de muncă şi pentru
netăgăduitul lui spirit politic. Tăutu ştia că fostul subsecretar de
stat „va ajunge” şi se bucura că „va ajunge”. Dar primul redactor
al „Conştiinţei” se întreba: cum este ou putinţă ca, aici, pe birou,
să nu rămână o dată, din întâmplare, o carte deschisă, un roman,
un volum de versuri, o scrisoare nerezolvată, un raport care să-şi
aştepte rezoluţia? Aşa se parvine în viaţă, fireşte… Fără fantezii,
fără amiciţii de cafenea, fără balastul literaturii, fără povara
câtorva însurători şi câtorva divorţuri, fără glume, fără avânturi şi
fără reticenţe… Mai Vales, fără reticenţe… Di η nou, în mai puţin
de douăzeci şi patru de ore, Tăutu regreta spiritul lui boem şi
lipsit de seriozitate, De-ar fi fost mai concentrat, mai sever cu sine
însuşi, poate că şi el ar fi fost mai mult decât este… În aceeaşi
clipă însă, Tăutu îşi aduse aminte de „mica lui zeiţă”, de marea
inundată de s©are, de viaţa aceea fără guler şi fără haină, fără
cravată şi fără pantalon cu dungă… Ce minunat era! Ieri încă,
putea să guste această libertate, putea să doarmă cât vrea, să
mănânce când pofteşte, să nu dea socoteală nimănui de nimic, să
citească sau să lenevească! Ieri… Şi azi, la ora trei precis (ah!
acest chinuitor, obsedant „precis”…) cu haină, tu guler, cu
cravată şi cu o mie de griji şi de plictiseli, iată-l în biroul lui
Christian, aşteptând…
Christian intră zvelt şi proaspăt. A întârziat cinci minute. Îşi
cere iertare. A mâncat cu cineva în oraş. Fireşte, tot în chestia
furniturilor…
Tăutu băgă de seamă că, deşi vine din căldura de afară, parcă
venea din camera de baie, după un duş re- confortant. Omul
acesta tânar, înalt, slab, cu silueta de dansator profesionist, avea
afâta voinţă, încât izbutise să nu asude; să nu-şi strice gulerul
totdeauna impecabil; să nu-şi neorânduiască părul bogat, dar
perfect pus la punct. În vreme ce Christian vorbea, Tăutu se gândi
că, posedând o asemenea putere de autostăpânire, fostul
subsecretar de stat ar putea să fie fachir, să-şi vâre cuie în limbă
şi în nas, să stea nemăricat şase luni, să nu doarmă un an…
— Te-am chemat, dragă Tăutu…
Primul redactor tresări. Îşi dădu seama că acum începe lucrul
temeinic. Trebuia să se concentreze.
— Te-am chemat, ca să discutăm împreună campania de presă
care trebuie dusă pe tema furniturilor. Mâine, îţi voi da dosarul.
Te rog şi eu, te roagă şi Patronul să scrii în fiecare zi un articol pe
această chesjt|une. Văd că presa este cam dezorientată. Poate că
ar fi bine să fac şi eu unele declaraţii publice, fireşte asupra
detaliilor· tehnice, fiindcă marea problemă politică mă depăşeşte,
aceasta trebuie să rămână în mâna Patronului…
…A doua zi, în acelaşi birou, reprezentanţii presei „amice”
ascultau declaraţiile lui Mircea Christian, Fostul subsecretar de
stat le scrisese în câteva zeci de exemplare, pentru ca acelaşi text
să apară în toate ziarele. Un text scurt, de o logică d^fier,
întemeiat numai pe cifre. Frauda depăşea o treime din întreaga
furnitură de opt sute de milioane. Christian conchidea: „Nu ştiu
dacă a fost jaf sau risipă, rea credinţă sau nepricepere. Dar cifrele
sunt clare”.
în „Conştiinţa”, Tăutu îşi publica primul lui articol în afacerea
furniturilor.
Câteva cifre la început, culese din expunerea lui Mircea
Christian. După aceea, câteva consideraţiuni politice, citate din
interpelarea lui Alexandru Dima. Iar în ultima parte a articolului,
o evocare de un patetism concentrat şi cu atât mai impresionant,
a călătorilor din clasa a treia, din banul cărora s-a făcut jaful.
Copilul de la ţară, care vine la şcoală, Ia oraş; mama, care-şi
aduce pruncul bolnav la doftor; bătrânul, care vrea să vândă în
târg câteva ouă, ca să-şi cumpere opincile trebuincioase; toţi
aceştia defilau sub condeiul lui Tăutu. Ei erau „cjgga a treia”. Ei
îşi dădeau ultimul ban la „trin”. Din acest ultim ban al fiecăruia
se împărţise „prada” – marele comision de aproape o treime de
miliard.
Din ziua aceea, scandalul în lumea bună" începuse…
». Χ

În timpul acesta, în vila de la Mamaia, viaţa îşi urma cursul ei

firesc.
Câteva zile, x\lexandru Dima urmări cu oarecare curiozitate
ecourile din presă ale interpelării lui. Vroia să vadă dacă „lovitura
a prins”. Din tot ce publicau ziarele, din telefoanele pe care le
primea de la Bucureşti, din scrisorile diferiţilor partizani care
îndrăzneau să-l felicite pentru opera de „asanare morală”
începută, din întreaga atmosferă, Dima înţelese repede, cu
experienţa lui, că lucrurile merg bine. De aci înainte, nu-l mai
interesau detaliile: nici laudele, nici injuriile. Convins, ca
totdeauna, că trebuie să se menţină pe liniile generale ale unei si-
tuaţiuni, nici nu vroia să audă ce a spus X, ce a şoptit Y…
Eliberat deci de această preocupare, plin de satisfacţia de a fi
nimerit ţinta fără greş – Alexandru Dima îşi petrecea zilele într-o
„lene creatoare”, cum spunea bunul lui prieten Virgil Cruceanu.
Se scula târziu, când Zoe Dima, Virgil şi Sonia Cruceanu erau de
mult pe plajă. Zăbovea îndelung în camera de baie. Se îmbrăca
agşle. Ieşea pe terasă. Privea marea, cu neîncetata ei schimbare
de colorit, de forme de valuri, de ritmuri de tafăzuire. Oamenii de
pe plajă păreau mici şi ridicoli. Unii întinşi pe nisip. Alţii jucându-
se cu mingea. Mulţi vârâţi până la brâu în apă. Fiecare însemna,
pe decorul plajei şi al mării, un punct colorat: un costum
albastru, o pijama roşie, alta verde… Dinia privea şi nu se gândea
la nimic. Trindăveala aceasta îi plăcea.
Către prm&} Zoe, Sonia şi Virgil soşeau puţin obosiţi de soare,
puţin veseli când găseau umbra răcoroasă a vilei. Cu pijafcalele şi
eu sandalele pline de nisip, cu nisip în păr şi p£ obraji – Dima îi
privea zâmbind:
— Sălbaticilor!
Fiecare din ei avea ceva de spus. Cutare deputat
guvernamental, venit de la Bucureşti ca să-şi vadă metresa, a
spus că guvernul e în panică. Nu ştiu care ziarist, sosit proaspăt
din Capitală, a spus lui Virgil Cruceanu că în mai puţin ae zece
zile cabinetul cade. Nevasta ministrului X n-a mai avut răbdare:
şi-a lăsat copiii aci şi a plecat la Bucureşti ca să vadă care este
situaţia…
Şeful opoziţiei asculta zâmbind toate aceste ecouri de pe plajă,
toate aceste mici cancanuri cari fuseseră strecurate între un flirt
şi o bătitură răcoritoare. Gusta satisfacţia de a fi iarăşi în planul
prim al vieţii publice, de a se vorbi din nou despre el, la ceaiuri, la
serate, la dineuri, pe plajă, în holurile marilor hoteluri… îi plăcea
zvonul acesta, care sosea din toate părţile, care pornea clin toate
gurile, care ajungea ia toate urechile. Dar lucrul nu mai avea
farmecul noutăţii. Cunoscuse gloria, sub toate aspectele ei. Îi.
Plăcea, dar nu-l mai pasiona…
Când Zoe şi Virgil îi istoriseau cancanurile zilei, el ur-: mărea
pe terasă evoluţiile Soniei Cruceanu. Mică, în pijamaua ei mică,
ghemuită într-unul din fotoliile de paie, cu ochii mari, Sonia
asculta pe fiecare, se uita la toţi; dar era vizibil preocupată de o
frământare lăuntrică. Tăcerile ei, privirile ades pierdute în gol,
acea tresărire uşoară a umerilor, cu care se smulgea din visare ca
să revină între ei, în lumea lor – toate acestea aveau pentru Dima
o elocvenţă deosebită.
Adesea, Dima se surprindea prea mult preocupat de această
femeiuşcă, de această „cucoană în miniatură”, cum îi spunea el în
glumă. Starea aceasta de spirit îl contraria. Deprins să
stăpânească pe oricine, ar fi vrut să-şi stăpmească şi gândurile şi
intenţiile, chiar şi începuturile de intenţii, chiar şi primele schiţări
de gânduri. Dar acum, parcă se ridica înlăuntru lui o fiinţă nouă,
care încerca să-l înfrunte: „Nu vrei să te preocupe Sonia
Cruceanu? Ei bine „iată, eu ţi-o readuc în gând, ori de câte ori tu
încerci s-o alungi…". Şi imaginea femeii cu trup mic reapărea mai
vie, mai precis conturată. La ce se gândeşte Sonia, când toţi
ceilalţi vorbesc politică? Ce ascund tăcerile ei? Când privirile ei
lunecă peste lucrurile din apropiere, peste fiinţele înconjurătoare,
peste realităţile imediate şi când se duc departe, în gol, în infinit,
– către ce tainice limanuri merg gândurile ei, pe linia fără de
sfârşit a privirilor pierdute? Ce o frământă?
Dima se ridică din jilţ: o femeiuşcă oarecare, cu micile ei
tresăriri de sensibilitate… Ei şi? Ce spunea în clipa aceasta Virgil?
A, da… Mâine va fi-consiliu de miniştri şi se va examina situaţia
cabinetului în urma interpelării. Perfect! Domnii se frământă… Se
vor mai frământa o zi sau două, o săptămână; şi apoi, vor ceda.
— · Despre aceasta, dragii mei – spunea Dima fără emfază, dar
deplin sigur de sine – n-am nicio îndoială… Am calculat totul, la
milimetru, la secundă… Finalul e cert: de-mi-si-a…
În clipa aceea, Sonia ridicase un picior pe scaun, îşi scosese
sandala şi o scutura de nisip. Dima o privi natural, continuând să
vorbească. Sonia simţi un val de ro~ şeaţă în obraji şi spuse fără
să vrea, ca o scuză:
— O pietricică m-a glodit tot drumul, de la plajă până la vilă…
— Foarte bine, scutură-ţi sandalele… — spuse Zoe Dima cu
eternul ei ton proteguitor, de soră mai mare.
Alexandru Dima îşi curmă scurt argumentarea. Enervat fără
pricină aparentă, spuse cu glasul puţin aspru:
— Dar Zoe, nu se serveşte masa?
— Îndată, dragul rneu… — răspunse cu bunătate Zoe, plecând
ca să dea poruncile necesare.
În urma ei, pe terasă se aşeză o tăcere grea. Virgil Cruceanu
zăngănea câteva chei în buzunar, cu aerul omului care nu ştie ce
trebuie să facă. Sonia îşi încălţa repede şi parcă pe furiş sandala,
ca o şcolăriţă prinsă cu o carte neîngăduită sub pupitru.
Alexandru Dima repetă, ca pentru Sine:
— Da, da… Demisia e sigură…
*
După masă, Sonia şi Virgil plecară spre vila lor, ca să se
odihnească, cum le era obiceiul.
Zoe se urcă în dormitorul ei. Alexandru porunci valetului:
— Să nu mă deranjeze nimeni… Am de lucru…
în camera lui, Alexandru nu lucra nimic. Încerca să citească.
Fouche de Ştefan Zweig… De o săptămână nu izbutea să termine
această carte. Din când în când, printre rânduri, îi apărea un
picior mic şi o sanda mică… Ţigările, aprinse fără să ştie când şi
stinse nervos, se înmul^ ţeau în scrumieră…
IANCU PREDA ERA UNUL DINTRE CEI MAI iubiţi directori din
Ministerul Comunicaţiilor. În iubirea aceasta, cu care îl
înconjurau colegii săi, intra preţuirea pentru însuşirile lui de om
de treabă şi, în acelaşi timp, compătimirea pentru necazurile care
îl copleşiseră. Se ştia în tot ministerul că Iancu Preda este un din
tare supărat…
Se căsătorise acum treizeci de ani, când era în anul ai treilea al
Facultăţii de Drept. Ecaterina intrase atunci în Facultatea de
Litere. Se cunoscuseră pe sălile -Universităţii, Dragostea se legase
repede între ei. Provinciali amândoi – ea din Târgovişte, el din
Focşani – aduceau în vârtejul Bucureştilor aceeaşi sfială, aceeaşi
sensibilitate» aceeaşi neînţelegere pentru viaţa trepidantă şi
brutală a Capitalei. Amândoi având aproape aceeaşi educaţie – el
fiul unui magistrat, ea fata unui profesor de liceu – aveau, cum
părea la început, aproape aceleaşi gusturi. Le plăcea să se plimbe
pe străzi retrase, prin mahala, departe de zgomotul, de larma
marilor bulevarde. Le plăceau casele acelea mici, cu grădiniţa în
faţă, cu un. Chioşc în fundul grădiniţei. Aveau impresia că sunt
acasă la ei, în provincie, Uitau, astfel, că se află în plin Bucureşti,
între oameni străini, care lor li se păreau iuţi şi aspri.
în convorbirile lor, au descoperit cu bucurie că au citit aceleaşi
cărţi, că au lăcrimat pe aceleaşi pagini. Trubadurul lui
Delavrancea? O minune. Dar mai duios este Pană Trăsnea Sfântul
al lui Brătescu-Voineşti… Şi parcă La noi în Viişoara are vreun
cusur? Ce minunată limbă are Sadoveanil!
Cât despre poezie, de! tot Eminescu rămâne „cel mai mare”.
Macedonski are „câte ceva”, unele din Nopţi, dar are şi multe de
prisos… Ecaterihei îi plăcea totuşi Noaptea de Mai, cu faimosul
vers:
„Veniţi, privighetoarea cânlă şi liliacul e-nţlorit…”
Apăruseră atunci, în vremea logodnei lor, Romanţele pentru mai
târziu ale lui Minuleseu, Dar. Seftââbâlitatea lor de provinciali era
rănită de îndrăzneâla noiiluj venit:
„Eli ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine, Dar
Fiindcă azi mi te dai toată, Am să te ieri: Ε vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată…"
Prea brutal pentru ei! Mult mai mult le plăcea Vla- huţă, din
care Iancu Preda spunea cu vocea uşor tremurată;
„Iubire, sete de viaţă Tu eşti puterea creatoare, Sub care
inimile noastre Re7iasc ca florile sub soare… Şi îmbătate de
al tău farmec Ce peste lume se aşterne, în tremurarea lor de-
o clipă Visează fericiri eterne…”
După ce s-au căsătorit, Ecaterina Preda – prinsă de grijile
multe şi mărunte ale unei căsnicii sărace – nu şi-a mai putut
urma studiile universitare. Idealul ei de a fi profesoară, de a avea
o leafă şi oarecare independenţa materială, s-a prăbuşit. Iancu
Preda nu şi-a putut împlini nici el visul – avocatura. A trebuit să
intre funcţionar la Ministerul Lucrărilor Publice pe vremea aceea,
iar după război – când departamentul a fost scindat – a căzut în
„lotul Comunicaţiilor”.
După primii ani de căsnicie, poezia iubirii s-a risipit pentru
Ecaterina Preda. Lăptarul plătit cu greutate. Zarzavagiul care
striga în gura mare, în curte: „Cine n-are parale, să nu
mănânce!”. Rochiile cârpite. Pălăriile vechi. Pantofii scâlciaţi…
Toate acestea alungaseră versurile lui Vlahuţă şi Nopţile lui
Macedonski. Certurile începură^ Iancu Preda încercă, la început,
să se împotrivească. Zadarnic. Ecaterina nu mai era fetiţa
sentimentală pe care o cunoscuse, cu care rătăcise seri întregi pe
uliţele mărginaşe ale Bucureştilor. Ecaterina devenise o femeie
grasă puţin neglijentă cu ea însăşi, voluntară cu toţi ceilalţi,
începând cu Iancu. Cu un instinct uimitor de sigur pentru ea,
care-şi mărginise viaţa între pensionul din TârgovişU şi căsnicia
din strada Puţu cu apă rece – Ecaterina ghicise că Iancu, cu firea
lui domoală, poate fi foarte uşor dominat, Opera de „cucerire” nu
durase mai mult de doi ani. Iancu. Devenise o anexă a nevestei
lui. Cum îşi încasa leafa, aducea toţi banii, „până la centimă”,
acasă. Ecate- rina aprecia, în primă şi ultimă instanţă, câte parale
îi trebuie lui Iancu în fiecare zi. Nu putea să-i lase leafa pe mână.
Nu din pricină că Iancu ar fi avut vreun viciu. Nu fuma. Nu bea.
Nu juca nici cărţi. Dar, pentru Ecate- rina, Iancu devenise un
„nătâng”: împrumuta pe oricine, II fura toată lumea… în această
privinţă, toate prietenele erau perfect informate. Cu o rară lipsă de
demnitate, Eca- terina desfăşura toate secretele casei în faţa
oricui, toate mărunţişurile, toate nimicurile. Le exagera. Le
multiplica. Ura ei tainică împotriva omului care „o împiedicase de
a fi profesoară” răbufnea în aceste bârfeli meschine. A-l defăima
pe Iancu era pentru ea o adevărată voluptate. Nu-i bun de nimic…
Toţi i-au luat-o înainte la minister. Acasă, nu e în stare să-şi ia
singur din dulap nici măcar o batistă. Trebuie să-i dea totul,
mură-η gură… Nici „ca bărbat” nu-i nimic de capul lui î Ecouri ale
acestei convorbiri ajungeau la urechile bietului Preda; prietenele
Ecaterinei erau nevestele prietenilor lui. Ele povesteau soţilor
respectivi, cu plăcere, aceste mahalagisme. Ei, la birou, scăpau
câte o glumă către Iancu, iar el simţea că lucrul porneşte de la
Ecaterina. În câteva rânduri, încercase s-o facă să priceapă că
„nu-i frumos” ceea ce face. Dar Ecaterina, care cumula
îndrăzneala cu laşitatea, uti- lizându-le după împrejurări, se jura
că nimic nu e adevărat, că n-a spus nimic, că toate sunt intrigi, şi
că „prietenii dumrtale umblă să-mi strice casa în felul acesta”.
într-o seară, erau poftiţi la un coleg al lui Iancu. Petrecere
mare. Masă bună. Vin mult. Mese de joc de cărţi. Dans. Iancu a
stat de vorbă cu colegii. Mai mult a ascultat, decât a vorbit.
Nevasta lui izbutise să-i ucidă personalitate^. Chiar în lipsa ei,
abia îndrăznea să scoată câte un cuvânt, după nenumărate
ezitări, cu timidităţi de copil adus pentru prima oară în lume.
Ecaterina a dansat. Cam greoaie, ea păstra totuşi ceva din
frumuseţea de odinioară. Un, subdirector general – vestit curtezan
în cercul acesta – s-a ocupat în chip deosebit de ea. Către miezul
nopţii, când convorbirea devenise destul de intimă, subdirectorul.
General i-a spus insinuant:
— Păcat! Dumneata puteai să ai altă soartă L.
Ecaterina s-a înfiorat. Subdirectorul ţintise bine. Ca să
răspundă ceva, murmură:
 — O, dom’le subdirector. „ştiţi… viaţa…
— Viaţa, da! Nu spun că Preda e un ora rău, nu… Dar e prea
"mediocru pentru dumneata. Te rog să nu te superi… Eu îl voi
proteja mereu (atunci Preda era numai şef ele birou), dar
dumneata… eşti altceva, eşti un exemplar de rasă…
Ecaterina nu ştia că subdirectorul spunea exact aceleaşi
cuvinte oricărei femei mai răsărite din micul lui cerc burghez.
Povestea" din seara aceea n-a avut urmare. Dar pe Ecaterina,
cuvintele acestea au Urmărit-o o viaţă întreagă. Ura ei împotriva
lui Preda a sporit zi cu zi. Cu cât anii se înmulţeau, cu atât era
mai temeinic încredinţată că ar fi putut să fie altceva, o profesoară
desigur… având de bărbat un mare avocat, un funcţionar
superior, un…
Nici chiar venirea pe lume – târzie, după doisprezece ani de
căsnicie – a fetiţei, Irina, nu izbutise să astâm- pere părerile de
rău ale Ecaterinei. Îşi iubea, desigur, copila, Dar necontenit îşi
spunea: „Ce o să mă fac cu ea? Cum o s-o mărit fără zestre?”
Preda se făcuse vinovat de încă o crimă… Ecaterina uitase că ea
însăşi se măritase fără zestre! Discuţiile asupra zestrei fetiţei se
urmau la fiecare masă. Irina le asculta. Fără să-şi dea seama,
începea şi ea să-l urască pe Preda: „De ce nu-i făcuse zestre? Λ
Acum Irina se mărise. Avea optsprezece ani. Tată-său îi găsise
un post de „speakeriţa” la Radio, graţie unui fost coleg de
universitate ajuns subsecretar de stat. Ar fi dorit să-i dea un alt
post, undevâ; într-un birou. Dar fata nu accepta să fie
„conţopişţă”. E Neputând ajunge vedetă de cinema sau, cei puţin,
de teatru bucureştean, se mulţumea cu rolul de „speakeriţa”. În
niciun caz mai puţin decât atât… încăpăţânată, îngâmfată,
frumuşică dar sigură că e de o mie de ori mai frumoasă decât era,
frunzărind câteva cărţi printre picături, însă încredinţată că este
„foarte cultă”, Irina Preda era tipul „fetei moderne”. Deşi nu-i
plăcea tutunul, se^ silea să fumeze. Iar când ieşea de la slujbă, cu
colegii şi cu colegele, dacă se abăteau pe Ia Dragomir ca să ia un
aperitiv, i se părea mai interesant să comande. Un whisky care-i
ardea gâtlejul, decât un pahar de bere, după care-i lăsa gura apă.
Lancu Preda băgase de seamă toate aceste scăderi ale fetei, dar
nu cuteza să spună un cuvânt: mama şi fata făceau bloc
împotriva lui.
În vara aceea, Iancu Preda cu Ecaterina îşi făceau vilegiatura la
Poiana Ţapului. Irina nu venise cu ei. Îşi va Jua concediul în
septembrie, când va face o „croasieră” pe Mediterana cu vaporul
Alba Iulia. Tată-său urma să-i facă rost de bilet gratis sau, în cel
mai rău caz, cu o reducere de 75%. Trebuia… Râdea lumea ele ea,
că până la 18 ani nu ieşise. Din ţară!
Ecaterina Preda închiriase o odaie, într-o casă ţărănească.
Două paturi tari. Un lavoar de fier. Un scaun în trei picioare. „Nici
măcar la Sinaia!” – bombănea ea, din când în când. Mai rar acum,
fiindcă. În primăvară, Iancu Preda adusese într-o seară acasă un
pachet cu o sută de mii lei. — „Un cadou”, lămurise el. Acest
cadou constituia temeiul zestrei Irinei, În felul acesta, directorul
de minister izbutise să închidă, într-o măsură oarecare, gura
familiei. În acest concediu, pentru prima dată de când se
însurase, Preda putea să se bucure de o linişte relativă…
Iancu Preda se scula de dimineaţă, ca şi în zilele când se ducea
la birou. Ar fi vrut să mai zăbovească în pat, să caşte, să se
întindă, să simtă că e în concediu. Dar Ecaterina nu-i da pas:
— Haide, Iancule, haide! Ieşi la aer, că d-aia am venit aici… Să
nu cheltuim banii degeaba î Haide!
Iancu ieşea în cerdac. Îşi bea cafeaua neagră. Şi apoi, pornea
prin pădure. Ecaterina, care suferea de varice, nu-l putea însoţi.
Binecuvântată boală! Dimineaţa întreagă, fără griji, fără
preocupări, Iancu Preda umbla pe poteci, se oprea unde găsea o
privelişte mai frumoasă, pleca mai departe – iar când ostenea se
întindea pe iarbă şi, uneori, cu braţele sub cap, trăgea şi câte un
pui de somn „în continuare”.
Când se trezea, se uita îngrijorat la ceas: nu cumva să întârae,
fiindcă Ecaterina… Mai mult decât somnul în pădure, îi plăcea
gândul că „i-a tras chiulul nevestei”, că a 4prmit mai îndelung
decât ştia ea! Avea ceva din satisfacţia elevului care şi-a păcălit
profesorul…
Iancu Preda nu citea niciun ziar în concediu, fiindcă Ecaterina
nu-i dădea bani ca să cumpere. Teoria ei era foarte simplă:
„Citeşte omul gazete la Bucureşti, ca să nu fie prost când o vorbi
cu lumea – dar aici? Aici ai venit să te odihneşti! Nicio gazetă.
Când o suna mobilizarea, o să bată toba şi tot o să aflăm…”
De aceea Iancu Preda n-a aflat din prima zi despre scandalul cu
furniturile. * Abia a treia zi, întâlnind un prieten – Micşunescu, de
la „Gaz şi electricitate” – acesta l-a întrebat puţin îngrijorat:
— Ce e mă Preda, pe la voi?
— Ce să fie? Nimic…
 Micşunescu îşi mângâie ciocul cu gestul lui obişnuit…
— Ei, asta-i bună! Cum nimic? Ce e cu scandalul acela?
— Care scandal, frate? — întrebă Preda nedumerit.
— Scandalul cu furniturile, bre î. Nu citeşti ziarele?
— Nu… — îngăimă Preda. Aici… ştii… în concediu… Ai tu
vreun ziar?
— Poftim…
Preda deschise gazeta.
— După primele rânduri, literele îi jucau în faţa ochilor.
Înţelese totuşi. Era afacerea în care el făcuse referatul. Pentru
acest referat, primise.. Cadoul" de o sută de mii de lei.
Micşunescu nu remarcase tulburarea prietenului său. Îl întrebă:
— Tu ai făcut vreo hârtie în chestia asta? Vreau să spun. Dacă
ţi s-a cerut ceva, fiindcă altfel ştiu eu că tu… cu cinstea ta…
— Înţeleg… N-am făcut… Nu mi s-a cerut… Adică, mi s-a cerut
un prim referat… Da asta n-are importanţă. Pe urmă au fost
patru comisii de recepţie. (Vorbind, Preda se încălzea. Simţea
nevoia să-i spună lui Micşunescu toate „acoperirile” pe care le
are): – înţelegi… Patru… Ultima sub preşedenţia lui Toncu, care
este inginer-inspector general… Alta sub preşedenţia lui Grosu,
cel mai al dracului din tot ministerul… Vestit… Nu se atinge un
furnizor de el… Maţe pestriţe… Pe urmă, pe urmă… (Preda simţea
că-şi pierde şirul. Ce vroia să mai spună? îi vâjâia capul, îi tiuiau
urechile. Dacă face tot aşa şi la judecătorul de instrucţie? El nu e
vinovat. Dar dacă nu ştie să se apere?)
— Pe urmă… A. Da… Pe urmă este, dragi Micşunes- cule,
raportul directorului general, este rezoluţia ministrului, este
jurnalul Consiliului de. Miniştri… Totul în perfectă regulă! Ce,
crezi că merge aşa?… Opt sute de milioane, mă! Ce, asta-i glumă?
Micşunescu, care se grăbea spre masă, curmă expunerea lui
Predă:
— Ei, bravo! îmi pare bine… Repet: eu ştiu că tu eşti de o cinste
ireproşabilă, că – slavă Domnului! — ne cunoaştem de atâta
vreme… Dar mă temeam să nu te fi băgat mesa pungaşii ăştia…
Salutare. Mă due la masă. Poftă bună…
Preda porni şi el spre casă. Era adânc îngrijorat. Referatul lui
era în perfectă regulă. Când l-a făcut, nici nu ştia că i se vor da o
sută de mii ele lei. L-a scris cu toată buna credinţă. Abia după o
lună, când s-a făcut afacerea, reprezentantul casei furnizoare –
firma B.C.Â. — l-a invitat într-o zi la masă, la „Flora”, i-a
mulţumit pentru toată truda ce şi-a dat…
— „Pentru nimic, domnule. Mi-am făcut numai datoria…” – „Vă
rog să mă iertaţi, domnule director, că v-am plictisit tot timpul cu
stăruinţele mele, ca să grăbesc referatul, ca să grăbesc calculul
preţurilor.” – „Nu m-aţi plictisit deloc. Asta e slujba mea.” – „Ştiu,
domnule director, dar, oricum, am fost şi eu prea stăruitor. Ce
vreţi? Aşa e comerţul. Şi mai ales casa B.C.A. Lucrează cu o
iuţeală vertiginoasă. Vrea totul în doi timpi şi trei mişcări… Acum,
când contractul e încheiat, casa B.C.A. Vă mulţumeşte şi, cum
speră să mai lucreze cu Romania şi cu ministerul dumneavoastră,
vrea să vă facă un mic cadou.” Reprezentantul i-a întins un
pachet. Preda îşi arninteşte perfect clipa. Era tocmai când s-au
servit cafelele. Chelnerul deschidea a doua sticlă de vin negru.
Erau în cameră separată. Preda intra pentru prima dată într-o
cameră separată de restaurant. Îşi închipuise ceva mai
interesant… Privind pachetul, a întrebat: – „Ce-i asta?”
Reprezentantul lui B.C.A. A făcut un semn discret, a aşteptat să
iasă chelnerul şi, apoi, a răspuns: – „Un mic cadou din partea
casei noastre. N-aş vrea să fiu greşit înţeles, domnule director
general… eu ştiu, cum ştie toată lumea, că sânleţi absolut cinstit.
După cum vă amintiţi, nu v-am cerut nimic, înainte de a vă fi
făcut referatul… Nu v-am solicitat nicio favoare…” – „Exact. „— ..
Mulţumesc. Ştiţi de asemeni că nu v-am făgăduit nimic, n-am
încercat nici să vă corup, nici măcar să vă influenţez, fiindcă
ştiam că sunteţi necoruptibil şi fiindcă noi, casa B.C.A., nu
lucrăm cu asemenea metode… Noi lucrăm cinstit…”
Reprezentantul s-a oprit o clipă. A sorbit din paharul de vin şi a
urmat: – „V-aţi făcut referatul în deplină libertate, în deplină
conştiinţă…” – „Fireşte” – a
t
răspuns Preda. — „Atunci daţi-mi voie să vă spun: în
afacerea asta, B.C.A. Câştigă…” – „Natural.” – „Din acest
câştig, drept mulţumire, vă rog să primiţi o sută de mii de
lei.” În momentul acela Preda a simţit nevoia de a face două
gesturi. Primul: să respingă banii, deşi îşi dădea seama că nu
este o mită, că nu este un şperţ, că este numai un cadou. Al
doilea gest: să înşface pachetul şi să-l ducă Ecaterinei,
triumfător: – „Uite zestrea Iri- nei! Uite bani…” – „Domnule
reprezentant, nu pot primi… Eu n-am făcut, nimic pentru
dumneavoastră. Eu mi-am făcut datoria, pentru care mă
plăteşte statui. Ne- făcându-vă niciun serviciu, ar însemna să
primesc aceşti bani degeaba, de pomană. Nu pot.”
Reprezentantul a stăruit. A argumentat. L-a convins… În timp
ce omul de afaceri vorbea. Preda se gândea.la at îţi a dintre
colegii lui, ba chiar la unii subalterni care luau şperţuri peste
şper- ţuri, care au case în Bucureşti, vile la munte sau la
mare, unii chiar’ automobile. Nimeni nu le spune nimic. El n-
a luat şi nici n-ar lua în viaţa lui, un şperţ. Dar acesta este un
cadou… El nu şi-a făcut decât datoria: iar oamenii, j *»
recunoscători, îi dau şi lui ceva. O sută de mii la opt sute
de milioane! Ar fi ridicol să se spună că o un şperţ… A primit,
deci, banii…
Şi acum…
Preda se opri locului. Pentru prima dată, câştigă şi el un
ban peste leafă şi, atunci, izbucneşte un scandal public. Dacă
n-ar fi primit banii, s-ar fi putut prezenta în faţa judecătorului
de instrucţie cu fruntea sus: şi-a.’făcut datoria, a făcut un
referat după conştiinţa lui, n-a luat o centimă… Dar a avut
slăbiciunea să primească banii. Undeva, în registrele casei
B.C.Α., trebuie să existe aceşti bani daţi „Domnului director
Preda”. O sută de mii de lei nu se dau aşa… fără însemnare,
fără o justificare… Desigur, reprezentantul a făcut o
scrisoare… a arătat că a dat banii… Poate că a. Pus la
socoteală şi masa la „Flora”…
Preda ajunse acasă târziu, peste ora mesei. Ecaterina II
certă. Pentru prima dată, Preda nu-i auzi cuvintele, nu o
ascultă. Abia atinse riiâncărurile.
— Ce ai? — îl întrebă duşmănoasă femeia.
— Nimic… Sunt puţin cam obosit…
— Dacă umbli toată ziua, hai-hui!

Preda ridică ochii şi o privi ţintă. Ecaterina simţi că nu mai are

în faţa ei pe omul învins, cu privirea de câine bătut. Era, acum, în
ochii lui Preda o licărire nouă, ciudată, parcă de ură.
Omul continua s-o privească tăcut şi simţea cum îi clocoteşte
ura în suflet, ura adunată în treizeci de ani ele umilinţe şi de
privaţiuni. Din ura aceasta, porneau acum în trupul lui gârbovit
puteri noi, în creierul lui îndobitocit zi cu zi – noi lumini de viaţă.
Ecaterina, nedumerită de privirea fixă a lui Preda, întrebă
şovăitoare, – pentru prima dată şovăia în faţa „netotului”:
 — Ce ai, Iancule?
Preda întrebă cu o voce grea de ameninţări:
— Ce ai spus adineauri?
— Ce să spun… că… eşti obosit… poate fiindcă umbli prea
mrit.. Ai venit aşa de târziu la masă…
Preda se ridică, se apropie de nevastă-sa. O luă de umeri cu
mâinile lui lungi şi osoase. Simţea cum i se afundă degetele în
grăsimea femeii. O zgudui tare şi răcni:
— Bestie! Să taci… Tu m-ai nenorocit… Tu şi fii-ta 1
Ecaterina păli. Se uită mai adâne în ochii bărbatului:
pupilele erau dilatate, albul inundat de vinişoare roşii, privirile
sfredelitoare.
— Iancule…
— Nimic! După ce m-ai nenorocit, acum lasă-mă cel puţin să
mă descurc. Dă-mi cheile…
Femeia îi dădu cheile, cu un gest maşinal. Preda deschise
geamantanul, găsi banii – „leafa de concediu” – luă câteva mii,
zvârli Ecaterinei restul şi dădu să iasă.
— Unde te duci? — întrebă încă şovăitoare femeia.
— La Sinaia, şi poate să fie nevoie să mă duc şi la Bucureşti…
— răspunse gâfâind Preda. Smulse pardesiul şi pălăria din cuier
şi ieşi, trântind uşa după el…
Ecaterina auzi ca prin vis zgomotul uşii, scârţâitul porţii, un
lătrat de câine şi paşii lui Iancu. Paşii care se depărtau… se
depărtau…
Stătu aşa, împietrită, multă vreme în mijlocul odăii. Apoi,
deodată, ca şi când i s-ar fi frânt resorturile lăuntrice, se prăbuşi
în latul patului, plângând. Muşcându-şi pumnii graşi ca să nu
ţipe şi murmurând printre muşcături:
fii
— Asta este suta de mii… Asta este zestrea fetei…
în clipa aceea, Ecaterina auzi vocea Irinei. Sări în mijlocul odăii,
ca nebună: – „Fetiţa mea” î Credea că Irina a venit pe neaşteptate
de la Bucureşti. Abia pe urmă îşi dădu seama că aparatul de
radio, pus în cerdac, retransmite programul de amiază. Irina era,
în ziua aceea, „speakeriţă” de serviciu şi citea radio-jurnalul:
„Ştiri externe… Paris. D. Aristide Briand a rostit azi un mare
discurs, la Nantes”.
„Draga de ea – murmură Ecaterina. Ea nu ştie nimic… Dacă ar
fi cel’puţin ea aici… Fetiţa mamii…”
 Ştirile veneau monoton, unele după altele. Ecaterina nu
înţelegea nimic, nu ştia nimic, nu asculta nimic. Auzea numai
vocea fetei şi-i plăcea, se simţea mai puţin singură, mai puţin
părăsită, mai puţin nenorocită.
„Ştiri interne… Ministerul Comunicaţiilor…”
Ecaterina tresări. Îşi îricordă atenţia.
„… ne trimite următorul comunicat: în urma interpelării d-lui
Alexandru Dima, fost preşedinte de consiliu, pe chestiunea
contractului de furnituri intervenit între departamentul nostru şi
marea firmă cu reputaţie mondială, B.C.A., domnul ministru
Niculae Ivaşcu a dispus o anchetă a întregii furnituri. Vinovaţii,
oricare vor fi ei, îşi vor primi sancţiunile dictate de lege.
Radiojurnalul s-a terminat. Concertul de prânz continuă…”
Ecaterina Preda nu mai avea, acum, nici măcar puterea să
geamă. Ultima îndoială se risipise. Ştia totul. Dădu din cap,
nimicită, şi abia putu să murmure:
— Ce ne mai aşteaptă? Ce ne-o mai fi aşteptând?
*
Iancu Preda, după ce avusese împotriva Ecaterinei acea
izbucnire care pornise din imboldul instinctului de conservare,
plecase spre Sinaia. Aci, ştia că-l va găsi pe secretarul general,
inginerul Dimitrie Gr ecu. În gazeta pe care i-o dăduse
Micşunescu înainte de prânz, citise negru pe alb că Grecu este
principalul vinovat şi că va fi chemat la răspundere. De atunci, în
mintea lui Preda se ivise un început de lumină: şi-adusese aminte
că în cursul lucrărilor,. Atât de multe şi de încâlcite, ale
contractului de opt sute de milioane, Grecu îl chemase de vreo trei
ori şi-i ceruse să nu mai întârzie cu referatul. — „Sunt tot felul de
detalii, pentru caietul de sarcini, domnule secretar general…”
Grecu răspunsese scurt: – „Dragă Preda, nu uita că verificarea
dumitale e o simplă formă. Dumneata nu eşti tehnician. Eşti
licenţiat în Drept, nu? Ei, atunci? Verificarea adevărată o va face
comisia tehnică…”
Preda se va duce – acum – la Grecu, îl va lua de umeri, cum a
luat-o pe Ecaterina, şi-i va cere să-şi amintească acest lucru. Să
meargă el, secretarul general, la Parchet şi să mărturisească
frumos: „da, i-am cerut o verificare de formă…” Aha! Domnii ăştia
să ştie că nu se joacă, nu, cu Iancu Preda! El e bun, dar nu e
prost. Cine a crezut că e prost, s-a înşelat. Aşa a crezut şi
Ecaterina. Acuma ştie că s-a înşelat… O să afle şi Domnul
secretar general, cât este el de secretar general… Iancu Preda nu
se lasă ucis. El e om cinstit. Poate că suta de mii nu e trecută
nicăieri. O fi, la casa B.C.A., în străinătate, dar acolo cine poate să
ancheteze? După ce va scăpa de buclucul ăsta. Va divorţa. Nu se
mai poate. Ecaterina, dacă n-a izbutit să-l nenorocească până
acum, îl va nenoroci de aci înainte. De aceea, trebuie să divorţeze.
Îi va da şi ei, cât va putea. În fiecare lună, dar să-l lase în pace! îşi
va lua fata… A, da… pe Irina, trebuie s-o crească el de aci înainte.
O să trăiască restrâns, dar fără scandaluri, fără certuri, fără
necazuri. O căsuţă mică, undeva, la mahala. Cât mai ieftină…
Masa în casă nu costă cine ştie cât… Cu leafa lui, cu leafa Irinei,
pot trăi amândoi destul de bine. S-a chinuit destul. Are atâta
nevoie de linişte…
în timp ce gândea astfel, birja pe care o angajase din Poiana
Ţapului mergea în trapul cailor spre Sinaia. Prahova curgea mică,
dar iute şi gălăgioasă, în marginea şoselei. Iancu Preda îşi scoase
pălăria. Simţea că-i arde capul. Adierea răcoroasă îi făcea bine. Se
uita în dreapta, în stingă… vile, vile mari şi vile mici…
Automobilele luxoase se ţineau lanţ… Atâtea averi! Cine ştie câte
din ele sunt făcute din furt! Şi el, pentru o sută de mii, să treacă
prin toate aceste frământări..;
Când intră la hotelul „Palace” din Sinaia, portarul îl măsură cu
oarecare neîncredere:
— Să văd dacă domnul secretar general vă poate primi… Cartea
de vizită, vă rog…
N-am carte de vizită – răspunse Preda cu un ton cansl. Miră pe
ţd însuşi.
— Scrie|i*f ă âtunci numele pe hârtia aceasta şi aşteptaţi aci
răspunsul…
Inginerul Dimitrie Gr ecu, secretarul generai al Ministerului de
Comunicaţii, era unul dintre cei mai de seamă tehnicieni ai ţării.
Studiile lui, la Gharlottenburg, rămăseseră în axialele celebrei
politehnici. Întors în ţară, intrase la C.F.R. Dar după doi ani,
solicitat de diferite societăţi particulare, care-i ofereau salarii
fantastice, demisionă. În scurtă vreme, Grecu adună o avere pe
care nimeni rru o ştia precis, dar pe care cei iniţiaţi o evaluau la
circa o sută de milioane. Atras şi de politică, unde-l împingeau
ambiţia şi un foarte ales talent oratoric, Grecu deveni una din
marile personalităţi ale vieţii româneşti. Acum, avea aproape
şaizeci de ani. Înalt, chipeş, cu mersul sigur al omului victorios,
ascunzându-şi chelia sub o coafură de o tehnică unică, elegant, –
Dimitrie Grecu avea în viaţă tot ce vroise.
Reţinut în ţară pe timpul verii de secretariatul general, pe care-l
acceptase numai în urma insistenţelor primului ministru şi cu
făgăduiaââ fermă că în toamnă, când se va face remanierea, va fi
ministru, – Dimitrie Grecu îşi petrecea trei zile pe săptămână Ia
Bucureşti, iar restul la Sinaia, unde îşi împărţea ziua între cărţi şi
flirt, excursii şi cancanuri.
Dispreţuind pe cei care menajează „opinia, publică”, Grecu –
tare pe banii lui, tare pe situaţia lui – se instalase la „Palace” în
tovărăşia celei mai recente prietene a lui, faimoasa dizeuză
pariziană Lucie Barine.
Când a izbucnit afacerea furniturilor, Grecu – nevroind să
pricinuiască vreo η «plăcere franţuzoaicei, preocupat să nu-şi
agraveze nici el situaţia, aşteptându-se din clipă în clipă la o
descindere a Parchetului – o expediase, cu formele celei mai.
Perfecte politeţi şi cu un cec însemnat în poşetă, înapoi, la Paris.
în după-amiaza aceea, Dimitrie Grecu şedea plictisit în pat, în
eleganta-i pijama de mătase. Cunoştea perfect afacerea
furniturilor, fiindcă el o făcuse. Recunoştea în fi4
sinea lui că s-au dat comisioane „foarte mari”, poate chiar
„exagerate”. Dar aşa se fac afacerile… Statul va avea material de
prima calitate. Calitatea se plăteşte! Ştia că zece judecători de
instrucţie laolaltă nu ar fi în stare să dea de rostul afacerii, să afle
unde sunt ascunse comisioanele, sub ce cifre din contract sau în
ce clauze din caietul de sarcini. Îşi mărturisea sieşi, cu o mândrie
bine ascunsă, că nimeni nu va putea ajunge la concluzii penale în
această afacere… îl plictisea, însă, faptul că se face atâta vâlvă.
Era tocmai pe punctul de a ajunge pe banca ministerială.
Scandalul furniturilor îl arunca înapoi, cu încă zece ani * Ε
stupid…
în acel moment, i se anunţă Iancu Preda. Dimitrie Grecu zâmbi,
cu calmul omului sigur de sine, deprins cu marile afaceri,
păstrându-şi totdeauna cumpătul. Bietul Preda! De ce se agită
omul acesta? Sigur că vine tot în chestia asta… Altminteri n-ar
îndrăzni să-l deranjeze… îl cunoaşte bine pe Preda. Ce o fivrând?
Este ultimul care are de spus ceva în privinţa contractului. N-a
jucat niciun rol. Săracul de el!
— Băiete, spune-i că regret, dar nu-l pot primi…
Grecu se trânti iarăşi pe pat şi încercă să doarmă.
 Dar telefonul sună scurt. Portarul spunea că domnu)
Preda insistă. Are ceva foarte urgent şi foarte grav.
— Nu-l pot primi, scurt! — răspunse Grecu.
Peste câteva minute, portarul sună din nou; domnul
Preda e foarte agitat. Vociferează. Spune tot felul de lucruri… S-
au strâns câţiva pasageri, care ascultă. El, portarul, nu-şi permite
să insiste. Dar poate că ar fi mai bin** ca domnul Preda să fie
primit.
— Bine! Să vină!
Închinzând telefonul, Dimitrie Grecu scrâşni printre dinţi: -r-
„Dobitocul! Ăştia îţi creează situaţiile dificile în afaceri… A, dacă s-
ar putea lucra numai cu oameni inteligenţi Γ
Iancu Preda intră, dând încă semne vizibile de enervare:
gesturile agitate, ochii încruntaţi, obrajii roşii… Dimitrie Grecu
încercă să-l înfrunte din prima clipă, sigur că-l va domina, fiindcă
îl cunoştea de mult:
5 – Scandal
— Ce e, Preda? Ai înnebunit? Vociferezi în pragul hotelului? Ţi
s-a urât cu binele?
Preda se uită ţintă în ochii lui Grecu şi răspunse apăsat:
— Eu n-am înnebunit, domnule secretar general… Eu n-am de
ce să înnebunesc!
Grecu simţi că are în faţă pe un alt Preda decât cel pe care-l
ştia el. O clipă, se gândi să-l ia cu binişorul. Dar, îndată, tactica i
se păru greşită. Preda trebuie „demontat” şi trimis acasă…
— Ce vrei să spui, Preda? Te invit să te explici…
Preda zâmbi larg:
— Păi d-aia am venit, domnule secretar general, ca să mă
explic. Numai că dumneavoastră nu cam vroiaţi să-mi primiţi
explicaţiile…
— Preda, îţi rişti postul. Ţin socoteală de surescitarea
dumitale… Dar nu-ţi pot accepta tonul. Auzi?
Grecu se opri scurt. Aprinse o ţigară. Apoi, după o pauză
savant calculată, reluă:
— Acum, spune-mi ce vrei?
Preda vorbi mai respectuos decât la început, dar cu o voce mai
adâncă, mai gravă, vestitoai^e de furtună:
— Ε vorba de contractul B.C.A.
— Perfect. Ce vrei?
— Ştiţi că eu am făcut un prim referat… oarecari verificări…
 Grecu avu aerul că face un efort, ca să-şi amintească:
— Hm… da… parcă…
Preda se înfurie iarăşi şi ridică tonul:
— Nu parcă, domnule secretar general, nu parcă! Vă aduceţi
foarte bine aminte, trebuie – (Preda accentuă acest „trebuie”) – să
vă aduceţi aminte, fiindcă eu am fost chemat de trei ori de
dumneavoastră şi mi-aţi spus că verificările mele sunt de formă…
să mă grăbesc… să le dau peste cap… comisia tehnică va decide…
— Şi ce vrei, Preda? — întrebă furios Grecu, care acum
înţelesese unde vrea să ajungă directorul din minister.
— Vreau, domnule secretar general, să vă aduceţi aminte acest
lucru şi când va fi nevoie, să-l spuneţi…
— Aha! — izbucni Grecu, car e nu-şi mai putea domina nici el
nervii. Un mit şantaj… Perfect! Deci mă somezi ca, în faţa
judecătorului de instrucţie…
— Chiar şi acolo dacă va fi nevoie!
— Da, da… Să spun că dumneata eşti uşă de biserică. Preda,
da?
— Sunt, domnule secretar general – ţipă directorul holbând
ochii şi ridicând mâinile în stis, ca şi când ar vrut să cheme pe
Dumnezeu drept chezaş.
Dimitrie Grecu îşi calculă iarăşi pauza. Îi părea râu că s-a
enervat şi că a ridicat tonul. Cu vocea scăzuta privindu-şi mâinile
îngrijite, vorbi:
— Eşti, aşadar, uşă de biserica., ·
— Da.
Replica veni ca un trăsnet:
— Şi suta de mii de lei, pe care ţi-a dat-o reprezentantul lui
B.C.A.?
În aceeaşi clipă, Grecu încetă de a-şi mai privi mâinile. Ochii lui
se fixară în ochii lui Preda.
Directorul de minister se clătină, parcă ar fi primit o lovitură în
frunte:
— Domnule secretar general… vedeţi… eu n-am cerut… nici n-
am ştiut că o să-mi dea… eu am făcut referatul cum am crezut…
abia după aceea… credeţi-mă…
Preda simţea că se afundă. Era convins că Grecu nu-l crede.
Acesta întrerupse scurt:
— Toate aceste explicaţii ai să le dai când va fi nevoie… Auzi,
Preda? Când va fi nevoie… Până atunci, să ştii un lucru: când ai
făcut ceea ce ai făcut, să nu mai vociferezi în uşile hotelurilor, să
nu mai ridici tonul în faţa şefilor! Să stai cu botul pe labe şi să fii
fericit dacă vei scăpa mai uşor din situaţia în care te-ai pus…
Înfrânt, Preda abia putu murmura:
— Domnule secretar general… vă rog… Am o fetiţă de
optsprezece ani… Ε păcat de ea, Nu vorbesc de mine… Vă jur că
sunt nevinovat.
Dimitrie Grecu o ştia foarte bine. El spusese reprezentantului
lui B.C.A. Să-i dea „cadoul” lui Preda, fiindcă îl înduioşase sărăcia
lui. Dar în jocul perfid al lui Grecu intra calculul acesta: Preda
trebuie ţinut sub teroare, ca să nu sufle un cuvânt. De aceea,
ascultând implorările lui Preda, secretarul general răspunse foarte
vag şi rece;
— Voi vedea ce pot face pentru dumneata. Acum, lasă-mă!
Preda ieşi, înclinându-se adine.
*
Rămas singur, inginerul Dimitrie Grecu răsuflă uşurat, îşi
dădea seama în sine însuşi că fusese de rea credinţă cu bietul
Preda, ceea ce nu-l necăjea tare. Dar avea conştiinţa că fusese şi
brutal, ceea ce îi displăcea. Încredinţat că „viaţa este aşa cum este
şi că trebuie luată aşa cum este”, – Grecu nu avea totuşi o fire
rea. Era plictisit, ori de câte ori trebuia să-şi iasă din linia lui de
sceptică îngăduinţă pentru sine şi pentru toţi semenii săi.
De data aceasta, simţea, cu instinctul lui atât de sigur, că nu-i
vreme de glumă. Interpelarea lui Alexandru Dima era gravă.
Problema pasiona întreaga lume. Atmosfera, în jurul lui, se
îngreuia. O ştia. Ar fi vrut să plece din Sinaia, unde lumea este
îngrămădită pe un spaţiu prea restrâns, unde privirile iscoditoare
te ţintuiesc din imediata apropiere, unde te întâlneşti – vrei, nu
vrei – cu oricine, unde nu poţi ocoli pe nimeni. La Bucureşti, poţi
sta închis în casă, poţi să nu răspunzi la telefon, poţi să fi mai
singur…
Dar a pleca în asemenea împrejurări, înseamnă a-ţi mărturisi
înfrângerea, a te descoperi, a face tu- primul pas spre prăpastie,
spre prăbuşire. Grecu trebuia să rămână în văzul lumii, deşi
lucrul îi era cât se poate de neplăcut. Ba chiar, trebuia să apară
peste tot, să cadă tocmai în grupul de oameni unde simţea de la
distanţă, din atitudinea lor, că e vorba despre el şi despre afacerea
furniturilor, să glumească, să pară nepăsător…
Cât despre Preda, trebuise să-l terorizeze. Ε drept că, în trei
rânduri, îi ceruse „să urgenteze” referatul. Tocmai de aceea era
necesar ca Preda să tacă. În niciun caz, să nu spună acest lucru
nimănui şi, mai ales, judecătorului de instrucţie. Destăinuirea lui
Preda, fără să fie c^a mai însemnată, ar fi însă prima, „ar
declanşa” scandalul, l-ar implica pe Grecu, care – fără aceasta şi
cu puţin noroc – sigur că ar scăpa…
Pentru aceasta, fusese nevoit să se poarte cu bietul director din
minister aşa cum se purtase.
Se uită Ia ceas. Era târziu. Abia avea timp să se îmbrace şi să
coboare la masa de seară.
4r
Ieşind din camera lui Grecu, Preda coborî scările năuc.
…Aşadar, Grecu ştia „chestia cu suta de mii”…
în golul din capul lui nu exista decât un gând. Şi gândul acesta
îl înspăimintă, îl nimicea sufleteşte, îi paraliza voinţa, nu-i
îngăduia nicio iniţiativă. Nu se mai întreba: ce să mai facă, ce
poate să mai facă? Totul se sfârşea şi totul începea aci: Grecu ştia
tot!
Iancu Preda avea prea multă „practică” în ale ministerului, ca
să creadă cu naivitate că Grecu nu e vinovat. El îşi dădea seama,
însă, că secretarul general găsise mijlocul să-l implice şi pe el, ba
chiar – pe scara răspunderilor – el să fie implicat înaintea
secretarului general. Ce a făcut Grecu? A pus o rezoluţie. Gravă,
fără îndoială… Dar după ce se făcuseră atâtea forme. Cine a făcut
prima formă? Cine a făcut primul referat? Iancu Preda. Deci cine
va fi chemat cel dintâi? El… Secretarul general are atâtea legături,
atâtea mijloace de a scăpa. Preda nu are pe nimeni… Ba. Prin
felul cum a dat buzna în camera lui Grecu, a izbutit să şi-l facă şi
pe acesta duşman…
Preda zâmbi cu amărăciune: afurisit ghinion!
Se uită în jurul său. Însera. Văzu că înserarea e minunată: o
pânză albastră se întindea din pădure, ca un văl subţire, peste
parc, peste străzi, peste vile şi, sub pânza aceasta, luminau
frumos globurile electrice. Femei, bărbaţi, fete şi băieţi se
întorceau gălăgioşi, veseli din munţi. Era o voie bună obştească.
Dar această voie bună pe Preda îl întrista şi mai mult. Nu
cunoştea pe nimeni, dar îi ura pe toţi. Le ura bogăţia, tinereţea,
veselia, lipsa de griji. În închipuirea lui, îi credea pe toţi deplin
fericiţi, magnaţi ai fericirii universale, zgârciţi care nu vor să-i dea
şi lui ceva din scandalosul lor belşug de fericire…
 După ce rătăci îndelung şi fără ţintă pe uliţe, în voia paşilor
nehotărâţi, se trezi în faţa unei cârciumi. Îşi aduse aminte că, la
prinz, n-a mâncat mai nimic. Vru să intre, să guste ceva şi mai
ales să bea… Gura îi era uscată, încleştată, amară. Din
obişnuinţă se opri: n-avea bani la el! Abia după câteva minute îşi
aduse aminte că a luat jumătate din banii pe care Ecaterina îi
păstra în geamantan, la Poiana Ţapului. Scena aceea îi reapăru,
ca o noutate. Acum, tocmai acum, avea şi el bani…
Intră. Comandă la întâmplare. Mâncă puţin, fără să-şi dea
seama cât şi cum… Bău repede câteva pahare mari. Vinul era
rece. Ceru şi „cinci ţigări”… Când aprinse pe cea dintâi, îşi aminti
de reprezentantul lui B.C.Α., omul care îi dăduse suta de mii de
lei… La masa de la „Flora” îi oferise ţigări străine! Va trebui să se
ducă de îndată la omul acesta, să-i spună că a păstrat banii, că-i
poate restitui chiar acum şi că-l roagă să-l scoată din hârtiiâe
societăţii. Din vremea lungilor negocieri ale contractului, ştia că
reprezentantul lui B.C.A. Locuieşte la hotel „Majestic”. Chemă
chelnerul. Ε vreun tren pentru Bucureşti, acum? Fireşte…
personalul de seară…
…În compartimentul gol, Preda încercă zadarnic să doarmă. Cu
ochii în tavanul vagonului, care pocnea din toate încheieturile la
fiecare macaz, căuta să se convingă singur că a găsit soluţia, că e
salvat… îşi făcea micul discurs, pe care-l va rosti în faţa omului
de afaceri. Îi va aduce aminte că el n-a cerut nimic, că banii i-au
fost daţi de pomană, că… îi va vorbi frumos, impresionant. Nu-l
va ameninţa. A făcut prostia asta cu Grecu. N-o va mai „repeta cu
nimeni. Îl va ruga. Îi va povesti viaţa lui zdrobită, cariera lui
sfărâmată…
Trenul mergea în noapte, încet, cu lungi poticneli în fiecare
gară, în fiecare haltă. Afară, pe peroanele mici, pustii, întunecate,
se-auzeau vocile somnoroase, morocănoase ale impiegaţilor de
serviciu. Apoi, cu smucituri grele, trenul pornea iarăşi.
Preda simţea că înnebuneşte. Ar fi vrut să ajungă cu o clipă
mai înainte, să aibă întrevederea cu procuristul lui B.C.A., să
obţină rezultatul, să ştie că e salvat! Să ştie, da… Asta îl
înnebunea: nesiguranţa asta, plutirea asta între salvare şi
prăpastie, zvârlirea asta din nădejde în desperare… Se ridică.
Deschise fereastra. Un val de aer tare venea de afară. O lună albă,
mare, lumina fantastic valea Prahovei.
Preda se gândi că, poate, diseară se va întoarce liniştit, 1 fără
nicio grijă, „salvat”…
Dimineaţa, în zori, când coborî în Gara de Nord, Preda simţi din
primii paşi cât este de obosit. Nu-i nimic. Va merge până la capăt.
Trebuie să iasă din încurcătura asta! Lumina, oamenii, zgomotul
gării, totul îi mai risipise îngrijorarea. Cumpără ziarele proaspăt
apărute, intră în restaurant şi ceru un ceai. În aşteptare, începu
să răsfo- . Ască, grăbit, înfrigurat, paginile de pe care cerneala
tipografiei nu se uscase încă.
Fireşte, întreaga presă vorbea de afacerea furniturilor μ anunţa
ancheta, pe care Ministerul Comunicaţiilor o şi începuse. Gazetele
favorabile guvernului lăudau gestul ministrului. Celelalte
socoteau ancheta ca ρ. F simplă farsă", cereau demisia
cabinetului şi trimeterea întregii afaceri la Parchet.
Frica puse iarăşi stăpânire pe sufletul lui Preda.
Ieşi aproape în fugă din restaurant, se aruncă în primul
taximetru şi porunci scurt, autoritar, cu glasul sugrumat al
omului care se ştie urmărit:
— Repede, la „Majestic”…
La hotel, portarul de zi de-abia îşi luase rândul,
— Vreau să vorbesc cu domnul Ancu…
Portarul se uită întrebător:
— Sunteţi de la poliţie?
— Nu… De ce să fiu de la poliţie?
— Întreb… aşa… Domnul Ancu a plecat de trei zile», ;
— A plecat… Unde? Poate ştiţi…
— La Berna.
— A, la Berna… Vă rog, nu vă supăraţi că insist: când se
întoarce?
Cu un zâmbet uşor şi după o pauză, care lui Preda i se păru o
veşnicie, portarul răspunse:
— După câte am citit prin gazete, dragă domnule, nu cred să se
mai întoarcă pe la noi…
Iancu Preda ieşi, abia ţinându-şi cumpăna.
Porni încet spre casă, ca omul care nu mai are pentru ce să se
grăbească. De acum înainte, totul i se părea sfâr- şit, totul de
prisos. Pierduse cea din urmă nădejde. Nu se mai gândea la
nimic. În pâcla care-i năvălise fiinţa, undeva, departe, departe de
tot se ivise imaginea Irinei. Vroia s-o vadă. Atât. După aceea?
După aceea, nimic* gol, pustiu…
Târziu, se opri la un colţ de stradă şi abia atunci îşi dădu
seama că – instinctiv – nu pornise pe drumul lui obişnuit; ocolise
bulevardele populate, unde ar fi putut să întâlnească vreun
cunoscut; umbla pe străzi mici, întortocheate, pe care nu mai
fusese niciodată. „Ca un hoţ” – gândi cu amărăciune Iancu Preda.
în faţa casei, sună. Îi deschise Irina. Servitoarea era la piaţă.
Fata îl întâmpină cu un „ah” scurt şi destul de nepăsător, pe care
bătrânul nu-l auzi. Apoi, îi întinse fruntea, cu aceeaşi mişcare
maşinală totdeauna. Preda o sărută, simţi un nod în gât şi
abureala lacrimilor în ochi. Se stăpâni totuşi.
— Te-a chemat la minister, tată?
Preda îi ocoli privirea.
— Nu. De ce să mă cheme?…
— Credeam… fiindcă am primit ieri la Radio comunicatul
acela…
Irina o spusese fără să ştie ce se petrece în sufletul tatălui ei.
Preda îi răspunse, repede şi puţin răstit, că ivare nicio legătură cu
„chestia” aceea şi că are cu totul alte treburi… Fata sări, vădit
îngrijorată:
— Nu cumva e bolnavă mămica şi…
— Eh! Ce prostii îţi mai trec prin minte? Nu e bolnav nimeni,
suntem amândoi bine… Am venit pentru câteva ore şi mă întorc…
— Ah! Bine… — făcu fata uşurată de grija că ar putea fi
stânjenită mai mult timp, în micile escapade de vară, de prezenţa
lui Preda.
…Toată dimineaţa, Iancu Preda se învârti fără rost prin casă.
Deodată, îi veni în gând că, la ora aceasta, judecătorii de
instrucţie vin la Tribunal. Şi tot la ora asta, sunt aduşi arestaţii
de la Văcăreşti…
Dacă s-ar duce la Tribunal singur? Da. El singur…
Planul, izvorât într-o fulgerare, se desfăşură iute, grandios şi
salvator, cu iuţeala cu care lucrează numai un creier înfierbântat.
Va intra frumos, la judecătorul de instrucţie, ba nu – la primul
procuror – şi-i va spune tot… absolut tot. A luat şi el o sută de
mii, dar nu ca să jefuiască statul, ci fiindcă i s-au oferit banii
după ce se închegaseră lucrările… aşa… I s-a oferit ca să fie şi el
implicat… Să i se controleze averea! Să i se verifice toată
activitatea de treizeci de ani! Să cheme pe toţi colegii lui… Alţii
sunt vinovaţii! îi ştie el… Cine i-a dat ordin să facă referatul cât
mai repede? Domnul secretar general… Ei, să poftească domnul
secretar general în faţa lui…
 Din nou însufleţit de nădejde, din nou îndrăzneţ, Iancu Preda
porni spre Tribunal. Dar cu cât mergea, cu atât nădejdea îi
scădea, îndrăzneala se topea. Cum o fi arătând la chip primul
procuror? Ce fel de om o fi?… Ei, un om ca toţi oamenii. Ε datoria
lui de prim-procuror să-l asculte… Şi dacă totuşi nu-l va asculta?
Sunt oameni şi oameni, de! Şi apoi, poate că e prieten cu Dimitrie
Grecu. Âştia marii se cam cunosc între ei, de prin cluburi, de Ia
sindrofii, uneori chiar din casa aceleiaşi femei…
Când intră în Tribunal, Preda nu mai avea nicio încredere în
planul care cu câteva clipe mai înainte i se păruse minunat. Lume
puţină – era sfârşitul vacanţei de vară – pe sălile mari. Întrebă pe
cineva unde e Parchetul? Omul îl îndreptă alene, căscând plictisit.
Preda urcă scările. Văzu culoarele acelea mici, oarecum
întunecate Pe o bancă, un arestat, cu mâinile în cătuşe. Lângă el,
sentinela. Tăceau amândoi. Arestatul era tânăr. Preda îl privi
îndelung. Simţea nevoia să-l privească. Aproape că nu-şi putea
lua ochii de pe el. Se deschise o uşă. Aprodul făcu un semn. Omul
se sculă şi, cu paşi de automat, porni într-acolo. Soldatul, cu
arma în mână, îl urmă necăjit că trebuie să-şi schimbe locul: abia
aţipise pe bancă… Culoarul rămase pustiu. Târziu, un avocat şi o
tânără avocată trecură spre bufet. El îi şoptea ceva… Ea râdea cu
poftă…
Iancu Preda tresări. Zăbovise mult şi fără rost. La ce uşă să
bată? Cine să-l asculte? Cine să-l creadă? Ce dovadă avea el
împotriva lui Grecu? Nimic… Coborî scările cu umerii încovoiaţi,
cu ochii în pământ, cu paşii şovăitori…
Afară era soare, era lumină, Abia atunci îşi dădu seama cât de
cenuşiu, cât de trist era înlăuntru. Se mai uită o dată înapoi,
răsuflă adânc şi porni în neştire pe străzile
Bucureştilor, fără rost şi fără nădejde.
*
Toată după-amiaza, Iancu Preda umblă pe uliţi. Gura îi era
uscată şi amară. Fălcile încleştate. Ochii pierduţi în gol. În câteva
rânduri, se opri la câte o berărie, bău pe nerăsuflate câte un ţap
rece şi plecă mai departe. N-avea răbdare să stea locului. Nu
mâncase nimic. Nici n-ar fi putut să mănânce. Dar setea îi rodea
gâtlejul, îl chinuia. Nu vedea nimic în jur. Nu-l interesa nimic.
Răsucea în gând tot felul de judecăţi…
încet, încet, îşi făcea loc în suflet deznădejdea că el singur nu
poate găsi salvarea. I-ar trebui un prieten, cu care să vorbească şi
căruia să i se poată spovedi. Îi număra în gând… Toţi „băieţi
buni”, dar simpli cplegi de birou. Niciunul – prieten adevărat,
prieten de temei căruia să-i poată încredinţa o asemenea taină. Să
se ducă poate, la un avocat? Da, dar ar trebui un avocat
cunoscut, un amic… Cum să-i spună unui străin sau unuia pe
care abia-l cunoaşte: „uite dom’le, aşa şi aşa?…” Nu se poate…
Sentimentul acestei penibile singurătăţi îl înspăimântă şi mai
mult. Ceilalţi, cei mari, cei cu adevărat implicaţi în afacerea
furniturilor, se sfătuiesc între ei, fac intervenţii în dreapta şi în
stânga… Grecu trebuie să se consulte cu ministrul. Ministrul cu
prim-ministrul… Ei sunt sus, sunt tari. De el, cine să se ocupe?
Nimeni…
Ecaterina, nevastă-sa, i-a rânduit viaţa aşa; l-a ţinut din scurt
atâta amar de vreme… Niciun prieten de seamă! Şi iacă, la prima
nevoie, se trezeşte singur, fără un sfat, Eăra o vorbă bună, fără o
mână de ajutor.
Abia atunci îşi dădu seama Preda că, de când a plecat ia Poiana
Ţapului, acum se gândeşte pentru prima oară la Ecaterina.
Treizeci de ani a trăit alături de ea şi ce departe îi este în clipa
asta de răscruce a vieţii! O ura… o ura, în clipa aceea, cu
înverşunare. Strângând pumnii, simţea cum îl furnică sângele
până în vârful degetelor; de ar fi avut-o în faţă, ar fi strâns-o de
gât. Ea l-a adus aici…
Către seară, Iancu Preda se trezi pe Calea Griviţei. Era flămând,
trudit, plin de praf pe ghete şi pe pantaloni, cu gulerul muiat de
năduşeală. Îi fu silă de el.
în vitrine, se aprindeau luminile. O lume guralivă năvălise
trotuarele. Undeva, într-un gang, se auzi un taraf de lăutari.
Preda intră. Poate că acolo, va mai uita.
Bău mult. În jur, soldaţi cu servitoare, băieţi de prăvălie cu fete
de stradă, mâncau, glumeau tare, se îmbătau şi plecau, strâns
înlănţuiţi, către hotelurile din apropiere.
Preda se uita la toţi cu invidie. Nici aceştia n-au mei o grijă.
Prin faţa ochilor îi trecu toată viaţa lui, Cât de goală a fost!
Nimic… Nicio bucurie… Fireşte, Irina, da., iâr Irina nu-l iubea. O
iubea mai mult pe maică-sa… Chiar azi-dimineaţă, cât era el de
necăjit, a simţit lucrul acesta! Când i-a trecut fetei prin minte că
poate Ecaterina e bolnavă, a sărit ca friptă. Întrebarea a ţâşnit din
adâncul fiinţei ei: „nu cumva mămica…” Mămica… El e „tata” pur
şi simplu…
 Cum se pot schimba oamenii! Câte visuri şi-a făcut el despre
Ecaterina şi cum s-a dovedit ea, după aceea? S-a amăgit el? L-a
amăgit ea? Sau fost-a ea cu adevărat aşa cum a văzut-o la început
şi, în urmă, s-o fi schimbat an cu an? Mare taină… Despre taina
asta, domnul secretar general nu se sinchiseşte. De aceea,
domnul secretar general nu va intra la Văcăreşti; iar el, lancu
Preda, va intra…
O femeie boită, mergând alintat, cu mâna în şold, într-o rochie
cu culori multe şi stridente, se opri în faţa lui:
— Tăticule, să stau şi eu cu matale?
Preda se uită la ea, întrebător: îşi bate joc de el? De asta îi arde
lui acum? Să se ducă la domnul secretar general Dimitrie Grecu…
Dumnealui e specialist… Dumnealui e liniştit… Dumnealui are
timp să se distreze… Dar dumnealui nu se distrează cu d-astea, ci
cu cele scumpe, cu cele care cer blănuri şi automobile. Dacă
domnul secretar general s-ar fi distrat cu d-astea, el, Preda, n-ar
fi intrat la Văcăreşti…
Femeia stărui, cu glasul gros, dar rugător:
— Zău, tăticule, dă-mi şi mie o friptură…
Preda îi strecură câţiva poli la întâmplare, şi-i făcu semn cu
mâna să plece. Ar fi vrut să-i spună un cuvânt bun… că el e
necăjit, că… dar simţea că nu mai poate vorbi. Băuse prea mult…
Fălcile îi erau încleştate şi limba grea.
Prea mult? Nu. Fiindcă gândurile mergeau, se învâr- teau, îi
sfredeleau neîndurate creierul ca zeci, ca sute de burghie înroşite
în foc. Dacă gândurile merg, înseamnă că n-a băut destul.
Ciocăni. Chelnerul se înfipse:
— ’Zent!
Fără cuvinte, cu un gest vag, îi arătă bateria. ·Υ (ί a. Rece, fără
întârziere. Femeia plecase, numărâridu-şi ^ Preda o urmări din
ochi. Săraca… De ce săraca? Poau că este şi ea la fel cu
Ecaterina?
…Ciudat: de când s-a însurat, el n-a mai cunoscut altă femeie
declt pe Ecaterina… Niciodată nu s-a gândit la asta Şi acum i se
pare aşa de caraghios! O viaţă întreagă, cu o caţă… cu o
cicălitoare… cu un jandarm…
Un jandarm, adevărat. Dar ce jandarm? Un jandarm care l-a
condus direct la Văcăreşti…
Acum, gândurile se risipeau, se topeau încet. Nu mai existau
nici Ecaterina, nici Irina, nici domnul secretar general. În mintea
lui Preda stăruia o singură icoană: un culoar lung, cenuşiu, trist,
un arestat cu cătuşele la mâini şi un soldat, care cască plictisit…
Cătuşele creşteau mari, formidabile, dar o dată cu ele, creşteau şi
mâinile, aşa încât oricât s-ar fi mărit cătuşele, mâinile nu puteau
totuşi scăpa din strânsoarea lor… Şi apoi, cătuşele se micşorau
încet, încet, dar acum mâinile nu se mai micşorau/ Nu. Mâinile
rămâneau mari, formidabile, şi fierul cătuşelor se înfigea adânc,
adânc în carnea, în oasele mâinilor.
lancu Preda abia îşi înăbuşi un strigăt de spaimă. Se uită
speriat în juru-i. A ţipat? Cheful continua la celelalte mese. El
vedea din ce în ce mai greu, printr-o ceaţă din ce în ce mai deasă,
capetele îmbujorate de băutură… La fiecare masă erau cel puţin
doi, dacă nu mai mulţi. El era singur. Numai el. Aşa cum va intrr
mâine, la Văcăreşti… Fiindcă trebuie să fie un ţap ispăşitor în
afacerea * asta… şi el este cel mai comod ţap ispăşitor; el n-are pe
nimeni care să alerge pentru el, care să strige că nu-i vinovat, care
să bată la uşile celor puternici. Cu el, e va sfârşi repede…
Re-pe-de…
Nerostite, silabele îi sunară totuşi în cap.
Re-pe-de… Ca roţile trenului, astă-noapte. Re-pe-de… Re-pe-
de… Roţile trenului rotunde… ca şi cătuşele…
Plăti. Ieşi pe două cărări.
A doua zi de dimineaţă, cadavrul lui lancu Preda a fost găsit pe
linia ferată, în apropierea staţiei Β. M., tăiat de cine ştie ce
locomotivă, care „făcuse manevră” peste noapte, tocmai pe acolo.
ν
SINUCIDEREA LUI IANCU PREDA STÂRNI MAI multă vâlvă
decât s-ar fi aşteptat oricine. „Preda şi-a ales bine momentul” –
cum spunea, cu cinismul lui afectat, Gheorghe Tăutu, primul
redactor al ziarului lui Alexandru Dima. Presa nu avea nimic de
senzaţie. Vacanţa se sfârşea într-un calm exasperant. Şi iată că,
în mai puţin de o săptămână, se produc două fapte grave:
interpelarea lui Dima şi apoi, drept primă consecinţă, sinuciderea
directorului din Ministerul de Comunicaţii.
Tăutu scrise un articol deosebit de impresionant. Ca
întotdeauna în asemenea împrejurări, consumă o mare cantitate
de bomboane. Nefiind fumător, astfel înlocuia el tutunul. Tina
Vicu venise la redacţie ca să-l ia, fiindcă urmau să mănânce
împreună. Tăutu scria încă… Fără glumele lui obişnuite, primi
rece şi absent pe 5, mica zeiţă", care se ghemui pe un scaun,
lângă masa de lucru a prietenului ei. Plictisită, fiindcă aşteptarea
dura peste marginile înguste ale răbdării ei de femeiuşcă răsfăţată
şi capricioasă, Tina Vicu îşi găsi un divertisment, aruncând
ochiade unui redactor foarte tânăr, care lucra în aceeaşi încăpere,
în colţul celălalt al odăii. Societara Teatrului Naţional din Iaşi nu
făcea lucrul acesta cu vreo intenţie, nici măcar cu gândul de a da
o urmare oarecare jocului început. Avea nevoie să facă ceva, ca
să-i treacă vremea. Şi cum cititul ziarelor o obosea (nu citea decât
cronicile teatrale ale pieselor în care juca ea), recurgea, ori de câte
ori avea putinţa, la sportul ocheadelor. Tăutu scria mereu… Fără
să ridice ochii de pe fila de hârtie, el ştia totuşi cu precizie ce face
Tina. Nu se supăra, fiindcă nu punea niciun temei pe fidelitatea
acestor numeroase şi trecătoare legături ale lui. Concentrat
asupra articolului, Tăutu scria greu, ca de obicei. Potrivea anevoie
cuvintele. Căuta îndelung un adjectiv. Schimba de trei ori fraza.
Dar la capătul acestei strădanii, şedea izbânda cea mare: articolul
fără cusur, care făcea triumfal înconjurul redacţiilor şi al culiselor
politice.
Când termină, evocând figura de martir a lui Preda, victimă a
marilor vinovaţi care îl au pe conştiinţă. Tăutu se ridică, luă pe
Tina Vicu de braţ şi porni spre ieşire. Tina î£i lăsă cu un gest
cochet capul pe umărul lui şi, pe furiş, aruncă o ultimă ocheadă
tânărului din fundul odăii, Tăutu se opri o clipă şi spuse
zâmbind:
— Îţi place băiatul ăsta? Ei, am să ţi-l dau. „
Tânărul se roşi până în vârftll urechilor. Cine dracu o fi adus-o
aici. Necunoscându-l îndeajuns: pe Tăutu – abia intrase de câteva
luni în redacţie – îl credea răzbunător şi se temea să nu-şi piardă
mica lui slujbă, cucerită cu atâta anevoinţă.
în stradă, Tina Vicu izbucni:
— Îţi baţi joc de mine? Ce o să creadă băiatul ăsta; care…
— Nimic, mica mea zeiţă. Nimic mai mult decât eşti în
realitate… Te asigur că este de ajuns…
*
Celelalte ziare priveau sub diferite chipuri sinuciderea lui
Preda.
Marile cotidiene, ferindu-se să ia atitudine din prima clipă,
dădeau mai mult ştiri: cariera lui Preda, felul cum şi-a petrecut
ultimele zile, ultima lui seară la grădina de pe Calea Griviţei etc.
Fotografia lui Preda era în toate gazetele. Unele din ele publicau şi
fotografia Ecaterinei. Detaliul că fata sinucigaşului era
„speakeriţă” la Radio făcu o deosebită impresie asupra marelui
public, totdeauna sentimental. Profilul drăgălaş al fetei, în gazete,
avu un mare succes…
Ziarele favorabile guvernului arătau că Preda este victima
atmosferei care se creează atunci când oamenii politici aruncă
bombe de felul celei lansate de Dima, fără control şi fără
răspundere. Se cerea, în concluzie, o viaţă publică mai strânsă,
mai disciplinată.
în sfârşit, oficiosul guvernului publica un articol prim sub
titlul: Asasinul Fireşte, asasinul era Alexandru Dima, care în
dorinţa lui de a ajunge cu o clipă mai devreme la putere trece
„chiar peste cadavre”.
în opinia publică, se observa o oarecare şovăire. Dacă, la
început, toată lumea era cu Dima, împotriva „bandiţilor1’, acum,
după sinuciderea lui Preda, mulţi ezitau. Toate gazetele
recunoşteau sărăcia lui Preda. Atunci, unde este traficul, unde
sunt banii?
Funcţionarii, care – prin numărul lor mare, prin legăturile lor
cu restul publicului, prin circulaţia lor în restaurante, bodegi şi
cafenele – pot determina foarte uşor un curent de suprafaţă, erau
cu toţii solidari cu Preda. Lucru foarte firesc. Lozinca o aruncase
cineva, într-un birou sau la un aperitiv: „Politicienii, dom’le… Ei
sunt de vină. Ei fură, ei se-njură, ei se-mpacă şi noi plătim oalele
sparte!”. În scurtă vreme, aceeaşi judecată – sub felurite forme – o
auzeai pretutindeni: pe uliţă, în micile case burgheze, în birourile
administraţiilor publice…
φ
în eleganta vilă de la Mamaia, Alexandru Dima primea toate
aceste ştiri, le selecţiona, le rânduia – seara, când rămânea singur
pe terasă şi când putea gândi în voie. El îşi dădea foarte bine
seama că sinuciderea lui Preda a stricat întrucâtva atmosfera pe
care o crease la început. Era „un moment critic”. Cunoscând însă
mobilitatea uluitoare a marelui public – fiindcă era convins că
avem numai un mare public, iar nu o opinie publică – el ştia că
momentul critic va trece… „Puţintică răbdare”, cum spune eroul
lui Caragiale. Peste câteva zile, Preda va fi uitat. Nimeni nu va mai
vorbi nici despre el, nici despre familia lui. Toată lumea se va
ocupa din nou de marea afacere a furniturilor. De aceea, Dima
rămânea aşa de liniştit, când toţi cei din jurul lui erau îngrijoraţi.
 Virgil Cruceanu aducea în fiecare zi ultimele ecouri. El era de
părere că Dima trebuie să facă o declaraţie prin presă… un
cuvânt de regret pentru sinucigaşul care este o biată victimă… şi
apoi, fireşte, un nou rechizitoriu împotriva adevăraţilor vinovaţi…
Dima se împotrivi categoric. — „Asta e treaba presei… Asta
poate fi un subiect de articol. În niciun caz, nu constituie materie
pentru o declaraţie politică”. Fostul preşedinte de consiliu se
rostise hotărât. Subliniase cu un surâs de superioară îngăduinţă
„subiect de articol”. Apăsase cu gravitate pe „o declaraţie politică”.
Toţi ştiau că orice nouă stăruinţă ar fi de prisos. Zoe Dima se
plimba, discretă în neliniştea ei, din odaie în odaie. Ruga pe Virgil
să mai intervină: – „Alexandru trebuie să facă totuşi ceva… nu e
bine să stea aşa… el contează prea mult pe propriile lui forţe…
Acum, însă, vremurile s-au schimbat. Se ridică neîncetat alţi
oameni, care nu mai au aceeaşi temere, acelaşi respect pentru
oamenii de ieri. Se înalţă şefi de grupări care nu fac parte din
lumea noastră, care nu ştiu ce a făcut un Dima pentru ţara asta,
ce înseamnă un Dima în ţara asta…”
Virgil Cruceanu răspundea că este şi el de aceeaşi pă^ rere. Nu
poate face însă nimic. Alexandru nu revine asupra hotărârii lui. În
afară de aceasta, Alexandru este foarte frământat… El, Virgil, nu
are cruzimea de a-i spori fră- mântarea.
Astfel, toţi se învârteau în jurul lui, dar nimeni nu îndrăznea să
reia discuţia; atât de mare era – chiar în casa lui – prestigiul lui
Dima.
în cele din urmă, Zoe Dima avu o discuţie mai lungă cu Sonia
Cruceanu. Îi spuse că este profund neliniştită de tot ce aude.
Alexandru trebuie, printr-o manevră abilă, să schimbe situaţia în
favoarea lui, să revină pe primul plan al luptei.
Sonia şovăi multă vreme, dacă trebuie sau nu să vorbească lui
Alexandru. Nu-i putea spune prietenei ei adevărata pricină… Ea
simţea în fundul sufletului că e mai bine să ocolească orice
convorbire cu Alexandru. Abia aştepta să se încheie această
vilegiatură, ca să plece în străinătate. Îşi făcuse planul: va pleca
singură, fără Virgil. Are nevoie să fie singură. Şi are nevoie să
pună o cât mai mare depărtare între ea şi Alexandru Dima., Cum
însă Zoe nu trebuia să ştie nimic din toate acestea, îi dădu alte
argumente, care, fireşte, nu stăteau 111 picioare: – „Orice discuţie
cu Alexandru e de prisos. Poate că dreptatea e de partea lui”.
Zoe stărui:
 — Sonia, numai tu poţi să-l determini…
Mica femeiuşcă o întrerupse cu o bruscheţe pe care nu şi-o
putuse stăpâni:
— De ce numai eu? De ce credeţi toţi că numai eu? Ce sunt eu?
înţeleg să creadă aceasta oamenii mai depărtaţi. Dar tu, Zoe? Tu
ştii foarte bine că nu suntem decât nişte prieteni ai lui Alexandru
şi că el face ce vrea… De ce nu intervii tu? Eşti doar soţia,
tovarăşa lui…
Zoe Dima rămase nedumerită în faţa acestei izbucniri, la care
nu se aştepta:
— Dar, mica mea Sonia, n-am vrut să te supăr… Te asigur…
Spuneam numai că…
Sonia nu mai auzea nimic. Îşi dădea seama că nervii au
depăşit-o, Lacrimile îi veniră în ochi.
— Te rog să mă ierţi, Zoe. Dar am unele necazuri intime… şi
vezi, sunt aşa de nervoasă… Marea nu mi-a priit anul acesta
defel…
În cele din urmă, Sonia acceptă să-i vorbească lui Alexandru.
Aceasta mai mult ca să nu-i lase Zoei nicio bănuială. De n-ar fi
avut ieşirea aceea, de s-ar fi putut stăpâni, n-ar fi acceptat. În
gând, luă hotărârea ca aceasta să fie cea din urmă convorbire cu
Alexandru. După aceea, cât mai curând, va fugi… Da, acesta era
adevărul: vroia să fugă de o primejdie, pe care o simţea apropiată
şi cumplită.
«I
Seara, după masă, Sonia deschise discuţia:
— Alexandre, nu încerc să te fac să revii asupra hotă- rârii tale.
Te cunosc prea bine, ca să ştiu că lucrul acesta nu mi-ar reuşi.
Iar eu nu doresc să merg la înfrângeri sigure.
Sonia zâmbi, tăcând o clipă. Apoi urmă:
— Însă tu ştii că eu sunt puţin nebună, cum spuneţi voi… Eu
am unele curiozităţi sufleteşti… îmi pun unele întrebări asupra
vieţii… poate chiar privesc lucrurile altfel decât voi. De aceea, îmi
dai voie să-ţi cer unele lămuriri? Ţin să te asigur că nu au un
caracter strict politic, ci vizează mai mult latura sufletească a
chestiunii…
— Draga mea Sonia, sunt la dispoziţia ta pentru orice fel de
întrebare… chiar şi pentru cele politice!
— O! ce favoare… — glumiră, în acelaşi timp, cu acelaşi cuvânt,
şi Zoe Dima şi Virgil Cruceanu.
 Sonia rămase o clipă încurcată. Continuă puţin tulburată, în
orice caz fără siguranţa de sine cu care începuse:
— Vezi… aş vrea să te întreb: C2 crezi tu… cum priveşti tu…
mai clar: ce ai simţit tu, când ai auzit că nenorocitul acela…
funcţionarul acela s-a sinucis?
Alexandru se uită o clipă în noapte. Nici lună, nici stele. Un
întuneric de nepătruns. Vuietul valurilor. Şi eterna muzică,
neîntreruptul jaz al cazinoului, Apoi, cu o voce care venea de
departe, din adâncuri, fostul preşedinte de consiliu spuse:
— Ce am simţit eu? Vezi, la asta nu m-am gândit.
Noi, oamenii de acţiune, nu privim în noi, privim drept
înainte… Nu avem timp să privim în noi. Şi nici nu trebuie să
privim în noi. Aceasta o vor face biografii noştri… Dar fiindcă mă
întrebi, ar η să încerc să mă analizez… Am simţit, întâi, o părere
de rău. A murit un om. Dar vi-o spun sincer: o părere de rău de
care abia îmi amintesc. Să nu mă judecaţi cu asprime. Dar ce
înseamnă un om? Dacă fee-ai gândi la un omt, la o mie sau la un
milion de oameni, n-ai mai fi om de stat; ai lăsa lumea să trăiască
mai departe, aşa cum a tră.it până acum. Nu se poate concepe’ un
Napoleon sau un Elobespierre, sentimental. Să admitem că acel
Preda ar fi trăit. Ei şi? Istoria omenirii ar fi fost schimbată? Un
biet om slab a murit… Păcat de ai lui, despre care aud că au
rămas pe drumuri. Acum, nu pot face nimic pentru ei, fiindcă
dacă le-aş trimite un ajutor, m-aş recunoaşte – implicit – autorul
sinuciderii lui Preda, aş fi în adevăr „asasinul”, aşa cum mă
numeşte gazeta guvernului… în mine însă, am luat hotărârea ca,
mai târziu, să fac o situaţie materială bună familiei acestui
nenorocit.
Dima se opri. Aprinse încă o ţigară, pe îndelete, ca şi când şi-ar
fi pregătit în gând continuarea spovedaniei şi urmă:
— Aşadar, am simţit o uşoară părere de rău pentru el, milă
pentru ai lui… Am luat şi hotărârea de-ai salva… Problema
sufletească s-a rezolvat în cinci minute. Cred chiar că în mai
puţin de cinci minute. Prin gestul lui, Preda a dat o lovitură
construcţiei mele… Eu trebuie să veghez asupra acestei
construcţii. Este ceea ce fac în clipa de faţă. Vă sunt îndatorat
pentru prietenia cu care vă siliţi să-mi fiţi de ajutor. Însă vă rog să
nu aveţi nicio grijă. Totul se va sfârşi cu bine… Şi acum, pentru
că am înlăturat şi grijile voastre, daţi-mi voie să revin asupra
primei probleme – cea sufletească. Vorbindu-vă aşa cum v-am
vorbit, poate vă v-am părut cinic. Am fost numai sincer. Dragii
mei, eu cunosc oamenii. De aceea, îi pot conduce. Eu ştiu că nici
ei nu sunt sentimentali cu mine, cu noi, cei care am fost hărăziţi
să-i conducem. Eu ştiu cu câtă asprime ne judecă. Eu ştiu că ne
cer să avem tot ce n-au ei şi să renunţăm la tot ce au, la tot ce
constituie bunurile lor…
Simţind că vorbeşte oarecum înflăcărat, căută să se
supravegheze, să-şi cântărească fiecare cuvânt:
— Ia închipuiţi-vă că acest Preda ar trăi şi că ar afla… ştiu eu…
un lucru oarecare, despre unul dintre noi… Vă daţi seama cu câtă
neînduplecare, cu câtă cruzime ar fi izbucnit în cercul lui intim: –
„Ha-ha-ha… Uite cine no conduce! Uite ce a făcut domnul X
aseară sau ieri după-masă!” îl văd, îl aud punându-mi note de
conduită, ju- decându-mă sumar, ca o instanţă supremă,
excepţională, fără probe prea multe, fără apărare prea largă,
executându-mă la stâlpul infamiei… îl văd pe el şi pe toţi cei de o
seamă cu el, vorbind despre lucruri pe care nimeni nu le cunoaşte
în detalii; osândind gesturi ale căror imbolduri sufleteşti nu le ştiu
şi poate chiar dacă le-ar şti, nu le-ar înţelege… Pentru Preda,
pentru milioanele de Preda din lume, noi nu trebuie să avem nicio
abatere, nicio scădere; trebuie să stăm sus, pe culmi, neclintiţi,
fără suflete, fără nervi, fără avânturi, fără izbucniri, fără tresăriri,
fără ezitări. V-am mai spus lucrul acesta de atâtea ori, dar nu pot
să nu vi-l repet: noi nu avem dreptul să greşim… Iată de ce nu
sunt tocmai sentimental cu Preda şi cu cei ca el…
Revenind imediat la latura politică, aşa cum îi era obiceiul,
Dima reluă – calm de data aceasta:
— Să nu vedeţi, între ce v-am spus acum şi între credinţele
mele, o contradicţie. Preda nu e poporul. Preda e omul mediocru
de la oraş. Care se amestecă în toate, judecă tot, ştie tot, nu
pricepe nimic… Poporul e altceva. Sunt milioanele de oameni
cuminţi, harnici, aşezaţi, care cer de la noi acte politice, măsuri
economice, dar puţin le pasă ce facem noi, ce viaţă ducem noi…
Pe aceştia, da, îi iubesc…
Urmă o tăcere grea.
Sonia înţelesese tâlcul răspunsului lui Alexandru, şi regreta
acum că s-a lăsat convinsă să încerce acest demers. Simţi nevoia
să pună capăt cât mai repede acestei seri, care devenise penibilă.
Spuse că este obosită. La despărţire, Zoe o luă deoparte, în timp
ce Virgil schimba câteva cuvinte cu Alexandru.
 — Nu ţi se pare agitat? — întrebă, bună şi neliniştită, Zoe.
— Ba da… ar trebui să schimbe decorul… atmosfera…
De ce nu vă duceţi undeva? — răspunse Sonia.
— O, dacă ar vrea, draga mea…
Virgil şi Sonia mergeau tăcuţi în noapte, către vila lor.
Târziu, Virgil spuse *
— Nu-mi place Alexandru… Nu ştiu ce are…
Sonia nu mai avu puterea sa răspundă. Schiţă doar un gest
vag, din umeri „.
*
Singură, în dormitorul ei, Sonia era din ce în ce mai îngrozită
de scena pe care o trăise. Ce tulburat trebuie să fie Alexandru,
dacă a vorbit atât şi aşa cum a vorbit… La un moment dat, cu
ochii fixaţi în întuneric, părea că nu mai vede pe nimeni din jurul
lui. Atunci a fost clipa cea mai grea: Soniei i-era teamă să nu
spună tot… Tot… Ar fi fost cumplit!
Hotărât, ea trebuie să plece. Nu va mai aştepta sfâr- şitul
vilegiaturii. Chiar mâine va pretexta unele treburi urgente la
Bucureşti, va spune că rămâne acolo numai două-trei zile şi apoi
o dată smulsă din atmosfera asta, îi va fi uşor să-şi prelungească
şederea o săptămână sub diferite motive. O săptămână. I se părea
că va scăpa de primejdia cea mare…
Târziu, tot frământând gândurile, simţi în marea ei zbu-
ciumare un firicel de mulţumire, care pornea de undeva, dintr-un
ungher ascuns al cugetului, unde se pitise un gând vinovat:
Alexandru vorbise toată seara pentru ea; ceilalţi doi nu
existaseră…
Adormi cu un surâs în colţul gurii.
A doua zi, se trezi greu şi mai trudită decât când se culcase. Îşi
aminti tot ce se petrecuse. Dar acum, lucrurile nu-i mai păreau
atât de grave. Le exagerase ea însăşi, din pricina stării nervoase…
Şi-apoi, e uşor de spus: – „Voi găsi un pretext ca să plec…” Dar
unde e pretextul? Lui Virgil trebuie să-i dea totuşi o justificare… Ε
drept, el e aşa de bun cu ea, are âtâta încredere în ea, încât ar
putea să-i spună ceva… să născocească un fleac… Oricum însă,
ar fi imprudent. Situaţiile delicate nu tre- bule forţate. Mu e în joc
numai ea, e şi Alexandru… şi Zoe… şi Virgil…
Găsi astfel toate motivele ca să amine plecarea. Nu prea mult…
Câte va zile numai. În aceste zile, însă, nu va mai vedea decât
foarte rar pe Alexandru. Cât se poate de rar…
 între cele două soluţii eroice – a pleca sau a rămâne – o alesese
pe cea laşă: va sta mai mult pe la Constanţa, va merge mai des la
cazinou, va organiza o excursie la Mangalia.
Două zile mai târziu, îşi dădu seama însă că soluţia ei nu este o
soluţie. Într-un spaţiu atât de restrâns ca Mamaia, era cu
neputinţă să evite intimitatea cu Alexandru.
Puţin după aceea, Sonia plecă singură la Bucureşti: avea „o
mulţime de treburi”…
în tren, plânse pe furiş, dar îndelung. Pentru prima dată în
viaţa ei, simţea că energia îi scade; pentru prima dată, era obosită
de viaţă şi-i era frică de viitor…

Plecarea precipitată a Soniei avu darul de a spori tur- burarea

lui Alexandru Dima.
…Aşadar, Sonia înţelesese şi încerca să se salveze! Dar
înţelesese numai ea? Cei din juru-i?
Stăpânindu-şi ieşirile, căuta acum să-i spioneze pe aceştia.
Virgil Cruceanu venea la masă cu aceeaşi bună, caldă,
odihnitoare prietenie. Aducea bucuros veşti bune. • Căuta să le
îmbunătăţească pe cele rele. Cu cât îl simţea mai aproape
sufleteşte, cu atât Alexandru Dima era mai stingherit. Hotărât,
viaţa e o bestie…
într-o după-amiază, când şedea singur pe terasă, Alexandru
simţi pe umăr mâna Zoei. O luă şi o sărută prieteneşte. Zoe se
aşeză, încet, lângă el, aşa cum s-ar fi aşezat lângă un bolnav.
Gândul acesta îl necăji oarecum pe Alexandru.
— Dragul meu, vrei să vorbim puţin?
— Despre ce?
Fără să fie aspră, vocea lui era rece. Puţin dezamăgită, Zoe
răspunse cu sfială:
— Despre noi… despre tine…
Alexandru, temător de urmarea acestei discuţii, o îngădui
totuşi cu blândeţe silită:
— Ascult…
Cu toate cruţările unei femei care unea inteligenţa cu
sensibilitatea, Zoe îi spuse că, după părerea ei, el – Alexandru – e
puţin obosit. Fireşte, nimic grav. Poate că şi aerul, aici, la mare…
Apoi, a fost şi prea cald vara asta… Ea nu-şi aminteşte o vară aşa
de caldă. Ea însăşi se simte rău cu nervii. Mai este şi lupta
aceasta, care – începută în condiţii minunate – străbate acum o
perioadă cam grea, cam enervantă… A, de succesul final nu se
îndoieşte o clipă! Ea ştie mai bine ca oricine marile însuşiri ale lui
Alexandru. Dar, oricum, o luptă Joceşte puţin nervii… De aceea,
Zoe e de părere să plece amândoi… sau dacă el are nevoie de
singurătate, să plece singur… peste o săptămână… zece zile…
poate o excursie pe Dunăre… Budapesta… Viena…
Alexandru o ascultă, mângâindu-i mâna în mâinile lui, dar
fără*să o privească. Numai când sfârşi, el răspunse liniştit, cu o
linişte impusă:
— Draga mea, îţi mulţumesc… Ε adevărat: sunt puţin obosit…
Va trebui să plec. Dar nu imediat. Abia am început lupta. A venit
şi acea sinucidere nenorocită. A pleca azi-mâine, ar fi o
dezertare… Îţi închipui ce impresie ar face… Voi alege momentul
potrivit.
Zoe era fericită. Avea, în sfârşit, o făgăduială.
Numai Alexandru zăbovi îndelung în fotoliu, cu un sentiment
de silă lăuntrică faţă de sine însuşi: se surprinsese într-un
moment de josnică laşitate… Făgăduise să plece, cu hotărârea
lăuntrică de a nu pleca.
VI
CÂND AFLA DIN ZIARELE DE DIMINEAŢĂ CĂ lancu Preda s-a
sinucis, inginerul Dimitrie Grecu’ scrâşni printre dinţi: –
„Dobitocul!” De data aceasta lucrurile luau o întorsătură
neplăcută. „Dobitocul·’; înainte de a se sinucide, fusese la hotel.
Avusese discuţiuni aprinse cu portarii. Vociferase în hol. Toate
acestea vor ieşi la iveală. Desigur, lui Grecu nu-i va fi greu să
găsească o explicaţie, mai ales că Preda nu mai poate vorbi. Nu
mai poate vorbi? Dar dacă va fi lăsat o scrisoare, cum au obiceiul
„dobitocii" care se sinucid?
În pat, între pernele moi, Grecu citi cu răsuflarea întretăiată
toate ziarele. Niciunul nu pomenea de vreo scrisoare lăsată de
Preda. „Dobitocul” făcea excepţie de la regula consacrată…
în aceeaşi zi, Grecu află că ministrul a rânduit o anchetă
administrativă. Ministrul nu găsise cu cale să-l consulte, nici
măcar să-l vestească. Faptul era adânc îngrijorător. Îl cunoştea
bine pe ministru, pe Niculae Ivaşcu. Submediocru, dacă nu chiar
prost, dar de o cinste pe care i-o recunoşteau chiar şi adversarii.
— „Animalele astea sunt cele mai primejdioase” – gândi cu necaz
Grecu.
Când intră în camera de baie, un gând îi fulgeră prin minte: la
Văcăreşti, nu va mai avea cameră de baie… Furios pe sine însuşi
pentru această reflecţie, Grecu se certă aspru: – „între dobitocul
de Preda şi animalul de Ivaşcu, m-am imbecilizat şi eu!” Zăbovi
mai mult decât de obicei sub duş. Azi, îi plăcea apa rece, cât de
rece… îi făcea bine… Abia atunci, simţi că tâmplele îi pocnesc, că
urechile îi vâjâie.
Când se întoarse în odaie, constată cu surprindere că nici
măcar nu se atinsese de ceaiul, frumos rânduit, pe noptieră…
Toate aceste detalii îi învederară propria lui agitaţie, de care în
primul vârtej nu-şi dăduse tocmai bine seama.
Se îmbrăcă în pripă. Dar când sfârşi, se aşeză pe un scaun, la
întâmplare, întrebându-se: „Şi-acum? Pentru ce se grăbise? Ce
urma să facă? Ce trebuia să întreprindă? Să se ducă la Niculae
Ivaşcu? Cu neputinţă… Acesta l-a jignit profund, luând o măsură
atât de gravă ca instituirea unei anchete şi dând un comunicat
atât de important, fără să-l informeze, cel puţin…
Să se ducă la primul ministru, care-i oferise secretariatul
general cu stăruinţă şi cu făgăduiala că-i va da, îndată după
alegeri, un „minister plin”? Greu să dea ochii cu primul ministru
în atari împrejurări.
Atunci? Să aştepte „desfăşurarea evenimentelor?” Cea mai rea
soluţie… Evenimentele se desfăşoară foarte neprielnic pentru el,
până acum… Ivaşcu a făcut prima greşeală, instituind ancheta.
„Dobitocul” s-a sinucis. Două complicaţii, în mai puţin de
douăzeci şi patru de ore. Nu, hotărât, trebuie să intervină. Dar
cum? La cine? Doamna
Giuriadis, amanta ministrului tvaşcu, nu este în ţara… Cum şi-
a luat comisionul, a plecat cu tânărul ei amant de inimă, Bob
Mogoş, în străinătate… Deputatul Tomescu e la Karisbad.
Senatorul Carian face siluetă la Marienbad… Ce siluetă o să mai
facă în clipa în care va afla ce-l aşteaptă în ţară. Mai ales că ăsta e
şi foarte fricos…
Dimitrie Grecu vru să stingă ţigara: nu mai avea loc, fiindcă în
mai puţin de o oră umpluse cu vârf o scrumieră mare,
încăpătoare. Îl durea capul. Ceru o aspirină. Se trânti pe pat,
îmbrăcat cum era…
Din clipa aceea, începu marea frică. Nu mai era „domnul
secretar general inginer Dimitrie Grecu”, de până ieri. Nu mai
avea nici îndrăzneala, nici încrederea în sine. Parcă nu mai avea
nici profilul acela biruitor al vieţii, de victorios al femeilor, de
învingător al banului… Era un biet om, bătut de vânturi,
frământat, îngrijorat, întrebându-se ce se va mai întâmpla până
deseară? Cine se va mai sinucide? Ce va face comisia de anchetă?
Va fi sesizat Parchetul? Toate aceste întrebări se îngrămădeau în
mintea lui Grecu şi nici uneia nu-i găsea un răspuns liniştitor…
Totuşi, se hotărî să-l vadă pe ministrul Ivaşcu. Trebuia să-l
împiedice pe „animal” de a face noi prostii.
Niculae Ivaşcu, ministrul Comunicaţiilor, era fiul unui
cârciumar de la Otopeni. Avusese o copilărie grea: cârciuma nu
producea atât cât trebuia pentru o familie aşa de numeroasă…
Erau şase copii în odăiţa din fund, unde abia încăpeau două
paturi. În unele seri, când se adunau mai mulţi ţărani, care
treceau cu carele către târg sau de la târg, serveau în cârciumă
toţi copiii, care cum putea. Primele amintiri ale lui Ivaşcu sunt
înjurăturile clienţilor beţi, veşnic nemulţumiţi, mereu arţăgoşi…
Seara Niculae plângea pe înfundate. Se simţea atât de umilit,
încât avea o singură dorinţă: să ajungă undeva, sus, cât mai sus,
ca să umilească şi el pe alţii, ca să se răzbune.
Dintre toţi băieţii, singur Niculae a învăţat carte. A învăţat
anevoie, fiindcă era încet la minte, pricepea greu şi uita uşor.
Avea însă o voinţă neînfrântă, o ambiţie care nu ceda niciodată.
Trebuia să ajungă. Deci, trebuia să înveţe… Pe măsură ce învăţa,
avea şi satisfacţia primelor umilinţe aplicate celorlalţi. Mai întâi,
fraţilor lui: ei mun- ceau mai departe în cârciumă, el era scutit de
a mai munci… După aceea, şi-a putut umili colegii de clasă mai
nătângi decât el. Fiindcă şi el, la rându-i, era umilit de alţii, de cei
care învăţau mai bine, mai uşor, mai repede decât el. A, pe aceştia
îi ura cumplit, din adâncul tuturor puterilor lui de ură. Care era
superioritatea lor? Prin ce taină izbuteau să-l biruiască?
A trecut prin şcoala primară, prin liceu şi prin facultate, fără să
se lipească nimic ele el. Nicio idee, niciun gând, nicio pagină de
literatură clasică sau modernă. A învăţat, a uitat, a crescut şi s-a
îngrăşat. Ceafa groasă, burta mare, capul aşezat direct pe trup,
fără gât, mâinile masive, patrate, cu degetele retezate scurt, ca
nişte cârnă- eiori roşii, cu palmele umflate, umerii laţi, picioarele
scurte, călcătura apăsată – era omul făcut să rabde dacă e nevoie,
să lovească numai atunci când poate. În politica de cartier, s-a
relevat repede ca un „bun elector”. Ţinea cinci discursuri pe seară
în cinci adunări diferite. Alţii nu ţineau niciunul. Cei mai mulţi
abia vorbeau în fâţa’ alegătorilor, o dată pe lună… Alerga prin
ministere, ca să rezolve plângerile mahalagiilor. Nu le lua bani.
Era cinstit, fiindcă era ambiţios; vroia să ajungă. Ştia că despre el
se spune:,. E prost, dar cinstit". Trebuia să rămină cinstit. Ştia că
n-are darul vorbirii. Nu-i nimic. Neputând vorbi bine, va vorbi
mult… Nimeni nu-l preţuia. Cu atât mai bine: se va strecura mai
uşor pe treptele măririlor… Un om inteligent, înzestrat, simpatic,
se loveşte din prima clipă de zidul duşmăniilor şi al invidiilor. De
el râdeau toţi: nu-i duşmănea nimeni, nimeni n-avea ce să-i
invidieze. Astfel a ajuns deputat. Pe urmă, a izbutit să se aleagă
deputat chiar în opoziţie. De-aci, până la minister, mai era un
pas, în vremea aceea. Pasul acesta nu-l putea face însă… Era cel
din urmă, dar cel mai greu..·
Când s-a alcătuit guvernul cel nou – în afară de Dimi- trie
Grecu, mai erau doi candidaţi, de aceeaşi strălucire cu Grecu,
pentru Ministerul Comunicaţiilor: doi ingineri de seamă. Ca să nu
nemulţumească pe niciunul dintre ei, preşedintele consiliului l-a
numit pe Nicolae Ivaşcu, dând celor sacrificaţi explicaţia: – Ce
vreţi, fac guvern de alegeri, guvern de electori… A.stea sunt
neajunsurile votului universal… îndată după alegeri, remaniez
cabinetul, debarc pe electori şi numesc valori intelectuale…
Fiecare pretendent plecase cu aceeaşi făgăduială şi cu aceeaşi nă-
dejde. Nici unui nu ştia, nu bănuia că şi adversarul sau a auzit
acelaşi limbaj…
Instalat în fotoliu, Niculae Ivaşcu îşi ajunsese visul cu ochii. De
ani de zile nu mai fusese pe acasă. Tată-său murise de mult. Mai
trăiau mamă-sa şi doi din fraţii lui. S-a dus să-i vadă. Era în
automobilul ministerului. Le-a dat şi bani… Nu prea mulţi, dar
atâţi cât să poată spune că ţe-a dat. Când frate-său mai mare i-a
spus rece: – „Mulţumesc” – a strâmbat din nas… I-a plăcut însă,
când frate-său mai mic, repezindu-se să-i sărute mâna, i-a spus:
– „Să trăieşti, nene!” Fireşte, şi-a retras iute mâna cu un: – „Lasă,
bă… ce, între noi, între fraţi…” Bătrâna, aproape oarbă, greu
bolnavă, zăcând într-un colţ, – n-a spus nimic. A mormăit ceva
neînţeles şi s-a ghemuit sub ţoalele care îi acopereau ciolanele
uscate…
În minister, Ivaşcu era spaima tuturor funcţionarilor, de la cei
mai mici, până la cei mai mari. Era fericit când putea să dea o
pedeapsă, să emită un ordin observator sau, cel puţin, să urle la
unul dintre ei. Niciodată, ministerul nu trăise sub o asemenea
teroare… Pe unul singur nu-l putea teroriza Ivaşcu: pe distinsul
secretar general, domnul inginer Dimitrie Grecu. Nu doară că-l
impresiona linia aristocratică a acestuia. Sau vorbirea lui aleasă.
Sau studiile lui strălucite de inginerie şi reputaţia lui eminentă.
Sau averea uriaşă. Nu. Dar Ivaşcu ştia că secretarul general îi
fusese impus de primul ministru şi nu vroia să-l supere pe acesta.
Brutal cu cei de jos, Ivaşcu cunoştea arta supremelor umilinţe în
faţa celor de sus.
Când a izbucnit afacerea furniturilor, Ivaşcu a simţit toată ura,
care clocotea în sufletul lui, împotriva lui Grecu. Aha! Iată cine
este „distinsul” domn, recomandat de domnul preşedinte al
consiliului… Iată pe cine „menajase” el până acum… Foarte bine!
Va lovi mai târziu, dar cu atât mai vârtos… Luptase atât, ca să
ajungă ministru şi acum să cadă din cauza lui Grecu? Nu.
Domnul Grecu, „distinsul” domn Grecu va intra la Văcăreşti… Da,
da…
Gândind astfel, Ivaşcu dictase cu voluptate comunicatul, prin
care anunţa ancheta… Era prima umilinţă pe care o putea
impune lui Grecu.
De-abia după aceea, căutând să-şi amintească în ce împrejurări
a semnat contractul de furnituri, torturându-şi biata lui memorie
– puţină de la început şi fărâmiţată apoi, şi aceea câtă era, în anii
de grea învătătură – descoperi undeva, vag, că parcă o dată i-a
vorbit de acest contract şi Elena Giuriadis…
Elena Giuriadis avea darul de a-l teroriza pe Ivaşcu. Ajuns „în
fruntea scării sociale” – cum spunea el – ştia că trebuie să-şi ia o
amantă de lux. O luase. Cum ar fi luat un cal de rasă, un
automobil de mare marcă. Dar după câteva săptămâni, Elena
Giuriadis poruncea şi Ivaşcu se supunea. Era necăjit că se
supune, dar nu putea să nu se supună. Femeia aceasta îl domina,
fiindcă avea pielea fină, părul parfumat, unghiile lustruite; fiindcă
avea pijamale de mătase; fiindcă îi dădea tot ce nu avusese el
niciodată; fiindcă îl făcea să uite ţărăncile din Otopeni cu călcâiele
crăpate şi cu pâlmele bătătorite de muncă, servitoarele din
Cişmigiul studenţiei, cu dezgustătorul lor amestec de miros de
ceapă, de bucătărie şi de parfum prost, femeile de stradă din
Belvedere, cu vocile lor groase, cu figurile lor lombroziene şi cu
eternul tic profesional, în aceste întâlniri grăbite şi reci, prin
camere sumbre şi rău mirositoare…
Da, da, Elena Giuriadis îi vorbise într-o seară de firma B.C.A.
Spunea că o rudă a ei… sau o prietenă… De unde să-şi mai
amintească el? Ministerul e greu. Sute de dosare în fiecare zi.
Iscăleşti şi nu ştii ce iscăleşti. De unde să ştii? N-ai timp… Ar
trebui zece miniştri la acest minister… De unde să bănuieşti că
eşti înconjurat de tâlhari… A, dacă ar veni Elena înapoi, ar
întreba-o… Se prea poate să fie şi ea amestecată! Nu te mai poţi
încrede în nimeni…
Gândind astfel, regreta că a dat comunicatul aşa de repede.
Trebuia să-l întrebe pe Grecu totuşi. El e mai pri- • ceput.
Recunoscându-i superioritatea, îl duşmănea cu atât mai mult.
În biroul lui, cu perdelele coborâte, în după-amiaza caldă de
sfârşit de august, Ivaşcu gâfâia după o masă copioasă şi năduşea
cu dosarul în faţă. Îşi scosese gulerul şi guşile se revărsaseră în
falduri unsuroase. Descheiase cămaşa şi pieptul gras şi păros
apăruse ca o platoşă.
Când intră Grecu, Ivaşcu nu ştia ce atitudine să ia. Îşi spunea
cu furie: – „Uite cât rău îţi poate face o muiere! A, dacă aş şti sigur
că Elena nu-i amestecată, ce frecuş i-aş mai trage eu domnului
ăstuia…”.
Dimitrie Grecu, şovăitor până atunci, îşi regăsise siguranţa de
sine în faţa acestui morman de cărnuri. Deşi
Ivaşcu era ministru, Grecu îl tutuia încă clin anii opoziţiei şi nu
găsise necesar să schimbe obiceiul la guvern, mai ales că era
„secretar general al primului ministru”, cum şopteau gazetarii,
când vroiau să fie răutăcioşi cu Ivaşcu. Deci, aşezându-se alene
pe scaun, aprinzând o ţigară cu gesturi înadins studiate, trăgând
încet primul fum, Grecu întrebă simplu:
— De ce ai dat comunicatul din ziare?
Ivaşcu se simţi mic. Clipi din ochi – ochii lui mici, năvăliţi de
grăsime. Uitându-se la cravata impecabilă a lui Grecu, se simţi
ridicol şi, cu un gest instinctiv, încercă să-şi adune cămaşa în
jurul gâtului. Grecu ji făcu semn cu mâna, că „nu e nevoie”…
Ivaşcu răspunse greu, mestecând din fălci:
— Comunicatul?… Păi ce era să fac?
— Nu trebyia să faci nimic. Ştiai că sunt la Sinaia. Puteai să-ţi
închipui că interesele ministerului şi ale partidului îmi sunt şi mie
tot aşa de scumpe, ca şi ţie. Nu vreau să insist, dar când Şeful m-
a rugat să accept secretariatul general, poţi să-ţi închipui că am
schiţat un program… Un program care a fost aprobat…
Ivaşcu nu ştia dacă Grecu minte sau nu. Dar ştia precis că
omul acesta îl domina. Gândindu-se la toate posibilităţile,
căutând adevărul în toate direcţiile, auzea vag vocea melodioasă a
secretarului general:
— În programul meu, aprobat de preşedintele partidului şi al
consiliului, intră şi acest contract de furnituri Te rog să-mi spui -r
ce s-a întâmplat? Vei răspunde: in- * terpelarea lui Dima. Dar
Dima este opoziţia. Ce contract s-a făcut în ţara aceasta, fără ca
opoziţia să nu strige: „hoţie!” De la concesiunea Stroussberg,
faimoasa concesiune, care a fost una din mândriile Regelui Carol
I… şi ştii bine ce rol a jucat concesiunea aceasta în dezvoltarea, în
civilizarea României moderne… — ei bine, de la acest contract,
trecând prin afacerea Halier, construcţia podului de peste
Dunăre… Ce mai vrei să-ţi citez? Le ştii pe toate… Ei bine, toate
au fost „hoţii” după părerea opoziţiei din epoca respectivă…
Ivaşcu asculta. Nu ştia nimic. Nu auzise niciunul din numele
citate cu atâta uşurinţă de Grecu. Toate contribuiau ca să-l
uluiască.
Secretarul general continuă:
— Vrei să ştii dacă afacerea e curată? Mai intâi, cred că nu te
îndoieşti de mine. Am fost rugat să fiu unde sunt, tocmai pentru
că prezentam anume garanţii, dintre care aceea a cinstei
personale întemeiate pe o avere destul de însemnată, nu este cea
mai de neglijat. Dar să admitem că te îndoieşti de mine…
Ivaşcu dădu din cap: nu se îndoia. Gestul fusese instinctiv, ca
la comandă.
— Mă rog… să admitem că te îndoieşti de mine… Ştii că pentru
această afacere a intervenit o persoană de o rară distincţie morală
şi sufletească, o persoană pe care sunt convins – cum este
convinsă toată lumea… absolut toată lumea – că o stimezi
enorm…
Grecu sublinie cu glasul ultimele cuvinte.
— A intervenit doamna Giuriadis. Nu vei pretinde, sper, că
doamna Giuriadis este incorectă… Nu?
lovitura căzuse în plin. Ivaşcu nu mai avu puterea de a susţine
privirea lui Grecu. Îşi plecă încet capul în pământ. Cu şiretenia
lui, îşi dădea seama că e prins în laţ, că e aproape înfrânt.
Întrebă:
— Şi care crezi că ar fi soluţia?
Grecu se gândi o clipă:
— Ştiu eu?… Singura soluţie ar fi să te duci la preşedintele
consiliului, să-i spui că ai dat comunicatul pentru a linişti
publicul… că ancheta este o simplă formă, pentru mulţime… că,
în fond, n-ai ce ancheta… că afacerea, pe care o cunoşti, este
perfect curată – cum şi este în realitate, nu? Asta ar fi singura
soluţie… Cel puţin singura pe care o văd eu.
Ministrul tăcu îndelung. Îşi dădea seama că „soluţia” lui Grecu
este o cursă. Grecu vroia să-l solidarizeze cu contractul
furniturilor. Juridiceşte, era solidar fiindcă-l iscălise. Dar
răspunderea tehnică, adică aceea care era mai gravă, cădea
asupra lui Grecu şi a celorlalţi tehnicieni din minister. Dacă el,
Ivaşcu, l-ar asigura pe primul ministru că e vorba de o afacere
curată, atunci şi-ar asuma o nouă răspundere, peste cele de până
acum şi tocmai asta vroia să evite… Să evite, cum? Fiindcă Grecu
îi amintise, chiar acum câteva secunde, rolul doamnei Giuriadis
în încheierea operaţiunii…
Răscolind cu şiretenie printre gândurile lui, găsi o luminiţă:
poate că va scăpa. Întrebă deci:
— Nu crezi că ar fi mai bine să te duci tu la Primul? Mai ales că
ai fost pus de el la secretariat…
— Nu.
— De ce? — întrebă triumfător Ivaşcu, gata să dea
contraatacul.
— Foarte simplu: nu eu am dat comunicatul, care constituie un
mare succes pentru opoziţie şi creează o situaţie extrem de dificilă
guvernului. Tu l-ai dat. Tu trebuie să-l justifici 111 faţa
preşedintelui de consiliu. Înţelegi?
…Da, da, înţelegea prea bine Ivaşcu… Nu toate subtilităţile. Dar
înţelegea marea realitate: are în faţa lui „un tip mai tare” decât
el…
Secretarul general, care-i urmărise mişcările grosolane de
animal primitiv căzut în laţul care-i fusese întins, nu-i dădu timp
să revină:
— Fiindcă trebuie să recunoşti că, lucrând cum ai lucrat, ai
creat guvernului cea mai rea situaţie. Cum Γ Ε de ajuns să vină
cineva din opoziţie, să spună trei vorbe, pentru ca noi să ne
punem singuri sub anchetă? Ai mai pomenit guvern care se
autoanchetează? Rezultatul? L-ai văzut: opoziţia nu se
mulţumeşte cu atât, cere să plecăm, să vină ei şi să ne ’ancheteze
ei… Fii sincer: o asemenea situaţie trebuie explicată de cel care a
creat-o. Eu n-am creat-o, după cum ştii…
Urmă o scurtă pauză. Grecu reluă insinuant:
 — Dacă m-aş duce la preşedintele consiliului, ar trebui să-i
spun că am fost străin de comunicat… că nici măcar n-am fost
consultat… că nu port nicio răspundere, în dificultăţile pe care le-
a suscitat comunicatul…
Ministrul ridică privirile speriat. Grecu se grăbi:
— Fireşte, asta n-am s-o fac… înţelegi prea bine că, din
lealitate, trebuie să merg până la capăt cu tine…
Apoi, învârtindu-şi şnurul monoclului pe degetul arătător,
adăugă:
— De va fi să ne prăbuşim, mă voi prăbuşi o dată cu tine, deşi
ştii foarte bine că nu mi-ai făcut nici măcar cinstea de a mă
consulta…
Ivaşcu încercă ultima armă:
— Dar de sinuciderea lui Preda, ce să-i spun Primului?
După ce pusese întrebarea şireată, se ghemuise iarăşi în
grăsimea lui, ca într-un adăpost, la pândă.
Grecu răspunse calm:
— Preda n-a declarat nimănui că s-a sinucis din pricina
furniturilor B.C.A. Dimpotrivă: după autopsie, medicul legist a
conchis la un accident din beţie. În orice ca^, poliţia a stabilit că
nenorocitul petrecuse noaptea î, ntr-uii local rău famat de pe
Calea Griviţei, în tovărăşia unei fete. Cred că informaţiile acestea
ale ziarelor sunt exacte… Dar să admitem că Preda s-a sinucis
fiindcă s-a simţit vinovat, deşi – după cum ştii – avea un rol şters
în minister. Un mic funcţionar, care a ciupit un şperţ la
încheierea unui mare contract de înaltă utilitate pentru stat. Ei
şi? Asta pătează contractul? Dar în ce ţară nu s-au petrecut
asemenea cazuri? Pentru Preda, pentru Iancu Preda, pentru
omul. Fetelor de pe Calea Griviţei, pui sub anchetă un întreg
guvern? Fiindcă să nu uiţi, Ivaşcule – contractul e trecut prin tot
Consiliul de Miniştri; e semnat de toţi membrii guvernului…
Ministrul se recunoscu definitiv învins. Se va duce la primul
ministru şi-i va lămuri situaţia. Comisia de anchetă va fi alcătuită
de secretarul general numai din oameni de încredere şi va lucra
sub preşedinţia lui. Peste câteva zile, comisia va da un comunicat
în care se va afirma că totul este în bună rânduială.
Grecu ieşi mulţumit.
Afară, soarele ardea puternic. Perinele automobilului erau
încinse. Maşina se opri în faţa ministerului. Grecu intră pentru
câteva clipe. Nu era nimeni, serviciul fiind suspendat după-
amiază. Lăsă portarului o notă de serviciu: trei directori, toţi
implicaţi în afacere, erau chemaţi a doua zi la Sinaia… Când să
iasă pe uşă, Grecu se opri: – „Să nu creadă că-i chem, ca să-i
judec. Atât ar mai trebui: să se sinucidă şi dobitocii ăştia!”
Se întoarse’ în birou şi completă nota: sunt chemaţi, fiindcă ei
alcătuiesc comisia de anchetă în afacerea furniturilor. — „Să vină
animalele fără grijă!”
Când se urcă iarăşi în maşină, Grecu răsuflă uşurat: s-a sfârşit
cu bine…
Şoferul întrebă:
— Încotro, domnule inginer?
— La Sinaia, Vasile… Nu vezi ce cald e aici! La Sinaia…
Pe când maşina ieşea din Bucureşti şi străbătea, pe şoseaua
asfaltată, satul Otopeni, Dimitrie Grecu nu-şi putu stăpâni un
zâmbet: „Care o fi cârciuma în care s-a născut Excelenţa Sa
Niculae Ivaşcu?”
VII
ClND A PRIMIT VESTEA CĂ BARBATUL EI S-A
sinucis, Ecaterina Preda a crezut, mai întâi, că la mijloc este
vreo greşeală. Cum o să se sinucidă Iancu? Cum o să fie el în
stare să se sinucidă? În dispreţul total, cu care îl privise o viaţă
întreagă, nu vroia să-i acorde nici măcar calitatea de sinucigaş.
Când însă află detaliile, Ecaterina răcni ca o fiară: – „Nu se
poate… Nu e Iancu…”
Iancu beat? Iancu petrecând o seară într-o grădină frecventată
de femei de stradă? Iancu cu trei ţigări în buzunar, el care nu
fumase niciodată? Cu neputinţă… Nu eiancu!
După o noapte de drum, de la Poiana Ţapului până la
Bucureşti, vreme în care se întrebase mereu acelaşi lucru: – „Dacă
şi Iancu a venit tot cu trenul ăsta, unde o fi stat, în ce vagon, pe
ce loc?” – după o noapte de repetare a aceleiaşi întrebări, femeia
sta acum împietrită în faţa cadavrului şi nu pricepea nimic. Nu-l
mai judeca. Îşi dădea seama că e mort şi că nu mai are dreptul
sau, poate, nu are încă dreptul să-l judece. Morţii sunt judecaţi
mai târziu, nu pe dată… Căuta să-l înţeleagă. Dar nu izbutea. O
viaţă întreagă a fost un om moale, supus, ascultător. Nu ieşea clin
cuvântul ei. Nu făcea un pas fără ea, decât de acasă la slujbă şi
de la slujbă acasă. Încolo, cu ea, lângă ea. Nu-şi cumpăra un
guler singur, fără sfatul ei. Şi deodată, iată-l că pleacă de la
Poiana Ţapului la Bucureşti, după o scenă violentă, fără rămas
bun; ţipă, urlă, face acte de autoritate, ca să sfârşească sub roţile
trenului. Şi nicio scrisoare! Niciun cuvânt! De ce? N-a simţit
nevoia unui ultim rămas bun de la ea, de la fiica lor? Toate ziarele
subliniau faptul şi Ecaterina era puţin jignită de această lipsă de
atenţie, lipsă de consideraţie în ceasul din urmă.
Fără să îndrăznească a şi-o pune limpede. Întrebarea îi umbla
totuşi prin minte: – „Ce o fi zicând lumea ·?”
Pricina sinuciderii nu era o taină pentru Ecaterina: suta de mii,
luată desigur din afacerea furniturilor. De aceea. În jurul
catafalcului, la Crematoriu, era lume foarte puţină. Funcţionarii
hotărâseră să vină în curpore, dar – chiar în momentul hotărârii –
cei mai mulţi socotiseră că nu e bine „să se expună”… Afacerile
astea „politice” sunt cu bucluc… Şi-apoi, să nu creadă lumea că
toţi „au împărţit şperţul cu nenorocitul de Preda”. Aşa încât, mai
ales cei care erau cu adevărat şi din plin implicaţi îh afacere, n-au
venit la înmormântare.
în privinţa discursurilor fuseseră multe consfătuiri prin birouri.
Bătrânii vroiau să vorbească despre cariera lui Preda, despre
calităţile lui de om. Cei tineri erau de părere că Preda trebuie
înfăţişat ca o victimă a politicianismului.
Toate vocile însă au amuţit când s-a primit de la secretarul
general – care regiza de la Sinaia întreaga solemnitate – un cuyânt
de ordine precis: niciun discurs, nicio manifestaţie…
în schimb, în ultimul moment, Dimitrie Grecu a sosit cu
maşina, în haină neagră, cu o mare jerbă de flori roşii, pe care a
pus-o pe catafalc. A prezentat condoleanţe doamnei şi
domnişoarei Preda. După aceea a plecat înapoi, la Sinaia…
Ministrul vroise să vină personal. Ba chiar să ţină un discurs
împotriva „opoziţiei lipsite de scrupule”, care are pe conştiinţă
acest „caracter de bronz”, acest „martir al datoriei”. Grecu îl oprise
însă, arătându-i că s-ar putea ca Preda să fi fost totuşi vinovat şi
„nu e bine să ne solidarizăm cu el”. Era tocmai manevra pe care o
plănuia Grecu: să facă din Preda unicul vinovat şi să
muşamalizeze astfel întreaga afacere.
Ministrul înţelese încă o dată că Grecu e un „tip mai tare” decât
el şi se plecase…
în această atmosferă rece, în care nimeni nu ştia dacă a făcut
bine sau rău că a venit, Irina Preda, sub vălurile de doliu, trăia
două stări potrivnice în aceeaşi clipă: un sentiment de îngrijorare
– ce se va întâmpla fără leafa tatălui ei? — şi unul de vanitate –
toate ziarele vorbeau despre cel sinucis, despre familia lui şi,
fireşte, în primai rând despre „speakeriţa” de la Radio…
W «Ut*
Scandal
Ecaterina se uita în jurul ei, la fiecare ins în parte şi
era*necăjită că oamenii nu sunt mai îndureraţi. Ar fi vrut >
înmormântare tristă, cu jale mare, cu lacrimi multe, cu
Uscursuri. Ei şi ce, dacă a primit şi el o sută de mii de lei? ^u se
cuvine, după treizeci de ani de slujbă şi de sărăcie? °arcă ceilalţi
nu iau? Popescu care e numai subdirector, ite ce cămaşă de
mătase are… şi ghete de lac… De unde? Oin leafă? Parcă ea nu
ştie ce e leafa? Azi o iei, mâine s-a dus… Bietul Iancu nu s-a
priceput însă nici cum să a! D-aia a ajuns aici. Iar ea cu fata au
rămas cum au rămas…
Când ajunse cu gândul aici, se înduioşă adânc de soarta lor şi
începu să plângă cu hohote.
— Toţi o priviră surprinşi, Lrina se simţi datoare să-i dea
braţul, ca să se sprijine…
Slujba, la Crematoriu, e simplă şi se sfârşeşte repede.
Veni clipa în care coşciugul trebuia coborât jos, în criptă,
pentru incinerare. Cineva veni să le ia de braţ – pe Ecaterina şi pe
Irina – şi să le scoată afară. Atunci, simţiră amândouă o sfâşiere…
Ideea că Preda va fi ars li se părea de neînţeles. Mai mult poate
decât moartea, gândul acesta le făcu să izbucnească în lacrimi.
Câţiva colegi ai răposatului le ajutară să coboare scările şi le
însoţiră până la maşină. Oamenii se răspândiră alene. Era tot
cald. Mulţi aşteptară tramvaiul în staţia din faţa Crematoriului.
Câţiva porniră pe jos, în căutarea unei berării. Le era sete. Nimeni
nu mai vorbea de Preda. Toţi se întrebau ce va ieşi. Din afacerea
furniturilor, cine o mai fi implicat, când va fi-sesizat Parchetul?
Acasă, Ecaterina şi Irina găsiră vreo trei prietene. Veniseră, aşa,
fiindcă fuseseră obligate să vină. Fiecare căuta în chip vădit
momentul cel mai prielnic ca să plece cât mai degrabă. Ecaterina
simţea lucrul acesta. Şi când rămase în easa goală numai ea şi
fata, abia atunci înţelese că „Iancu s-a dus”. O senzaţie grea de
gol, aproape de gol fizic, o chinuia tot mai accentuat. Trecea dintr-
o odaie în alta. Se muta de pe un scaun pe altul. Se uita în jurul
ei. Ar fi vrut şă-şi găsească de treabă, să facă ceva… Nu-şi găsea
însă niciun rost, Gândurile ei nu se întorceau către trecut. În
suflet nu i se strecurau înduioşări, regrete. Voluntară, se gândea
cum să-şi organizeze viitorul. Nu atât pentru ea —
S3
ei îi trebuia atât de puţin! — cât pentru fată. Iar când privea
înainte, în zilele ce vor veni, nu mai vedea nimic…
Ce pensie i-o fi rămânând? Nu ştia. Şi nici n-avea pe cine să
întrebe îndată. Îşi dădea seama că, în ziua înmor- mântării, nu se
cuvine să se ocupe de lucrul acesta… Dar ajutorul de
înmormântare? Ştie că se dă un ajutor… leafa pe trei luni parcă…
Sau poate din banii ăştia s-o fi plătit înmormântarea? Fiindcă ei
nu i-a cerut nimeni nimic, niciun ban… Şi-apoi, suta de mii, din
care i s-a tras moartea, săracu de el… (Aici, o năvăliră iarăşi
lacrimile). Poate că se vor face cercetări, poate că vor lua şi banii
ăştia… Nu ştie nimic… Şi ar vrea să ştie, să cunoască toate
cifrele, să se aşeze la masă cu creionul în mână, să facă socotelile,
toate socotelile, până la leu, până la centimă, să-şi dea seama
dacă n-au rămas amândouă pe drumuri. Cât vor putea cheltui pe
zi? Ce chirie vor putea plăti?
Toate aceste întrebări o chinuiau, o nelinişteau.
Învârtindu-se prin casă, văzu ziarele risipite. Peste tot, e vorba
numai de afacerea furniturilor. Intimii ştiau că Preda a murit
sărac. Măcar de ar fi altfel! A murit, bietul de el, pe gratis… Zarva
gazetelor n-o necăjea. Nu-i păsa de lumea străină. Şi chiar
prietenii… Creadă ce-or vrea! Aşa prieteni… Iacă, n-a trecut
niciun ceas de la înmormântare şi nu mai e nimeni în casa lor.
Toţi s-au grăbit să plece… Faptul o înfuria, dar în acelaşi timp îi
sporea neli- hiştea, temerea pentru ziua de mâine. Pentru ea, care
o viaţă întreagă, a trăit cu socoteală, cu certuri cu zarzavagiii, cu
lăptarii, cu fructarii şi cu băcanii – această nesiguranţă era o
tortură de iad.
Tot umblând fără rost prin odăile mici, în care se înghesuiau
mobile multe şi nepotrivite, toate ieftine, toate lipsite de gust –
Ecaterina văzu în birou, pe un mic divan, pe Irina. Adormise. O
privi îndelung. Era frumoasă. Bătrâna plânso mult, stăpmit,
înăbuşit, ca să n-o trezească, abia murmurând printre dinţi:
— Fata maichii… am rămas singure, singure de tot… Cine ni l-
o fi luat? Că el singur nu era în stare să facă una ca asta… Nu era
în stare… Îl cunosc eu… Cine ni l-o fi luat? Cine ni l-o fi ucis?
Cine l-o fi împins la moarte?
Lacrimile curgeau din plin pe faţa crispată. Şi Ecaterina îşi vâra
pumnii în gură ca să· nu ţipe, ca să nu urle ca o fiară sălbatică.
 Noaptea intrase pe furiş în odaie şi învăluia în doliul ei pe cele
două femei singure.
*
La aceeaşi oră, în redacţiile ziarelor se comenta înmor-
mântarea lui lancu Preda.
Ziarul guvernului relata faptul cu o sobrietate pe care o
poruncise telefonic inginerul Dimitrie Grecu. Se sublinia numai că
el, în calitate de secretar general, a depus o jerbă şi a prezentat
condoleanţe familiei îndurerate.
Oficiosul partidului lui Alexandru Dima era oarecum
dezorientat. Nici uii discurs din partea colegilor? Se contase pe o
mică manifestaţie, care să poată fi speculată după aceea…
Gheorghe Tăutu îi lămurea pe cei mai tineri:
— Patronul n-a avut noroc. Era o vreme când se spunea: daţi-
mi un mort şi răstorn guvernul… Dar mai întâi, mortul acela
trebuia să fie recoltat într-o manifestaţie, iar nu un sinucigaş.
Acum, fie şi sinucis, dar sinucis după o noapte de beţie, cu femei
pe Calea Griviţei… N-avem noroc şi pace! Am impresia că opoziţia
se prelungeşte, băieţi…
Mircea Christian veni personal la redacţie, ca să afle „ce a fost
la Creniatoriu”. Tăutu îi făcu o expunere scurtă şi conchise:
— Nimic! Absolut nimic…
Christian, cu silueta lui de dansator, înalt şi slab, se plimba
prin încăperea mică, puţin încruntat:
— Hm… da… cam nimic…
— N-am zis cam… — sublinie ironic Tăutu, Am spus: absolut
nimic… Asta e!
— Ne-ar trebui ceva nou… — spuse îngmdurat fostul
subsecretar de stat.
— Poate se mai omoară vreunul… — răspunse gazetarul.
Christian, care lua toate lucrurile în grav, nu gusta îndeobşte
glumele cinice ale lui Tăutu, iar acesta – cu spiritul lui de
contradicţie – le făcea cu atât mai vârtos, ’cu atât mai stăruitor.
Christian întrebă:
— Ce scrii pe mâine?
— Ce să scriu? O să spun că după ce l-au ucis, acum caută să-
l compromită pe chestia beţiei şi a chefului din seara care a
precedat sinuciderea. Fireşte însă. Că toată lumea va crede mai
degrabă rapoartele poliţiei, decât literatura mea. Mai ales că, în
speţă, rapoartele sunt exacte.
 în clipa aceea, telefonul zbârnâi scurt. Tăutu ridică receptorul:
— Da, eu… A, sărut mâna mica mea zeiţă…
Era Tina Vicu care se plângea că moare de foame. Când vine s-
o ia la masă?
Tăutu răspunse plictisit:
— Mult mai târziu… Trebuie să vărs câteva lacrimi peste
cenuşa lui Iancu Preda. Cum? Cine e ăsta? Ei nu, că asta-i
bună… Da, ştiu că nu citeşti gazetele, dar măcar din zvon public
puteai să afli… Ε un dobitoc care n-a ştiut să moară ca un martir,
iar eu trebuie să-l fac martir… Peste o oră, viu să te iau…
Mircea Christian glumi:
— Nu te mai laşi, Tăutule?
— Opoziţia… Avem atâta timp liber în opoziţie 1
Christian plecă tot îngrijorat. Afacerea lua o întorsătură urâtă
pentru Alexandru Dima şi pentru întregul partid. Se pare că
bătrânii nu mai ştiu să facă politică. Se întemeiază prea mult. Pe
prestigiul, pe trecutul lor.
Maşina străbătea. Străzile încet. Mulţimea forfotea în seara
caldă, încoace şi încolo. Christian se gândea cu melancolie: Ce ar
fi făcut el dintr-o afacere ca asta? Din păcate nu e prim… Ε
numai secund. Trebuie să aştepte mult până când…
Ajuns acasă, Christian ceru la telefon Mamaia, Vila Dima.
„Patronul” veni la aparat. Christian îi spuse, atât cât îi putea
spune prin telefon, că înmormântarea lui Preda n-a adus nimic
nou, că situaţia a rămas aceeaşi.
De la capătul celălalt al firului, vocea gravă, autoritară a lui
Dima sună limpede:
— Mulţumesc pentru informaţii. Pentru rest, nu avea nicio
grijă…
Christian închise aparatul dezamăgit: mereu acelaşi cântec!
*
Când aşeză receptorul pe furcă, Alexandru Dima gândi cu
melancolie: „Bietul Christian! Cum se agită…”
Preşedintele partidului era singur în biroul lui. Ferestrele erau
larg deschise asupra „mării. Briza mişca uşor filele calendarului
de pe birou. Dima citise toată după- . Amiaza. Către seară, Virgil
Cruceanu venise să-l ia” la plimbare. Refuzase, ’ sub motiv că are
de lucru. Zoe îi propusese să meargă toţi trei la Constanţa, să
mănrnee acolo. Sau la Eforie. Să mai vadă lume, să mai schimbe
peisajul… Dima îi mângâiase uşor părul şi-i spusese că e obosit.
Dacă vrea, să se ducă ea cu Virgil… Ceea ce au şi făcut. Zoe
simţea nevoia să iasă puţin din tăcerea care se aşternuse asupra
casei lor. Vroia, în acelaşi timp, să se sfătuiască iarăşi cu Virgil
asupra lui Alexandru, asupra stării lui sufleteşti, asupra situaţiei
politice.
Alexandru citise până la plecarea lor şi, acum, folosea cu
voluptate singurătatea. Când a sunat telefonul, a avut nădejdea
că, poate, e Sonia, care – negăsind pe nimeni la vila lor – îşi
anunţă pe mline înapoierea. A ridicat receptorul cu un gest
înfrigurat. Când a auzit glasul lui Christian, a avut o clipă de
dezamăgire.
Christian… Iată un băiat frumos, tânăr, destul de bogat. Ar
putea să trăiască fericit. Dar în loc să o facă, preferă să se agite
cu o minunată stăruinţă în politică. Ε liber. Ar putea duce cea
mai frumoasă viaţă. Nu-l apasă nici povara gloriei politice, nici
nu-l încătuşează lanţurile legăturilor de familie. Ε singur. Ar
putea să iubească, să viseze, să se plimbe, să hoinărească fără
ţintă, cu gândurile aiurea, prin parcuri, prin restaurante mici, pe-
acolo, pe unde el – Alexandru Dima – nu poate umbla, fără să nu
simtă apăsarea sutelor de perechi de ochi. Christian nu-şi
foloseşte însă această minunată perioadă din viaţă. Cum o va
regreta mai târziu… Viaţa trebuie trăită şi trebuie ucisă pe
sectoare, etapă cu etapă, fiindcă. — altfel, dacă o laşi întreagă,
netrăită, te ucide ea, în ultima etapă a existenţei tale! Ciudat cum,
oameni foarte intelegenţi nu-şi dau seama de adevăruri atât de
elementare…
Înmormântarea lui Preda… situaţia generală… — ce departe îi
sunt aceste lucruri, azi.
Era stăpânit de o singură întrebare: ce va fi făcând, ce va fi
plănuind la Bucureşti Sonia? De ce îşi amină mereu
reîntoarcerea? Este, netăgăduit, o femeie energică: a luat o
hotărâre, a dus-o până la capăt. Ce va face mai departe? Nu va
face vreo copilărie? Nu va trezi bănuieli?
(Din nou se surprinse, cum spunea el, „în flagrant delict de
laşitate” şi din nou îi fu ruşine de el însuşi…)
în clipa aceea, sosiră Zoe Dima şi Virgil Cruceanu. Lui
Alexandru îi părea rău că nu mai poate fi singur.
— Ce faci, pustnicule? — întrebă Virgil. La ce te gândeşti?
Alexandru, cufundat în pernele divanului, răspunse simplu:
— Mă gândesc, dragii mei, ce greu este uneori să te cheme
Alexandru Dima… în secunda aceasta, aş vrea să fiu Popescu sau
Vasilescu.
Cei doi se priviră adânc.
— Ce s-a mai întâmplat? — întrebă aproape în şoaptă Zoe.
— Nimic… Mi-a telefonat Christian în lipsa voastră…
atmosfei^a e cam neprielnică…
Alexandru se ridică. Privi marea, care, în dreptunghiul
ferestrelor deschise, părea un tablou în ramă.
— Atmosferă neprielnică? — reluă el. Nu e nimic..; Vom vorbi
noi peste câteva zile. Virgil, vrei să ceri la telefon Bucureştii? Pe
Mircea Christian şi pe Tăutu…
Până să obţină legătura, Virgil avu timp să schimbe câteva
priviri cu Zoe. Amândoi erau copilăreşte de mul- . Ţumiţi de
schimbarea lui Alexandru. Aşadar, reîncepe lupta… Dima simţea
iarăşi atmosfera de adoraţiune, pe care amândoi o întreţineau în
jurul lui.
Christian răspunse cel dintâi. Alexandru luă receptorul şi vorbi
cu tonul lui autoritar:
— Te rog să-l vezi mâine pe preşedintele consiliului şi să-i
comunici din partea mea… Cum? Da, e mai bine să notezi şi să-i
dai nota scrisă…
Urmă o pauză. Christian îşi găsise stiloul şi era gata să noteze.
Dima dictă:
— După tot ceea ce s-a petrecut, după campania de presă care
se duce împotriva mea pe tema sinuciderii unui funcţionar public,
nu pot să accept ca din acuzator* să devin acuzat. Respectuos
faţă de uzanţe, am adresat şefului guvernului o interpelare scrisă.
N-am primit încă răspunsul cuvenit. Dacă şeful guvernului vrea
să mute lupta în presă şi în stradă, eu ştiu să mă bat şi în presă
şi în stradă. Dar ca să fiu degajat de orice răspundere, aştept
cuvântul autorizat al primului ministru în termenul cel mai
scurt… Atât. Îmi telefonezi imediat răspunsul, oricare ar fi.
Mulţumesc. Noapte bună.
Peste câteva clipe, Tăutu era la telefon.
Dima luă receptorul din mâna lui Virgil:
— Te rog să mă ierţi că te-am deranjat. Te rog să iei mâine
acceleratul de dimineaţă şi să vii aici. Eşti invitatul meu. Da,
pentru un interviu. Dar trebuie să te întorci seara la Bucureşti şi
să iei măsuri ca interviul să apară poimâine. Noapte bună!
Când sfârşi convorbirea, Alexandru se întoarse către Zoe şi
Virgil:
— Ei, acum, daţi-mi voie să vă spun şi vouă noapte bună,
fiindcă mâine şi nu numai mâine, ci de mâine înainte nu mai am
nicio clipă de odihnă:
Mr
După ce Alexandru se retrase, Zoe reţinu încă pe Virgil
Cruceanu:
— Ciudat temperament, nu?
— Uneori, da. Ce vrei, Zoe, este un om deosebit.
— O ştiu foarte bine… Ceea ce nu ştiu, după atâţia ani de zile,
este dacă îl înţeleg, dacă îl cunosc…
Rămase puţin pierdută pe gânduri. Apoi, netezindu-şi uşor cu
mâna fruntea, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge îndoielile, spuse:
— Haide, Virgil, te-am ţinut destul… Pe mâine…
— Pe mâine, Zoe.
Cruceanu se. Pierdu în noapte. Zoe stătu încă mult timp pe
gânduri. Apoi sună, ca să dea ordinele necesare pe a doua zi.
VIII
DE CÂND SOSISE ÎN BUCUREŞTI, SONIA CRU- ceanu era tot
mai frământată. La început îşi închipuise că dacă va pleca de la
Mamaia, dacă nu va mai avea tovărăşia zilnică a lui Alexandru
Dima, tumultul din sufletul ei se va linişti. Se agăţase cu
deznădejde de planul acestei eva- dări salvatoare. Îşi întemeiase
aproape tot restul vieţii ei pe această speranţă: izolarea o va feri
de marea primejdie· Când Dima va veni cu Zoe la Bucureşti, Sonia
va pleca la Paris cu Virgil.
— Ba nu, mai bine fără Virgil: într-o izolare totală, ea cu ea
însăşi, ca să se poată supraveghea în fiecare clipă; ca să se poată
certa, când va simţi cea mai uşor vinovată tresărire sufletească; şi
ca să se poată încuraja, ori de câte ori va fi pe calea însănătoşirii.
Credea sau, mai degrabă, vroia să creadă, se străduia să se
încredinţeze că este o criză trecătoare, pe care o va birui cu cele
două doctorii atât de simple – timpul şi depărtarea…
Când începuse răul acesta, care i se strecurase în suflet şi în
gâiid încet, perfid şi insinuant, ca o otravă tainică şi plăcută?
Zadarnic îşi scruta aducerea aminte: i se părea că dăinuieşte de
mult sau că a început abia serile trecute, când l-a văzut şi l-a
auzit vorbind pentru ultima oară pe Dima, în ajunul fugii ei la
Bucureşti. Ciudat, cum nu poţi fixa niciodată ziua de naştere a
acestor porniri sentimentale…
 Dar şi mai ciudată i se părea starea sufletească a lui Alexandru
Dima. De când începuse frământarea lui lăuntrică? Poate de mult
şi poate că el însuşi, cu marea lui putere de voinţă, o înăbuşise, o
comprimase până acum… Sau poate, era numai un capriciu, aşa
cum Alexandru a avut atâtea altele, în viaţa lui sentimentală, atât
de bogată în zigzaguri, în legături vremelnice şi uşuratice.
Bănuiala aceasta jignea sensibilitatea şi mândria Soniei. O
durea ca o lovitură de stilet gândul că Alexandru ar putea-o pune
pe aceeaşi linie cu femeile pe care le avusese până acum, vântre o
şedinţă a Camerei şi o consfătuire de seară, în treacăt, fără altă
satisfacţie decât aceea a simţurilor, fără altă ţintă decât a unei
întilniri oarecare, a unui divertisment uşor. El o cunoştea de prea
multă vreme şi prea bine: trebuia să ştie că ea nu poate fi la fel cu
toate cele care o precedaseră în viaţa lui sentimentală…
Dar cu cât depăna mai mult aceste gânduri, care o asaltau
sfărâmând bariera ridicată de voinţa ei – cu atât mai vârtos îşi
dădea seama că, evadând de la Mamaia, n-a izbutit să pună capăt
crizei sufleteşti prin care trecea. În cele câteva zile de când sosise
în Bucureşti, încercase toate mijloacele care-i stăteau la
îndemână. Alergase prin toate marile magazine de modă, făcând
cumpărături pentru toaletele de toamnă. Îşi vizitase toate
prietenele, care se întor- seseră din vilegiatură. Acceptase toate
invitaţiile lor, ca să mănânce seara la „Colonade”, sau la Snagov,
la „Continental” sau la „Zissu”. Zadarnic. În primele clipe. Îi
plăcea discuţia, îi plăcea mozaicul de culori pe care-l oferă o
grădină de vară sub lumina becurilor electrice; îi plăcea zgomotul
care o ajuta să nu-şi audă tălăzuirea interioară; îi plăcea să
asculte orchestra. Dar peste un sfert de ceas, totul i se părea
inutil şi stupid. Se întreba de ce a venit şi regreta casa, divanul,
cartea, liniştea şi singurătatea.
Abia ajunsă acasă, reîncepea aceeaşi frământare şi, adesea, îşi
sfârşea seara plângând cu capul în perne.
Nu se simţea bine decât atunci când se instala la volanul micii
şi cochetei ei maşini tip sport şi când, singură, cu gândurile
aiurea, gonea cu 90 pe oră, strecurându-se că o jucărie printre
căruţe şi trăsuri, luând înaintea maşinilor greoaie, alergând fără
ţintă pe şoseaua Ploieştilor sau a Giurgiului, jonglând în fiecare
clipă şi la fiecare viraj cu primejdia şi simţind în obraz pleznitura
reconfortantă a aerului tare, de câmp.
În fiecare zi, trebuia să telefoneze la Mamaia, să vorbească ori
cu Virgil, ori cu Zoe Dima. Trebuia să născocească alt motiv de
prelungire a şederii în Bucureşti. Trebuia să întrebe de fiecare în
parte; să dea ştiri politice din Bucureşti – ceea ce n-o mai interesa
defel; să se prefacă veselă, aşa cum era înainte; să-şi pună şi în
glas nota de glumă de odinioară… Trebuia să mintă. Era clipa cea
mai grea a acestor zile grele. Fire cinstită, deschisă, dispre- ţuind
lucrurile ascunse, Sonia nu putea răbda această crudă îndatorire
a prefăcătoriei.
Când sfârşea aceste convorbiri, răsufla uşurată parcă de o
mare povară. Dar îndată începeau alte gânduri: S-a prefăcut
destul de bine? Nu s-a trâdat prin nimic?
— _ în câteva rânduri, Mircea Christian îi ceruse voie s-o vadă
şi ea îl primise. Fostul subsecretar de sfcât îi dăduse ultimele ştiri
şi-i comunicase toate îngrijorările lui, în privinţa succesului lui
Dima în afacerea furniturilor. Sonia Cruceanu ascultase distrată,
până când auzise numele lui Alexandru. Din clipa aceea, fără
efort, fără voie şi chiar fără să-şi dea seama, era numai urechi. Un
insucces pentru Alexandru Dima? Cu neputinţă. Dima ştie ce
face. Dima ştie să calculeze la milimetru fiecare lovitură. Se trezea
vorbind cu căldură, cu patimă, ca şi când Christian ar fi fost un
adversar al lui Dima, iar nu cel mai apropiat colaborator al
acestuia. Îşi simţea sângele în obraz, în sfârcurile urechilor mici şi
trandafirii. Era stingherită că vorbise aşa de pasionat. Cobora
brusc tonul şi, cu zâmbete stinghere, căuta să se scuze: ea şi
Virgil ţin prea mult la Alexandru şi… fireşte, la Zoe, aşa că ei nu
pot auzi cuvân- tul „insucces” în legătură cu Alexandru… în
sfârşit, în legătură cu ei amândoi, cu Alexandru şi cti Zoe!
În această stare de spirit, citi Sonia în gazetă interviul, pe care
Dima îl dictase lui Gheorghe Tăutu. Îl citi şi îl reciti. Fiecare frază,
studiată în cele mai mici detalii, era o lovitură de ciocan. Fiecare
frază i se întipărise în minte. O înaltă bucurie îi învăluia, cald,
sufletul: era fericită că Alexandru îşi făcuse această triumfală
reintrare…
!: – ·
Interviul lui Dima stârnise vâlvă în toate cercurile po- i litice.
Era – după opinia generală – un act de mare abili- tate. A făcut pe
„absentul”, o perioadă. Toţi credeau că „a abandonat partida, că a
cedat pasul”. Unii, mai pripiţi, îl socoteau învins. Acum, apele se
liniştiseră. Dima reapărea, viguros şi hotărât. N-a părăsit lupta. A
aşteptat un \ răspuns autorizat. A primit insulte şi calomnii de
presă,
Icare nu-l pot atinge. Şef de partid, este totuşi dator să dea
socoteală opiniei publice pentru ce a început lupta şi pentru ce a
tăcut până acum…
Fraza ultimă suna ca o ameninţare grea. I Niculae Ivaşcu,
ministrul Comunicaţiilor, citi de câtev’a ori declaraţiile lui Dima,
aşa cum citea, aşa cum îşi învăţa odinioară lecţiile în şcoală. Era
dis-de-dimineaţă. Ivaşcu îşi păstrase obiceiul de a se scula cu
noaptea-n cap. Când i se aduse ceaiul, izbucni violent: – „Vreau
linişte! Am nevoie de linişte”. Era în acest strigăt un ordin şi o
rugăminte, o poruncă şi o implorare. Vroia să descifreze acest fapt
nou, această nouă „ieşire” a lui Dima. Vroia să pătrundă tilcul
ascuns.
Ivaşcu crezuse că lucrurile s-au rânduit. Fusese la primul
ministru. Îi spusese că afacerea furniturilor este o afacere curată.
Arătase că a dat. Un comunicat vestind ancheta, ca să „pareze”
lovitiira şefului opoziţiei. Precizase că ancheta e condusă chiar de
secretarul general Dinii- trie Grecu. „Primul” ascultase explicaţiile
la început cu răceală, pe urmă din ce în ce mai amical, iar la
sfârşit, îi spusese: – „Bravo Ivaşcu!” Plecase fericit. Bravo Ivaşcu!
Asta nu i s-a spus niciodată în viaţa lui. Cehormd scările
Preşedinţiei de consiliu, îşi amintea că în şcoală totdeauna i se
spusese: „Prost eşti mă, Ivaşcule!” Bravo Ivaşcu… Deci, secretarul
general Grecu îl sfătuise bine. Nu-l mai ura. Nu mai vroia să-l
umilească. Începea să-l simtă de folos.
„Primul” îl primise rece. Pe urmă,. Îl ascultase. În fine, îl
felicitase… Dimitrie Grecu avusese dreptate… Şi deodată, opoziţia
infamă – adică Dima – reapare, revine la asalt î A, Domnul Dima
ăsta… Domnişorul ăsta, boiernaşul ăsta, ce ar merita! în clipa
aceea, Niculae Ivaşcu era gata să se răzbune oricum împotriva lui
Dima: să-l scuipe, să-l înjure, să-l bată… Ce vrea domnul Dima?
Ce mai vrea? Nu i-a făcut lui – lui Ivaşcu – destule nopţi albe,
destule zile rele, destule ceasuri zbuciumate? Ce are cu el? Nu s-
au întâlnit niciodată. N-au vorbit niciodată. El – Ivaşcu – nu i-a
făcut niciun rău lui – lui Dima. Atunci? De ce se ţine Dima de
capul lui
Ivaşcu îşi aduse aminte că n-a băut ceaiul, Sună lung..
Servitoarearveηi într-un suflet:
— Da, conaşule?
— Ceaiul, fă, tâmpito…
 — Păi, m-aţi gonit când l-am adus…
Ivaşcu îşi aminti Da, o gonise. Ei şi? Ce dacă a go riit-o? Sa stea
la uşă, cu ceaiul în mină, să aştepte! N-o plăteşte el?
— Cum să aştept, conaşule? Eu aştept, dar ceaiul se răceşte…
Ceai rece, cine-a mai pomenit?
Ivaşcu abia avu timp să o înjure, peste umăr, şi printre dinţi,
fiindcă telefonul sună lung.’ Un reporter cunoscut îl întreba dacă
are de răspuns ceva la declaraţiile lui Dima. Ivaşcu se simţi
măgulit. Abia acum va da lupta cu Dima, De-a dreptul. Piept la
piept. Faţă în faţă. Toate aceste gânduri măgulitoare îi trecură
prin minte într-o singură clipă. Cu uşurinţa de-a ţine câteva
discursuri pe zi în tot atâtea adunări de mahala, Ivaşcu declamă
în pâlnia telefonului:
— Am luat cunoştinţă de declaraţiile interpolator ului…
, Cum? Da, da, atâta: interpelatorului… Nu pot cita numele
acestui domn… Nu vreau! Iau fraza de la început şi te rog să nu
mă mai întrerupt Te rog să scrii ce dictea eu şi să publici ce dictez
eu. Aşa! De la început: Am luat cunoştinţă de declaraţiile
interpelatorului. Contractul furniturilor B.C.A. Este o operă
naţională, cu care mă mân- dresc.
Ivaşcu se gândi o clipă… Vroia să-şi aducă aminte ce-l învăţase
Grecu, ce repetase primului ministru, pentru ce primise faimosul:
– „Bravo Ivaşcu!”
— Ai scris?
— Da, Domnule ministru – spuse reporterul, la capătul celălalt
al firului.
— Continuă: Toate contractele, de la marea concesiune
Stroussberg şi până azi, au fost atacate de opoziţie. Toate au
rămas însă ca mari acte în istoria României moderne. Aştept cu
calm şi cu conştiinţa împăcată, judecata posterităţii. Atât. Să
trăieşti…
Ivaşcu închise aparatul. Un surâs gras plutea pe bu- zele-i
răsfrânte.
Servitoarea îi aduse iarăşi ceaiul. Ivaşcu îi spuse amical şi
generos:
— Bravo, fă!
Ivaşcu îşi dădea seama că oamenii nu trebuie numai certaţi, ci
şi încurajaţi..*
Ut
De când murise Iancu Preda, nevastă-sa, Ecaterina» nu-şi mai
venea în fire. Nu izbutea să prindă din nou firul casei, rostul
gospodăriei. Nefiind îndurerată, vroia, totuşi, să pară. Şi neştiind
„cum este” când eşti îndurerată, nu ştia ce trebuie să facă. Zilele
treceau. Nimeni nu i-enea să-i spună ce pensie are, cum stă
chestia cu cheltuielile de înmormântare. S-ar fi dus ea singură la
minister, dar nu vroia să pară „interesată”. Neliniştea zilei de
mâine o cuprindea tot mai tare. Cu toată zgârcenia. Cumpăra în
fiecare zi câteva gazete, ca să vadă ce se mai scrie despre Iancu.
Despre Iancu, nu se mai scria nimic în gazete. Dar despre
afacerea furniturilor se scria mereu. Astfel, Ecate- rina Preda citi
interviul lui Alexandru Dima, Nu se pomenea acolo nimic despre
Preda. Nici măcar nu-i spunea numele. Dar pentru Ecaterina,
afacerea furniturilor însemna Preda, iar Preda însemna afacerea
furniturilor*
Preda plus afacerea furniturilor însemnau suta de mii, zestrea
fetei. Citind declaraţiile lui Dima, publicate în mai toate gazetele,
cu fotografia lui, Ecaterina izbucni, fără lacrimi, cu o mânie seacă:
— Ticălosul! Ce mai vrea? L-a ucis… Vrea să-l ucidă a doua
oară?
Vorbind singură, Ecaterina gândea în sine: – „Vrea să ne ia şi
banii, după ce ni l-a luat pe el?” Gândul acesta însă, nu-i venea
pe buze, în cuvinte, deşi ştia că e singură în casă, că n-are cine s-
o audă. Îşi dădea seama că trebuie să tăinuiască banii, fiindcă
„atât i-a mai rămas pentru fată”.
Irina îşi reluase slujba de la Radio, după puţine zile. Nu se mai
farda, fiindcă se văzuse în oglindă: îi venea „mai bine” nefardată.
Descoperise lucrul acesta cu uimire. Îi venea bine şi doliul. Trecea
prin lume palidă, tristă, îndoliată şi aştepta să vadă ce-i va aduce
ziua de mâine, în urma tuturor acestor schimbări de faţadă.
*
La Sinaia, comisia numită de Dimitrie Grecu pentru anchetarea
contractului de furnituri —şi alcătuită tocmai din cei trei directori
mâi adine vârâţi în această afacere— lucra… Adică, directorii
veniseră, potrivit ordinului dat de Grecu. Camerele erau rezervate.
Grecu îi poftise la masă – o masă obişnuită pentru Grecu, dar
foarte bogată pentru cei trei directori… Vorbiseră despre căldura
de la Bucureşti, despre răcoarea de la Sinaia, dfespre localităţile
plăcute, dar scumpe, din ţară, despre avantajele vilegiaturii în
străinătate…
Grecu spusese: – „Ei, în ţara noastră, dacă încerci să faci ceva,
eşti imediat lovit… Aţi văzut, contractul B.C.Α., care…”
Cei trei directori se indignaseră profund. Cum să nu vadă? Au
văzut, au citit, au suferit… De aceea suntem înapoiaţi! Cine să
mai aibă curajul să facă ceva bun, când orice iniţiativă este
sabotată, calomniată, contracarată? — „A, ba nu!” – răspunse
Grecii, cerând lichioruri şi ţigări de foi. — „Nu, împotriva tuturor,
trebuie să mergem pe linia noastră. Realizatorii s-au lovit
totdeauna de negustorii de vorbe. Vorbele nu pot distruge
realizările. Aţi citit cu toţii faimoasa piesă a lui Ibsen, cu acel
Solness,
HO
cu acel constructor, cu acel om al faptei…" Toţi făcură semn
din cap că au citit-o, ca să nu-i întrebe domnul secretar general
mai mult decât atât…
…La sfârşitul mesei, toţi erau de acord asupra comunicatului
pe care Dimitrie Grecu îl redactase… aşa… ca să nu se mai piardă
timpul! Toţi semnară comunicatul. Grecu rugă pe unul din ei să-l
ducă la redacţia ziarului guvernamental. Se despărţiră cordial,
dar cu respect pentru secretarul general. În drum spre gară, toţi
spuseră: – „Formidabil individ, Grecu ăsta!” Fiecare gândea
pentru sine: mare escroc! Niciunul nu îndrăznea s-o spună
celuilalt. Comunicatul li se părea salvator. După atâtea îngrijorări,
aveau acum o hârtie oficială. Ce însemna zarva gazetelor, ce
însemna gălăgia opoziţiei faţă de această „hârtie oficială”? Nimic.
Hârtia oficială, cu iscălituri, cu ştampilă, – asta era totul…
Porniră spre Bucureşti fericiţi, recunoscând că – dacă Grecu a
luat „prea mult” la contractul B.C.A. – merită! Ştie s-o învârtească
de minune… Ε mai tare decât ministrul!
IX
ELENA GIURIADIS, DUPĂ CE DETERMINASE PE Ivaşcu să
accepte contractul B.C.Α., îşi încasase partea ei din comision, îşi
cumpărase o maşină nouă – un splendid Lyncoln Zephir – şi
plecase în străinătate cu tânărul ei „amic” Bob Mogoş. Femeie în
plină vârstă, Elena Giuriadis era mai mult decât frumoasă, era
distinsă. Peste frumuseţe anii care trec lasă urme adânci. Peste
distincţie, nu. Prin saloanele bucureştene, ea purta această
distincţie, învăluită în surâsuri abil distribuite, în cuvinte de
spirit, în gesturi de amiciţie bine drămuite. Avea destulă avere, ca
să poată trăi cu cine i-ar fi plăcut. Îi plăceau, însă, maL· mulţi
bani decât avea şi mai mult lux decât şi-ar fi putut îngădui cu
propriie ei resurse financiare. Şi, cum nu punea prea mare preţ pe
favorurile patului ei, acceptase mul- * amanţi, iar în vremea din
urmă pe Ivaşcu, rotofeiul minis tru al Comunicaţiilor. Lumea n-o
judeca aspru. Toţi ştiau că Elena Giurdiadis îşi bate joc de Ivaşcu.
Ea însăşi ţinea să sublinieze acest, lucru. Nimeni n-o osândea.
Toată lumea râdea de el…
Pretutindeni, Elena Giuriadis apărea întovărăşită de Bob
Mogoş. Era cea mai recentă „slăbiciune” a ei… Mai tânăr decât ea,
frumos, înalt, slăbuţ, cu părul negru, creţ, socotit de cunoscuţi „o
secătură simpatică” sau „un fleac agreabil”, – Bob Mogoş, după
ce-şi tocase puţina avere moştenită, se hotărâse pentru meseria
de „însoţitor al femeilor frumoase”, cum spunea el. Destul de
inteligent ca să facă faţă unei convorbiri oarecare, ar fi putut să
aibă o profesiune. Munca însă nu-i plăcea. De aceea, îl întâl- neai
într-o seară la cinematograf cu o femeie, în altă seară la un meci
de box cu alta, peste trei zile la un concert simfonic cu o a treia, –
totdeauna cu femei din „lumea bună”, uneori cu ele singure, în
alte dăţi şi cu bărbaţii sau amanţii respectivi. În vremea din urmă,
îl acaparase Elena Giuriadis. Ea îl luase şi în străinătate…
Acum se întorceau amândoi în ţară. Maşina străbătea Ardealul.
Bob Mogoş era puţin obosit, din pricina zilelor trecute în maşină
şi din cauza nopţilor, în marile hoteluri, cu Elena. Ea, cu o poftă
de viaţă pe care anii nu izbutiseră încă s-o stingă, era deopotrivă
de vioaie şi noaptea şi ziua.
La graniţă, au luat primele gazete româneşti, după aproape
două luni de zile lipsă din ţară. Maşina gonea pe şosea, sub
soarele de vară. Bob moţăia, cât putea moţăi în salturile maşinii.
Elena deschise primul ziar: afacerea furniturilor… Nu înţelegea
prea mult, fiindcă nu ştia tot ce se publicase în gazete înainte de
intrarea ei în ţară. Îşi dădea scamă că, totuşi, este ceva grav… Era
vorba şi de unul care s-a sinucis, Preda. Cine o fi? în timpul cât
„s-a tratat”, au trecut prin elegantul ei apartament" din Parcul
Bonaparte mai mulţi… Erau şi câţiva directori din minister, pe
care i-a adus Dimitrie Grecu… Cum Dumnezeu îi chema?
Ivanovici, Niculescu… Nu, Preda nu era… Nu-şi aduce aminte de
ei. Ar fi îngrozitor să fi fost şi Preda. Ce scandal, ce bârfeli ar porni
dacă… Nu, Preda n-a fost..
în altă gazetă, citi declaraţia lui Ivaşcu. În a treia, comunicatul
lui Grecu. Erau gazete răzleţe, din diferite zile, cu diferite ediţii,
aşa cum le găsise la primul chioşc de ziare… Fiecare aducea ceva
nou. Dar din tot acest material, ea nu putea să dezlege firul
afacerii. Cum a început? în ce stadiu se află? Nu s-a publicat
decât atât cât are ea în mână? Nu s-a pomenit de ea? Nu s-au
făcut arestări? Ivaşcu face declaraţii. Grecu dă un comunicat.
Trebuie să fie ceva serios, ceva grav…
Să se oprească în primul oraş? Să cheme la telefon pe Ivaşcu şi
să-l întrebe? Dar nu poate întreba prea multe prin telefon…
Elena Giuriadis se uita la Bob. Puţin palid, puţin tras la faţă.
Cu o meşă, neagră cârlionţată, care-i scăpa de sub pălăria pusă
ştrengăreşte pe o sprinceană, Bob moţăia. Elena îl privi, cum ar fi
privit un câine de lux, o bună haină de drum sau orice alt
accesoriu de călătorie. Nicio clipă nu se gândi să-l trezească, să-i
spună ce a aflat din ziare, ce îngrijorări au cuprins-o, ce nelinişte
a pus stăpânire pe sufletul ei. Îi era destul că-l are lângă ea, că nu
e cu totul singură. Şi, cu un gest uşor, îi mângâie obrazul, cum ai
mângâia un animal căruia vrei să-i cruţi totuşi somnul…
Maşina gonea.
Elena spuse, aşa ca să audă şoferul, dar să nu tulbure odihna
lui Bob:
— Mergi cât poţi mai repede…’
— Prea bine, Doamnă…
*
uuă
Când se trezi din somn, Bob Mogoş se frecă la ochi ca un copil
Elena nu-şi putu stăpini un zârnbet.
— Ai dormit bine?
— Te rog să mă ierţi că <>c-am lăsat singură – spuse Bob cu
conştiinţa că, întovărăşind-o, nu avea voie să doarmă.
— Vai, vai ce crimă! — glumi Elena. Îmi pare bine că te-ai
odihnit o clipă…
Bob îi luă mina ca să i-o sărute. Mina ei era rece. Abia atunci o
privi şi îşi dete seama că, sub zâmbetul ei, se ascundea o stare de
nelinişte. O întrebă cu o îngrijorare aproape profesională, ce are.
Ce s-a întâmplat poate nu se simte bine? Elena răspunse cu
stăpânire de sine că nu e nimic, absolut nimic" şi fu mulţumită că
Bob se ocupă atât de atent de ea.
Când intrară în Braşov, Elena Giuriadis porunci şoferului:
— La poştă!
Bob ştia că nu se cade să întrebe ceva pe niciuna din femeile pe
care le întovărăşeşte. Trebuia să fie „atent şi drăguţ” cu ele, dar
nu „indiscret”.
Maşina stopă în faţa poştei. Elena coborî. Bob vru s-o
însoţească. Elena îi spuse că nu e nevoie., Să rămână în maşină.
Ea va da un telefon la Bucureşti şi atât… Bob fu mulţumit că nu
are nevoie să se ridice de pe pernele moi. Era aşa de obosit…
Când coborî scările poştei, după ce vorbise cu Bucureştii, Elena
avea un pas agil, victorios şi un zâmbet de mulţumire.
— Eh, mori petit, astă-seară rămânem aici. Ne vom odihni…
Şi, cu un oftat de uşurare, de eliberare:
— Nu mai avem nevoie să gonim până Ia Bucureşti. Plecăm
mâine dimineaţă!
Vorbise la telefon cu Grecu şi înţelesese că lucrurile s-au liniştit
deocamdată şi că nu trebuie să aibă prea mare grijă.
Elena simţea acea destindere a nervilor care urmează unei mari
încordări. Se lăsă în voie pe pernele moi ale maşinii. Când
ajunseră la hotelul „Coroana”, cobori cu paşi semeţi.
Peste două ore, când intră în restaurant, însoţită de Bob Mogoş,
ca să ia cina, Elena Giuriadis privea biruitoare peste lumea
rânduită la mese. Ieşiră în grădină. Era răcoare. Hotărâră să
mănânce acolo. Orchestra cânta valsuri, lieduri, romanţe… Vinul
i se părea bun. Totul era frumos, aţâţător. Bob mâncă mult. Elena
îl privea, fără să-i vorbească, fiindcă îi era de ajuns să-l privească.
Numai când veniră cafelele şi când cerură coniac străin, Elena –
puţin ameţită – întrebă:
— Mon petit, ţi-ar fi părut rău să mă pierzi?
Bob o privi atent şi, cu o gravitate obligatorie în glas, o întrebă
ca pe scenă:
— De ce nu-mi spui ce te preocupă, ce te îngrijorează?
— Nimic, nimic… — răspunse Elena, zâmbind în lacrimi de
mulţumire. A trecut… Acum e bine… Smtem amândoi, aici… La
ttuit est ă nous… Nu-i aşa?
Târziu, cu căldura alcoolului în vine, se ridicară de la masă.
Urcând scările hotelului, Elena se rezemă de braţul lui Bob şi lui
Bob îi plăcu iarăşi parfumul discret şi surî- sul făgăduitor al
Elenei.
În timpul acesta, la Bucureşti, scandalul, potolit o clipă,
izbucnea din nou, cu mai multă violenţă, din pricina interviului
provocator, prin care Niculae Ivaşcu credea că-l „înfundă” pe
Alexandru Dima. Toţi cei care îl cunoşteau pe şeful opoziţiei ştiau
că această replică îndrăzneaţă va îndârji pe Dima, care – conştient
de puterea de intimidare a prestigiului său – îşi apăra cu gelozie
acest prestigiu, această armă cumplită în luptele lui politice.
Oricine îl înfruntase vreodată îşi primise pedeapsa.
Îndată după apariţia declaraţiilor lui Ivaşcu, Dima telefonase de
la Bucureşti, lui Mircea Christian, să ia măsurile necesare ca
presa partidului şi ziarele prietene să răspundă „cum se cuvine”
ministrului Comunicaţiilor. Gheorghe Tăutu, într-un articol
necruţător, făcea o şarjă cumplită împotriva lui Ivaşcu. Era vorba
de obezitatea acestuia, de picioarele scurte şi îndesate –
„diformaţie profesională: omul a fost băiat de prăvălie…” – de
fruntea îngustă pe care n-a încreţit-o niciodată niciun gând, de
spatele adus, încovoiat în lungul şir de umilinţe prin care a trecut,
ca să ajungă unde e. Deprins să umfle bacşişul clienţilor, în
cârciuma paternă, a transformat şi biroul ministerial într-o
tejghea, ca să încaseze de data asta, nu un simplu bacşiş, ci un
şperţ de câteva zeci de milioane. Dincolo, în cabinetul îngust şi
cochet din spatele biroului, o femeie de moravuri uşoare, dar de
afaceri grele – grele pentru contribuabil – îşi pândea partea de
comision…
Tăutu termina cerând trimiterea întregii bande la Văcăreşti,
Cătuşe multe pentru toţi şi „nu uitaţi: o pereche de cătuşe mari,
largi, cuprinzătoare, pentru mâinile butucănoase ale lui Ivaşcu”.
Celelalte ziare, sub diferite forme, subliniau inabilita- tea lui
Ivaşcu, care „îşi provoacă adversarul”.
Caricatura ministrului Comunicaţiilor apărea în toată aceast ă
parte a presei.
în. Biroul lui, Ivaşcu trăise o dimineaţă înfiorătoare. Primul
articol îl înfuriase. Înjurase, după obiceiul lui, pe autor, şi, fiindcă
autorul nu era de faţă, înjurase pe servitoare. După al doilea
articol, se ridicase din jilţ şi stră- bătuse încăperea o dată, de
două, de zece ori, cu pumnii strinşi, cu capul în piept… Când
văzu că mai toate ziarele „se agaţa” de el, nu mai avu nici puterea
de a se înfuria. Căzuse lat pe canapea şi privea prostit, în gol, în
timp ce gânduri dezlânate îi treceau răzleţe prin minte: Ce-o să
zică „Primul”? Oare o să-i ia portofoliul?
Prin faţa ochilor, îi treceau, rând pe rând, silueta de senior a lui
Alexandru Dima, profilul distins al secretarului general Dimitrie
Grecu şi chipul fardat cu cochetărie al Elenei Giuriadis. Acum, se
simţea străin de toţi aceştia. Era şi el încredinţat că, toţi trei, şi-
au bătut joc de el… Ce caută el în lumea lor? Îşi dădea seama că
nu se poate descurca în toate iţele încâlcite, întinse de aceşti trei
duşmani. O tristeţe mare îi năvăli în suflet.
Omul acesta, deprins să lupte, să-şi croiască drum, să răzbată,
să lovească, să doboare, – se simţea acum mic şi învins. Printre
fălcile încleştate de ură, ţâşni o înjurătură masivă: – „… de
pezevenghi!”
în clipa aceea, Elena Giuriadis intră în biroul lui – Ivaşcu. El nu
văzu nici rochia uşoară, de dimineaţă, care-i reliefa formele. Nici
pălărioara cochetă, puţin plecată ştrengăreşte pe o sprinceană.
Nu simţi nici parfumul discret, care se risipi ca o undă nevăzută
şi cu atât mai învăluitoare în odaie. Când Elena îi întinse mâna
albă, cu degete lungi şi subţiri, cu unghii trandafirii, ascuţite,
Ivaşcu îşi vârî pumnii în buzunare şi întrebă cu o voce înăbuşită
de mânie:
— Ce mi-ai făcut, Madam?
Elena înţelese că lupta va fi grea. Prevăzuse lucrul acesta. Şi cu
acea cunoaştere a oamenilor pe care i-o asigurase instinctul
ajutat de o lungă experienţă, îşi alcătuise micul ei plan, de a cărui
reuşită nu se îndoia defel. Zâmbe- tul, pe care şi-l confecţionase
în clipa în care păşise pragul biroului, se stinse brusc, ca la o
comandă. O uşoară undă de tristeţe îi întunecă privirile. Cu o
voce gata să izbucnească în plâns, Elena spuse:
— Frumoasă primire… foarte frumoasă! Asta ţi-e dragostea,
asta îţi sunt făgăduielile, da?
— Ce dragoste, Madam ’? Ce primire? Ce făgăduieli? De fleacuri
d-astea îmi arde mie? Ştii în ce pârjoî mă
. Perpelesc eu? Ştii ce prăpăd e aici? Ai citit porcăriile astea?
Ivaşcu se înăbuşea ţipând, bătea cu dosul palmei în teancul de
ziare din dimineaţa aceea, alerga dintr-un colţ în celălalt al odăii.
Elenă îl lăsă să-şi consume furia. Ştia că după aceea, cu atât mai
uşor îi va fi să-l biruiască. În adevăr, furia 3ui Ivaşcu se stingea
încet, ca focul. Doborât de propriul lui efort fizic, căzu iarăşi pe
canapea. Nădu- şeala îi curgea în şiroaie pe faţa grasă şi
congestionată. Abia atunci. Elena se apropie de el şi, cu o duioşie
impusă, care abia izbutea să-i înfrângă repulsia firească, îl
mângâie pe frunte:
— Uite cum îţi faci rău, singur… tocmai acum, când e nevoie să
fii calm şi rece… Copil mare ce eşti!
Ivaşcu închise ochii. De atâtea zile, de când izbucnise afacerea
furniturilor, se simţea singur, părăsit, străin într-o lume care nu
era a lui şi ale cărei rosturi rămâneau încâl- câte şi aproape
tainice pentru putinţa lui de înţelegere. Pentru prima dată, simţea
o mângâiere şi auzea un cuvânt de îmbărbătare
Elena Giuriadis scoase din poşetă batista mică „uşoară,
parfumată şi începu să şteargă năduşala de pe obrajii ministrului.
Parfumul se risipi în jurul lui Ivaşcu. Nările i se dilatară. Respiră
adânc: era parfumul ei de totdeauna, care-i amintea nopţile lor de
dragoste, încleştările violente.
Elena Giuriadis îşi zâmbi în gând: ştia că, din clipa aceea, a
biruit. Cu aceeaşi voce insinuantă, îh care grija maternă se
îmbina cu duioşia iubirii, amândouă bine simulate, urmă’v
— Ei, ce s-a întâmplat? Un scandal politic… Ei şi? Dar a fost
ministru mare, ministru activ, ministru care să facă ceva pentru
biata ţară şi care să nu fie atacat şi insultat? Brătianu, Alecu
Constantinescu, to^i, toţi… n-au fost. Acuzaţi, ca şi tine? Ei şi? S-
au prăpădit? S-au ascuns în gaură de şarpe? Nu. Au luptat, au
biruit…
Ivaşcu asculta ca în vis. Parfumul amintitor al atâtor desfătări,
atingerea minunată a mâinii Elenei, vorbele ei spuse aşa de
frumos, – totul îi dădea curaj, îl făcea să vadă viaţa cu încredere..
Cum de-şi închipuise, o clipă mai înainte, că e un om nimicit?
Elena lămurea foarte bine lucrurile: „Chiar Bră- tianu: i… Asta
îi plăcea mult. De n-ar uita s-o spună la Cameră, când va
răspunde lui Dima… O să facă o impresie teribilă! Elena e foarte
deşteaptă… Şi în timp ce el făcea aceste reflecţii, Elena vorbea
mereu, blind, duios, încurajator:
— Dacă voiai să fii scutit de calomnii, trebuia să nu faci nimic
la minister, să expediezi hârtiile curente şi atâta tot, să nu se
vorbească defel de tine şi a doua oară, nici să nu ţi se mai
încredinţeze un portofoliu, sub motivul foarte just că ai fost
incapabil. Ţi-ar fi plăcut? Nu, dragul meu… trebuie să luptăm…
Nu eşti singur. Suntem doi. Domnul Dima vrea luptă? O va avea. ·
Şi o să vedem noi cine va birui! O să vedem!… Deocamdată, are pe
conştiinţă un suflet: pe bietul Preda… Asta nu-i puţin! Asasinul…
Ivaşcu ridică mâna grea şi butucănoasă, mângâie cu timiditate
degetele fine ale Elenei şi murmură:
— Iartă-mă. Eleno… Te rog să mă ierţi î înţelegi, după atâtea
zile de frământare…
Elena îi acoperi uşor gura:
— Taci, taci… Te înţeleg aşa de bine! Te-ai frământat singur,
erai enervat… Ei bine, am venit, am venit ca să te apăr, copil
mare ce eşti! Eşti mulţumit?
Ivaşcu dădu din cap, ztmbind prosteşte. Se ridică şi îşi
îmbrăţişă îndelung şi apăsat amanta. Elena se desprinse uşor din
braţele grase şi năduşite ale ministrului:
— Acum, să fim cuminţi…
Ivaşcu stărui mult, cu o privire care vroia să fie ştrengărească,
dar era numai grosolană, Elena îi spuse, zâmbind aţâtător:
— Nu acum… Trebuie să văd pe câţiva oameni, ca să pun niţică
rânduială în încurcătura asta! A, dacă aş fi fost de la început în
ţară, lucrurile n-ar fi ajuns aici… Pe di- seară, dragul meu…
Ivaşcu o conduse până jos, la ieşire, ca un câine credincios.
η
în aceeaşi după-amiază, Elena poftise-la ceai pe inginerul
Dimitrie Grecu, pe deputatul Tomescu şi pe senatorul Carian,
care se întorseseră şi ei din străinătate. Ea simţea că primejdia e
mare şi vroia să aibă o consfătuire cu cei cu care împărţise
comisionul.
Bătrârful Carian sosi cel dinţii. Roşu la chip, gras, vulgar în
vorbă, mâncăcios, beţiv şi cunoscut „amator de fetiţe” cum
spunea el însuşi, Carian îşi spuse limpede părerea:
— Vorbind între noi, coană Eleno… Eu am intrat la grijă mare.
Eu sunt vulpe bătrână… Am văzut multe cl-as- tea în viaţa mea,
dar asta mi se pare cam albastră. Grecu, în lăcomia lui, a luat un
comision prea mare. Comisionul lui ne trage la fund pe toţi… Pe
urmă, să nu fie cu supărare, şi mata te-ai cam repezit la
gologani… Nu zic că n-a- veai dreptul. Fără mata nu se făcea
treaba. Dar vezi, când iei bani mulţi, se vede de departe. D-aia eu
am principiul meu: afaceri multe şi mici. De data asta mi-am
călcat principiul şi iată, nu-mi miroase a bine… Pe urmă, am avut
ghinion şi cu dobitocul ăla de Preda, care s-a sinucis aşa, nitam,
nisam… Curat ca prostul din baie… O să vie chestia în parlament.
Cine să ne apere? Ivaşcu? Mata ştii mai bine ca mine că e un
dobitoc. Ivaşcu contra Dima… Il face praf Dima. Eu sunt foarte
pesimist…
Sosi şi deputatul Tomescu. Om de afaceri, membru în câteva
zeci de consilii de administraţie, prieten de casă al marilor
bancheri şi industriaşi din Bucureşti, Tomescu apropia în
condiţiuni destul de bune cincizeci de ani – şi un frumos număr
de milioane. Carian îşi spuse pe scurt punctul de vedere. Tomescu
îl ascultă, privindu-l cu dispreţ. Apoi, întrebă cinic:
— Şi ce, vrei să dăm banii înapoi?
Carian îşi săltă burta în semn de indignare:
— Dacă mă iei aşa… mă rog: vorbim serios sau ne jucăm?
Tomescu îl bătu pe. Umăr amical:
— Nene Cariene, eu vorbesc serios cu dumneata numai despre
fetiţe… Afaceri vorbesc cu coana Elena şi cu Grecu…
Când sosi şi secretarul general Grecu, Carian izbucni:
— Ei, iată… A venit şi dumnealui. Vorbiţi! Poftim… Să aud şf eu
ce scofală faceţi!
Tomescu începu, preţios şi studiat:
— Ascultă, Grecu, situaţia e serioasă. Nu spun gravă. Cel
puţin, nu încă… Ştii bine că eu nu cunosc detaliile afacerii, Ai
ţinut s-o tratezi direct, după ce ţi-am adus oferta. Te-am lăsat.
Acum însă, spune limpede: poţi să te aperi?
Dimitrie Grecu, enervat de insinuarea că, tratând direct, şi-a
majorat comisionul – (enervat cu atât mai mult, cu cât aceasta era
realitatea) – se stăpâni şi, zâmbind răutăcios, spuse:
— Vrei să repeţi întrebarea?
— Cu plăcere – răspunse Tomescu îndrăzneţ. Poţi să te aperi?
— A! Eşti îngrijorat pentru mine… Ţi-e teamă că nu voi putea
să mă apăr… — vorbi Grecu, apăsând pe fiecare cuvânt, cu mânie
reţinută.
— Ha-ha-ha! — izbucni în râs bătrânul Carian. Una la mână…
Poftim, spuneai că afaceri discuţi numai cu Grecu. Discută
Tomescule, discută…
Elena urmărise, tăcută, scena. Înţelesese foarte bine, din
înţepăturile pe care şi le aruncau unul altuia, că toţi trei complicii
simt primejdia şi că de pe acum au început să se schiţeze gesturi
de desolidarizare. Dacă acum, în faţa unei ceşti de ceai, îşi aruncă
săgeţi de felul acesta, mâine – la Parchet, doamne fereşte! — se
vor învinui reciproc, scandalul va izbucni violent şi vor intra toţi la
Văcăreşti… Toţi. Şi ea? Elena simţi un fior pe şira spinării.
Interveni, vădit necăjită:
— Dragii mei, am impresia că ne jucăm cu focul. V-am chemat
să examinăm situaţia, care ne priveşte pe toţi. În loc să o facem
serios, polemizăm unii cu alţii.
Tomescu întrerupse brutal:
— Pardon! Situaţia ne priveşte, dacă vrei, pe toţi, dar pe fiecare
într-un fel. Eu sunt avocat, am încasat un onorariu pentru o
firmă, care mi-a cerut o consultaţie asupra unui contract… Ε
foarte simplu. Legea avocaţilor, care…
Senatorul Carian se gândi cu părere de rău că el e numai
profesor de latină. Făcuse un an la Drept. De ce dracu nu-şi
trecuse licenţa? Ar fi putut spune şi el că… Dar tocmai atunci,
Grecu se ridică şi învârtind şnurul monoclului pe deget, se
apropie de Tomescu. Mergea încet, ca să pună o pauză cât mai
mare şi să-şi sublinieze cât mai viguros replica. Se opri la un pas,
în faţa deputatului îndrăzneţ şi spuse apăsat, cu două
străfulgerări de oţel şi de ură în priviri:
— Ascultă, Tomescule"! Nu-mi plac oamenii care îşi aduc
aminte că sunt avocaţi tocmai în anticamera judecătorului de
instrucţie! Dacă toate nădejdile tale se întemeiază pe această
penibilă explicaţie, nu te pot felicita. Ştie toată lumea că n-ai
pledat o dată în viaţa ta, că n-ai semnat un act de notariat şi că
ai, chiar pentru afacerile tale curente, avocat plătit lunar… Şi să
mai ştii un lucru Tomescule: n-am poftă să meditez în singurătate
la Văcăreşti. Prefer / să joc ecarte cu tine. Ε clar?
Tomescu se ridică furios:
— După ce ai luat partea cea mai mare?…
Grecu replică hotărât:
— Pentru că eu am făcut afacerea. Vrei să ştii un lucru: şi atât
cât ţi-am dat, e prea mult pentru ceea ce ai făcut…
— Cum? — răcni Tomescu, cu ochii ieşiţi din orbite.
Carian şi Elena Giuriadis interveniră în acelaşi timp.
Era nevoie de bună înţelegere. Mai mult decât oricând. Dacă
primejdia e mare, cu atât mai yârtos. Tomescu a fost violent. Dar
şi Grecu a întrecut măsura. Sfaturile acestea veneau, repede, şi
de la Carian şi de la Elena. În cele din urmă, Carian sublinie cu
bonomia lui vulgară:
— Şi-apoi, ce dracu tot vorbiţi, neică, mereu de Văcăreşti?…
Daţi-o dracului de treabă! Zău că şi cobiţi… Văcăreşti în sus,
Văcăreşti în jos… Doamne fereşte! Şi Carian îşi făcu de trei ori
semnul crucii, ca şi când ar fi vrut să alunge pe Necuratul.
Dimitrie Grecu, fără să se uite la Tomescu, îşi ceru scuze faţă
de Elena, pentru scena penibilă a cărei vină însă n-o purta el.
Apoi, dădu toate asigurările că este sigur pe situaţie. Cunoaşte
perfect afacerea. Nu poate fi stabilită nicio vinovăţie. Şi-a luat
toate măsurile de precauţie. Există o singură primejdie: prostia lui
Ivaşcu, ministrul… îi va da discursul scris. Cu toate acestea… A,
dacă ar fi el însuşi pe banca ministerială…
Carian glumi vulgar:
— De, măi Grecule, cam greu să te facă ministru tocmai cu
ocazia asta…
Grecu trecu uşor peste întrerupere. Ceru tuturor solidaritate.
Este nevoie să se vadă cât mai des în zilele acestea. Apoi, îşi luă
rămas bun de la toţi. Tomescu îi întinse mâna în silă.
Când rămase singură, Elena Giuriadis avu sentimentul unei
mari îngrijorări. „Scârţâie, scârţâie rău – îşi spuse ea
nemulţumită. Ce oameni mici, ce oameni mici!”
χ
ALEXANDRU DIMA HOTĂRÎ SA PUNĂ CAPĂT VA- canţei
petrecute la Mamaia şi să se întoarcă la Bucureşti. Trebuia să
conducă personal acţiunea începută. Aşa spusese către Zoe şi
Virgil. Aşa îşi spusese lui însuşi. Nu vroia să-şi mărturisească,
nici măcar în taină, că această hotă- râre de reîntoarcere fusese
înrâurită covârşitor de absenţa Soniei Cruceanu, care nu vroia să
mai revină la Mamaia.
Când i se vesti la telefon că Alexandru, Zoe şi Virgil părăsesc
plaja, Sonia fu cuprinsă de o mare spaimă. Cele câteva zile de
singurătate trăite în Bucureşti, dacă nu izbutiseră să-i liniştească
tumultul sufletesc, îi dăduseră totuşi un răgaz. Putuse vorbi cu ea
însăşi. Acum, îi era aşa de greu să se regăsească între bărbatul ei,
între prietena ei şi să-l aibă pe Alexandru în faţă î Luă hotărârea
să plece pentru mai multă vreme la Paris. Virgil va trebui să
rămână în ţară, din pricina campaniei de răsturnare a guvernului,
pe care o începuse Dima. Cu atât mai bine! Va fi singură şi are
nevoie de singurătate…
Sonia trebui totuşi să le iasă în întâmpinare pe peronul Gării de
Nord. Era o dimineaţă înnegurată de început de toamnă. Soarele
nu mai avea putere. Razele lui se strecurau obosite, printr-o ceaţă
subţire. Era în aer o dâră de tristeţe. Sonia se plimba enervată pe
peron. Îşi simţea mâi- nile reci şi obrajii înfierbântaţi: aşa era cu
ani în urmă, la şcoală, în zilele emoţionante ale examenelor. Ar fi
vrut să-şi aprindă o ţigară, dar nu-i plăcea să atragă atenţia celor
din jur asupră-i. Când văzu locomotiva la capătul celălalt al
peronului, spintecmd maiestoasă aerul, îşi auzi zvâcnetele inimii.
Hotărât, trebuie să plece la Paris… Aici trăieşte ca-η iad!
Virgil Cruceanu coborî cel dintâi. O îmbrăţişă. Ea parcă nici nu
simţi îmbrăţişarea. Avu chiar un scurt gest de retragere, de care
se spăimântă singură. El spusese ceva, dar ea nu-l auzise. Îi
vâjâiau urechile. Zâmbise aşa, în gol, fără să ştie de ce, poate
pentru că instinctiv îşi dădea seama că trebuie să zâmbească.
Zoe Dima coborî îndată, o sărută şi o mustră cu bunătate:
— Trădătoare! Pleci şi ne laşi acolo…
— Dacă ai şti, Zoe… Am atâtea încurcături aici… Trebuie să-ţi
spun…
Sonia vorbea şi nu-şi recunoştea vocea. Cu atât mai mult, îi
sporea spaima. Nu se va trăda printr-un gest, prin- tr-o inflexiune
a glasului?
Alexandru Dima se ivi deodată, pe peron. Când cobo- râse?
Sonia nu băgase de seamă. Alexandru îi sărută mâna şi îi spuse
în glumă, cu cea mai deplină stăpânire de sine:
— Înţeleg, la urma urmei, să fugi de noi… Dar să fugi şi de
Virgil…
La ieşirea din gară, se despărţiră. Zoe şi Alexandru plecară în
maşina lor. Se înţeleseră să se revadă seara, la masă. Sonia
venise cu mica ei maşină., Se urcă la volan. Virgil se ghemui
lângă ea.
În drum, Virgil o întrebă:
— Ai aranjat tot ce aveai de aranjat? Ai scăpat de griji?
— Da, dragul meu. Tot. Acum sunt liniştită… Numai că nu mă
simt tocmai bine.
— Am remarcat – spuse îngrijorat Cruceanu.
Sonia tresări, din ce în ce mai înfricoşată:
— Nu-i nimic grav, dragul meu… Cred că marea nu mi-a priit
anul acesta. Sunt. Aşa de plictisită… Ştii, aş vrea să plecăm puţin
la Paris, dar mă gândesc că tu nu vei putea pleca… Ştii, campania
de răsturnare. Nu’putem să-l lăsam pe Alexandru singur de tot…
Maşina se strecurase, vioaie, prin vălmăşala de pe Calea
Griviţei şi străbătuse Piaţa Victoriei, care era goală şi tristă în
dimineaţa aburită de început de toamnă.
Acum erau în Parcul Filipescu. Străzile drepte se aliniau goale
şi fără viaţă. Frunze galbene cădeau pe asfalt. Virgil întrebă puţin
şovăitor:
— Ai absolută nevoie de Paris?
— Ştiu eu, dragul meu! Presimt că mi-ar face bine… Ştii, aş
vrea să văd şi un doctor… Inima m-a supărat puţin… A, nu, nu te
îngrijora, nu e nimic grav. Puţin de tot. Dar ştii, nu pot lăsa
lucrurile aşa…
 Virgil, neliniştit, ceru detalii. Poate că a fumat prea mult. El i-a
spus totdeauna să se supravegheze… Fireşte, dacă e nevoie să
meargă la Paris… Dar cum s-o lase singură? Ea n-a trecut
niciodată frontiera singură. În ţară, da… Dar în străinătate? Ar fi
mai bine să vorbească el cu Alexandru; să-i spună că…
Sonia întrerupse cu seriozitate:
— Nu, dragul meu, asta nu… Mă opun categoric. Ştii bine că
Alexandru este extrem de impresionabil în timpul luptelor
acestora. Biata Zoe, la fel. Nu putem să-i lăsăm singuri… Mai
bine, rămân şi eu, Câteva săptămâni nu înseamnă prea mult. Ţi-
am spus că nu e nimic grav… Voi aştepta.
Virgil îşi mărturisi îngrijorările. Era cert că guvernul va cădea.
Va fi chemat Alexandru. Vor veni alegerile. Cine ştie când vor mai
putea pleca. Mai bine, acum…
— Nu, nu… Vom mai vorbi… — răspunse împăciuitoare Sonia.
Pricinuise discuţia în drum, pentru că îi era mai uşor: conducând
maşina, nu avea să suporte privirea lui Virgil; trebuia numai să-l
asculte. De privirea aceasta blândă, îi era teamă ca de o mare
mustrare.
Când ajunseră acasă, Virgil îşi comandă baia. Sonia fugi în
dormitorul ei. După o atât de grea încordare de nervi, izbucni în
plâns – un plâns din plin şi liniştitor…
η
…Peste trei zile, după un lung şir de meşteşugite şi istovitoare
întortocheri, Sonia izbutea să plece singură la Paris.
Alexandru Dima, prins în vârtejul politicii – întrevederi,
dejunuri, informaţii şi toate celelalte – nu aflase despre hotărârea
aceasta decât în ultimul moment.
…Aşadar, pleacă iarăşi! Sărman suflet chinuit… Alexandru avu
un mare sentiment de milă. Pentru Sonia. Pentru el însuşi. Îşi
dădu seama că în trei zile, abia a avut timp s-o vadă, într-o seară,
la masă. Când? A, în seara zilei în care au sosit de la Mamaia… îl
mulţumea totuşi gândul că este în acelaşi oraş cu ea. În fiecare zi
îşi spusese că are să mântuie toate aceste întrevederi şi că are s-o
vadă în linişte… Să ia ceaiul la ei..; Să vorbească… S-o audă
vorbind… în fiecare zi, se iviseră noi complicaţii. Mulţi certiseră
audienţe, pe care trebuise să le acorde. Zilele trec fulgerător de
iute. Se trezea, fără să ştie cum, la nouă, la zece seara, când
valetul anunţa pentru a treia oară:
— Doamna vă aşteaptă la masă…
 Ziua, în zbuciumul neîntrerupt, nu simţea golul vieţii lui, nu
simţea zădărnicia tuturor lucrurilor, pe care le să- vârşea peste zi.
Dar noaptea, începeau gândurile… Ce a făcut toată ziua? Pe cine
a primit? Pe Cutare… Ce i-a spus? Nimic sau aproape nimic…
Toţi aceştia vin numai să vadă dacă „Patronul” e bine dispus,
dacă îi pot citi într-o privire sau într-un zâmbet data venirii la
putere. Se simte din ce în ce mai singur. Atâţia oameni îl
înconjoară, atâţia trec prin faţa lui, îl linguşesc, îl tămâiază şi
totuşi, în ce vastă şi penibilă singurătate trăieşte…
Iată, acum Sonia pleacă. Nu va mai avea nici măcar iluzia că ea
este aici, în acelaşi oraş cu el şi că, mâine – eternul mâine… — o
va revedea, îi va vorbi… Nimic… Rămâne acum şi mai singur.
Pe peronul gării, când Sonia îi întinse mâna mică, Alexandru
Dima îi spuse limpede şi grav:
— Îmi pare foarte rău că pleci tocmai acum… Să ştii că îmi vei
lipsi foarte mult, Sonia.
Emoţionată, cu vocea scăzută, Sonia răspunse:
— Şi eu regret foarte mult că trebuie să plec, Alexandre…
Degetele ei reci şi nervoase tremurau în mâna lui Alexandru.
Virgil spuse glumind:
— Haide, haide, parcă n-o să ne mai vedem.
Zoe îmbrăţişa în grabă pe Sonia, care sări – mică şi zveltă – pe
scările vagonului. Trenul porni în aceeaşi clipă.
Dima privi o clipă o miniatură de batistă, care flutura uşor la
fereastra unui vagon… Apoi întorcându-se către Zoe şi Virgil le
spuse:
— Nu vă supăraţi, dragii mei, dacă vă părăsesc. Am câteva
curse urgente… Zoe, te va conduce Virgil acasă.
Singur în maşină, Alexandru Dima porunci scurt:
— La Băneasa…
Inserarea de toamnă coborâse pe Şosea şi îşi agăţase
întunericul în copacii din ce în ce mai desfrunziţi. Maşina gonea;
şoferul ştia că „Domnului preşedinte îi place viteza”. De data
aceasta însă, Alexandru îi spuse să meargă încet.
I se părea ciudat că nu se gmdeşte la nimic. Nici măcar la
Sonia. Imaginea ei îi dispăruse din minte. Abia dacă vedea în
întuneric, un punct alb: o batistă mică, uşoară… Atât. Nici la
Virgil. Nici la Zoe. Nici la afacerea furaiturilor. O ceaţă se
rânduise, grea, peste spiritul lui. Avea, în această totală lipsă de
gânduri, numai o senzaţie: o senzaţie de împovărare, de apăsare,
de înăbuşire. I se părea că s-a sfârşit ceva. Un lucru însemnat din
viaţa lui. Un lucru pe care îl regretă şi pe care avea impresia
nelămurită că nu-l va mai regăsi niciodată. Ε stupid să gândească
aşa. Sonia se va întoarce. Peste două săptămâni. Peste o lună.
Zilele trec repede în vârtejul luptei.
Dar gândul acesta reconfortant se risipi repede. Şi iarăşi simţi
acelaşi gol în spirit şi aceeaşi senzaţie de final tragic. Nu putea să
sufere senzaţia aceasta, care-l copleşea, care-l nimicea. Se strădui
să se gândească Ia Sonia. Da, toamna pariziană e minunată. Se
deschid teatrele. Se întoarce lumea din vilegiatură. Reîncepe viaţa
de zi şi de noapte. Acolo, nu te cunoaşte nimeni. Cu câtă bucurie
tinerească ar rătăci cu Sonia pe străzi, prin parcuri, pretutindeni.
Să nu te mai urmărească toate privirile, să nu mai auzi mereu:
„Uite-l! L-ai văzut?”
Când ajunse la Otopeni, Alexandru nu mai văzu luminile mici
din timpul verii: micile restaurante se închideau devreme acum…
Bieţii îndrăgostiţi J Gând de licean – îşi spuse cu ciudă
Alexandru. Dar îndată se iertă cu o auto- indulgenţă, care-i aduse
un zâmbet pe faţă: – Viaţa! Da, viaţa…
Coborî geamul. Un val de aer rece şi umed năvăli în cuprinsul
maşinii. Respiră adine. Ε bine… Dar la ce se gândea? A, la
toamna pariziană… La urma urmei, şi asta e stupid! Unde o fi
Sonia acum? Desigur, ia masa în vagonul restaurant. Atâţia
oameni o pot privi în clipa asta. Cei mai mulţi o vor privi cu
indiferenţă. Sonia nu e frumoasă la vedere. Trebuie să ştii să-i
descoperi farmecul.
Văzu vagonul restaurant luminat. Călătorii la mese. Şonia
singură cu gândurile ei… Gândurile ei, da, fireşte. Trebuie să se fi
frământat mult. A fugit de la Mamaia, aici. A fugit de aici, la Paris.
Fuge de destin. De viaţă. Cine ştie ce-i va mai aduce destinul,
viaţa?
iarăşi fu năvălit de tristeţea unui mare sfârşit. De ce, de ce
această senzaţie? Ε parcă mai mult decât o despărţire. Ε parcă o
moarte… Un fel de moarte… Un început de moarte…
Maşina coti la dreapta şi intră în pădurea Băneasa. Sub lumina
becurilor electrice, copacii apăreau aproape goi, fantomatici, trişti.
Se profilau o clipă în faţa farurilor şi, apoi, dispăreau ca şi când
ar fi vrut să-şi ascundă în beznă trista lor goliciune. La un colţ de
alee, o maşină sta locului. Şoferul coborâse şi fuma. În treacăt,
Alexandru văzu în- lăuntru silueta unei femei, care-şi răzimase
capul pe umărul bărbatului ce o însoţea. Ochiul lui înregistră
imaginea, dar spiritul lui absent o percepu târziu. Întoarse capul
să vaclă încă o dată scena. Dar maşina cu cei doi îndrăgostiţi
rămăsese în urmă, înghiţită de întuneric…
De ce a venit tocmai aici. Unde este atâta întuneric şi
Γ ’ y atâta tristeţe? Ar fi fost mai bine să vadă lumină, oameni…
Şi totuşi, se simţea atras de decorul acesta. Cu cât îl întrista mai
mult, cu atât îl atrăgea mai tare. Ciudat! Voinţa lui de odinioară,
marea lui energie l-au părăsit? Se lasă în voia senzaţiilor, în voia
unei singure senzaţii: aceea că totul s-a încheiat, că totul– din
clipa aceasta înainte – este fără de folos… Dar nu e adevărat!
Se strădui să se gândească la interpelarea pe care urma s-o
rostească peste câteva zile. La deschiderea sesiunii extraordinare
a parlamentului… Camera… incinta înţesată… lojile pline… ştie
foarte bine cum va fi… ştie foarte bine că totul se va sfârşi prin
căderea guvernului, că va fi chemat să alcătuiască noul minister –
dar lucrurile acestea i se par naturale.
Se certă cu asprime: a ajuns un cabotin al politicii, al tribunei,
adică tocmai ceea ce a dispreţuit totdeauna. Sonia va citi
interpelarea la Paris…
Brusc, îşi aduse aminte de Elena Giuriadis. O cunoscuse vag,
de mult. Nu şi-o mai aminteşte. Bietul Ivaşcu… în fond, nu are
nicio vină. O iubeşte. Ea i-a cerut o rezoluţie. El i-a dat-o. Are să-l
cruţe cât va putea mai mult… Iar despre ea, bineînţeles că nici nu
va pomeni…
Gândurile îi alergau acum, fără frână. Îşi aminti de sinuciderea
lui Preda. Nenorocitul! Câtă deznădejde trebuie să se cuibărească
într-un suflet pentru ca omul să ajungă la sinucidere? întrebarea
aceasta, atât de simplă, îl fră- mântă de mult. I s-a spus că, pe
urma lui Preda, au rămas femeia şi fata lui… De îndată ce va lua
puterea, le va da un ajutor însemnat. O să-i spuie lui Virgil să se
ocupe de chestia asta, fireşte fără să jignească pe cele două femei.
Virgil, cu bunătatea lui, e cel mai nimerit…
Virgil… În clipa aceasta nici nu-l mai privea ca pe bărbatul
Soniei. Gândul lui îi despărţise de mult. Virgil era un bun prieten.
Sonia era Sonia. Fiecare de sine stă- taior. Lucrul i se părea
natural. Ce va fi după aceea? La asta nu se gândea… Cum nu
-so gândea nici ia Zoe. Poate că după aceea, nu va mai fi
nimic…
Maşina făcuse înconjurul pădurii şi ieşise iarăşi în Şosea,
Şoferul oprise şi aştepta ordine. Oprise de mult, dar
Alexandru nu băgase de seamă, decât tirziu. Privi cadranul
luminat al ceasornicului din faţă: opt şi jumătate. Rosti cu
voce aibă:
ACâsâ. *.
…Când intră în birou, valetul îl anunţă că – în anticameră –
aşteaptă câţiva domni şi-i înfăţişă lista. O parcurse cu o
privire distrată. Ieşi în anticameră şi strânse câteva perechi
de mâini. Abia văzu chipurile oamenilor. Le ceru iertare. A
avut întrevederi importante. Ε foarte obosit. Îi aşteaptă cu
plăcere mâine, la 10 dimineaţa, pe toţi… Cu cea mai mare
plăcere, da…
Unul stărui, zâmbind cu umilinţă:
— Domnule preşedinte, eu mă întorc astă-seară acasă… Am
mâine un proces, pe care nu pot să-l amân, că sunt cu un
cumnat şi el vine tocmai ele la Buzău special, aşa că…
Omul se fâsticise, îşi pierduse şirul, clădea explicaţii de
prisos. Alexandru îl privea mirat, fiindcă abia auzea ce spunea
bietul lui partizan:
— Da, da… şi?… şi?
Cineva mai îndrăzneţ interveni, salvator:
— Prietenul nostru vrea să ştie ce să spună acasă, adică…
înţelegeţi…
— Da, da… — repetă distrat Alexandru. Apoi, făcând un
efort: Totul merge foarte bine. Auzi? Eşti mulţumit?
— Cum nu – izbucni fericit omul cu procesul şi cu
cumnatul. Vă salut… vă salut… Domnule preşedinte…
Alexandru se întoarsa în birou. Zoe coborî surizătoare şi
bună:
— Ca să nu fim aşa de singuri, am reţinut Ia masă. Pe Lucia
şi Olga Jiu te superi? M-am gândit că…
— Nu, nu… Ai făcut foarte bine. Dar ştii, eu trebuie să încep
să lucrez serios interpelarea… Mai sunt foarte puţine zile.
Scuză-mă faţă de prietenele tale’· şi spune să-mi aducă masa
în camera mea… Nu te superi.?
Zoe îi spuse blind:
— O, Alexandre, dacă ai de lucru…
În camera lui, Alexandru se simţi mai bine. Orice prezenţă
străină de gâriduriie şi de întristarea lui, 11 irita» Valetul.
Începu să servească masa.
 — Repede – spuse Alexandru.
Când totul se sfârşi, când îşi aprinse ţigara şi când rămase cu
totul singur, într-un fotoliu comod, cu cafeaua şi coniacul la
îndemână, avu un sentiment de eliberare: nu trebuia să mai
mintă pe nimeni, putea să gindească în voie… Şi primul gând fu:
ce meschină e viaţa, chiar pentru oamenii care trec drept foarte
puternici…
XI
ECATERINA PREDA AFLASE, ÎN SFÂRŞIT, FĂRĂ prea multă
întârziere, ce pensie îi rămâne în urmă sinuciderii lui Iancu. Şi de
când aflase lucrul acesta, blestema de dimineaţa până seara pe
Alexandru Dima, „ucigaşul” Blestemând pe fostul preşedinte de
consiliu, îşi rânduia casa. Fiindcă, femeie hotărâtă ca
întotdeauna, îşi făcuse planul: va lua pe fiică-sa, Irina, să doarmă
cu ea în odaia cea mare; va închiria cu luna, mobilată, odaia
Irânei…
Irina fusese de acord din prima clipă. Ba chiar, găsise şi un
chiriaş: un coleg al ei de la Radio, băiat de „familie bună”,
„delicat”, în sfârşit cu „toate calităţile…”
Ecaterina n-ar fi vrut să bage un bărbat în casă. Nu şade
frumos, mai ales când ai fată de măritat. Dar dacă închiriezi unei
femei, ai bucluc mare: femeia stă mai mult acasă, e mai
pretenţioasă, mai cârcotaşă, nu o poţi mulţumi orice i-ai face şi
orice i-ai da… Ba unele dintre ele îţi intră în bucătărie, ori să-şi
fiarbă un ou, ori să-şi facă o friptură, că „să vezi, Madam Cutare,
nu mă mai dusei să mănânc la restaurant, că e frig…” sau: „că
plouă…” Azi aşa, mâine aşa, până te pomeneşti cu ea că începe
să-şi facă masa în casă, să stea toată ziulica pe capul tău, de
ajungi – din proprietăreasă – servitoarea ei… Dacă se întâmplă o
chiriaşă tânără, îţi mai aduce şi pe cine ştie cine înăuntru, că-i e
văr sau unchi sau Dumnezeu ştie ce! Aşa încât Ecaterina Preda se
hotărâse pentru tânărul de la Radio. Irina e fată cuminte. Şi-apoi
ea, Ecaterina, unde e? Aha, ea nu e d-alea, adormite, să vadă şi
să nu înţeleagă… C) să-i spuie şi băiatului, să-şi bage minţile în
cap, că aici <b casă cinstită!
® – Scandal
Astfel, împletindu-şi socotelile casei cu blestemele destinate lui
Dima, Ecaterina cotrobăia prin odăi şi prin că- * mări, ca să
rânduiască toate cele de trebuinţă. Găsea, ici, câteva sticle cu vin,
ascunse ca să nu dea bietul Iancu’ de ele, când îi venea vreun
„pârlit de coleg” în vizită, că avea obiceiul – Dumnezeu să-l ierte –
să firitisească toate secăturile, cu cele mai scumpe bunătăţi!
Dincolo, găsea conserve cumpărate de multă vreme şi pe care le. ’
pitise, ca să i le pună a doua oară la socoteală lui Iancu. Le aduna
pe toate cu grijă; le punea pe rafturi frumos, fiindcă acum nu mai
avea de cine să Le tăinuiască; vărsa o lacrimă – uşor – pentru
bietul Iancu şi zvârlea un blestem lui Dima: –, „.. Ai dracului cu
afurisita lor ele politică…”
Dar zi cu zi, Ecaterina simţea tot mai greu lipsa bărbatului. Nu-
l iubise, dar se deprinsese cu el. Avea pe cine să stea cu gura, de
dimineaţă până seara. Acum încercase, din obişnuinţa certei, să o
cicălească pe Irina. Abia-i spusese câteva cuvinte – şi ce cuvinte î
Ea o iubeşte pe Irina şi n-o poate certă. O sâcâise numai aşa, cu
mici observaţii – şi fata i-a şi răspuns scurt: – „A, mamă, te rog…
să nu crezi că eu sunt tata!” A plâns Ecaterina, a spus printre
sughiţuri că – „uite pentru cine şi-a jertfit viaţa, uite pe cine a
crescut!” – dar fata şi-a pus pălăria frumuşel pe-o sprinceană şi a
plecat la cinematograf.
în acelaşi timp, mulţi din cei care o salutau^cât timp trăia
Iancu, acum se făceau că n-o văd. Cât despre prietene, niciuna
nu-i mai trecea pragul.
Ecaterina suferea în marea, în nesfârşita ei ambiţie.
Când se înfăţişă tânărui de la Radio, „chiriaşul”, Ecaterina
căută să-l descoase. Află că studiază Dreptul, că e de fel din
Tulcea… îl cheamă Titi Gănescu… Tată-său e funcţionar la poşta
locală…
Bătrâna îi dădu o dulceaţă, ca să aibă timp să-i vorbească. Li
spuse pe departe, atât cât putea ea, că intră într-o casă onestă…
Iancu Preda a fost o victimă… n-a furat nimic… Dovadă, sărăcia
în care au rămas ele amândouă… Titi Gănescu răspunse
categoric:
— Ştiu, doamnă! Totdeauna, cad victime inocenţii…
— Foarte bine ai spus tinere! — răspunse entuziasmată
Ecaterina Preda.
— Entuziasmul însă, nu o făcu să uite două întrebări
hotărâtoare pentru ea: dacă plăteşte chirie înainte şi cât bagaj
are?
Titi Gănescu plătea înainte. Cât despre bagaj, are două
geamantane, ceea ce Ecaterina socoti că – pentru un student · e
suficientă garanţie de seriozitate.
 În aceeaşi seară, tânărul se instală în casa văduvei. În,
momentul în care Ecaterina spăla vasele în bucătărie, Irina se
strecură în camera lui, ca să-i spună:
— Să nu te iei după prima impresie… Tu ştii cum sunt
bătrânii… O s-o duci foarte bine, te asigur. Nu are să-ţi pară rău!
— Sunt sigur! — spuse Titi cu subînţelesuri şi clipind şiret din
ochi. Sărută în fugă pe Irina şi-i şopti: Nu uita că mâine la prânz
am căzut iarăşi amândoi de serviciu…
Irina îl privi printre gene:
— Canalie mică î
Şi strecurându-se ca o şppârlă prin uşa abia întredeschisă, ieşi
repede din odaia chiriaşului.
*
în oraş, vâlva îii jurul afacerii furniturilor sporea. Guvernul
hotărâse să primească lupta. Parlamentul fusese convocat în
sesiune extraordinară pentru ratificarea împrumutului extern.
Socoteala guvernului era simplă: Dima va interpela, dar ecoul
interpelării se va stinge în puternicul răsunet al marelui succes –
realizarea împrumutului.
Dima, la rândul lui, recunoştea în intimitate că situaţia este
delicată! împrumutul, deşi înfăptuit în condiţiuni destul de grele,
constituie totuşi un succes. Cu atât mai mult va trebui reliefată
panamaua furniturilor.
într-o dimineaţă, Mircea Christian, fostul subsecretar de stat la
Interne, intră grăbit şi surâzând în biroul preşedintelui partidului
democrat. Deşi anticamera era plină de partizani, el trecu şi de
data aceasta – cum trecea totdeauna – înaintea tuturor. Aşa
hotărâse Dima însuşi, de multă vreme…
Christian aducea o ştire senzaţională:
Iancu Preda, înainte de a se sinucide, fusese la „Pa- lace-Hotel”
la Sinaia. Ceruse să-l vadă pe inginerul Di- mitrie Grecu. Acesta
refuzase. Preda stăruise. Începus
ν
să vocifereze. Se adunase lume. În cele din urmă, Grecu
acceptase să-l primească.
Aşadar, ultimul om, pe care l-a văzut Preda înainte de a-şi pune
capăt zilelor, era secretarul general. Ce au vorbii? Ce i-a spus
Grecu? De ce Grecu a tăinuit până acum această întrevedere? De
ce Preda a cutezat să vocifereze în holul hotelului? Un funcţionar
nu vociferează ia adresa unui secretar general. Cu atât mai puţin,
un funcţionar vinovat.
Atitudinea lui Preda era – hotărât – atitudinea omului inocent.
Mai mult: cei care au asistat la scenă spun că Preda repeta
stăruitor: – „De ce să nu mă primească? Eu nu sunt hoţ! Eu nu
sunt hoţ!”
Dima ascultă cu interes această expunere. Întrebă apoi:
— Cine ţi-a dat informaţia?
— Portarul hotelului. „Când eram la Interne, l-am numit
informator… De-atunci, îmi păstrează recunoştinţă şi îmi
comunică tot ce crede că m-ar interesa…
Dima luă îndată hotărârea: trebuie să se publice o notă în
ziarul partidului.
Plimbându-se prin birou, dictă textul. Expuse concis faptele. Se
feri să afirme nevinovăţia lui Preda, Aceasta îi plăcea să şi-o
rezerve, drept o mare lovitură, la Cameră.
Conchise:
„E natural să ne întrebăm: de ce ancheta în jurul bizarei
sinucideri a lui Preda nu a căutat să stabilească, aşa cum se
obişnuieşte în cazuri similare şi chiar de mai mică însemnătate,
tot ce a făcut sinucigaşul înaintea gestului ultim?”
Nota apăru.
Ecaterina Preda o citi şi ea, Nu înţelese decât un singur lucru:
că „Dima vrea să-l omoare a doua oară pe bietul lancu!; i În capul
ei, reveni spaima cea mare:dacă-l scoate vinovat, le ia şi suta de
mii de lei! Ura împotriva lui Dima sporea neîncetat,
+.
Dimitrie Grecu, după ce citi nota apărută în ziarul lui Dima,
rămase îndelung pe gânduri… De data aceasta, îi pierise cu totul
încrederea în sine. Dacă detaliul întreve— dern lui cu Grecia,
înainte de sinuciderea acestuia, ar fi rămas secret, cum rămăsese
până acum – alta ar fi fost situaţia lui personală în toată această
afacere. Calculase totul cu pricepere. Uitase un singur lucru:
scena penibilă din holul hotelului. Îl uitase, mai bine-zis, pe
portar… Trebuia să-şi asigure tăcerea lui. N-a făcut-o la timp.
Acum, în toamnă, hotelul s-a închis, portarul a fost – fireşte –
concediat. A venit la Bucureşti. Cunoştea iară îndoială pe unul
din prietenii lui Dima. S-a dus la el şi i-a vândut informaţia pe o
mie de lei, poate chiar pe mai puţin…
învârtindu-se prin luxosul lui apartament, Grecu mai avu şi
neplăcerea de-a răspunde diferitelor chemări telefonice. Sună mai
întâi senatorul Carian:
— Ai yăzut?
— Da.
— Eh, ce zici?
— Nimic… Vino la mine, mâine la 9…
Puţin după aceea, sună deputatul Tomescu. Glasul lui vădea
oarecare satisfacţie:
— Ce faci acum?
— Mă pregătesc să mă culc… Vino mâine la 9 la mine.
Elena Giuriaclis nu mai avu răbdare să sune la telefon. Veni
do-a dreptul la Grecu acasă.
— Dragul meu, sunt pur şi simplu înnebunită. Cum ai putut
face una ca asta? Spune-mi, spune-mi, cum e posibil să ajungi la
scene penibile, cu toţi idioţii din minister, în holurile hotelurilor?
Un om inteligent ca dumneata… Extraordinar! A. Dacă aş fi fost
de la început în ţară, n-ar fi ajuns lucrurile aici. Fantastic… Ei,
acum ce ne facem?
Grecu suportă toate aceste imputări, mai întâi, fiindcă se ştia
vinovat şi, în al doilea rând, fiindcă Elena Giuriadia era una din
fostele lui slăbiciuni.
— Draga mea, un lucru e clar: lovitura de azi este destul de
gravă. Ce-i de făcut? Mai întâi, dumneata să-l ţii în frâu pe
Ivaşcu, să-i lămureşti lucrurile, să-i spui că totul n-are nicio
importanţă. Restul mă priveşte…
— A, pardon! — protestă Elena Giuriadis. A mers până acum
cu „mă priveşte”, cu „las? · că ştiu eu” şi aşa ’mai departe. În felul
acesta am ajuns aici… Te rog să-mi spui precis: ce plan ai? Să-l
examinăm împreună, să salvăm ce şi cât mai putem salva…
În clipa aceea, valetul anunţă că a sosit domnul senator Carian.
Dimitrie Grecu se încruntă şi scrâşni printre dinţi: – „Ce mai
caută şi idiotul ăsta?” Dar Carian intrase şi începuse cu glas
sacadat de astm şi grăsime:
— Dragii mei, să vă spun drept: eu eram la „Flora” cu o fetiţă,
dar când văzui drăcia asta, de fetiţă nu mi-a mai ars! Am dat-o
dracului şi am alergat aici. N-am mai avut răbdare să aştept până
mâine dimineaţa.. Ce ne facem, copii?
Vorbiră îndelung. Întoarseră problema pe toate feţele, încercară
diferite soluţii. Niciuna nu li se păru bună. Întru târziu, Carian
observă cu amărăciune:
— Ticălosul de Tomescu nu vine… Lui i-a intrat în cap că e
avocat! Ăsta crede că procurorii suit picaţi din lună…
— Ca să căutăm acum să-l cumpărăm pe portar – începu Elena
Giuriadis…
— Prea târziu! — întrerupse Carian.
De câteva clipe, Grecu se plimba prin odaie, tăcut, ne-
participând la discuţia celor doi, încruntat, concentrat. În cele din
urmă, spuse cu o linişte rece în voce:
— Cred că am găsit soluţia…
Şi urmă, metodic, ca şi când ar fi expus o teoremă:
— Dima vrea să ridice împotriva noastră un mort, pe Iancu
Preda. Ε abilă încercarea. Morţii nu pot vorbi… Ţine minte, draga
mea: astea trebuie să i le repeţi întocmai lui Ivaşcu, iar el trebuie
să le spună întocmai în Cameră. Morţii, deci, nu pot vorbi. Le poţi
pune în gură orice vrei tu, orice ai tu interes. Eu însă, ridic
împotriva lui Dima o femeie, o fiinţă care trăieşte şi care spune ce
vrea ea şi ce ştie ea, – o fiinţă tot aşa, cel puţin tot atât ele
respectabilă ca şi Preda şi care n-a fost găsită tăiată de tren, pe
linia B.M. Cu pântecele plin de alcool, după o noapte de desfrâu
în nu ştiu care local rău famat de pe Calea Grivxţei. Mâine
dimineaţă, un om de încredere al meu va fi la Ecaterina Preda şi
va obţine de la ea o scrisoare, prin care-l învinuieşte pe domnul
Alexandru Dima de asasinat moral săvârşit împotriva soţului eL.
— Şi-ţi va da scrisoarea? — întrebă cu sufletul la gură Elena
Giuriadis,
— Nu cred că mi-o va da. Dar după câte am auzit prin minister,
sânt’sigur că mi-o va vinde…
— Ar îi admirabil! — suspină Elena.
©arian pocni din degete:
— Mă, eşti dat dracului! Zău, eu numai cu tine o să lucrez d-aci
înainte…
După apăsarea de până acum, urmă o voie bună, aproape
copilărească. Elena, râdea cu lacrimi. Carian îşi sălta burta în
hohote ce nu mai sfârşeau. Singur Dimitrie Grecu, în picioare,
drept, cu pieptul bombat, cu fălcile încleştate, încordat ca oţelul,
gata de luptă, abia zâmbea. Ei ştia bine că e numai la. Începutul
drumului şi că nu va răsufla liniştit decât când va avea scrisoarea
Ecaterinei Preda în buzunar. Totuşi, găsise soluţia… Găsise tema
de luptă, de care se va folosi Ivaşcu în parlament, de care se vor
folosi ziarele guvernului împotriva lui Dima…
Grecu sună şi porunci valetului:
 — Şampanie…
Apoi către Carian:
— Eh, ce zici? Dacă ştiai că o să iasă aşa, veneai şi cu fetiţa
încoace…
…Şi râsul porni din nou.
— Voi ati mâncat, copii? — întrebă Grecu. Eu vă mărturisesc că
nu…
— Cui dracii i-a mai ars de mâncare! — spuse Carian.
Trecură toţt în sufragerie. Pe masă, aşteptau icre negre, cotlete,
şuncă, tot ce trebuie pentru o asemenea împrejurare. Carian, gras
şi mâncău, îşi freca palmele de mulţumire. Acum, li se părea
tuturor că au scăpat. Vedeau iarăşi viaţa netedă înaintea lor.
Băură cu sete mare. După al treilea pahar, Grecu spuse ’valetului
să cheme la telefon pe deputatul Tomescu. Când luă receptorul,
vorbi apăsat:
— M-ai întrebat adineauri ce fac? îţi răspund: beau un excelent
pahar de şampanie cu senatorul şi cu amica noastră… Nu. Nu, n-
am înnebunit defel! Beau în sănătatea marilor avocaţi î închise
telefonul şi murmură, mai mult ca pentru sine:
— Impertinenţele trebuiesc plătite…
Elena Giuriadis gândi cu melancolie:.. Tare individ… Unul ca
ăsta mi-ar fi trebuit mie!"
Valetul umplu din nou paharele.
Târziu, după miezul nopţii, senatorul Carian se ridică greoi,
gemând, eăscând şi abia ţinându-şi cumpăna. Ochii i se
închiseseră aproape de tot. Aburul şampaniei îi răbufnea, înapoi,
în gâtlej. Se înţepenea pe picioarele scurte, grase şi murmura cu
stăruinţa omului proptit în acelaşi gând: – „Ticălosul de Tomescu
să nu vină… Hm!”
Elena Giuriadis îşi refăcea în oglinjoara cochetă obrazul ostenii
de băutură, de noaptea pierdută şi de îngrijorările prin care
trecuse. Îi spuse lui Carian că pleacă şi ea. Îl întrebă dacă vrea s-o
conducă acasă.
— Sigur, sigur… Dar mă tem, conică, c-o să mă conduci mai
mult mata pe mine… după cum mă simt…
Elena se întoarse, cu un surâs proaspăt pudrat, către Dimitrie
Grecu:
— Eşti obosit… Culcă-te!
— Nu. Trebuie să fac scrisoarea, pe care mâine dimineaţă o va
transcrie şi o va semna onorabila doamnă Ecaterina Preda, soţia
inconsolabilă a vrednicului funcţionar Iancu Preda, căzut victimă
intrigilor şi urii politice a asasinului Alexandru Dima…
Vorbind, Grecu surâdea cinic,
Elena şi Carian plecară.
Rămas singur, Grecu deschise larg fereastra. Aerul rece al
nopţii de toamnă pătrunse în odaie şi risipi mirosul de tutun,
băutură şi măricăruri. În cadrul ferestrei, secretarul general ai
Ministerului de Comunicaţii privi pierdut în întuneric. Auzi cum
se depărtează maşina Elenei Giuriadis. Îi plăcu păcănitul ritmic al
motorului. Când se va sfârşi „porcăria asta”, îşi va lua un
concediu lung şi va pleca la Paris. Lucie Darine, minunata
franţuzoaică de care fusese obligat să se despartă aşa de repede la
Sinaia, îi scria în fiecare săptămmă, îl chema sau îi cerea
îngăduinţa de a reveni ea însăşi în ţară. Imaginea trupului ei
zvelt, şerpuitor, cu sân îi mici, cu şoldurile unduioase, îi încălzi o
clipă sângele. Nu era însă timp pentru asemenea visuri. Închise
fereastra. Se aşeză la birou şi îşi adună gând urile.
La Ecaterina Preda trebuie să se ducă Marinică. Ε cel mai
potrivit
Marinică – domnul Marinică, după cum îi spuneau ceilalţi
colaboratori mai apropiaţi ai secretarului general – era omui de
încredere al acestuia. Fusese antreprenor de lucrări publice.
Având însă patima jocului de cărţi, pierduse într-o noapte
oarecari bani străini. Grecu, care-l avusese mai înainte în slujbă,
îl scosese de la Văcăreşti, îl reţinuse în preajma lui. La început,
din milă. Pe urmă, fiindcă se încredinţase că Marinică îi este de
folos. Ştiindu-se vinovat, căzut pe veci în mâna lui Grecu,
antreprenorul devenise cel mai umil executant al poruncilor
acestuia. Tot ce nu se putea încredinţa altuia, tot ce era prea
josnic, prea ruşinos pentru altul şi compromiţător pentru Grecu, –
Mahnică împlinea în chip firesc, fără să crâcnească. De ani de
zile, de mulţi ani de zile, antreprenorul trecut pe la Văcăreşti trăia
în ignominie – şi ee obişnuise. Căpătase o mai^e dexteritate în
săvârşirea acestor oficii scârnave şi se simţea stânjenit în foarte
rarele dăţi, când cu totul înţâmplător Grecu îi încredinţa şi câte o
treabă curată. Îl plictisea supravegherea unui şantier. Îl contraria
priveliştea oamenilor mulţi, cu braţele lor puternice, roind pe
schele, de sus până jos, cărând materiale, clădind, muncind…
Fără să-şi dea seama, găsea – în această frământare, în această
trudă de înfăptuire– un fel de mustrare, care-i pricinuia o tristeţe
rea. Îl plictisea şi copierea unui plan sau transpunerea lui, pe o
scară mai urcată. Echerul, linia, compasul îi aduceau aminte o
vreme la care nu voia să se mai gândească. Degetele lui mânuiau
anevoie aceste unelte delicate, fiindcă se deprinseseră– servile –
să ţină paltonul „stăpânului”, să ia o aţă prinsă pe reverul hainei,
să strecoare un bacşiş şi, mai ales, să-l primească. Marinică se
simţea bine numai când era trimis să întâl- nească pe cutare
samsar în cine ştie ce cafenea interlopă; să corupă pe un
funcţionar; să obţină prelungirea unei poliţe atunci când
„stăpânul” nu avea „numerar” disponibil; să tragă pe sfoară pe
unul sau să păcălească pe altul; să „aranjeze” o licitaţie… Mintea
lui ascuţită găsea o adevărată plăcere în acest joc perfid, unde
ştia să facă pe prostul sau să întrebuinţeze şiretenia; să mintă; să
ss jure pe ce are mai sfânt; să plângă sau să ameninţe – după
nevoie, după om, după împrejurare. Pentru toate aceste treburi,
Marinică era chemat la miezul nopţii sau în zori de zi; la cutare
club. Acasă la „stăpân”, ori Ia cazinoul din Sinaia, la Constanţa,
acolo unde se întâmpla să fie în clipa aceea Grecu… Şi Marinică
venea oriunde, oricând, fără să protesteze, fără măcar să se simtă
necăjit în el însuşi. Ştia bine că depinde de Grecu, că fără el ar
rămâne muritor de foame. Îşi suporta, resemnat, destinul Aşa
trebuia să fie, aşa era şi aşa va fi… Grecu îi ajuta binişor băneşte,
dar avea grijă ca să-i dea numai atât, cât îi trebuia lui Marinică
pentru nevoile lui. Un asemenea om nu trebuie să ajungă
niciodată independent. Marinică înţelesese şi jocul acesta al
„slăpânului”, dar nu avea ce să facă… Aşa trebuia să fie î
De aceea, Marinică nu fu defel surprins în noaptea aceea, când
sună telefonul şi auzi porunca lui Grecu să vină imediat. Scurt,
slab – numai pielea şi osul – încărunţit înainte de vreme, Marinică
era totuşi vioi în mişcări şi iute la lucru. Totdeauna bine ras şi
tuns, cu hainele cam lustruite, dar totdeauna bine călcate,
Marinică se putea înfăţişa destul de acceptabil oricând în lumea
în care avea să-şi împlinească misiunile lui. În sălile de aşteptare
ale cluburilor, în holurile hotelurilor, acolo unde-l chema Grecu,
putea ti^se totdeauna drept un domn – un domn puţin
strâmtorat, dar cu toate acestea, un domn…
Când sosi Ia Grecu, se crăpa de ziuă. Secretarul general scria
încă, la birou. Îi spuse fără să ridice ochii de pe hârtie:
— Treci în sufragerie… Gustă ceva, dacă ţi-e foame..:
Lui Marinică nu-i era foame. Fumător pătimaş, deprins să stea
zi şi noapte la masa verde, să uite ora mân- eării, să guste între
două partide o sardea şi un colţ de pâine, în fugă, în picioare –
Marinică pierduse de mult deprinderea de a mai mânca. Îşi turnă
un pahar de şampanie uitat într-un fund de sticlă şi aprinse o
ţigară de foi: avea voie de la Grecu sa ia oricând din „havanele”
lUÎ.:.
Peste câteva clipe, secretarul general îl chemă în birou şi-i
explică tot ce are de făcut. Nu stărui mult. Ştia că Marinică
pricepe repede situaţiile „delicate’4. Frazele căzură scurt, asemeni
unor comenzi.
Se va duce dis-de-dimineaţă la Ecaterina Preda. Adresa o
găseşte la portarul ministerului, unde sunt adresele tuturor
funcţionarilor. Preda a murit recent, deci…
Va căuta momentul când Ecaterina este cu totul singură. Nu
trebuie să existe niciun martor. Nici fie-sa… Convorbirea va urma
între patru ochi. Dacă vine întâm- pl.at. Or vreo rudă sau vreo
cunoştinţă, întrerupe imediat convorbirea şi se retrage fără
zăbavă. Se va da drept redactor îa ziarul guvernului – şi nu-şi va
spune numele… Cu o femeie simpluţă şi bătrână, lucrul e uşor…
Va căuta să-i răscolească ura împotriva lui Dima. Îi va oferi şi
bani: Poate merge până la 20 000 de lei… (Grecu îi înmână banii.
Marinică îi luă uşor, fără grabă, fără să i se clintească un muşchi
pe faţă, deşi ştia că jumătate îi vor ramâne lui, ceea ce de altfel
bănuia şi Grecu). La ora 10, cel nr. ·.. Târziu, să fie înapoi cu
scrisoarea scrisă şi semnată de mâna EcaterineL Fireşte, ciorna
scrisă de Grecu trebuie adusa şi ea îndărăt. În niciun caz să nu
rămână la nevasta lui Preda. (Grecu ştia că poate încredinţa
ciorna în mâna lui Marinică. Acesta nici n-o va fotografia, nici n-o
va vinde.) Când va aduce scrisoarea, Marinică îşi va primi
recompensa… (Grecu nu indică nicio cifră. Aşa făcea totdeauna
„ca să-i dea putinţa lui Marinică de a nădăjdui mult şi, astfel, de a
lucra cu mai mare râvnă.)
Marinică răspunse ca întotdeauna, rece, hotărât şi simplu:
— Cel mai târziu la 10, aveţi scrisoarea…
Grecu nu aştepta decât acest răspuns. Din clipa aceasta., ştia
că va avea scrisoarea. Marinică nu-şi lua niciodată răsunderi care
îl depăşeau. Când avea cea mai mică îndoială asupra succesului,
răspundea: – „Voi face tot posibilul”. În ignominiile pe care era
pus să le sâvirşeascâ, Marinică era de o perfectă corectitudine cu
„slăpinui” său,
 Când omul de încredere plecă, secretarul general se uită la
ceas: 6 dimineaţa. Un duş cald şi lung îi dădu senzaţia că s-a
spălat de tot ce a făcut în noaptea aceea. Nu-i plăcea să bea cu un
om de vulgaritatea lui Carian. Nu-i plăcea nici să se dezvăluie
sufleteşte prea tare în fala Elenei Giuriadis. Nici intimitate^ cu
Marinică nu-i plăcea. Nici manevra cu scrisoarea Ecaterinei
Preda… Dar aşa e viaţa! Era „silit” să o facă…
Adormi liniştit, gândindu-se iarăşi că, de îndată ce se va
termina „porcăriaα asta, va pleca la Paris, să î ni îl η ease i pe
Lucie Daririe…
Marinică porni spre Ministerul Comunicaţiilor. Se lumina de
ziuă, Era un răsărit voalat de ceaţa toamnei. Aerul puţin umed,
puţin rece, 11 făcu să strângă din umeri sub pardesiu. Oraşul
abia începea să se trezească. Ici-colo, câte un geam luminat. Poate
un funcţionar care pleacă Ia slujbă. Poate un copil de şcoală… Un
lampagiu străbătea strada în zigzag, ca să stingă felinarele. Un
gardist de noapte moţăia într-un gang, aşteptând ceasul eliberării
şi al întoarcerii acasă, unde-l aşteaptă o odaie caldă şi un pat
bun… Cele dinţii căruţe cu zarzavaturi huruiau pe caldarâmul
umed.
Marinică nu înregistra nimic din toate acestea. Deprins să iasă
dimineaţa din club, priveliştea îi era obişnuită, banală. Nu-l mai
interesa de multa vreme. S-ar fi mirat să fie altfel. Fără să se uite
la ceas, putea spune cu precizie ora, numai după aspectul străzii.
Marinică nu se gândea nici la misiunea care i se încredinţase.
De mulţi ani, se obişnuise să accepte asemenea însărcinări fără
să le mai judece, fără să reflecteze asupra lor, fătă să mediteze
până unde poate merge cinismul lui Grecu. Toate acestea ex^au
de prisos. Aşa trebuia să fie…
Perfect lucid, Marinică îşi construia în ^cap discursul pe care
va trebui să-l ţină Ecaterinei Preda. Auzise prin minister, mai ales
cu prilejui înmorrnântării lui Preda, cam ze fel de femeie era: nici
proastă, nici. Deşteaptă; destul de bătrână; rea şi avară… Cu
vechea lui experienţă asupra oamenilor şi cu şiretenia lui, atât îi
era de ajuns ca să ştie cum trebuie să-i vorbească. Frazele se
înşiruiau logic în. Mintea lui, Va răscoli în sufletul fern oii
durerea, ambiţia; îi va vorbi de pensia mizerabila; îi va aminti
timpurne când era „nevasta domnului director…” Va face un
portret sinistru lui Alexandru Dima. O va asmuţi împotriva
acestuia, ’·— .. Cauza marii nenorociri…" Îi va făgădui o serie de
articole în ziarul guvernului, despre activitatea strălucită a lui
Preda, în slujba statului şi numai pentru stat…
Când ajunse la Ministerul Comunicaţiilor, portarul mătura
scările. Cum zări pe Marinică, îl’salută respectuos, fiindcă-l ştia
„omul” secretarului general.
— Aşa de dimineaţă, coane Marinică!
— Treburi,. Dragul meu… Treburi… — răspunse rece, dar
destul de amical, Marinică. Ceru tabloul de adrese şi copie vreo
zece la întimplare, între care şi a lui Preda, ca să nu stârnească
bănuiala portarului. Câncî plecă, portarul murmură în urmă-i: –
„Eh, când se” scoală boierii de dimineaţă, nu-i a bine! Se frământă
şmecherii, pe chestia furniturilor… Ha-ha!".
— A

Marinică porni mai departe, spre strada Pietăţii, unde locuia

Ecaterina Preda. Mergea tot pe jos, fiindcă era prea de dimineaţă.
Tramvaiele circulau aproape goale. Băieţi de prăvălie, vânzătoare
din magazine, câte un licean cu şapca pe o ureche ocupau, ici-
colo, locuri răzleţe. Conductorul căsca somnoros şi se uita cu
necaz la aceşti primi călători, care îl obligau să facă efortul
împărţirii biletelor. Fără ei, ar mai fi putut moţăi un sfert de ceas
în colţul vagonului…
Când ajunse în strada Pietăţii, Marinică intră într-o cârciumă
din imediata vecinătate a casei Ecaterinei Preda. Se prefăcu că nu
cunoaşte adresa văduvei. Cârciumarul poate că o ştia…
— Cum nu! Răposatul era clientul meu… Tare de treabă om…
Marinică ceru un pahar de rom, ca să-i facă dever şi să-i
câştige şi mai mult bunăvoinţa. Cârciumarul îşi turnă şi lui o
jumătate de pahar; era pentru „saftea”… Marinică spuse aşa,
parcă într-o doară, că nevasta lui Preda trebuie să fie tare
amărâtă. Cârciumarul, vorbăreţ, dădu toate lămuririle: amărâtă,
da… Toată ziua blestemă pe „Domnul Dima”, (Alexandru Dima se
bucura de un atare prestigiu în ţară, încât toată lumea îi spunea
„Domnul Dima”.)
Marinică ceru al doilea pahar şi întrebă cum o fi du- când-o cu
banii, biata femeie? Cârciumarul îi dădu toate detaliile: cum a
închiriat camera, cum nici până azi nu şi-a regulat drepturile la
pensie. „câte încurcături are… leafa fetei e micşoară de tot… Pe
scurt: greu, greu al dracului… Eh! Casa fără bărbat… Fata pleacă
dis-de-dimi- neaţă şi vine noaptea, târziu… Mă-sa e toată ziua
singură… Vai de capul ei! A încercat mă-sa s-o certe de câteva ori,
dar au auzit vecinii – (numai ei vorbesc; el nu se bagă, nu se
amestecă!) – au auzit cu urechile lor, cum a înfruntat-o pe
bătrână… Greu de tot! Din atâtea necazuri, poate să ţi se tragă şi
pierderea minţilor… Nu-i vorbă, şi bătrâna are ale ei… Ε rea,
cârcotaşă, zgârcită, dar oricum,: – e tare nenorocită acum…
Apoi, confidenţial, cârciumarul spuse:
— A început, săraca, să vorbească singură pe uliţă… Doamne
fereşte!
Cârciumarul îşi făcu semnul crucii…
1 îl
Marinică avea mai multe elemente decât îi trebuiau. Erau
ceasurile 8 şi jumătate. Plăti şi plecă.
Acasă la Ecaterina Preda, toate ferestrele erau deschise şi
aşternuturile de noapte scoase la aer. Aşadar, nu erau nici fata,
nici chiriaşul acasă. Bâtrâna cotrobăia prin casă. Apărea când la
o fereastră, când la cealaltă. Încruntată, cu ochii în fundul
capului, scuturând o cârpă de praf sau bătând un covoraş tocit,
ea mişca din buze, ca şi când s-ar fi certat cu cineva nevăzut.
Maririică o urmări de pe trotuarul din faţă. Apoi, intră…
Introducerea fu uşoară. De la primele cuvinte, faţa Eca- terinei
Preda se însenină: pentru prima dată, de când îi murise bărbatul,
venea cineva să se intereseze de ea, de viaţa şi de necazurile ei.
Atât era de ajuns, ca să fie complet câştigată. Marinică, însă, îi
făcuse o impresie bună prin vorbirea lui aleasă, prin gesturile lui
supravegheate. Când află că e şi gazetar al guvernului, Ecaterina
nu-şi mai putu stăpmi mulţumirea vanităţii. Ea este
recunoscătoare guvernului că se ocupă de ea şi de memoria
soţului ei. Domnul gazetar să fie bun şi să-i spună guvernului, în
sfârşit, domnului ministru, toată recunoştinţa ei…
Marinică ceru o fotografie a lui Preda şi una a Ecate- rinei. Vor
apare am în două în ziarul oficios. Femeia răsfoi albumul, alese
fotografii vechi, din tinereţe, le şterse de praf, le privi, le arătă şi
domnului gazetar; or fi bune? Are şi ea o rugăminte… fireşte, dacă
se poate… Dacă nu… Ce vrei? Când le cere guvernul, care s-a
arătat aşa de bun… Ea tot le dă î Dar dacă s-ar putea, să i le
înapoieze, că nu mai are altele şi atât i-a mai rămas: să privească
fotografiile lui; pe el, l-au băgat în pămâht, ticăloşii! Păcătosul ăla
de Dima…
Marinică prinse din zbor fraza: Fireşte, Dima e marele vinovat.
Dima, care…
…Şi portretul „odiosului asasin” fu făcut în culorile cele mai
sumbre. Ecaterina asculta fermecată. Iată, omul acesta e de
părerea ei! Deci, are dreptate ea, când spune că Dima trebuie
împuşcat ca un câine… Ca un câine turbat, da! După ce l-a ucis
pe Preda, acum vrea să-l şi compromită… (În mintea Ecaterinei,
reveni iarăşi gândul: dacă, în urma interpelării lui Dima, îi ia#şi
suta de mii de lei? Dar se opri la timp, ca să nu se destăinuiască
în faţa „gazetarului”.)
Vorbind despre şeful opoziţiei, Ecaterina se înfierbânta. Buzele
albe i se roşeau. Pieptul îi sălta sub broboada groasă, ruptă şi
peticită. În ochi, îi apăru o lumină ciudată, aproape bolnavă. Ea
nu se mai uita la Marinică, ci privea departe, peste capul lui.
Părea că se judecă de-a dreptul cu Dima, părea că-l are în faţă şi
că se răfuieşte cu el, cu „câinele”.
În clipa aceasta de exaltare, Marinică strecură insinuant
propunerea: o scrioare, o scrisoare semnată de ea, către ziarul
guvernului şi în care sa fie înfierată atitudinea lui Dima…
Ecaterina stătu o clipă pe gânduri: O scrisoare?… €) scrisoare?
… (Apoi brusc:) – O cere chiar guvernul, adică domnul ministru?
— Fireşte că dă – răspunse Marinică. De vreme ce apare în
ziarul guvernului…
— Da? O scrisoare? Şi trebuie s-o scriu chiar eu?
— Fireşte! Adică, e şi scrisă… O vedeţi şi dumneavoastră,
schimbaţi ce vreţi, adăugaţi ce doriţi… De altfel, guvernul ţine să
reabiliteze memoria lui Preda, ţine să reabiliteze numele
dumneavoastră şi al fiicei dumneavoastră. Guvernul merge mai
departe: ţine să vă ajute…
— Da? Cum?
Ochii Ecaterinei scânteiară de nădejdi.
Marinică răspunse grav:
— Guvernul vă trimite prin mine un prim ajutor de zece mii de
lei şi vă asigură că veţi primi mai mult, de îndată ce se vor
deschide creditele necesare, pentru că…
Ecaterina Preda nu mai auzea nimic. Zece mii de lei… prim
ajutor… Vocea lui Marinică îi clnta în urechi, ca o melodie
minunată. Prim ajutor.;. Zece mii de lei… Fireşte! Iacă oameni
recunoscători… Cum să nu le dea o scrisoare? Ce mare lucru! O
scrisoare contra lui Dima, contra „câinelui”…
Acum, Ecaterina vorbea iarăşi repede, încruntată, posomorită,
cu glasul aspru. În ochi avea din nou aceleaşi licăriri de fiinţă în
mare febră.
Unde e scrisoarea? Vrea s-o vadă şi ea. Fiindcă, domnul gazetar
trebuie să ştie, ea nu e femeie proastă. A învăţat liceul, a studiat
şi Literele… Era să se facă profesoară. Dar în Universitate l-a
cunoscut pe Preda, s-au luat, au venit nevoile, aşa încât acum…
Dar ea nu a fost aşa cum o vede domnul gazetar acum! Ehe, cum
a fost ea!
Marinică îi citi scrisoarea, care fusese ticluită cu multă
îndemânare de către Dimitrie Grecu. Era o apologie a vieţii de
jertfă a lui Preda. Se încheia cu un atac patetic împotriva lui
Alexandru Dima, „asasin moral”.
Ecaterinei îi plăcu. Vroi s-o iscălească îndată. Dar Marinică
spuse că guvernul ţine ca lucrurile să fie făcute cu toată
rânduiala. Li dădu stiloul său şi Ecaterina – care nu mai mânuise
de mult peniţa (toate socotelile casei le scria cu creionul) – copie
cu mari dificultăţi textul. Iscăli. Dădu scrisoarea lui Marinică,
mulţumindu-i încă o dată. Numără banii. Îl conduse Ia poartă.
Acolo, spuse cu o tresărire prefăcută:
— Vai de mine l Nu v-am dat măcar o cafea… Capul meu
zăpăcit de necazuri… Poftiţi, zău, să luaţi o cafea!
Era sigură că omul nu se va întoarce din cale şi că,
În zgârcenia ei, nu riscă deci nimic.

După plecarea îui Marinică, Ecaterina Preda din ţi un val de

mulţumire. Îşi făcu drum la cârciuma de peste drum, ca să
cumpere niţică sare, deşi nu avea nevoie, – numai să poată
povesti ca să afle toată mahalaua mfnuhata întâmplare. Şi povesti
tot, tăinuind numai chestia cu cei zece mii de lei, pe care n-o va
spune nici Irinei. Banii trebuie adăugaţi la suta de mii, pentru
zestrea fetei. Irina ar fi în stare să-i ceară pentru haina de iarnă,
cu care a înnebunit-o!
Mahalaua însă, va şti că ea, Ecaterina, nu e aşa de singură şi
aşa de părăsită, cum cred unii! Nu-i mai trec pragul foştii colegi ai
lui Preda? Nu-i mai vin în casă prietenele ei? Nei o pagubă! Vine
în schimb jurnalistul guvernului şi-i spune: Doamnă Preda în
sus, Doamnă Preda în jos, vă rog aşa, vă asigur că… Numai în „vă
rog” şi „vă asigur”, a ţinut-o. Ce om distins şi manierat…
Cârciumărul spuse că l-a văzut şi el pe jurnalist. Ba chiar el i-a
dat adresa. A, foarte manierat om… A băut două romuri şi a lăsat
bacşişul pe tejghea, măcar că nu-l servise băiatul din prăvălie!
La prânz, când se opriră la aperitive grefierul judecătoriei şi cu
prietenii lui, cârciumarul le dădu noutatea cea mare. Toţi se
minunară. Avocatul Dăscăluţă – bătrân care n-a pledat niciodată
la tribunal, dar care stă din zori până
Ui
la amiază la judecătorie – spuse morfolind o măslină printre
gingiile ştirbe:
— Să vezi că nebuna face o afacere şi din moartea nenorocitului
de Preda, după ce l-a torturat o viaţă întreagă!
Grefierul, om bănuitor din fire, îşi dădu eu părerea:
— Cine ştie ce învârteală politică se mai ascunde şi în chestia
asta… Stai să vedem! Stai să vedem!
Nevasta simigiului veni să ia, ca de obicei, o juma’ de vin şi un
sifon mic, pentru simigiu. Cârciumaruî îi povesti ştirea cu
jurnalistul… Femeia ascultă mirată, cu palma peste gură, cu sânii
mari, lăbărţaţi peste tejghea. În cele din urmă, îşi spuse gândul:
— Să vezi ce-o să se mai umfle-n pene, nebuna, de-aci încolo!
Porni cu sticla de vin într-o mână, cu sifonul în cealaltă,
clămpănind papucii mari şi murmurând:
— Degeaba, tot astea afurisite şi rele au noroc în viaţă!
Până după-amiază, toată lumea din mahala ştia că Ecaterina
Preda este obiectul atenţiunii guvernului. După-amiază, ziarul
oficios – pe care nu-l citea nimeni, nici chiar membrii partidului
abonaţi din oficiu – cunoscu un răsunător succes în cartierul
Pietăţii. În prima pagină, fotografia lui lancu Preda… Victima urii
politice", lângă fotografia Ecaterinei, „soţia îndurerată". Iar
dedesubt, cu literă mare, pe trei coloane, scrisoarea prin care
femeia denunţa pe Alexandru Dima ca „asasin moral".
Guvernamentalii erau triumfători. Toţi ştiau că „lovitura” cu
scrisoarea Ecaterinei Preda era opera lui Grecu, singurul în stare
de aşa ceva, fiindcă „bietul Ivaşcu… vai de capul lui!”
Ministrul Ivaşcu era însă cel mai fericit. Între două întrevederi,
se oprise o clipă la Elena Giuriadis, urcase scările ginind, o
îmbrăţişase larg şi-i spusese:
— Mi-a plăcut. Nu vreau să-i telefonez lui Grecu, fiindcă ştii…
telefonul… nu face! Dar am să-l felicit mâine dimineaţă, când l-oi
vedea la minister! Ce-i al lui, e-al lui… Asta lovitură, zic şi eu…
Am dat ordin să se citească scrisoarea şi Ia Radio, diseară. S-o
cunoască toată ţara!
 (
Elena -Giuriadis crezu că ar fi impresionant ca scrisoarea să fie
citită chiar de fata lui Preda, care – după cât a auzit ea – este
funcţionară la Radio. Lui Ivaşcu îi plăcu această propunere, dar
spuse cu teamă:
— Întreabă-l şi pe Grecu, ştii… să nu spună că am trecut peste
el…
După plecarea ministrului, Elena alerga la Grecu şi-l întrebă,
fiindcă – vorba lui Ivaşcu – „telefonul… ştii… nu face!”
Dimitrie Grecu spuse, cu menajamente, că ideea e bună, dar
puţin cam exagerată. Ar putea să fie acuzaţi că fac teatru, dintr-o
chestiune atât de serioasă. Lucrul trebuie tratat sobru şi grav.
Scrisoarea trebuie citită de un „speaker” ’ – nu de o „speakeriţă”.
De altfel, Grecu a luat măsuri ca să fie reprodusă mâine în
aproape toate ziarele…
În saloane, în cafenele, în cluburi, la aperitive la Dra- gomir, –
pretutindeni se recunoştea că ziua_4e ieri, când apăruse
destăinuirea portarului de la „Palace Hotel” asupra întrevederii
Grecu-Preda, fusese 111 adevăr „ziua lui Dima”.
Astăzi însă, Grecu şi-a luat „o revanşă strălucită”. Mulţi erau de
părere că Dima nu va mai putea răsturna situaţia „în favoarea
luŞ”. Se credea că Ivaşcu va rămâne, mai departe, în minister.
Unii se întrebau chiar dacă abilitatea, de care a dat dovadă Grecu,
nu va fi recompensată print r-un portofoliu sau, cel puţin, printr-
un subsecretariat…
XII
DUPĂ APARIŢIA SCRISORII ECATERINEI PREDA, Mircea
Christian socoti de folos o dâseuţiune mai largă cu Dima.
Christian îşi dădea seama că lucrurile se încurcă. Alţi membri
ai partidului, mai depărtaţi de Dima, mai puţin cunoscători ai firii
lui, rezolvau problema simplu: – „Şeful s-a cam ramolit”. Christian
însă, îl cunoştea prea bine… Şi totuşi, de data aceasta, nu-l putea
înţelege! Era ceva, care-i scăpa printre degete. Totdeauna bine
informat, nu putea crede că-i lipseşte o informaţie. Bun psiholog,
nu putea bănui că în cutele sufleteşti cele mai tăinuite ale
„Patronului”, există una singură pe care să n-o ştie… Cu toate
acestea „, Dima nu mai era Dima”.
Şeful opoziţiei desfăşura aceeaşi activitate. De dimineaţă,
cobora în biroul său. Primea pe toată lumea. Vorbea cu fiecare în
parte. Găsea pentru oricine un cuvânt amabil sau o glumă… Ştia
să conducă oamenii, să-i mânuiască, să-i seducă. Aplana în cinci
minute cel mai grav conflict din cutare organizaţie provincială.
Unul venea cu demisia în dinţi, furios, socotindu-se nedreptăţit –
şi ieşea din biroul lui Dima domolit, supus, ruşinat de sine
însuşi… Altul cerea, în ierarhia partidului, un loc pe care nu-l
putea avea. Era de ajuns să simtă strângerea de mină a şefului,
să-i vadă surâsul, ca să renunţe indată. Toate acestea mergeau
„ca mai înainte…” Dar Christian îşi dădea seama că lipsea ceva.
În liniile mari ale vieţii politice, Dima nu mai era acelaşi. Poate că
nu mai era sigur pe mişcările lui. Poate că nu-l mai pasionau
aceste mişcări.
Cu o sinceritate care izvora din devotament, Christian îi spuse
lui Dima o bună parte din îndoielile lui şi-i arătă primejdia unui
insucces în afacerea furniturilor.
Dima îl ascultă cu răbdare şi cu plăcere. Plictisit de adulaţiuni,
înzestrat cu un rar spirit autocritic şi cu o inteligenţă subtilă,
Dima era bucuros să afle, pe orizontul monoton al tuturor
plecăciunilor, piscul înalt al unei contraziceri. Ca omul plictisit de
băuturile dulcege şi însetat de o băutură tare, reconfortantă,–
Dima iubea sinceritatea. Prin aceasta, se deosebea de toţi oamenii
politici ai epocii lui. El însuşi îşi dădea seama că aceasta este
marea lui forţă: ştia să asculte lucrurile cele mai neplăcute şi
criticile cele mai necruţătoare. Era, în acest fapt, şi o notă de
cochetărie aristocratică: cu cât rămânea mai senin în faţa celui
ce-l contrazicea, cu atât se dovedea mai tare, cu atât mai mult îi
sporea prestigiul.
Bineînţeles, Mircea Christian în dimineaţa aceea îi împărtăşise
îngrijorările lui asupra izbânzii, cu toate cruţările, cu toate
ocolurile şi în chipul cel mai respectuos.
Alexandru Dima, după ce-l ascultase atent şi îl încurajase cu
privirea, se ridicase de la biroul lui. Făcuse câţiva paşi prin odaie
cu mâinile la spate, cu capul în pământ, adunându-şi gândurile
şi, apoi, răspunsese:
— Îmi pare foarte bine că mi-ai spus tot ce mi-ai spus, Când vei
ajunge în locul pe care-î ocrup eu astăzi, vei înţelege, vei simţi un
lucru: că oamenii de felul meu, între alte nedreptăţi, trebuie să
suporte şi injustiţia de a fi judecaţi fără să se poată apăra, fără să
se poată justifica. Eu nu pot să mă cobor la nivelul oricui, să-i
spun ce plănuiesc, să-i explic de ce n-am reuşit. Eu trebuie să
rămân sus, să acţionez şi să fiu judecat după rezultatul pozitiv al
acţiunii mele. Simt, pe înălţimea pe care m-a rânduit destinul,
valul de admiraţie în ziua în care sunt biruitor. Simt, tot astfel,
ecoul dezaprobărilor, în ziua în care sunt – sau numai par –
biruit. Nu-mi este îngăduit însă/nici să răspund la aplauze, ca un
actor. Nici să mă cobor în public şi să mă explic, când sunt
fluierat… Trebuie să primesc cu aceeaşi răceală şi aclamaţiile şi
fluierăturile. Să ţii minte lucrul acesta, Christian, în ziua în care
vei fi chemat să-mi iei locul… Şi-acum, ascultă: te îndoieşti de
succesul nostru în afacerea furniturilor…
Christian schiţă un gest de împotrivire. Dima continuă:
— Nu, nu protesta. Te îndoieşti. Se îndoieşte şi Zoe. Se
îndoieşte şi Virgil Cruceanu…
Dima şovăi o clipă. Ar fi vrut să spună: „se îndoieşte poate şi
Sonia Cruceanu”. Dar, instinctiv, sări fraza aceasta. G înd it ă, ea
îi rămase pe buze. Nu o rosti, deşi nu ştia precis de ce n-a rostit-
o… Urmă deci:
— Se îndoiesc toţi… Vă îndoiţi voi, cei mai buni şi cei mai
şinceri prieteni ai mei… Aveţi dreptate. Christian, ştii că nu-mi
place să intru în detalii. Îţi voi spune, deci, concluzia
raţionamentului meu: o acţiune politică se judecă după rezultatul
final. Ca şi un inventator, eu merg către o ţintă. Experimentând
invenţia mea, pot să am personal şi să provoc şi altora o mie de
accidente. N-are nicio importanţă. Astea sunt neplăcerile
atelierului, ale laboratorului, ale biroului de lucru… Când, însă,
anunţ că am născocit cutare lucru şi merg m faţa publicului,
atunci invenţia trebuie să fie perfectă. Peste câteva zile, dragul
meu, vom merge la Cameră în faţa publicului. Atunci, veţi
judeca…
în clipa aceea, sună telefonul interior. De sus. Din
apartamentul ei^ Zoe Dima întreba dacă ea poate coborî o clipă,
fără să-l stmjenească… Este şi Virgil Cruceanu sus… Ea şi Virgil
vor să schimbe câteva cuvinte cu Alexandra…
— Vă aştept cu plăcere, fireşte! — răspunse Alexandru. Apoi.,
se întoarse către Christian: – Zoe şi Virgil vin îndată…
Când sosiră, Alexandru reluă discuţia:
— Vorbeam cu Christian despre… în sfârşit, despre scrisoarea
acelei nenorocite femei a lui Preda… îmi dau foarte bine seama că
scrisoarea a impresionat opinia publică. Sunt – nici mai mult, nici
mai puţin – autorul moral al sinuciderii lui Preda. Dragii mei, eu
ştiu că sunt escortat în viaţă de o mie de legende infame. Aceasta
este soarta oricui se ridică deasupra nivelului comun, deasupra
liniei mijlocii a oamenilor de fiecare zi. O legendă mai mult sau
mai puţin, o infamie în plus sau în minus, nu mă interesează.
Dacă ar trebui să le triez, să le trec prin ciur, să mă eliberez de
lestul acesta, de povara aceasta, ar trebui să stau toată ziua şi să
dau dezminţiri şi explicaţii. Ar trebui să mă pierd în detalii. Refuz
să o fac. Refuz mai întâi din mândrie. Cine mă înţelege, să mă
înţeleagă. Cine nu – să nu contemple privelişti, să nu privească
tablouri pe care nu le poate înţelege. Existenţa mea este un
muzeu. Eu nu pot fi ghidul propriului meu muzeu. Refuz
explicaţiile şi îndreptăţirile, nu numai din mândrie, ci şi din spirit
practic: n-am timp să le dau… Am treburi mult mai importante…
Alexandru Dima vorbise cu acea fermitate, cu acea demnitate,
care-l făcuse temut în întreaga ţară.
Zoe spuse:
— Alexandre, aş vrea să-ţi spun un singur lucru…
— Ascult, draga mea…
— Am impresia că, dedata aceasta, ar trebui să părăseşti linia
pe care ţi-ai fixat-o şi care, fireşte, este cea mai bună. Ţi s-au
adus în trecut atâtea învinuiri. Niciodată nu te-am sfătuit să te
aperi. Ştii prea bine. Nu era nevoie. Dar… am vorbit şi cu Virgil…
tocmai de aceea, am ţinut să vorbim laolaltă… cu atât mar bine
dacă este şi domnul Christian… Acum, e altceva. Ţi se spune:
asasin. Instinctul meu. De femeie mă povăţuieşte să-ţi dau cu
toată stăruinţa sfatul acesta: apără-te. Nu e bine să ţi se spună
asasin. Repet: apără-te.
Christian lămuri, în puţine cuvinte, că tocmai de aceea venise
şi el, în această dimineaţă; şi el crede că e nevoie ca Dima să se
apere; să limpezească atmosfera, înainte de a lua cuvântul în
Cameră.
Virgil Cruceanu – cu vocea lui blindă, insinuantă – interveni în
discuţie:
— Între noi, e ridicol să-ţi spun cât de greu mi-este să te
contrazic. Te înţeleg foarte bine. Înţeleg mândria ta, deplin
justificată. Ε caraghios să fi învinuit de sinuciderea acelui
nenorocit funcţionar î Dar publicul nu pricepe toate acestea. Tu
eşti stimat, eşti temut… dar nu ai fost, până azi, odios. După
scrisoarea publicată, ieri, de femeia lui Preda, rişti să devii odios.
Nu e bine. Ε singura legendă pe care trebuie s-o distrugi. Toate
celelalte nu înseamnă nimic. Aceasta. Însă, poate să impresioneze
masele şi…
Alexandru Dima tăie scurt:
— Şi? Şi ce? Dacă masele de care-mi vorbeşti tu vor crede că
sunt autorul moral al sinuciderii lui Preda – ei bine, dragul meu,
refuz să apar în faţa judecăţii acestor mase… Nu-mi pasă de
hotărârea lor! Eu însă, am despre aceste mase o idee mai bună
decât voi. Vă rog să nu stăruiţi, să nu-mi cereţi gesturi care mă
umilesc în conştiinţa mea. Orice explicaţie aş da, ar fi o umilire…
Sunt sigur că voi nu vreţi, din parte-mi, lucrul acesta.
Dima tăcu. Zoe, Virgil şi Christian ştiau că este de prisos să
mai sţăruiască. În anticameră se adunase lume muliă. Virgil
spuse j
— Noi te lăsăm… Ai atâţia oameni de primit…
Când ieşiră din birou, Virgil spuse puţin cam necăjit:
— Ε cu neputinţă să-l scoţi din ale lui… Aşa a fost de când îl
ştiu…
Mircea Christian îşi luă rămas bun, fără nicio reflecţie.
Zoe, urcând scările către apartamentul ei, se zbătea j /
între două sentimente potrivnice: unul, de admiraţie pentru
această, mare forţă de hotărâre; altul, de instinctivă îngrijorare.
Nu cumva, de data aceasta, Alexandru greşeşte? Sunt greşeli
impresionante, uriaşe, dar totuşi greşeli…
*
Alexandru primi până la amiază, rând pe rând, pe ce! care
aşteptau în anticameră. Scrise câteva scrisori de re- comandaţie.
Notă pe agenda cea mare, de.pe birou, câteva intervenţiuni
amicale, pe care – după obicei – urma să le dea pe seama lui
Mircea Christian, fiindcă el era însărcinat să rezolve toate aceste
mărunţişuri. Ca un chirurg, deprins cu rănile cele mai ascunse şi
mai purulente ale trupului – aşa asculta Dima toate păsurile celor
care defilau zilnic prin faţa lui. Nu-l mai impresiona nimic. Nici
măcar nu-l mai mira. Unul venea cu ambiţia lui de mărunt
poiitieastru provincial. Altul cu nevoia lui, de fiecare zi. AI treilea
cerea o slujbă, până la venirea la guvern. Al patrulea se credea
destul de inteligent^ ca să plaseze o intrigă împotriva rivalului
său. Următorul declara, candid, că el nu cere nimic, dar alegătorii
îl cer vicepreşedinte de organizaţie, iar şeful local abia l-a acceptat
membru în delegaţia permanentă a judeţului… Toate aceste
abcese morale şi sufleteşti, Dima le cunoştea de minune…
Avocaţi, profesori, profesori universitari, popi, oameni inteligenţi
şi oameni mediocri, cinstiţi şi incorecţi, culţi şi ignoranţi, bogaţi şi
săraci, din Arad sau din Constanţa, din Sulina sau din Timişoara,
– toţi erau deopotrivă de lamentabili, în biroul acesta, care avea
aspectul unei săli de consultaţii medicale pentru maladiile tuturor
poftelor şi tuturor ambiţiilor…
Când sfârşi, Alexandru Dima se uită pe ceasornicul mare,
pătrat, care sta în faţa sa: mai avea un sfert de oră până la masă.
Va vedea şi corespondenţa. Îi plăcea să o rezolve singur – şi când
era în opoziţie şi când deţinea puterea. Vroia – şi prin audienţe şi
prin scrisori – să aibă contactul direct cu marele public. Ca un
dresor de circ, care nu lasă nimic – nici hrana, nici îngrijirea
animalelor – pe seama unui ajutor oarecare…
Citi, deci, pe rând, toate scrisorile. Cereri mărunte. Felicitări
pentru lupta începută împotriva guvernului odios. Urări de
izbândă deplină spre folosul patriei. Scrisori naive sau inteligente,
abile sau stângace, scrise de oameni mulţumiţi sau de oameni
necăjiţi… Dima ajunsese să le ştie cuprinsul, aproape fără să le
mai citească.
în vraful acesta de plicuri mari şi mici, albe şi colorate, găsi
unul care-l surprinse mai înainte de a-l desface: un plic de carte
de vizită, dar lipit bine, şi umflat de parcă ar fi cuprins nu o carte
de vizită, ci o scrisoare lungă, pe mai multe file de hârtie: numele
lui şi adresa erau scrise de o mână nedeprinsă să ţină tocul între
degete.
Dima desfăcu plicul, care cuprindea o singură foaie, clar dintr-o
hârtie grosolană de băcănie şi de aceea părea atât de umflat:
„L-ai ucis pe Preda. Teme-te de răzbunare.”
Dima privi îndelung scrisul tremurat.
…Nu este o glumă proastă, nu este o farsă. În literele acelea,
parcă desenate, se vădeşte o hotărâre, O mare ho- tărâre. Nu
poate porni scrisoarea aceasta de la un ins oarecare. Cine a scris-
o, a pus în apăsarea peniţei pe hârtie toată gravitatea unui destin
ce trebuie să se împlinească. Ε cineva, foarte aproape de Preda.
După câte citise în gazete, Preda n-avea alte rude decât nevasta şi
fata. Asta-i era toată familia. Nu putea fi scrisul fetei. O fată are o
caligrafie tinerească, zvăpăiată. Ar fi putut să-şi falsifice scrisul.
Dar pe fila aceasta, pe plicul acesta, nu era un scris falsificat, un
scris prefăcut. Era scrisul obişnuit, dar greoi, al cuiva care n-a
mai scris de mult.. Era scrisul nevestei lui Preda. (Gândurile lui
Alexandru Dima se dezr făşurau repede, ca pe o linie dreaptă.) Da,
fără îndoială că femeia lui Preda a scris această ameninţare. Ieri
du-pă- amiază, şi-a văzut scrisoarea publicată în ziarul
guvernului. Aseară, a auzit-o la Radio. Azi-dimineaţă, a citit-o în
aproape toate gazetele, care au fost solicitate de guvern s-o
reproducă. Îndată după aceea, înnebunită de această publicitate,
cu mintea ei primitivă, a simţit nevoia să facă şi o scrisoare de
ameninţare, dar – fireşte – anonimă…
Dima n-o cunoaşte, bineînţeles, pe Ecaterina Preda» Dar
portretul sufletesc i-l poate face fără să dea greş. Cum o fi arătând
la chip? Ar fi foarte curios să o ştie „ „
Biata femeie! Samsarii, care au făcut afacerea furniturilor, se
folosesc de ea ca de o unealtă. Iar ea, în nepriceperea ei, şi-a luat
rolul în serios… Nu-şi dă seama că este numai o unealtă în
mâinile lor. Crede că este ea însăşi. Crede că are de îndeplinit o
misiune.
Privind mereu peticul de hârtie, Alexandru Dima gândea mai
departe;
…Un altul ar trimite scrisoarea prefectului de poliţie, Desigur,
femeia ar fi arestată imediat. Prefectul este profund îndatorat lui
Dima: doar el l-a numit.
Preda mort. Nevasta lui Preda arestată. Şt el, Dima, să
interpeleze guvernul, având două victime: bărbatul în pămnit,
femeia în puşcărie! Frumoasă situaţie pentru un inţerpelator…
Poliţia ar putea să n-o aresteze. S-o supravegheze numai. Asta-i
egal cu nimic. Orice supraveghere este de prisos.
Dima se gândea la toate acestea, cu luciditatea rece, obişnuită
firii lui. Ca şi când n-ar fi fost vorba de el sau de viaţa lui. Nu
cunoscuse niciodată frica. El însuşi spunea: – „Nu sunt curajos.
Sunt îndrăzneţ. Nu mă tem, fiindcă dispreţuiesc pe ceilalţi…”
Mereu biruitor, nu cunoştea nici măcar îngrijorarea. Sau, cel
puţin, neliniştea. Era omul tare. Omul, care nu numai că nu se
teme, dar nici nu şovăieşte. Îndrăzneţ din fire, viaţa cu succesele
ei îi căptuşise îndrăzneala cu o nemărginită încredere în sine.
Analizând scrisoarea, cer- cetând ipotezele, întrezărind
primejdiile, era ca medicul care pune un diagnostic grav: pentru
bolnav, nu pentru el însuşi… Era ca omul de ştiinţă, care a
descoperit la microscop bacilul ucigător: în sputa altuia – fiindcă
el, omul de ştiinţă, este perfect sănătos… Dima trăia – şi îşi dădea
seama de lucrul acesta – o stranie dedublare de conştiinţă: omul
politic analiza cu raţiunea rece, primejdiile ce-l ameninţau pe
omul pur şi simplu, ca şi când ar fi fost în joc alt om, altă viaţă…
…Aşadar, inutilă orice supraveghere. Atunci? Presa guvernului
va răspândi, desigur, ştirea că domnul Dima a cerut ajutorul
poliţiei împotriva nevestei lui Iancu Preda, Ce ridicol ar fi! (Dima
surise, ca şi când ridicolul l-ar fi acoperit pe un adversar al lui.)
însă viaţa e şi mai complexă: s-ar putea ca ipoteza lui să fie
greşită, scrisoarea de ameninţare nici măcar să nu pornească de
la Ecate- rina Preda, ci să fie scrisă sau pusă la cale de unul din
cei ameninţaţi să înfunde puşcăria din pricina afacerii
furniturilor… în cazul acesta, ridicolul ar fi cu adevărat ucigător
pentru el, pentru Dima. Să reclami poliţiei o ameninţare. Să se
înceapă o anchetă. Şi cel care te-a ameninţat să stea liniştit
acasă, să-şi râdă în pumni şi să-şi spună cu satisfacţie: – „L-am
speriat… O să fie foarte blind, când o să vorbească în Cameră!”
în clipa în care firul gândului ajunse aci, Dima vru să rupă
scrisoarea şi să o arunce în coşul de hârtiî rânduit lângă birou şi
aproape plin cu celelalte scrisori, cele obişnuite, deschise mai
înainte. Schiţă gestul, dar se opri. Fără intenţie, şi fără să-şi dea
seama de ce, puse scrisoarea în sertarul biroului, întoarse cheia
de două ori şi rămase pe gând un, cu ochii pierduţi în gol: – „Cum
o fi a’rătând la chip Ecaterina Preda?”
;.. Aşa îl găsi valetul, când veni să-l poftească Ia masă..;
XIP
AUTOMOBILUL AŞTEPTA, CA DE OBICEI, ÎN faţa porţii.
Şoferul, la volan, citea^un roman poliţist.
Dima, ieşind din casă, străbătuse curtea cu paşi măsuraţi,
hotărâţi, dar nu apăsaţi, aşa cum mergea totdeauna. Se gândea la
tot şi la nimic: gândurile îi erau risipite, fiindcă nu-l preocupa
nimic cu adevărat. Undeva, departe, între două combinaţii
politice, era profilul So- nici Cruceanu. În secunda imediat
următoare apărea pe acelaşi acran chipul lui Ivaşcu:
interpelarea… Dar şi imaginea aceasta se ştergea repede. Îi urma
alta: silueta lui Dimitrie Grecu…
…Când ajunse la poartă, se opri locului. De data aceasta, li
răsărise – între atâtea lucruri neprecise – un gând clar: s-ar putea
ca femeia lui Preda să-l pândească acum, chiar acum… Nu-i era
frică. Era, însă, curios să ştie: acum sau altă dată? Analizându-
se, îşi dădea seama că nu este curajos. Este numai nepăsător. În
calmul rece, cu care aştepta împlinirea ameninţării, nu era
eroism. Era indiferenţă. Se uită în dreapta, în stânga. Nimeni.
Rămase liniştit: aştepta… Poate astă-seară. Poate mâine…
Şoferul, cu şapca în mină, deschisese portiera maşinii. Dima se
urcă încet, se trânti pe pernele moi şi se uită iarăşi în stânga şi în
dreapta. Nimeni. Aşadar; nu a cum. Pentru a doua oară îşi dădu
seama că gândul acesta îl lăsa cu totul rece, De ce? Instinctul
vital nu mai acţionează în chip firesc? I-ar părea rău. Ar fi un
prim semn de îm- bătrânire sau, cel puţin, de plictiseală. Fiindcă
sunt bă- i. Râni care nu s-au plictisit încă de viaţă şi în care
resorturile instinctului vital acţionează admirabil.
Plictiseala… Da, ar putea fi plictisit. Viaţa i-a dat tot ce-i putea
da. Mai mult decât atât… (Prin negura gândurilor, îi apăru iarăşi
chipul Soniei Cruceanu; clătină capul şi zâmbi trist, ca unui lucru
râvnit, pe care însă nu-l poţi ajunge.)
în adevăr, dacă ar fi fost ucis acum, ar fi avut ce să regrete?
Nimic din ceea ce are nu-l reţine. Iar ceea ce nu are…
Hotărât: ceea ce n-a realizat până acum, este irealizabil.
Atunci?
Într-o asemenea stare sufletească, un om mai slab, un om fără
energie se poate sinucide – aşa, simplu, nefăcând niciun efort. Ce
prostie, să socoteşti sinuciderea un eroism. Sau să crezi că este
un eroism înfruntarea vieţii. Nu există eroism şi laşitate. Acestea
sunt valori convenţionale, create pentru cărţile de şcoală. Există
veselie şi tristeţe. Poftă de viaţă şi nepoftă de viaţă. Atât. Ai poftă
de viaţă? Trăieşti. Chiar În mizerie. Chiar în cel din urmă bordei.
Chiar fără bucata de pâine strict necesară. Asta nu înseamnă,
însă, că înfrunţi viaţa. Nici că te lupţi cu ea. Trăieşti, fiindcă ai
poftă de viaţă. Pur şi simplu… Iar dacă n-ai’poftă de viaţă, dacă n-
ai acest suport, te sinucizi. Unul se aruncă pe fereastră. Altul se
împuşcă. Al treilea se otrăveşte…
…Aşa o fi gândit şi Iancu Preda înainte de a se sinucide? Ce
stranie e viaţa… Pentru toată lumea, Preda e victima lui – victima
lui Alexandru Dima. Şi iată, el– Dima – se află, probabil, în
aceeaşi stare sufletească în care se afla Preda înainte de a se
arunca în faţa trenului. Cine ar crede că „marele”, „puternicul”
Dima trece prin asemenea clipe?
*
Dima tresări: maşina ieşise în Calea Victoriei, oameni îl
salutau… îşi luă atitudinea lui obişnuită: capul puţin pe spate,
pieptul bombat, un surâs discret. Oamenii s-au deprins să-l vadă
aşa. Aşa trebuie să fie totdeauna.
 în faţa Ateneului, o femeie voia să traverseze. Dima o privi. Era
baţrână, slabă, răzimându-se puţin într-o umbreluţă veche, cu
capul plecat puţin pe o parte, cu ochii goi de viaţă, dar cu
sprâncenele încruntate a răutate. Ar putea să fie femeia lui Preda.
Ce straniu lucru: să ştii că undeva, aici, în acelaşi oraş cu tine,
este cineva care te pândeşte, care vrea să-ţi ia viaţa… De ce?
Fiindcă aşa i-a intrat în cap acelei biete fiinţe: că tu îi eşti
duşman. Nici nu te cunoaşte. Nici nu ştie bine cum arăţi la chip.
Din greşeală, ar putea să ucidă pe un altul… Nici nu se întreabă:
ce gânduri ai; ce suflet ai? Fără nicio cercetare, fără nicio anchetă,
fără nicio judecată, te-a osândit şi te execută.
Alexandru Dima văzu scena: un cap de băţrână… o mână
slabă, uscată… revolverul… glonţul…
Va izbuti să-l nimerească?
Întrebarea îl împunse ca un ac, în creier. S-ar putea numai să-l
desfigureze, să-i scoată un ochi sau să-i mutileze un obraz. Ar fi
cumplit. O viaţă întreagă să fii un om întreg. Să primeşti pentru
aceasta omagiul suprem
— Invidia semenilor tăi. Şi după aceea, deodată, din pricina
unei bătrâne maniace, să te trezeşti neom. Să vorbeşti cu un
prieten şi să simţi privirea lui ţintită asupra cicatricei oribile,
care-ţi brăzdează chipul. Să discuţi cu o femeie şi să întrezăreşti
în ochii ei mi jir ea ■aceluiaşi gând: – „Săracul, în ce hal a fost
aclus!”
O infirmitate din copilărie sau din naştere este’un semn
distinctiv sau chiar, pentru cei cu adevărat deştepţi, un blazon. O
infirmitate care te loveşte în vârsta maturităţii este o povară – o
povară ce nu poate îi suportată.
Alexandru Dima îşi dădu seama că păstrează aceeaşi cochetărie
feminină şi acelaşi inocent şi secret cabotinism în care se
surprinsese de mai multe ori. Ar fi vrut să stea deasupra acestor
micimi. Dar, cu ad’inca lui cunoaştere a oamenilor, era sigur că
toţi ceilalţi sunt la fel, ascund în cutele sufletului lor aceleaşi
defecte, uneori mult sporite, alteori agravate în chip primejdios
pentru colectivitate.
Dar, în acelaşi timp, îşi dădu din nou seama că primejdia morţii
– a unei morţi violente şi imediate – îl lăsa rece. O acceptă. Acum,
ştie că nu o face din eroism, ci din plictiseală,. Dar oare, n-ar
putea fi şi altceva? Poate
— Un viguros realism… Realităţile trebuie luate aşa cum vin. Ε
inutil să te războieşti cu ele…
Plictiseală sau acceptare senină a ceea ce trebuie să fie, fără o
prejudecată fatalistă, ci cu o judecată rece şi critică, – Alexandru
Dima trăia iarăşi senzaţia de sfârşit, de lucru încheiat, împlinit,
pe care o trăise pe peronul gării, atunci când plecase Sonia
Cruceanu la Paris.
Toiul i se părea terminat încă de atunci. Ceea ce mai urma era
de prisos. Ca o piesă prelungită dincolo de finalul ei logic. Actorii
joacă. Spectatorii, însă, se gândesc la hainele pe care le-au lăsat
la garderobă. Autorul n-a avut îndemânarea de a coborî cortina la
timp…
Aşadar… apatia acpasta să fie din pricină că Sonia, în
împrejurări atât de ciudate, a plecat, a fugit la Paris? Ar fi pentru
el o slăbiciune, A cunoscut destule femei în viaţa lui. Ε drept:
Sonia nu-i ca toate celelalte… Dar nu aceasta poate fi cauza stării
lui de spirit! Iubirea fecundează nu numai trupurile, ci şi
sufletele. Iubirea dă noi puteri, noi avânturi. Nepăsarea, lipsa de
voinţă, de poftă de viaţă– toate acestea nu sunt din iubire, ci din
blazare.
Explicaţia aceasta i se păru mai măgulitoare şi o primi…
*
La încrucişarea Căii Victoriei cu Strada Câmpineanu, maşina
se opri o clipă, din pricina aglomeraţiei. În mar- giunea
trotuarului, o bătrână. Aceasta era înaltă, zdravănă; în obrajii
zbârciţi ochii luceau încă plini de voinţă.
Dima se uită mirat: câte chipuri poate avea bătrâneţea!
Niciodată nu se gândise la aceasta, niciodată nu privise cu atâta
atenţie profilurile bătrânelor.
Femeia aceasta, cu siluetă de jandarm, ar putea trage cu un
revolver. Ar nimeni în plin. Apoi? Apoi, cel lovit s-ar prăbuşi pe
trotuar…
Dima se uită jos: plouase, era puţin noroi. Îi displăcu gândul că
ar putea să se prăvălească jos. Mâna i s-ar crispa în umezeala
vâscoasă, părul s-ar năclăi – oribil!
în clipa aceea, maşina porni cu o smucitură bruscă. Zguduit pe
pernele moi, Dima se trezi fără gânduri; se risipiseră,
Abia atunci îşi dădu seama că o biată scrisoare de ameninţare –
poate o farsă, poate un truc al adversarilor – îl impresionează
dincolo de orice măsură şi că, totuşi, e laş. Se hotărî să nu se mai
gyidească la acest episod ridicol. Răspunse surâzând la câteva
saluturi. Privi o femeie care mergea aliniat la braţul unui ofiţer. Îşi
rememora cele câteva ordine, pe care trebuia să le dea la club,
pentru unele aranjamente prin organizaţiile provinciale. Se uită la
ceasornic: zece… Dimineaţa tristă câe toamnă. La Paris… La ora
aceasta, se scoală în chip obişnuit Sonia. Ce o fi făcând acolo?
Cum îşi va fi petrecând zilele, serile? Serile Parisului… Dima simţi
o strângere de inimă. Sonia este perfect cinstită… Asta e sigur î N-
a scris, însă, nimic. N-a dat niciun telefon. Ciudat! A fugit, s-a
ferecat în depărtare şi în singurătate.
Când coborî din maşină, în faţa clubului, Dima se opri totuşi,
că să se uite în dreapta şi în stânga: nu era nicio bătrână…
După ce pusese la cutie scrisoarea de ameninţare, Ecaterina
Preda se speriase de propria ei faptă.
Câteva ceasuri, dădu târcoale cutiei de scrisori, poate va veni
căruţa poştei să ridice corespondenţa. În acest caz, i-ar cere
factorului voie să-şi retragă scrisoarea. Dar, în ultima clipă, se
gândi că factorul ar întreba: – „Care scrisoare?” – „Aceasta…” –
„Adresată domnului Dima? Ce ai dumneata să scrii domnului
Dima?”
în faţa ochilor spăirmntati ai Ecaterinei. Se căscau zeci de uşi
mari, deschise, întunecate, ca nişte guri care abia aşteaptă să o
înhaţe: uşile poliţiei, uşile Tribunalului, uşile Văcareştilor…
Bătrina fugi acasă, ca şi când acolo ar fi mai la adăpost de toate
aceste primejdii.
Scrisese cele câteva cuvinte de ameninţare într-o clipă de
amarnică deznădejde.
Domnul jurnalist care o cercetase îi dăduse zece mii de lei, îi
publicase scrisoarea către Dima, dar nu se mai întorsese…
Făgăduise să-i mai aducă bani şi să publice o lungă serie de
articole despre lancu Preda. Nu-i adusese nici banii. Nu publicase
nici articolele. În ziare, nu se mai vorbea nimic nici de lancu, nici
de ea.
Mahalaua râdea. Ea, de bună credinţă, îi vestise pe toţi că de-
acum înainte guvernul se va ocupa şi de ea şi de memoria lui
Preda. În capul ei, se cuibărise adânc gândul că are dreptul la
aceasta şi că va trăi din ce-i va da guvernul: pensia şi leafa fetei le
va depune la bancă, pentru măritiş…
Dimineaţa, când curăţa odăile, cu ferestrele deschise, câte o
vecină, în drum spre piaţă, se oprea şi întreba:
— Ei, madam Preda, azi ai mai scris ceva la jurnal?
 Ecaterina simţea Împunsătura şi abia răspundea:
— Nu, dragă… Poate săptămână viitoare…
Cuvântul făcuse înconjurul mahalalei. La aperitive, când unul
nu vroia „să mai dea un rând: i, spunea: – „Nu, dragă, poate
săptămână viitoare" – căznindu-se să imite vocea bătrânei.
într-o zi, avocatul Dăscăluţă, întâlnind-o pe stradă, a întrebat-o
printre gingiile ştirbe:
— Ei, madam Preda, a mai venit domnul jurnalist al
guvernului?
— Nu, domnule Dăscăluţă… poate săptămână viitoare…
— Nu mai vine, madam Preda, nici săptămână viitoare, fiindcă
l-a călcat tramvaiul şi a murit!
Nevasta simigiului, care tocmai trecea pe acolo, prinse gluma
din zbor, pufni în râs pe furiş şi o repetă în cârciumă, unde
cumpăra pentru acasă, obişnuita „jumătate cu sifon”…
*
în câteva zile, Ecaterina Preda cunoscu răzbunările crude şi
grosolane ale tuturor celor pe caro-i jignise şi-l umilise atunci
când era „soţia Domnului Director Iancu Preda”.
Bătrâna, cu îngâmfarea ei de totdeauna, suferea adânc. Nu mai
ieşea din casă. Când avea ceva de târghit, ruga pe Titi Gănescu
să-i facă aceste cumpărături. Titi le făcea, dar dacă pachetele erau
mai numeroase, lua un băieţaş de la băcănie, ca să i le aducă
până acasă. Ecaterina Preda controla de zeci de ori socoteala.
Totul i se părea prea scump. Oare Titi Gănescu n-o îi iurând-o?
Şi-apoi, să dea doi lei şi prichindelului celuia, care aducea
cumpărăturile, numai pentru clţiva paşi… Gănescu putea să le
aducă singur, doar nu-i cădeau mâinile şi nici nu-şi pierdea
boieria…
într-o zi, Ecaterina i-a spus-o. Titi a replicat, scurt, că el e
chiriaş, îi face un serviciu, dar nu poate să facă şi pe rândaşul.
(Aşa îi venise să spună în clipa de furie 3 rândaş!) Seara, Titi s-a
plâns Irinei Preda că maică-sa nu se poartă bine. Irina i-a jurat că
scena nu se va mai repeta, că maică-sa e o nebună… (Cu o
sărutare apăsată şi „canalie mică”, s-a lăsat convins.)
Fireşte, Irina a cerut socoteală mamă-sii. Titi plăteşte la timp. Îi
e şi coleg de birou.. Se ştie ce greu se găsesc azi chiriaşi şi încă
unul ca Titi. Deci, când bătrâria va avea „ceva” cu Titi, să nu mai
discute cu el, să-i spună ei, Irinei, şi ea va aranja totul.
Ecaterina încercase să-şi afirme autoritatea asupra fetei, dar
fata a izbucnit cu violenţă. S-au certat până după miezul nopţii.
Ecaterina, în cele din urmă, a trebuit să cedeze: va face aşa cum
spune fata…
La toate aceste necazuri, se adăuga şi faptul că rân- duiala
drepturilor la pensie zăbovea. Ecaterina Preda vedea că timpul
trece şi că nu-şi poate încasa banii. Oare nu-i va fura cineva? Nu
poţi să fii sigur nici măcar pe dreptul tău… Şi-apoi, dacă so
adună prea mulţi bani, îi va putea plăti statul deodată? Sau îi va
primi Ia Sfântu- Aşteaptă? A auzit ea că, în asemenea cazuri, dacă
n-ai protecţie… Ea n-are protecţie. Nu cunoaşte deputaţi,
senatori… N-are pe nimeni pe lume. Ε singură şi toţi sunt
Împotriva ei…
în două-trei rânduri, după mari şovăiri, Ecaterina se botărâse
să se ducă la ziarul guvernului, careţi publicase scrisoarea contra
lui Dima.
S-a dus. Dar nu l-a găsit pe „Domnul jurnalist”, pe care nici nu
ştia cum îi cheamă – abia atunci şi-a dat seama de lucrul acesta –
după cum n-a putut răzbate nici la „Domnul director” – care era
totdeauna absent. Uşierii, privind-o paste umăr, cu zâmbete de
ironie, au împins-o binişor, dar fără prea multe forme de politeţe,
către ieşire.
Ecaterina Preda a plecat blestemând pe Alexandru Dima, de la
care i se trage tot necazul…
Atunci, furioasă, aproape fără să-şi dea seama ce face, dar şi cu
nădejdea vagă, secretă, că, poate aşa – printr-o ameninţare
directă – va atrage atenţia guvernului asupra ei şi asupra
nenorocirilor ei, Ecaterina Preda trimisese ameninţarea anonimă
lui Alexandru Dima…
XâV
MIRCEA CHRISTIAN VENISE ÎNGRIJORAT. FRU- moasa lui
siluetă de dansator profesionist nu mai avea rigiditatea superbă
care-l făcea atât de dorit de femei, deşi el – închinat deplin şi
definitiv politicii – nu avea nici măcar timpul material ca să
răspundă chemărilor directe ce i se adresau. De data aceasta.
Christian era enervat. Cravata puţin strâmbă, gesturile fără
rânduială şi fără autosupravegherea obişnuită, arătau o anumită
stare de spirit. Măsura cu paşi largi holul – vastul hol al casei lui
Alexandru Dima. Prin perdelele uşoare, lumina slabă a amurgului
de toamnă răzbătea greu şi trist. De câteva ori, Christian se
aşezase pe scaun. Rămăsese astfel, mai multe clipe, mişcând
nervos piciorul stâng. Apoi, se ridicase fără voie şi, aproape fără
să-şi dea seama, reîncepuse măsurarea holului imens, cu aceiaşi
paşi de om grăbit şi supărat.
În sfârşit, Zoe Dima coborî din apartamentul ei, cu statura
maiestuoasă, cu acelaşi surâs bun şi totuşi impunător.
în urma ei, venea Virgil Cruceanu, care – de când plecase Sonia
la Paris – nepuţând răbda singurătatea casei lor, îşi petrecea mai
toată ziua la Dima.
Christian ceru iertare Zoei Dima pentru că îi tulburase liniştea,
dar…
Expunerea era simplă:
Unul din informatorii lui, de pe vremea când fusese la Interne,
i-a adus o copie după un raport secret, care a fost înmânat azi-
dimineaţă. Raportul, între alte fapte fără însemnătate sau, în orice
caz, cu însemnătate pentru alţii, cuprindea şi următorul pasaj:
161
„Indicatori siguri din cartierul Pietăţii arată că Eca- terina
Preda, soţia lui Iancu Preda, fost director la Comunicaţii, recent
sinucis, se laudă peste tot locul că-l va ucide pe domnul
Alexandru Dima, pe care l-a arătat şi în chip public ca autor
moral al pierderii soţului său. Credem necesar să se ia măsuri de
apărare în jurul domnului Dima şi să fie pusă sub supraveghere
femeia Ecaterina Preda, care, de altfel, dă unele semne de
tulburare mentală de când şi-a pierdut soţul”.
1J Siw^I
Christian era de părere să nu i se comunice nimic din toate
acestea lui Alexandru Dima, dar să se ia toate măsurile de p^ză în
jurul lui, fiindcă „o nebună e în stare de orice”.
Zoe Dima ascultă, stăpână pe sine, dar bineînţeles adânc
mişcată.
Virgil Cruceanu crezu că măsuri serioase nu poate lua decât
poliţia. Prefectul e obligat profund lui Dima. Deci, el, Virgil, ar
putea să-i spună prefectului chiar fără să ştie Alexandru…
Zoe, de data aceasta, interveni. Simţea şi în ceea ce spunea
Christian, şi în ceea ce propunea Virgil, dragostea lor pentru
Alexandru. Dar mândria ei de femeie nu putea să rabde ca
bărbatul ei să fie socotit atât de slab şi să i se aducă atâtea
cruţări. Ea vorbi cu blândeţe, dar ferm:
— Nu înţeleg de ce să nu-l chemăm şi pe Alexandru.
În aceeaşi clipă, sună şi porunci valetului să-l roage pe
 Domnul preşedinte ca să poftească un moment,
Alexandru Dima ascultă tot ce i se spuse. Îşi stăpâni cu
greutate un gest de enervare. Situaţia devenea melodramatică. Iar
el avea oroarea melodramei, care îi jignea simţul estetic. În acelaşi
timp, nu-i plăcea ca Zoe să fie pusă în curent cu această stare de
lucruri. Ştia că ea va exagera primejdia, va fi neliniştită, se va
tulbura şi îi va tulbura şi pe dânsul.
De aceea, rosti cu hotărâre:
— Vă rog să lăsaţi toată această chestiune, care mă priveşte şi
care este deosebit de delicată, pe seama mea. (Se opri o clipă:
socoti necesar să ascundă primirea scrisorii de ameninţare, mai
ales ca să nu sporească îngrijorările Zoei. Crezu totuşi trebuincios
să le spună un cu- vânt de liniştire.) – Vă mai rog, în acelaşi timp,
să nu aveţi absolut nicio grijă.
Dima vorbise cu tonul pe care-l utiliza atunci când voia să
pună captă unei discuţiuni şi să zădărnicească orice altă replică.
Era în glas, în atitudinea simpla şi totuşi măreaţă, în gestul sobru
şi cu atât mai impresionant, – o rară, o unică siguranţă de sine.
Ceilalţi simţiră, în aceeaşi clipă, că temerile se risipesc ca nouraşii
uşori în bătaia vântului. O clipă, lucrul pentru care făcuseră atâta
zarvă li se păru cu totul lipsit de însemnătate. Le păru rău, şi le
fu, parcă, ruşine că „numai pentru atâta” au stârnit toată vil va şi
l-au deranjat pe ei, pe Alexandru Dima.
Când s-a întors în cabinetul lui, Dima a rămas o bucată de
vreme pe gânduri.
Aşadar, exista şi un raport poliţienesc… Se opri în faţa ferestrei.
Simţi nevoia să clea la o parte un colţ de perdea şi să privească în
stradă: în înserarea de toamnă, oamenii treceau grăbiţi,
înfriguraţi, rari. Nicio bătrână… Lăsă perdeaua În jos şi se
depărta ruşinat, ca şi când l-ar fi surprins cineva într-o situaţie
ridicolă.
Se uită în juru-i: s-ar putea deci, să rămână toate aşa cum sunt
– biblioteca, maşina la poartă, şoferul, citind acelaşi roman
poliţist, toate, absolut toate – dar s-ar putea ca el să nu mai fie!
Cândul i se păru ciudat. Era deprins să creadă că toate acestea
trăiesc în jurul lui, sunt creaţia lui, vieţuiesc prin el şi sunt
menite să piară o dată cu el. Şi deodată, brutal, îşi dădea seama
că tot ce -el credea o anexă a lui – era mai statornic, mai durabil
decât el însuşi! El era cel mai fragil, cel mai trecător din tot acest
ansamblu. Se apropie de bibliotecă. Mângâie cu un gest duios
cărţile legate în piele. O tristeţe uşoară i se strecură în suflet…
De undeva, dintr-o depărtare înecată în neguri, îi răsări în
minte chipul Soniei Cruceanu: şi ea va trăi, atunci când el nu va
mai fi! Se va întoarce acasă, îşi va relua viaţa lângă Virgil, uşoara
criză sentimentală va fi trecut… Apoi, Sonia cu Virgil vor consola
pe Zoe… Toţi trei vor sta de vorbă despre el, despre Alexandru…
Poate chiar aci, în biroul acesta, în care’el însă nu va mai fi. Ce
simplă e viaţa în brutalitatea ei – şi cât de mult, cât de inutil o
complicăm noi, cu toate subtilităţile noastre.
φ
utt
La masa de seară, rămăsese şi. Virgil Cruceanu. În cî- eva
rânduri, Dima întrebase: „Ce mai e nou?” – în nădejdea că va afla
vreo veste de la. Sonia. Abia la cafea, Virgil spuse:
— Ştiţi că mi-a telefonat Sonia…
Dima tresări. Ce simplu spune Virgil lucrul acesta; ca şi când
n-ar avea nicio însemnătate 1
— Da, mi-a spus că se simte mai bine… Crede că peste c
săptămână va pleca spre ţară. Fireşte, s-a interesat foarte mult de
voi, şi, atât cât se poate prin telefon, s-a interesat de interpelarea
ta, de politică în general… Ea e sigură de succes.
Alexandru înregistrase fiecare cuvânt. — „Ea e sigură de
succes/’ Fireşte. Ea totdeauna a avut o încredere nemărginită în
el. „’Se simte mai bine…” Ce va fi însemnând asta? A ieşit din
criza sentimentală? Numai atât de puţin să fi durat? Reconfortată
sufleteşte, vindecată deplin, se poate reîntoarce – calmă şi
stăpână pe ea însăşi – gata să înfrunte primejdia revederii?
Bănuiala aceasta îi mări tristeţea. Văzu iarăşi peronul Gării de
Nord, aşa cum era în ziua plecării Soniei, Văzu trenul, care se
depărta şi o batistă mică, albă, care flutura încet, obosit, trist…
Virgil vorbea cu Zoe lucruri de toate zilele.
Alexandru asculta distrat. Prindea câte un cuvânt, câte un
crâmpei de frază… iarăşi era cucerit de gândurile lui. S-ar putea
ca Zoe să stea mai departe de vorbă cu Virgil, aici, în jurul
aceleiaşi mese… să se servească acelaşi meniu… valetul să aducă
aceeaşi sticlă de vin vechi, tare, parfumat… şi, totuşi, el să nu mai
fie de faţă…
Zoe îl întrebă ceva. Alexandru răspunse cu un surâs wag. Dar
nici Zoe, nici Virgil nu băgată de seamă starea de spirit a lui
Alexandru. Ei vorbeau mereu, aceleaşi banalităţi. Uitaseră de
raportul poliţienesc, care-i tulburase cu câteva clipe înainte.
Desigur, fiindcă Dima le spusese autoritar: – „Vă rog să nu aveţi
absolut nicio grijă”. Ca nişte copii ascultători, se executaseră; nu
mai aveau absolut nicio grijă.
Privindu-i, Dima îi judeca aspru. Pentru prima dată i se păreau
am îndoi inferiori, mediocri., mici… în toată această mare
frământare, ei găsiseră o frază de liniştire şi ancoraseră sufleteşte
pe ea, ca pe o insulă în mijlocul furtunii. Acum, furtuna nu-i mai
interesa… Fericite spirite mărunte, care nu cunosc marile
îngrijorări adinei, v zbuciumările pustiitoare de suflet, uraganele
gândurilor devastatoare, îndoielile care îţi alungă odihna şi
somnul…
Sonia, în situaţia aceasta, n-ar fi atât de calmă – gindi
Alexandru, De data aceasta nu se mai necăji, când se trezi
comparând pe Zoe cu Sonia, aşa cum se necăjea astă-vară, la
Mamaia. Lucrul i se păru natural. — … Dar Sonia nu-i aici. — Şi
Alexandru avu impresia jalnică a unei mari singurătăţi. În vremea
din urmă, impresia aceasta, îl cerceta tot mai adesea, cu o
stăruinţă de sfre- deL Uneori, gândul singurătăţii îi apărea brutal,
în faţă, ca un duşman. Alteori, i se strecura pe furiş în spirit, clipă
cu clipă, insinuant şi cu atât mai primejdios. Totdeauna însă
gândul acesta aducea cu sine mai mult decât tristeţe; aducea un
val de amărăciune grea ca o povară, urâtă ca o sperietoare. Tot î
se părea de prisos. Ar fi stat aşa, lenevind în jilţ, ceasuri întregi,
fără să mediteze la nimic precis, fără să facă nimic, fără să
citească măcar – deşi cititul fusese marea lui pasiune. N-ar mai fi
vrut să întreprindă nimic, să vadă pe nimeni. Dominat, strivit de
gândul inutilităţii oricărui efort, în mijlocul acestei mari
singurătăţi, Dima întrezărea în aceste clipe chiar şi ideea morţii
cu nepăsare.
Virgil şi Zoe vor beau mereu.
Dima se ridică:
— Pe mine mă iertaţi. Trebuie să cobor în birou. Mai am de
lucru…
C obor în d scările, îşi spuse că minciuna e ridicolă şi
dezgustătoare. Nu are nimic de lucru. A plecat însă, fiindcă
simţea că discuţia uşoară a lui Virgil cu Zoe îl enervează. Hotărât,
o singur… Sonia poate că i-ar fi mai aproape. „Peste câteva zile se
întoarce acasă” – spusese Virgil adineauri, Câteva zile… I se
păreau mult. Câte se pot întâmpla în câteva zile. Văzu o mână
osoasă, zbârcită, uscată – (capul femeii nu-l vedea) – şi ţeava unui
revolver., Imaginea stărui câteva clipe în faţa ochilor lui Dima. Nu
căuta s-o alunge. Dimpotrivă. Parcă vroia să se deprindă cu
această imagine, care revenea din ce în ce mai des. Lucrul
începuse să i se pară firesc. Mai ales într-o clipă ca aceasta, de
adâncă depresiune sufletească..:
*
Bucureştii se pregăteau de iarnă.
Calea Victoriei, pustie şi tristă toată vara, era iarăşi veselă şi
populată. Însera devreme şi luminile se aprindeau repede în
vitrine. În cafenele, se înghesuia o lume gălăgioasă şi pripită.
Automobilele, care în lunile trecute rătăciseră la Băneasa,
Otopeni, Snagov sau şi mai departe, la Sinaia, Predeal, Braşov şi
aiurea, – acum se grămădeau, unele într-altele, pe mica porţiune
dintre Poştă şi cofetăria „Nestor”, Aci, se rezuma viaţa frumoaselor
şi bogatelor bucureştene. Aci, erau toate magazinele, toate marile
băcănii, toate bodegile de lux, unde se găseau cele mai bune
aperitive. Aci se putea lua un ceai bun. Aci era micul paradis al
acestei capitale întinse pe atâţia kilometri pătraţi.
în acest furnicar de oameni, Irina Preda se simţea ca la ea
acasă. Era lumea ei obişnuită. Cuiri ieşea de la Radio, aici
venea… Cunoştea – fireşte numai din ve- vedere – pe mulţi şi pe
multe dintre cele care treceau în maşinile superbe. Ştia că asta e
fata bancherului X., celălalt băiatul marelui industriaş Y. Uite şi
acriţa Z., care-şi conduce singură maşina… cam bătrâna, dar se
ţine încă bine… Lângă ea, stă tipul… un băiat de 26 de ani 3
Titi Gănescu, ascultând toate aceste lămuriri, era oarecum
nemulţumit. Provincial, nu vroia totuşi ca Mna să-şi afirme atât
de brutal superioritatea ei de bucureşteană, Strângându-i braţul,
Titi îi şoptea în ureche:
— Dă-i dracului! Unde mergem astă-seară?
Irina Preda, cu ochii scăpărători, cu nările dilatate, cu obrajii
îmbujoraţi, cu răsuflarea întretăiată – răspunse:
— Canalie mică… astă-seară trebuie să mergem acasă. Ai văzut
că bătrâna e din ce în ce mai bănuitoare. Nu trebuie să…
Titi Gănescu făcu o mutră de copil necăjit, căruia i se refuză o
prăjitură. Irina îl privi cu coada ochiului, înveselită şi măgulită de
gestul lui Titi:
— Haide, haide… Lasă că şi mâine e o zi şi ziua de mâine are o
seară… Acum, acasă!
 …Acasă, bătrâna Ecaterina Preda îi primea din ce în ce mai
întunecată. Nu avea nimic împotriva lor. Dar se certa, în
gândurile ei încâlcite, cu întreaga omenire, în care bineînţeles îi
îngloba şi pe ei. I se părea că toţi rid de ea, că toţi o insultă, dacă
nu cu vorba, cel puţin cu gestul; dacă nu cu gestul, cel puţin cu o
privire. Când întâmpla- rea făcea ca Irina să treacă pe lângă ea, ca
să-şi ia un lucru oarecare, era de ajuns s-o atingă cât de puţin cu
cotul, pentru ca îndată bătrâna să izbucnească:
— Nici tu nu mai ai loc de mine, hai? D-aia te-am făcut, d-aia
te-am crescut? Mă dai la o parte, ca pe o slugă, ba mai rău: ca pe
o otreapă, hai i irina η υ era d< ori tisă să fie· mustrată, nici.
Chiar atunci cină na vinovată cu adevărat. Răsfăţată, atâta
vreme cât m-amă-sa putea. Rev<rse mâniile multe şi grele pe
iancu Preda, fata nu accepta sa ia acum locul tatălui ei. Ί U;
<iqec-. Îi, răspundea ţâfnoasă:
— Ce, nu ţi-e bine? Cine te dă la o pane? Acu în-: t;! · g eu
cât a suferit bietul tala…
rj
Fraza aceasta avea darul de a o necăji peste măsură pe
Ecaterina. Ea simţea în jurul ei golul cu at it mai mare. Cu cât
trecea mai mult timp de ia moartea lui Preda. Toţi,. Vjb o
formă sau nit a, îi pomenesc de ei; toţi, direct sau prin aluzii
mai mult sau mai. Puţin meşteşugite, caută să-i arate că
acum nu mai este.. Soţia Domnului direc- u>. R\ fi a rămas
Ecaterina Prada pur şi simplu. Ba chiar, acea Ecaterina Preda
care – după cum îi dau toţi să în- teleaga în felurite chipuri –
şi-a* martirizat bărbatul.
— Cât a suferit ta’lu?
— Uşni Ecaterina Preda. În aceste câteva luni slăbise, se
majorase, nu mai avea nimic din maiestatea ei de jandarm. Se
uita mereu în pământ. Nu mai înfrunta cu priviri trufaşe pe
nimeni. Zgârcită de felul eC obsedată până la manie de grija
zilei de mâine, băi rina se îmbrăca din ce în ce mai rău, cu
rochiile cele mai vechi, cele mai peticite, cele mai murdare,
încât părea o cerşetoare de mahala: – Cât a suferit ţa’tu? —
repetă Ecaterina. Mucoasa i Tu spui asta? Tu, care n-ai avut
nicio grijă, n-ai cunoscut nicio nevoie…
Fata fierbea: bătrâna vorbea tare şi, fără îndoială, Titi
Gănescu auzea toate aceste insulte. Dar bătrâna nici r. U se
gând ea să încheie cearta.
 — Te-am crescut ca pe o prinţesă, ca să-mi otrăveşti zilele.
Pentru tine, m-am sacrificat şi l-am sacrificat şi pe el,
Dumnezeu să-l ierte S Neisprăvito! Ai nas să mă judeci pe
mine, hai? Gata-gata să mă scoţi pe mine uci- gaşa lui ta’tu…
— Se prea poate! — izbucni Irina, cu albul ochilor Înroşit de
revărsarea clocotitoare a sângelui, aşa cum i se Intâmpla ori
de câte ori se mânia: – Se prea poate…
— Ce?
Ecaterina Preda răgise ca o vită înjunghiată. Simţea de
multă vreme în aer, sau poate „într-o cută ascunsă a f în
durilor ei, aceeaşi învinuire: dacă Iancu Preda ar fi avut o
altfel de viaţă, nu s-ar fi sinucis. Nimeni nu-i spusese lucrul
acesta făţiş, Dar i se păruse” că-l descifrează
În unele priviri ale mahalagiilor, în unele subînţelesuri ale
vorbelor jor? j. N unele manifestări răzleţe. Da, ticăloşii o
învinuiau tot pe ea, acuma! Odată, auzise pe nevasta simigiului
vorbind peste gard; – „Ei, madam lonescu, nebuna l-a băgat în
pămint şi acum îl şi moşteneşte:
pensie» ajutor, mai ştiu eu ce!" Aşa vorbise simigereasa,
Ecaterina era în casă, cu fereastra deschisă. Auzise tot, dar parcă
nu-i venea să creadă că „nebuna" este ea… Acum, nu mai încăpea
nicio îndoială; învinuirea o rostea făţiş fata ei.
Cu vocea gâjâitâ, cu venele umflate ca nişte frânghii în jurul
gâtului, Ecaterina urmă:
— Îndrăzneşti să spui că eu… eu l-ani ucis pe ta’tu?
Nemernico…
Irina ţipă, aşa încât s-audă şi Ti ti din odaia lui:
— Se prea poate! Dacă tata ar fi avut o soţie bună, o adevărată
tovarăşă de viaţă, aşa cum trebuie să fie o soţie, poate că nu s-ar
fi sinucis… poate că n-aş fi rămas orfană… şi cu o mamă rea…
rea. „rea!
Irina izbucni în plâns. Repeta isteric „rea, rea, rea!” – şi faţa i se
crispa cumplit. Aştepta ca raamă-sa să continue cearta sau,
înduioşată de plânsul ei, să uite pe dată tot ce-şi spuseseră, toate
vorbele grele şi insultătoare şi să vină s-o împace: – „Proasta
maichii, prostuţă” – aşa cum se mai întâmpiase.
De data aceasta, Ecaterina Preda nu făcu niciuna, nici alta.
Rămase mută, cu mâinile uscate şi tremurânde ridicate către
tavan, cu ochii în pământ, parcă lovită de ferăznet. Irina aştepta,
dar tăcerea o înfuria. Ridică ochii • înlăcrimaţi. Nu, maică-sa nu
leşinase… Nici nu se pregătea s-o lovească, într-un acces de
demenţă – cum o fulgerase teama, o clipă, pe fată. Ecaterina
Preda era acolo stană de piatră. Numai mâinile, cu degetele lungi,
negre, uscate, se agitau şi trădau viaţa care pâipâia încă în acest
trup uscat, secătuit, ros de ură.
Secundele treceau. Ecaterina se frământa, rostogolea un gând
mare în capul ei înfierbântat. Irina aştepta. 6 cuprinse teama. Ce
plănuieşte mamă-sa? Dacă nu plă- nuieşte nimic, ce întâmplat cu
ea? De ce a rămas aşa, În picioare, cu privirile în jos, cu venele de
pe frunte umflate, ca rimele după ploaie? Ar fi vrut să-i spună: –
„Ce ai, mamă?” Mândria o împiedica însă. Socotea că, de se va da
învinsă în felul acesta, va fi învinsă toată viaţa ei, va fi tiranizată
neîncetat de bătrână… Instinctiv, se uită ia uşa lui Titi Gănescu,
ca şi când i-ar fi aruncat α mută chemare în ajutor,
Târziu, bâtrina rosti cu o voce înfiorător de liniştită s –
Biâmeee… Dacă l-am ucis eu, aşa o fi… O.să vedem noi…
înfrântă parcă de greutatea învinuirii, ieşi din odaie., ·’
Ultimele vorbe ale bătrânei căzură ca o ameninţare. Irina
înţelese, instinctiv, că ameninţarea nu i se adresează ei, ci
omenirii întregi.
în casa din strada Pietăţii se făcu o tăcere mare. Niciun pas de
trecător pe uliţă. Niciun glas. Nici măcar un lătrat de curie.
Irina se ridică încet, ca o pisică. Aşteptă câteva secunde: linişte
deplină. Străbătu sala, deschise cu mii de precauţii uşa căfferei
lui Titi şi se strecură înlăuntru fără zgomot, în vârful picioarelor
mici şi agile.
Titi sta trântit de-a curmezişul patului. Nu se dezbră- case. Îşi
scosese numai surtucul, ca să nu-l gh’emuiască. Irina îi sări de
gât şi, înăbuşindu-şi plânsul, murmură: – Titi, ia-mă de aici, că
nu mai pot… nu mai poot…
XV
LA PÂRIS, ÎN CAMERA DE HOTEL, SONIA CRU- ceanu îşi trăia
nopţile şi cea mai mare parte din zile, în grele zbuciumări.
De ce plecase din Bucureşti?
Întrebarea năvălise ca un vxrtej în capul ei, tocmai trei minute
după ce trenul se smulsese din Gara de Nord şi când străbătea
păienjenişul de şine către Chitila. Era singură în cabina vagonului
de dormit. Valizele, care pur- tan eticheta marilor hoteluri
occidentale, craii rinduite cu grija. Pe măsuţa de lângă fereastră
stătea poşeta mare, de voiaj şi, lângă ea, florile pe care ϊ le dăduse
Virgil. O podidi ρ lins ui. Închise uşa spre culoar, ca să fie scutită
de privirile indiscrete ale celor ce ar fi trecut, întâmplător. Afară,
se auzeau voci. Fiecare căuta să se aranjeze cât mai confortabil
pentru lunga călătorie. Fiecare avea de pus o întrebare sau de
cerut ceva conductorului, care, cu ţinuta unui perfect valet, căuta
să mulţumească pe toată lumea, Sonia plânse îndelung şi se simţi
mai uşurată.
Cândva trenul se opri într-o gară. Sonia se uită pe fereastră.
Vroia să vadă lume. Vroia să-şi schimbe gându- rile. Pe peron,
două fetişcane se plimbau înlănţuite şi priveau cu ochi mari de
curiozitate, de poftă şi de invidie, – atât cât puteau să vadă de
acolo, de jos, – în cuprinsul elegantelor compartimente ale
vagonului de dormit. În amuţirea lor admirativă, în privirile lor
fascinate, le citeai cu uşurinţă gândui: ele nu vor pleca niciodată,
aşa, la Paris… Sonia le cântări ρ·. · amândouă: erau, desigur,
fetele unui funcţionar de la gară… Biete fete de provincie, care îşi
închipuiesc că fericirea este într-un elegant vagon de dormit, ce
goneşte spre Paris! Ce uimite ar rămâne copilele acestea, dacă
Sonia ar coborî fereastra şi ar striga: – „Nu, dragele mele, viaţa
nu-i asta… fericirea nu-i asta… Nu, nu vă lăsaţi amăgite… Aici,
între aceşti patru pereţi ai compartimentului, între aceste valize
bogate, se pot desfăşura drame mai grele, mai adânci decât vă
închipuiţi voi… Şi poate că voi, 111 căsuţele sărace, pe uliţele
înguste sau undeva, într-un crâng apropiat, voi puteţi cunoaşte
mulţumiri pe care mulţi dintre noi nu le cunoaştem, nu le putem
cunoaşte, nu avem voie să le cunoaştem…”
Fetişcanele trecură mai departe, ca să vadă probabil şi alte
chipuri de oameni fericiţi.
în urma lor, veni un cerşetor. Era un om fără vârstă, cum sunt
toţi aceşti nenorociţi, care îşi ascund anii în foame, frig. Zdrenţe şi
murdărie. Au toţi aproape aceeaşi înfăţişare „ca şi când destinul i-
ar fabrica în serie, punând pe toate frunţile aceeaşi etichetă:
cerşetor. Cu pălăria (mai bine-zis: cu ceea ce fusese cândva o
pălărie), în mâna stângă, strângând cu dreapta fâşiile negre ale
cămăşii zdrenţuite peste pieptul păros, cu capul plecat pe un
umăr, cu un zâmbet plângăreţ care-i dezvelea gingiile goale şi h!
câe} – omul cerea… Toată fiinţa lui cerea. Cereau ochii, care
lăcrimau neîncetat, Cereau genunchii, care tremurau.. Cereau
picioarele desculţe, negre, cu degetele răsucite şi încovoiate. Sonia
deschise repede fereastra şi-i aruncă o monedă. Trenul tocmai
pornea. Dar avu timpul să vadă un jandarm, care alunga pe
cerşetor. El fugea ca un cline bătut, dar fugea mulţumit,
Zâmbetul nu mai era plângă- reţ, ci fericit: în pumnul strâns ţinea
moneda, pe care apucase să o ridice de pe peron…
O clipă Soniei îi fu ruşine de plărisul ei de adineauri,. Iată
marea, adevărata durere – îşi spunea ea – pe lângă care o vagă
criză sentimentală "nu are nicio însemnătate.. Da. Da, nicio
însemnătate…— îşi repeta Sonia, căutând să se încredinţeze· de
acest adevăr, deşi sufletul ei, răzvrutindu-se împotriva raţiunii
reci şi a voinţei încordate, răcnea în adâncurile fiinţei: nu este
adevărat, nu este aşa…
Oamenii săraci – continua să se convingă Sonia – sunt mai
puţin înclinaţi spre zbuciumările sufletului. Munca şi necazurile
au, cel puţin, acest folos uriaş: te pun la adăpost de marile crize
sentimentale.
…Ei şi? Cerşetorul de pe peronul gării este oare aşa de
nenorocit, pe cât îl arată înfăţişarea lui? Mizeria lui este suferinţă
numai pentru cine nu e deprins să trăiască în mizerie. În clipa
aceasta, cu cei câţiva bani, cerşetorul este mai fericit decât ea,
care a pornit singură în lume, gonită de ginduri şi vrând să-şi
gonească gândurile…
*
De ce a plecat din Bucureşti?
întrebarea îi revenea mereu în minte, cu o stăruinţă
chinuitoare. Cabina i se părea o cuşcă de suferinţă, de tortură.
Încerca să citească şi nu avea răbdare. Schimbase trei-patru cărţi,
dintre cele pe care le pusese cu grijă în valiză, ca să le aibă la
îndemână în timpul drumului. Privea peisajul, dar nimic nu-i
reţinea atenţia. Zbuciumul sufletesc era mai puternic decât lumea
înconjurătoare.
Trenul trecuse cu o boierească nepăsare prin gările mici,
primise cu răceală salutul impiegaţilor înfipţi în mijlocul
peronului, se strecurase printre dealurile bronzate de toamnă, ale
Goleştilor, se oprise o clipă ca că respire în voie în Piteşti şi,
acum, cobora spre câmpia Olteniei.
Pe câmpurile goale şi triste, se abăteau cârduri de ciori, ca
nenumărate petice de doliu desprinse din cortegiul funerar ai firii.
Cerul era sur şi monoton. Pe sârmele telegrafului se ghemuiau
vrăbii zgribulite de umezeala anotimpului. Pe soşeaua care
mergea alături de linia ferată, rar de tot se zărea un car cu boi, un
ţăran cu sumanul strâns pe umeri sau o turmă de oi, care mergea
alene către şesul Dunării. Cât puteai cuprinde cu ochii, prin
dreptunghiul ferestrei, în goana trenului, se simţea că lumea de la
iară se strânge către case, că ogoarele cămin pustii, pe seama
vânturilor şi zăpezilor de iarnă. Era un început de amorţire „de
înţepenire a vieţii, care contrasta cu zvâcnirea continuă de fier şi
de oţel a trenului în goană.
«ţ
Sonia Cruceanu se gândea la toate acestea şi parcă simţea o
potolire a tălăzuirilor ei sufleteşti. Bună cunoscătoare şi iubitoare
a vieţii de ţară, privind satele olteneşti, îşi amintea cu o umbră de
plăcută duioşie-de satele copilăriei şi tinereţii el Se revedea cu ani
şi ani în urmă, sosind vara, în vacanţa cea mare, la moşia
părintească. Ca oricărui copil, î se părea că vacanţa 11-0 să se
mai sfâr- şească niciodată. Iii prima zi, îşi rânduia cu cochetărie
„odaia ei”. Îşi potrivea masa lângă fereastra larg deschisă. Ca să
poată citi. Inşiruia cu grijă cărţile, pe care şi le adusese din oraş.
Dintre acestea, nu lipseau niciodată versurile lui Verlaine… Ce-i
mai plăcea să citească în vremea aceea? (Sonia se agăţa cu
disperare de aceste amintiri, ca să uite frământările ei de astăzi.) –
A, da… Apele primăverii, romanul lui Turgheniev, a impresionat-o
grozav. Anna Karenina şi… (Sonia se refugia în copilărie cu
spaima de a nu fi cucerită iarăşi de zbuciumul sufletesc de-acum.)
Zilele de vacanţă treceau cu iuţeala fulgerului. Vizitele
cunoscuţilor din oraş sau ale moşierilor vecini, plimbările cu
trăsura, o raită pe la arie, o goană prin vie, o oră de canotaj pe
lacul minunat care se întindea între cele două conac un – conacul
vechi, patriarhal, păstrat ca amintire şi conacul cel nou, clădit
dincolo de sat, în liniştea pădurii şi înzestrat cu tot confortul
modern, – toate acestea umpleau cu prisosinţă zilele de, vară. Ce
vremuri minunate! Soniei i_se părea că în vremea aceea n-a
cunoscut tristeţea şi, mai puţiri însă, durerea. Micile necazuri ale
copilăriei s-au şters de mult din aducerea aminte. Pe epranul
memoriei, nicio umbră din timpurile acelea. Ci numai lumini,
lumini multe şi felurite. Luminile serilor de petrecere în familie –
familie numeroasă, cu bătrâni glumeţi, cu bătrâne drcotaşe, dar
amuzante, cu tineri veseli, gata oricând „să facă” un dans.
Luminile clare ale zilelor de vară, în plin soare. Luminile tainice
ale serilor de vis, în grădină, pe o bancă… Toate aceste lumini se
împleteau în amintirea Soniei, ţesătură minunată, care se
aşternea – alinător – peste sufletul ei atât de îndurerat astăzi
Cu cât se gândeşte mai adine, cu atât îşi dă seama mai bine că,
până acum, viaţa ei a fost o viaţă de îneântări uşoare şi
nevinovate, de desfătări copilăreşti. Ea n-a dat piept niciodată,
până în clipa aceasta, cu realitatea dură. Pe ea, viaţa n-a lovit-o
niciodată, până acum. De aceea, această primă ciocnire cu
adevărata viaţă o doare atât de profund şi o uluieşte. Ε asemenea
unui copil, care aude pentru prima dată şuieratul sălbatic al
vânturilor, frământarea neînduplecată a furtunii.
…Aaşadar, aceasta este viaţa?
Fireşte, a gindit îndelung asupra rosturilor ei. Dar totdeauna,
în legătură cu o carte recent citită sau cu durerea altcuiva, aflată
întâmplăţor. Ε prima dată când e silită să gândească asupra vieţii
în legătură cu propria ei durere. Şi iată, acum simte cât de inutile
sunt toate construcţiile artificiale ale minţii, atunci când realităţile
brutale se ridică, tumultuoase, împotriva fragilelor oprelişti ale
voinţei şi ale raţiunii.
Sonia străbătu de câteva ori, cu paşi mici şi nervoşi, cabina
prea mică, prea strimtă, ea să poată cuprinde atâtă frământare.
Se opri la fereastră. Începuse să plouă – ploaie măruntă, ţăcănită,
deasă şi adormitoare, ploaie de toamnă. Sonia urmări jocul
picăturilor pe luciul geamii*
lui. Un ţăran, cu sumanul peste cap, gonea spre casă. În
culoarul vagonului, se auzi sunetul vesel al clopoţelului şi glasul
chelnerului de Ia restaurant: se servea masa, Sonia ceru să i se
aducă în cabină sandvişuri, vin, apă minerală, cafea neagră şi
coniac.
După ce făcu comanda, îşi dădu seama că în ciuda tuturor
frământărilor, viaţa îşi urma mersul ei firesc: dorea totuşi o masă,
o masă cât mai aleasă, un coniac bun, o ţigară fină… În sufletul
ei, se prăbuşise o lume de mici plăceri de suprafaţă şi, în locu-i,
se ivise o mare şi grea durere. Aceasta n-o împiedica, însă, de-a
mine a, de-a dormi, de-a trăi… Viaţa î
Atunci, îşi aminti cuvintele lui Alexandru Dima: – „Viaţa e o
bestie…” Cât este de adevărat! Mâncând, gustând vinul rece, se
surprinse că toate acestea îi făceau o reală plăcere. Aşadar, dacă
în clipa aceasta de frămân- tare, în loc să fie în acest -confortabil
vagon de dormit, având la îndemârlă tot ce poate alcătui o masă
bună, s-ar fi aflat într-un sat oarecare, într-o odaie de han, rece şi
neprietenoasă, fără mâncare, fără cafea şi fără ţigară, – ar fi
suferit şi mai mult. Ciudat, ce puţine cuvinte avem! A suferi… —
acelaşi cuvânt, pentru marea zbuciumare a a sufletului; acelaşi,
pentru micile lipsuri materiale…
Sonia nu-şi putea ascunde că, în mizeria sufletească în care se
zbătea, era totuşi bucuroasă că destinul i-a cruţat mizeriile fizice.
Sorbi cu poftă cafeaua. Aprinse ţigara. Întâiul fum după masă i se
părea cel mai bun. Aştepta ţigara aceasta, în tot timpul mesei.
Mâncând, se gândea la ea, ca la un ţărm îndepărtat şi frumos, pe
care-l cunoştea, dar de care îi plăcea să se apropie de fiecare dată,
încet, lin…
Când sfârşi ţigara, micul început de vrajă, de- uitare de sine
pieri dintr-o dată. Se regăsi iarăşi singură şi co- vârşită de marea
ei frământare. De ce plecase din Bucureşti? îi părea rău şi, în
acelaşi timp, îi era ruşine de. Slăbiciunea ei. Îşi spunea că ar fi
putut să rămână acolo; ar fi avut tăria să înfrunte primejdia. Nu,
hotărit, n-ar fi căzut…
N-ar fi căzut?
întrebarea i se înfipsese adânc în sine. Îşi aminti cu o
chinuitoare luciditate că în vremea din -urmă, când îşi lăsa mâna
în mâna lui Alexandru Dima, se înfiora, se pierdea. O cuprindea o
tulburare dulce, vagă, ca o beţie uşoară, ca o ameţeală plăcută.
Când începuse această minune cumplită şi, totuşi, încântătoare?
Când simţise pentru întâia dată lucrul acesta? Nu-şi amintea. I se
părea că aşa a fost de la început, de când lumea… Sau, mai
degrabă, i se părea că aşa trebuia să fie…
Trebuia? Fireşte… Şi totuşi, de câte ori judecase cu asprime
femeile care-şi căutau fericirea dincolo de pragurile căminurilor
lor… Era încredinţată că ei n-o să i se întâmple niciodată lucrul
acesta. De aceea, era necruţătoare cu toate cele care greşeau.
…Iată, acum ea însăşi este gata să greşească. Ea însăşi e la fel
cu cele pe care le osândise în trecut. Ca să nu cadă, e. Silită să
fugă singură în lume, singură în această cabină de vagon de
dormit, singură între atâtia oameni străini, care merg cu rosturile
lor şi cu treburile lor, către ţinte precise şi către rezultate de mai
înainte determinate. Ce uşoară trebuie să fie viaţa când ai o ţintă
precisă, când ştii de ce pleci şi unde te îndrepţi! Aşa a fost şi viaţa
ei, până acum: netedă. Dar acum, e frântă, încâlcită, înnegurată,
ca înserarea aceasta de toamnă."
Sonia simţi căldura lacrimilor în ochi. Plânse îndelung şi
liniştitor. În cuprinsul cabinei, lumina zilei scăzuse pe nesimţite şi
pâcla serii se strecurase pe furiş. Contururile se estompau vag, tot
mai vag. În clipa aceea, totul în juru-i o îndemna la tristeţe. Când
îşi ridică ochii din batista mică, uşor parfumată, simţi nevoia să
vadă lumină, lumină multă, cât mai multă… Aprinse. Din becul
electric, lumina se revărsă bogată şi veselă.
J
Acum, i se păru că toată judecata ei asupra oamenilor şi
asupra faptelor s-a schimbat. Pa’rcă şi tristeţea, care o doborâse
cu câteva clipe mai înainte, începea să se risipească.
…Vinovată? De ce? La această răspântie a vieţii ei, nu se.
Oprise ca să aleagă drumul bogăţiei sau al ambiţiei. În această
nouă avântare, n-o mâna nici pofta de bani, nici dorinţa de
măriri. Averea ei, personală, o pune la adăpost de orice bănuială.
Iar cu firea pe care i-o cunoaşte lumea, nici vrăjmaşele n-ar
putea-o învinui că ţinteşte numele şi cinstea de-a fi soţia
domnului preşedinte Alexandru Dima… Nu se simte vinovată cu
nimic. Totdeauna a stat deasupra acestor mici judecăţi dictate de.
O morală îngustă, burgheză, meschină. A, cunoaşte ea foarte bine
urâta ipocrizie, care stă la temeiul acestei morale! Ştie foarte bine
că femeile, care predică mai stăruitor onestitatea, sunt tocmai
acelea care în ascuns fură tot ce pot fura desfătărilor vieţii.
…în adâncul conştiinţei nu se simte cu nimic vinovată. Un
imbold sincer al sufletului nu poate fi judecat, după cum încape
sau nu între filele seci ale manualelor de morală.
Firea neatârnată a Soniei Cruceanu se răzvrătea împotriva
acestui lucru. Slobodă acum de prejudecăţi, se ridica deasupra
oamenilor comuni. Se simţea, astfel, mai Împăcată cu sine însăşi.
Îşi repeta vechea poveste a sufletelor care pribegesc în lume, se
caută şi se întregesc, după legile lor tainice, fără să ţină seama de
morală sau de onestitate.
Dar tot acest vălmăşag de gânduri o trudise. Aţipi fără Bă-şi
dea seama. Trenul gonea în noapte…
XVI
ÎN CASA DIN STRADA PIETĂŢII, VIAŢA DEVE- reea din ce în ce
mai anevoioasă. Ecaterina Preda începuse să simtă lipsa banului.
Fiică-sa, Irina, trebuia „să se echipeze” pentru iarnă. Palton cu
guler de blană, două-trei pălării, o rochie pentru birou, câteva
pentru casă, („nu face” s-o vadă Titi în fiecare zi cu acelaşi capot
vechi, demodat i), pantofi, mânuşi, atâtea altele! În felul acesta,
fireşte că nu mai putuse contribui cu nimic din mica ei leafă la
cheltuielile zilnice ale gospodăriei. În acelaşi timp, Titi Gănescu
rătăcind mai în fiecare seară cu Irina, prin cinematografe, cofetării
sau restaurante, îşi risipise salariul şi rămăsese în urmă cu plata
chiriei,
Ecaterina Preda pregătea masa, în fiecare seară. Cu toată
zgârcenia ei, avea totuşi grijă ca „fata să fie bine hrănită”. De cele
mai multe ori însă, un comisionar cu şapcă roşie sosea către ora
cinei, aducând acelaşi bileţel: Irina vestea că va întârzia la
serviciu, să n-o aştepte cu mâncarea pe foc, va lua ceva în oraş…
Ecaterina bombănea nemulţumită: – Prea mare risipă! Cheltuială
acasă, fiindcă i-a gătit atâtea bunătăţi; cheltuială în oraş – şi cine
ştie ce-o fi mâncând prin resturantele acelea scumpe şi
murdare…
De la o vreme, Ecaterina Preda intră la bănuială. Fata lipsea
prea des şi, ciudat, în serile în care lipsea fata, nu venea nici Titi
Gănescu.
Într-o seară, primind un astfel de bileţel, Ecaterina îşi luă
vechea ei broboadă peticită şi se duse la câreiu- marul din’ colţ,
care avea telefon. Ceru postul de Radio şi vru să vorbească cu
Irina. Cineva răspunse sec: – Domnişoara Preda a plecat de la ora
6 şi nu mai vine astă-seară… Cârciumarul, care ascultase
convorbirea, îi spuse peste umăr, zâmbind ironic:
— Eh! Tinereţea, madam Preda, tinereţea!
Ecaterina, ruşinată şi furioasă în acelaşi timp, mormăi un
răspuns vag şi ieşi. În celelalte seri, se culca şi nici nu ştia bine la
ce oră se întorcea fata. În seara aceea, se hotărî s-o aştepte. Se
aşeză pe un scaun, în sufragerie. Ca să nu o doboare somnul, îşi
luă lucrul – tocmai croşeta o vestă cochetă pentru Irina, bună de
purtat Ia birou. Peste un ceas, ochii ei bătrâni, obosiţi, storşi de
viaţă, începură să lăcrimeze. Lăsă lucrul. Se mişcă de îci-colo,
prin casă. Printre buzele uscate şi aproape albe, murmura ca
pentru sine însăşi: – „Toate astea din pricina ticălosului de
Dima… Dacă nu l-ar fi ucis pe Iancu, am fi avut şi noi. Ca-nainte,
casă, rost, nu aşa’!”
Acum, Iancu Preda devenea necesar. Ecaterina şi-l închipuia
certând-o pe Irina, arătându-i că nu trebuie să întârzieze în oraş,
că în niciun caz nu trebuie să mintă. Spune că e la birou şi ea e
plecată de la 6… S-au făcut de râs şi faţă de cârciumar! Mâine, o
să ştie mahalaua întreagă…
Ca să-şi mai stâmpere necazul, Ecaterina Preda luă un vraf de
tacâmuri şi începu să le frece. Mina uscată lustruia mereu, dar
gândurile îşi urmau firul. Găsea o adevărată mulţumire să
împodobească amintirea lui Preda cu toate însuşirile pe care
bietul om nu le avusese în viaţă. — „A! ce scandal ar fi făcut
Iancu, dacă ar fi prins-o pe Irina cu minciuni… Şi tocmai pe un
astfel de om şir-a găsit să-l ucidă canalia de Dima! Dar unde o fi
fata? Ε miezul nopţii… Unde umblă, cu haimanaua aceea de Titi
Gănescu? Trebuie să pun capăt scandalului, până nu se întâmplă
vreo nenorocire cu fata…”
În clipa aceea, Irina nu mai era atât de vinovată. Marele
răspunzător era „haimanaua”, era Titi, pe care de altfel hotărâse
să-l dea afară chiar a doua zi.
„Târziu, după miezul nopţii, Irina se întorcea cu Titi acasă.
Când văzură lumină în sufragerie, amândoi avură o uşoară
tresărire.
— Mama nu s-a culcat încă… — murmură fata puţin
îngrijorată. Dar în clipa următoare, îşi regăsi calmul: – Am să
intru eu întâi, ca să nu ai tu nicio neplăcere… Tu mai plimbă-te o
jumătate de oră şi, după aceea, vino. Intri direct în camera ta. Ai
cheia de la intrare? Perfect… Hai, un ultim „puşi”…
Titi o sărută puţin plictisit. Ar fi vrut să se culce. Trebuia totuşi
să mai zăbovească un răstimp pe uliţi, în noaptea umedă şi rece
de toamnă.
Irina intră cu o îndrăzneală voită.
— Bună-seara, mamă…
Bătrâna, frecând mai nervos şi mai apăsat un cuţit, întrebă
aspru, fără să-şi ridice ochii către ea.
— Vii de la birou?
Irina şovăi o clipă. Ghici că a fost controlată. Răspunse sigură
de sine:
— Nu. De la masă..;
Bătrâna nu se mai putu stăpâni. Zvârli cuţitul şi izbucni:
— Masă? Care masă? Cu cine masă? Fată nemăritată iei masa
în oraş? Acasă n-ai masă? Eu nu-ţi fac masă? Bărbatu-tău, cine-o
fi, o să te ia din resturant sau de acasă? Irino, bagă de seamă…
Fata simţi că trebuie să pună capăt repede acestui potop de
vorbe. Altfel, bătrâna va ieşi victorioasă. Râzând fals, îrina întrebă
cu ironie:
— A, vrei să-mi taci o scenă? Prea târziu, mamă… N-am timp.
Am mâncat aşa de bine, era atâta veselie… te rog nu-mi strica
seara. După o zi de muncă, am dreptul şi eu la o seară plăcută…
Bătrina, acum, asculta încremenită de atâta îndrăzneală. Îrina
îşi curmă brusc râsul şi spuse apăsat:
— Fiindcă, mamă, ţi-am mai spus-o: nu sunt deloc dispusă să
renunţ la viaţă, pentru toanele dumitale» aşa cum a renunţat
bietul tata î
Aceeaşi învinuire, care avea darul de a infringe pe bătrână, de-a
o doborî, de-a o nimici… Ecaterina simţea că se ridică împotrivă-i
o voinţă tânără şi neînduplecată, o energie proaspătă, care o
zdrobea. Îşi dădu seama cu necaz că lupta este de prisos. Era mai
bine s-o ia cu bi~ nişorul… Acum, are s-o lase în pace. Mâine, o
să-i vorbească-din nou, dar o să-i vorbească părinteşte…
Gândind astfel, bătrâna nu putea adormi. Scene răzleţe îi
treceau prin minte. Se revedea în cârciumă, tele- fonând după
îrina. Simţea privirea batjocoritoare a cârciuma r ului. Ştia că
mâine, nevasta simigiului va afla cea dinţii urâta întâmplare şi o
va împrăştia pe toată uliţa, că are o gură… La aperitive, vor veni
beţivii de la judecătorie… Până în seară, toţi vor şti că îrina îşi
face de cap. Va fi râsul mahalalei. Azi, se mărită anevoie o fată
săracă. Darmite una şi săracă, şi cu faimă rea!
Stăruitor, acelaşi gând îi revenea de fiecare dată: – „Canalia de
Dima!”
*
Elena Giuriadis, inginerul Dimitrie Grecu, deputatul Tomescu
şi senatorul Carian se întâlneau în fiecare zi, uneori chiar de mai
multe ori pe zi. Spaima îi solidarizase. Tomescu nu mai făcea nicio
aluzie la vaga şi dubioasa lui calitate de avocat. Erau toţi uniţi,
umăr la umăr şi col ia cot, în pregătirea apărării faţă de atacul
apropiat al Iul Alexandru Dima. Ştiau că lovitura va fi cumplită.
Dima era necruţător în luptă. Temerea lor era cu atât mai mare,
cu cât ştiau că ministrul Comunicaţiilor – „bietul Ivkşcu” – nu-i va
putea ţine piept. Primul ministru. Nu’^’Fa dispus să se angajeze
prea mult – nici el personal, nici guvernul. În ansamblul lui – în
această chestiune.
Chiar Ivaşcu îşi dădea seama de acest lucru. De aceea, uitase
tot ceea ce-l despărţea ele Grecu şi de tovarăşii acestuia, Tomescu
şi Carian. Ministrul participa foarte adesea la consfătuirile lor.
Prezenţa lui era, fireşte, stânjenitoare pentru ceilalţi. Ei trebuiau
atunci să nu pomenească o vorbă de comisioanele încasate, şi să
discute „afacerea” ca pe o mare şi curată operă de guvernămărit.
Efortul era anevoios. Mai ales bătrânul Carian, obosit de ani, de
chefuri şi de „fetiţe”, uita adesea că Ivaşcu era de faţă şi îşi dădea
în petic… Gafele lui enervau cu deosebire pe Elena Giuriadis, care
vroia să pară faţă de Ivaşcu cu totul străină de micile detalii
băneşti, inevitabile într-o atare afacere.
Ivaşcu, până ia şfârşit, înţelesese că s-au luat bani. Mulţi? Nu
ştia… O mare părere’de rău îl cuprinsese. Era compromis „pe
gratis”, cum îşi spunea el. Ura din adm- cui sufletului pe Grecu şi
pe ceilalţi. Nu aştepta decât „să sară hopul”, să-şi salveze
portofoliul. Apoi, va şti el să se descotorosească de toţi şnapanii
ăştia…
Până atunci însă, Ivaşcu trebuia „să facă pe prostul”. Şi făcea…
Dimitrie Grecu scrisese întreg discursul, pe care Ivaşcu avea
să-l rostească în sesiunea extraordinară a Camerei, drept răspuns
la interpelarea lui Alexandru Dima. Era un text redactat cu
meşteşug, în care expli- caţiunile de ordin politic şi cele de natură
tehnică se îmbinau în aşa fel, încât puteau să dea impresia că
afacerea B.C.A. Este „curată”.
Ivaşcu studia în fiecare zi, ore întregi, acest discurs. În partea
lui politică, se străduia să schimbe rânduirea materiei, să mai
adauge ceva sau să suprime un detaliu: era mica lui ambiţie de a
putea spune că n-a luat de la inginerul Grecu decât lămuririle
tehnice..
În timpul acesta, din tabăra adversă – din anturajul lui
Alexandru Dima – nu se putea obţine nicio in- formaţiune. Faptul
acesta sporea chinuitor îngrijorările Elenei Giuriadis şi ale
tovarăşilor ei. Era ştiut, de altfel, că Dima are maniera lui de a
lucra, („II joite serve”, cum spuneau cu admiraţie şi prietenii şi
adversarii lui.) Ne- destăinuindu-se nimănui, pregătindu-şi singur
şi materialul şi dezvoltarea discursurilor lui, nicio indiscreţiune
nu era cu putinţă.
Elena Giuriadis socoti totuşi necesar să încerce a obţine o cât
de vagă impresie din rândurile inamicului. Prin cine? Singurul pe
care-l putea „aborda” era Mircea Christian, pe care-l cunoştea…
În sfârşit, aşa cum cunoştea pe mai toţi foştii şi viitorii miniştri,
pe care-i întâlnea la ceaiuri, la serate, în resturantele de noapte,
la Sinaia sau la mare, şi pe care-i cultiva pentru cine ştie ce
intervenţie rentabilă, mai mult sau mai puţin apropiată. Se sfătui
cu Grecu. Acesta îşi mărturisi pesimismul asupra rezultatelor
acestui demers. Recunoscu, totuşi, că trebuie „să se încerce”…
 *
Peste trei zile, Elena Giuriadis era poftită cu totul
„întâmplător”… la ceai, în saloanele unei vechi prietene, unde
între cei cincizeci de invitaţi şi invitate, se afla şi Mircea Christian.
Cu abilitatea ei de totdeauna, Elena ştiu să facă în aşa fel, încât
să rămână numai cu Christian, într-un salonaş elegant, cu ceştile
de ceai înaintea lor. Fără ocoluri, pe care Ie ştia de prisos, Elena
deschise limpede discuţia:
— Aşadar, domnule Christian, ne-ai declarat război…
— Eu, doamnă?
— Da, da… Şi încă război pe viaţă şi pe moarte..;
— Doamnă, nu înţeleg…
Elena surâse, cu tot farmecul care-i asigurase atâtea strălucite
izbânzi:
— Haide, domnule Christian, să fim sinceri! Suntem doi oameni
prea inteligenţi – nu este aşa? — ca să ne coborâm la asemenea
ipocrizii… Scandalul pe tema B, CA.
este montat „de toutes pieces’f de dumneata. Domnul Dima nu
se slujeşte decât de materialul dumitale. Şi – fără să vreau să te
măgulesc – îţi spun sincer că nu foloseşte acest material aşa cum
l-ai fi putut folosi dumneata. Nu-i aşa că sunt bine informată?
Elena îl privi ştrengăreşte, printre genele puţin cobo- râte.
Christian îi înfruntă privirea. Zâmbi. Acum ştia foarte bine ce vrea
Elena Giuriadis. Jocul va fi foarte simplu…
— Doamnă, nu tăgăduiesc că am avut şi eu unele in-
formaţiuni în această afacere B.C.Α., care de câteva săptămâni a
devenit faimoasă, dacă nu chiar senzaţională. Dar nu trebuie să
mi se exagereze meritul. În afacerea B.C.A. S-a lucrat aşa de
stângaci – vreau să spun: cu atâta lăcomie – s-au pus comisioane
atât de mari şi s-au umflat preţurile atât de mult, încât nu este
nevoie de prea multă perspicacitate, nici de prea adinei
investigaţiuni, ca să vezi unde este punctul nevralgic… De altfel,
pentru, noi toţi este o mare nedumerire cum a fost cu putinţă ca
un om eminamente cinstit, cum este domnul Ivaşcu, să poată
semna un contract de felul acesta?
Elena îşi muşcă buza: aşadar, Ivaşcu va fi cruţat; loviturile se
vor îndrepta împotriva celorlalţi… Christian a vrut să facă această
indiscreţie sau a făcut-o fără să-şi dea seama?
— Domnule Christian, eu nu cred că e vorba de comisioane
sau, în orice caz, ele comisioane aşa de mari cum se spune… îmi
pare bine. Însă, că şi adversarii noştri – (Elena apăsă pe „noştri”) –
sunt de acord că prietenul meu Ivaşcu a lucrat de bună credinţă.
Noi – (Elena ţinea să se solidarizeze cu Ivaşcu) – noi nu am putut
controla preţurile… Ivaşcu nu este un specialist… nu este
inginer… Ei este, cum ştii, jurist. Latura tehnică, deci…
Fostul subsecretar de stat întrerupse:
— Mai precis, latura comercială, latura comisioanelor…
— Dacă vrei… zâmbi Elena cu amabilitate forţată: Un singur
lucru mă interesează: reputaţia lui Ivaşcu, pentru care am o reală
prietenie…
— Ştiu, doamnă… — răspunse cu aceeaşi ipocrizie fostul
subsecretar.
Discuţia urmă îndelung. Dar Elena nu mai putu obţine nimic
de Ia Mircea Christian. Cu felul lui şerpuitor de a vorbi, se
strecura printre întrebări, ocolea capcanele întinse cu meşteşug şi
nu spunea decât atât cât avea interes să spună.
*
Seara, Elena comunică lui Dimitrie Grecu: f
— Am impresia că Dima îl va menaja pe Ivaşcu şi va lovi numai
în noi…
— Aha î Adică în mine, fiindcă voi ceilalţi nu aveţi nicio calitate
oficială. Foarte bine! Vom vedea!
Dimitrie Grecu încerca să pară nepăsător. În realitate, aştepta
cu spaimă ziua interpelării.
Ca totdeauna în asemenea zile grele, domnul Marinică, omul de
afaceri urxte al lui Grecu, dădea târcoale ca un câine credincios în
jurul „stăpânului”. Era mereu prezent, fără să fie niciodată
inoportun. El nu şedea nici în birou, nici în sala de aşteptare.
Trecea numai o clipă prin birou, se strecura prin bucătărie,
cobora în stradă, peste un ceas se întorcea în casă, era
pretutindeni şi nicăieri. Grecu nu-l vedea, dar ştia că – dacă ar
avea nevoie de el – l-ar găsi într-o secundă.
Domnul Marinică era aclânc îngrijorat. În noaptea trecută, la
tripoul „Pensionarilor”, unul de la poliţie – Marinică avea darul de-
a cunoaşte foarte mulţi oameni, fără să ştie cum îi cheamă – îi
spusese:
— Eh, Marinică, pe tine te-a scos din puşcărie Grecu, dar să
vedem tu o să-l poţi scoate pe el?
Gluma era grosolană. Dar era şi tragică. Marinică ştia că viaţa
lui depinde de bunăstarea lui Grecu. Fără Grecu, el ar rămâne
muritor de foame.
De aceea, în zilele acestea de încordare, Marinică ţinea să se
afle totdeauna în preajma „stăpânului”.

aă.
Alexandrii Dima cunoştea – pentru a cât a oară? — preludiul
unui mare suşgps. Virgil Cruceanu şi Mircea Christian aduceau
ştiri din oraş. La „Jokey”, la „Automo- bii”, Ia „Tinerimea”, la
„Agricol”, în saloane, în marile restaurante, pretutindeni nu se
vorbea decât de scandalul B.C.Α., de interpelarea lui Dima, de
iminenta prăbuşire a guvernului… Presa nu mai contenea cu
comentariile» ştirile şi cancanurile în legătură cu această afacere
Dima le primea pe toate cu o reală nepăsare. În spiritul lui,
stăruia aceeaşi impresie de sfârşit, de inutil. Adesea, se întreba de
unde izvorăşte acest sentiment nimicitor de energie? Din pricină
că Sonia a plecat la Paris? Dar se va întoarce… Se vor revedea…
se vor regăsi… poate chiar, că abia acum se vor găsi cu adevărat,.
Ceea ce se întâmplă între ei amândoi, nu este o iubire comună,
un adulter de duzină, cum se realizează atâtea, în fiecare zi în
furnicarul Bucureştilor. Este un proces sufletesc complex, bizar.
Câţi oameni l-ar putea înţelege? Foarte puţini. Din cercul lui,
niciunul. În adevăr, nici unui nu- s-ar putea ridica deasupra
prejudecăţilor, deasupra nivelului măruntelor ipocrizii cotidiene.
Niciunul n-ar putea privi cu ochii deschişi şi cu mintea limpede
uluitoarea desfăşurare a acestei întâmplări neobişnuite. Ε firesc
deci. Ca un asemenea proces sufletesc să nu se poată rezolva
printr-o simplă strângere de mină, în penumbra discretă a unui
colţ de salon, într-o seară, la o recepţie; nici printr-o întâlnire
luată în pripă şi pe şoptite, între două replici de convorbire
banală. Ε natural ca o atât de ciudată îmbinare de suflete să fie
precedată de frămân- tări şi de şovăiri, crize de conştiinţă şi
întrebări fără răspuns, temeri şi reticenţe, avânturi şi poticniri. Ε
natural ca Sonia să caute un refugiu în depărtare, în luminile şi
în zgomotul Parisului. În clipa în care se va încredinţa că fuga
este de prisos şi că evadarea este cu neputinţă, se va întoarce.
Gândind astfel, Alexandru Dima se întreba din nou: atunci, din
ce pricină se simte stăpânit de acest sentiment de totală
zădărnicie?
Poate fiindcă a primit zilele trecute o scrisoare de ameninţare,
iar Mircea Christian i-a vorbit de un raport poliţienesc…
 Dar Dima respingea această presupunere, fiindcă nu se ştia
Fleacurile acestea – cum îşi spunea ei – nu pot să-l impresioneze.
…Şi totuşi, el îşi dădea seama că se mişcă automat, fiindcă
trebuie să se mişte; că îşi împlineşte toate îndatoririle fără niciun
avânt, fără nicio convingere; că totul îi pare inutil, i-nu-tiî…
Să fie presentimentul morţii?
Oarecum superstiţios, Dima tresări, impresionat neplăcut când
această ultimă bănuială i se strecură în minte. Fără îndoiala, sunt
în natură imponderabile. Sunt în existenţa noastră colţuri încă
tăinuite, încă ferecate putinţei noastre de înţelegere. Viaţa nu este
aşa de simplă, cât ar vrea-o oamenii de ştiinţă, Moartea, de
pildă… Moartea nu începe în clipa în care încetează bătăile inimii.
Moartea începe, în unele cazuri, cu mult înainte. Universul este
populat de nenumărate cadavre în aparenţă vii. Moartea ucide în
rate. Ucide amintirile, adică trecutul. Ucide nădejdile, adică
viitorul. Ucide, apoi, pofta de viaţă, – prezentul. Când încetează
pulsul, se încheie un proces început cu luni cu ani înainte – un
penibil proces de descompunere, de pieire lentă şi progresivă. Da,
da, presentimentul morţii există…
Dima, care măsura biroul în lung şi în lat, depănându-şi
gândurile, se trânti pe divan şi închise ochii, O, dacă ar putea să
doarmă, să nu se mai gândească la nimic, să uite tot, tot,.*
XVII
NICI VIAŢA TUMULTUOASA A PARISULUI NU izbutea să
liniştească frământarea din sufletul Soniei Cruceanu. Ziua,
cutreiera marile magazine. Dar n-o interesa nimic. Nimic n-o
atrăgea, nimic nu-i plăcea. Seara, căuta cele mai bune spectacole
de teatru. Dar se trezea absentă; în mijlocul unui act de mare
intensitate dramatică îşi dădea seama că nu ascultase nimic;
replicile lunecaseră peste auzul ei, ca apa pe un impermeabil;
gândurile ei erau înapoi, la Bucureşti… Uneori, ar îi vrut să se
întoarcă.
Lua brusc această hotărâre. A doua zi dimineaţa, îşi va
re- \ra*: pentru Simplon… Dar a doua zi dimineaţa, când
se^aira a că va trebui să se în (Unească iaraşi cu Zoe Dima, să
vii iu iasca iarăşi alături de Virgil, lucrul ί se părea aşa de
greu! Prefera să ramină singură, la Paris.
Citea toate. Ziarele roman eat i, pe care ie găsea acolo. I.a-
mărea cu pasiune acţiunea politică a lui Alexandru lama. Ar fi
vroit sa aibă şi alte detalii, pe care ştia bine că ziarele nu le
pot da. Va chema la telefon Bucureştii… În clipa imediat
următoare, îşi apunea că va trebui să vorbească eu Zoe Dima
sau cu Virgil, va trebui să rostească aceleaşi formule
convenţionale, va trebui. Să fie din nou ipaercă. Până când? 1
se părea că se înăbuşe. Ar fi vrut. Sa strige, o dată pe ntru
totdeauna: „Nu pot să mint! Iată· adevărul…”
Dar nu avea curajul acestei supreme mărturisiri. Avea
impresia că pămânaul se va cutremura, că totul se va nărui,
ea va începe un haos ce nu poate fi prevăzut, ce nu poate fi
închipuit, în clipa când va arunca în’lume această
destăinuire. Şi tăcea…
Era furioasă pe sine însăşi. Ştia că tace din laşitate. Şi nu
se putea răbda laşă, mică, meschină, la fel cu toate celelalte
femei, pe care le osândise nu pentru purtările lor, ci pentru
lipsa lor de curaj, de sinceritate.
în alte daţi, căutându-şi mereu îndreptăţiri şi iertări faţă de
judecata necruţătoare a conştiinţei ei, îşi spunea că, chiar
dacă va vorbi, ar fi de prisos. Cine s-o înţeleagă? Zoe e o
femeie cumsecade, dar nu poate pricepe o asemenea
transfigurare sufletească. Virgil e un om bun, corect, dar prea
slab. Prea mărunt ca să înţeleagă un proces lăuntric atât de
complex. Singurul În stare ar fi Alexandru. Dar Alexandru ştie,
A’exandru n-are nevoie ce nicio mărturisire, de nicio
explicaţie…
Zi cu ζχ^ί se lămurea mai dureros gândul ca, între ea şi
Alexandru, stau ca piedică Zoe şi Virgil. Încet-încet, i se
strecură în suflet o şuviţă de ură împotriva lor. Când se
surprindea duşmănindu-i, se certa cu necaz şi cu asprime.
— Ca să scape de biciuirea chinuitoare a gândurilor, se
îmbrăca în pripă şi cobora^ în stradă. Rătăcea în neştire pe
bulevarde, prin parcuri. Ocolea locurile pe care le cercetase în alte
rânduri cu Zoe, cu Virgil şi cu Alexandru. Vroia să fugă de
amintiri. Căuta colţuri noi, străzi pe care nu le cunoştea, unghere
în care nu străbătuse încă. Câte- odată, izbutea să uite. Un peisaj
pitoresc, un fragment din Parisul vechi care îi scăpase, cine ştie
cum, nevăzut până acum, reuşea s-o impresioneze. Era fericită.
Era, parcă, scăpată de sub puterea unui demon. Dar minunea nu
dăinuia. Cavalcada amintirilor o ajungea din urmă, mai
ropotitoare, mai vijelioasă… Şi iarăşi, chipul lui Alexandru Dima
se desena luminos, cu o preciziune dureros de crudă pe ecranul
amintirii: iar în penumbră, ca o mustrare mută, dar cu atât mai
cumplită, se profilau vag profilurile Zoei şi al lui Virgil.
Făcea kilometri întregi pe jos, ca să ostenească şi să poată
dormi noaptea. Se întorcea la hotel trudită, frântă* Nu putea
dormi însă. Aceleaşi îndoieli, aceleaşi avântări îndrăzneţe urmate
de aceleaşi şovăiri laşe. Aceleaşi gânduri potrivnice se ciocneau,
roiau, se frămintau în bietul ei spirit.
În alte zile, nu voia să vadă lume, nici chiar lumea necunoscută
a Parisului. Rămânea toată ziua în pat. Cerea să i se servească
mesele în cameră. Încerca să citească. Lua
1 carte. După trei minute o lăsa. Lua alta. La fel. Fuma ţigară
după ţigară. Stătea cu ochii în tavan, cu gânduriie la Bucureşti…
Ceasurile treceau încet, îngrozitor de încet…
2 se părea că. Timpul s-a oprit în loc, agăţat de propriile ei
gânduri, de marea ei frământare.
Cât va mai dura starea aceasta? Se va chinui astfel, viaţa
întreagă? începea să plângă uşor, fără zbucium. Plân- gea simplu,
aşa cum respira. Plângea dintr-o nevoie fizică. Lacrimi mari
curgeau încet din ochii obosiţi…
Până când? — îşi repeta deznădăjduită întrebarea. Tocmai ea,
care era atât de energică, atât de hotărâtă, atât de voluntară!
Până când?
φ
mă
Într-o seară, Sonia Cruceanu se hotărî să-i scrie lui VirgiL Ε
calea cea mai bună. Ceea ce o chinuieşte, este îndatorirea de a fi
mereu ipocrită, de-a tăinui marele adevăr… Desigur, Virgil va
suferi. Poate că nu prea mult. El o iubeşte, desigur. Dar o iubeşte
în felul lui: calm, fără patimă, fără avânt. Va suferi o lună, două,.
Trei – şi, apoi, totul va trece. Oricum, e mai bine, e mai corect să-i
scrie. În felul acesta, se va elibera de lanţurile trecutului, care o
string şi o apasă. După aceea? Va vedea… Cel puţin va fi liberă şi,
prin aceasta chiar, va suferi mai puţin.
Da, da, trebuie să-i scrie…
Cu micul ei stilou, pe care-l ţinea mereu în poşetă, între
pudriera cocheta şi tabacherea în miniatură, începu să aştearnă
pe hârtie, cu scrisul ei mărunt şi nervos, cuvintele mărturisirii:
„îţi scriu, dragul meu Virgi!, ceea ce n-aş fi crezut că am să-ţi
scriu vreodată: trebuie să ne despărţim. De ce? Pentru că nu te
pot minţi, pentru că nu pot fi ipocrită, pentru că nu te pot înşela.
Te stimez prea mult şi mă stimez prea mult, ca să pot face ceea ce
fac aproape toate celelalte femei.
Virgil, te-am iubit mult. Ai fost, până acum, singura mea iubire.
Când îţi scriu, cu lacrimile în ochi, un vârtej de amintiri se ridică
în faţa mea. Revăd atâtea scene clin trecutul nostru. Mi-aduc
aminte cum te-am cunoscut, cum ne-am apropiat unul de altul.
La început, am avut pentru tine numai un sentiment de înaltă
preţuire. Erai drept în misiunea care ţi se încredinţase acolo, în
ţinutul nostru. Făceai dreptate oamenilor. Toată lumea
recunoştea lucrul acesta. Pe urmă, când te-am cunoscut mai
bine, am văzut că erai şi bun, foarte bun. Omenia ta m-a atras
într-o măsură de care abia azi îmi dau seama. Şi te-am iubit, aşa
cum puteam iubi eu, care nu cunoscusem încă viaţa, cu toate
zbuciumările ei.
Nu mi-ai pricinuit, bunul meu Virgil, nicio dezamăgire. Nu ai
nicio vină. Vina întreagă o am eu, în tot ce se întâmplă azi cu noi;
sau dacă vrei să judeci lucruriledintr- un punct de vedere mai
înalt, aşa cum sper – vina întreagă o are viaţa, viaţa aceasta
sălbatică, aspră…"
Sonia se opri. Era gata să scrie: „viaţa e o bestie! ci – strigătul
lui Alexandru Dima, care se înfipsese adânc în sufletul, în
amintirea ei.
Aprinse o ţigară şi continuă:
„Viaţa, care îşi bate joc de onestitatea noastră, de voinţa
noastră de a fi corecţi. D& toi; ce avem curat şi bun în noi. A,
Virgil, ce silă mi-e de viaţă! Ce bine rni-ar părea să mor! Şi totuşi,
îţi mărturisesc, nu am curajul să mă sinucid, deşi îmi dau perfect
de bine seama că ar trebui să o fac, că sunt datoare faţă de mine
însămi să o fac.
Te-am iubit aşadar şi, cu închipuirea aprinsă a vârstei mele, te-
am văzut aşa cum aş fi vroit eu să fii. Tu, fireşte, ai fost bun.
Atent şi iubitor cu mine. În călătoriile noastre» n-am să uit
niciodată duioşia cu care mă îngrijeai ca pe un copil. Parcă te aud
cu vocea ta aşa de tandră: – Tu, nu ţi-e rece? Să-ţi pun haina pe
umeri?
— Tu, dacă eşti obosită să renunţăm la excursia de mâine…
Vrei?
— Tu, bucătăria italiană nu-ţi prea place. Ce să-ţi comand
pentru astă-seară?
M-ai răsfăţat, Virgil, aşa cum nu m-au răsfăţat nici chiar bunii
mei părinţi, în anii copilăriei. Îţi mulţumesc din suf let şi te rog, te
implor să mă ierţi pentru durerea pe care ţi-o pricinuiesc azi. Să
nu mă judeci aspru şi greşit Aş vrea să ai destulă obiectivitate, ca
să nu priveşti lucrurile numai din punctul tău de vedere, ca să te
transpui în sufletul meu, în situaţia mea şi să vezi că nu se poate
altfel: trebuie să ne despărţim. Dacă ai şti, Virgil, cât am suferit în
ultimele două luni, dacă ai şti cât sufăr şi acum, în momentul
când îţi scriu, dacă m-ai vedea în odaia de hotel, singură,
înfiorător de singură, cu ochii roşii de plâns – ochii, care îţi plac
ţie atât de mult – sunt sigură că nu m-ai condamna, ci mi-ai
spune aşa cum numai tu ştii să spui: – Tu, fii cuminte… te-am
iertat…
Bunul meu Virgil, am atâta nevoie de iertarea ta! Aş fi aşa de
fericită să ştiu că, în adevăr, m-ai iertat i Aş fi aşa de fericită să
ştiu că nu suferi, că şocul a trecut mai uşor, că eşti mulţumit…
Nu vreau, nu am dreptul să te fac să suferi. Ai fost prea bun cu
mine."
Sonia se opri. Un violent acces de plâns o împiedica de a
continua. Se ridică de pe scaun, se opri în faţa ferestrei, privi jos,
furnicarul străzii pariziene, fără să vadă însă
189
1
nimic şi, într-un târziu, după ce aprinse o nouă ţigară, izbuti să
urmeze:
„Anii au trecut insă, Virgil. Nu mai sunt f etiţa de-atunci. Ce
mult aş vrea să mai fiu! Ce bine ar fi? An cu an, am deschis şi eu
ochii asupra vieţii. Te-am văzut bun, drept, atent cu mine, duios.
Dar încet, încet, a început să-şi facă loc, în sufletul meu, în mine,
o dorinţă ciudată, nelămurită. Nu ştiu cum să-ţi explic. Tu nu m-
ai dezamăgit, ţi-am spus mai sus. M-am dezamăgit singură. Eu
văzusem, îmi închipuisem mai mult… Ştiu eu cum să-ţi spun? Şi
acum, vraja închipuirii dispăruse. Rămăsese un loc gol, penibil,
dureros, cum rămâne pe urma unui tablou coborit din perete.
Dorinţa aceasta, mai întâi nelămurită, a început să se p?
ecizeze. Era viaţa, bunul meu Virgil, care îşi cerea drepturile ei,
care cerea mai mult decât aveam eu, care cerea ceea ce eu îmi
închipuisem la început că am dobândit…
Nu trebuie să suferi, îţi repet. Nu merit să suferi pentru mine.
La început, toate durerile ni se par ireparabile. Morţile,
despărţirile, toate ni se par de nevindecat. Dar timpul vindecă,
după cum ştii. Îţi vei reface viaţa şi tu. Da, da, ţi-o vei reface şi vei
fi mai mulţumit, decât dacă ţi-aş ascunde ceea ce s-a petrecut în
mine, dacă te-aş minţi.
M-am gândit mult: ce trebuie să fac? Să te înşel, nu pot. Să-mi
înfrânez, să-mi înăbuş zbuciumul? Nu pot. Şi chiar dacă aş putea,
la ce ar folosi? Aş rămâne lângă tine, mereu preocupată de
chemarea la care am renunţat, mereu tristă, mereu cu
sentimentul unei amputări sufleteşti, Mi-aş jertfi viaţa mea, dar
nu ţi-aş mai putea da nici ţie… din plin, partea pe care ţi-am dat-
o până acum. Jertfa mea iw fi inutilă, bunul meu Virgil.
Ε mai bine să ne spunem limpede, cinstit, tot ce avem -<£e
spus şi să tragem toate concluziile. Va fi dureros, la început, dar
va fi mai bine după aceea, ca după o operaţie imperios necesară·",
Sonia se opri din nou. Cum să trimită lui Virgil o scrisoare atât
de crudă? îi era milă de el. Îl vedea suferind, doborif de această
lovitură.
Vru să rupă fileje scrise. Se opri însă. Pe milă nu se poate
întemeia o viaţă în comun. Mila nu poate înlocui dragostea.
im
Cu un mare efort de voinţă, scrise mai departe:
„De altfel, aşa cum te cunosc, cu firea ta cinstită şi mândră în
acelaşi timp, sunt sigură că nu-mi vei cere un’ act de ipocrizie:
sunt sigură că nu vei accepta jertfa mea, chiar dacă ţi-ar putea fi
de folos.
Dar nu-ţi va fi de folos, Virgil. Vom trăi ca doi estropiaţi
sufleteşte, vom avea jumătăţi, sferturi de vieţi şi, mai curând sau
mai târziu, vom ajunge să ne urim, să ne duşmănim – eu, pentru
că n-am răspuns chemării vieţii; tu, pentru că oricât m-aş
ascunde eu, ai simţi că nu mai sunt aşa cum am fost.
În ultimele două luni, de când durează zbuciumul meu, te rog
să crezi că m-am gândit în toate felurile. Când am ales calea
acestei mărturisiri complete, am făcut-o din pricină că altă cale
mai bună şi mai cinstită nu există, în situaţia în care ne aflăm
unul faţă de celălalt.
Nu-mi cere, te rog, alte detalii. Mi-ar fi penibil să ţi le dau. Ele
ar fi, de altfel, de prisos.
Nu te-am înşelat. Nu ţi-am pătat numele. Am însă absolută
nevoie să-mi reiau libertatea. Sunt sigură că mi-o vei reda. Eşti
prea cinstit, ca să mă obligi să fiu mârşavă.
îţi cer iertare pentru tot răul pe care ţi-l pricinuiesc şi pe care
nu-l meriţi. Îţi păstrez cea mai aleasă amintire. În sufletul meu,
am pentru tine o mare prietenie şi o nesfâr- şită stimă. Voi fi
fericită să ştiu că ţi-ai refăcut viaţa".
Sonia nu putu să încheie scrisoarea. Se opri: o va încheia
mâine. Împături filele, le puse în sertarul micului birou cochet din
camera de hotel, răsuci cheia…
Nu avea curajul să expedieze scrisoarea chiar în seara aceea.
XVIII
LA BUCUREŞTI, CU ClT SE APROPIA DESCHI- derea sesiunii
extraordinare a Camerei, cu atât mai mult se accentua
înfrigurarea care stăpânea lumea politică.
În lagărul guvernamental, cel mai neliniştit era Nicu- lae
Ivaşcu, ministrul Comunicaţiilor. Îşi dădea seama că „întâlnirea”
cu Alexandru Dima va îi deosebit de grea. Mai mult cu instinctul,
decât cu inteligenţa, înţelesese că rolul lui este cu totul
neînsemnat în această luptă; că Dima urmăreşte în realitate
doborârea guvernului. Simţământului de mare îngrijorare, i se
adăugase o adâncă amărăciune personală: era jignit că nu i se dă
destulă atenţie… În acelaşi timp, vechea lui bănuială îl cerceta tot
mai des, tot mai obsedant: primul ministru îl va susţine până la
capăt?
Elena Giuriadis căuta să-l calmeze. Punea în această
îndeletnicire tot vechiul şi rafinatul ei meşteşug. Era, rând pe
rând, duioasă ca o soră, bună şi sfătuitoare ca o prietenă,
insinuantă ca o amantă. Era aproape tot timpul lângă Ivaşcu.
Dimitrie Grecu îi spusese răspicat: – „Să nu-l laşi din mână nicio
clipă. Ε prost şi influenţabil. ^We poate face orice bucluc…”
De aceea, Elena Giuriadis renunţase vremelnic până şi îa
minunatele ei întâlniri cu tânărul Bob Mogoş. O făcuse cu părere
de rău, dar trebuise să o facă. Asistându-l pe Ivaşcu în nefericirea
lui, era enervată, plictisită. Tovărăşia ministrului era suportabilă
un ceas, două pe zi. După aceea, Elena Giuriadis îşi găsea
compensaţia în garsoniera lui Bob. Acum însă, fără această
compensaţie, îndatorirea de a fi neîncetat lângă Ivaşcu i se părea
o grea osândă. Îşi spunea adesea: – „Dacă am trece şi hopul
acesta, ca să mă pot întoarce iarăşi la Bob”.
Bob suporta cu o resemnare profesională părăsirea. Lucrul
acesta i se întâmplase de nenumărate ori. Ştia că este socotit un
animal de lux, bun prieten pentru vremurile liniştite. În clipe de
furtună, de grijă, de panică, ştia că trebuie să rămână singur.
Nimeni nu se mai ocupă de câinele casei, când cineva din familie
e greu bolnav…
Ca să-i treacă timpul, Bob se reîntorsese la îndeletnicirea lui de
totdeauna în atari momente de abandon – muzica şi versurile. Era
poet şi compozitor. Nu cultiva, fireşte, genul grav. Alcătuia poezii
uşoare şi arii la fel. În toamna aceea, în care toată lumea din
saloane se întreba când şi dacă va cădea guvernul; în care Elena
Giuriadis era tor- tu rată de toate neliniştile; în care Iva. Şcu îşi
vedea primejduit portofoliul; – Bob compusese un fox intitulat:
Eşti dată dracului… Trebuia să fie cântat la un festival de
binefacere.
Chiar şi inginerul Dimitrie Grecu, atât de sigur de sine în
aparenţă, era în realitate bântuit de toate g ijile. Devenise foarte
nervos cu servitorii. Iar domnul Marinică făcuse uz de toate
abilităţile sale ca să evite fulgerele mâniei neîndreptăţite ale
„stăpânului”,
*
MLi
Alexandru Dima îşi pregătea atmosfera cu trucuri de mare
maestru, Câţiva fruntaşi din provincie f useseră chemaţi la
Bucureşti. Dima le spusese în mare taină: – „Fiţi gata l Pregătiţi
listele de candidaturi… fixaţi-vă asupra viitorilor preşedinţi de
comisii interimare…” Oamenii Teşiseră din biroul şefului, în al
noulea cer. Ajunşi acasă, şoptiseră nevestelor şi prietenilor intimi:
– „Venim. Pe onoarea mea! Şeful mi-a cerut listele de candidaţi…
Dar vezi să nu mai spui altora, că e secret…”
Pe ce se bizuie Dima? — se întrebau guvernamentalii. El nu s-a
jucat niciodată cu „venim”. Ε vestit doară că ia puterea la termene
fixe, pe care are cruzimea de a le anunţa cu luni de zile înainte…
Dima îşi continua jocul. Prin amici diferiţi, inspira presa,
sugera articole, strecura informaţii. Din umbră, aşa cum îi plăcea
totdeauna să lucreze, izbutea să influenţeze atitudinea celor mai
independente gazete. Spiritul lui era prezent în mai toate
redacţiile, fără ca directorii respectivi să-şi dea seama. Într-o zi, se
dădea ca sigură căderea guvernului „în urma destăinuirilor ce se
vor produce în marele scandal al furniturilor”. A doua zi, în prima
pagină a ziarelor, o notă pesimistă: poate că guvernul va birui;
nimeni nu ştie ce „piese are interpelatorul”… În felul acesta, se
juca neîncetat cu nervii bieţilor adversari şi izbutea să ţină mereu
încordată atenţiunea opiniei publice.
 Alexandru Dima săvârşea toate acestea având aerul că nu face
nimic. Vorbind cu fiecare om, care venea să-l vadă, ştia să-i
strecoare tocmai ceea ce îl slujea pe el, marele
13 – Scandal mânuitor de oameni. Cunoscând legăturile
fiecăruia, ştia că tot ce a vorbit va ajunge mâine în cutare redacţie
sau în anticamera cutărui ministru. Cei care credeau că-l
trădează, că „joacă pe două tablouri”, ca iac opoziţie cu Dima, şi
în culise, fac afaceri cu guvernul, nu ştiau că Dima le eunoştea
fiecare mişcare şi că, în fond, el era acela care se slujea de ei, de
propriile lor trădări. Jocul acesta răutăcios, perfid şi subtil îi
procura cele mai mari satisfacţii.
De mult nu mai lucrase Dima cu meşteşugul desăvârşit cu care
lucra de data aceasta. Virgil Cruceanu, Mircea Christian şi Zoe îl
urmăreau fascinaţi. Neîncrederea, cu care îl priviseră mai înainte,
li se părea o vină de neiertat. Cum putuseră să se îndoiască de
Alexandru?
Două zile înaintea deschiderii parlamentului, un ziar cunoscut
prin campaniile dezmăţate pe care le ducea, vestise că în afacerea
furniturilor există şi o „doamnă voalată”. Nota făcuse înconjurul
„lumii bune” bucureştene. Dima, deşi nu avea intenţia să atace pe
Elena Giuriadis în interpelarea sa, sugerase printr-o a treia
persoană această notă, cu îndoitul scop ca, pe de o parte să
alarmeze şi să enerveze tabăra adversă, iar pe de altă parte să dea
întregii afaceri un caracter cât mai senzaţional, astfel încât
interesul marelui public să fie sporit la maximum.
A doua zi, Gheorghe Tăutu – sub inspiraţia lui Dima – publica
în „Conştiinţa”, oficiosul partidului, o dezminţire drastică:
Preşedintele partidului nu este preocupat de existenţa „damelor
mai mult sau mai puţin voalate’· şi în niciun caz nu va muta o
mare dezbatere de pe terenul politicii de stat, în mlaştina
atacurilor personale. — „Dima rămâne un gentleman" – spusese
cu admiraţie toată lumea, care nu cunoştea micile dedesubturi şi
nenumăratele manevre ale culiselor…
Seara însă, când Dima îşi încheia activitatea, când ră- mânea
singur în biroul gol, când se uita cu melancolie la scrumiera
încărcata ίι resturi de ţigări, simţea că îl copleşeşte aceeaşi
tristeţe, acelaşi sentiment penibil: totul este de prisos, totul s-a
sfârşit… — „La ce bun?” întrebarea se ridica din pâcla acestei
deprimări sufleteşti. Afară pl©ua, ploaie de toamnă, monotonă,
neurastenizantă. Burlanele curgeau încet, prelung, bolnăvicios.
Picăturile de apă cădeau dese, mereu în acelaşi ritm. Când şi
când, se auzeau paşii vreunui trecător. Poate un mic funcţionar,
un om necăjit, care se întoarce acasă, îl aşteaptă o femeie. Poate o
femeie pe care o iubeşte.
în faţa ochilor lui Alexandru Dima se ivea vag, şters, chipul
Soniei.
După aceea, îşi amintea de scrisoarea de ameninţare. Vedea, ca
printr-o ceaţă deasă, o mână slabă, uscată, o mână de bătrână
care ţintea asupră-i un revolver…
Dar şi imaginea aceasta se ştergea repede din faţa lui. Auzea
iarăşi curgerea lentă şi plângătoare a burlanelor, în noaptea
umedă de toamnă. — „La ce bun?” întrebarea revenea neîncetat.
în casa din strada Pietăţii, Ecaterina Preda era tot mai
nemulţumită de felul cum mergeau lucrurile. De câteva ori, o
surprinsese pe Irina plângând pe înfundate.
— Ce ai, fată?
— N-am nimic, mamă..;
Bătrânei nu-i fusese greu să ghicească: fără îndoială că Titi
Gănescu nu se mai poartă frumos cu fata. Dragostea ei de mamă,
peste certurile din ultima vreme, o sfătuia în toate felurile. Să-i
vorbească lui Găneseti; să-i spună că Irina este un copil singur pe
lume, fără tată; că trebuie cruţată de suferinţe; că…
Dar dacă se va supăra Irina?
Atunci, mai bine să vorbească întâi cu Irina. Dar cum? De câte
ori încercase să deschidă vorba, fata îi răspunsese, uneori brusc,
alteori cu o nuanţă de adâncă tristeţe în glas:
— N-am nimic, mamă…
Neştiind ce trebuie să facă şi cum ar putea să îndrepte lucrurile
pe calea cea bună, Ecaterina se mişca mută, dar mereu atentă în
preajma fetei. I se părea că Irina a slăbit şi căuta s-o îndemne la
mâncare.
— Iacă, maică, ţi-am adus două ouă proaspete de tot. Cum vrei
să ţi le fac?
— Cum vrei, mamă. Mi-e egal! — răspundea fata în silă, cu
gândurile aiurea.
Ecaterina Preda ofta şi, când se ştia singură în bucătărie,
murmura cu un necaz din ce în ce mai mare: – „Ticălosul ăla de
Dima… După ce mi-a ucis bărbatul, o să-mi ucidă şi fetiţa…”
Fata nu mai întârzia seara în oraş, ca până acum. Ma- mă-sa
ştia prea bine că nu era din pricină că o certase o dată, ci fiindcă
nu mai avea cu cine să întârzie. Şi-acum, îi părea rău s-o vadă
venind devreme, direct de la slujbă, tristă, puţin palidă, cu ochii
încercuiţi. Îi părea rău s-o vadă ghemuită asupra unei cărţi
întorcând filele în neştire, prefăcându-se că citeşte. Aproape că
regreta vremea când Irina venea către miezul nopţii: atunci, cel
puţin venea veselă, mulţumită. Acum, parcă abia s-ar fi sculat
după boală!
într-o seară, Ecaterina i-a spus:
— De ce nu te mai duci şi tu, maică, pe Ia vreo prietenă, pe la
vreun cinematograf?
Irina răspunsese în silă: _ – N-am nicio poftă, mamă…
Gândurile fetei mergeau către Titi Gănescu, care – cu puţin
înainte – o vestise că vrea să se mute. Irina a căscat ochii mari şi
a întrebat: – De ce? Titi a lămurit puţin încurcat, în fraze încilcite,
ocolindu-i privirea, ca şi când s-ar fi simţit vinovat: – Ε mai bine…
Trebuie s-o menajăm pe mama ta… Ea are prejudecăţile ei, ca
orice bă- trână. Nu poate înţelege anumite situaţii, nu poate
judeca anumite lucruri, aşa cum le privim noi… Eu voi lua o
cameră, undeva, în apropiere, Bineînţeles, viaţa noastră va
continua la fel. Vom ieşi împreună. Tu vei. Veni la mine…
Irina înţelesese: Titi vroia „să se retragă”, Mândră, îi
răspunsese:
— Fă cum vrei, dar eu la tine nu voi veni.
Titi nici măcar nu încercase să o mai îmbuneze. Spusese vag:
— O să mai vorbim… — şi plecase.
Din ziua aceea, Titi făcea tot ce-i sta în putinţă ca să nu mai
cadă de serviciu, la Radio, o dată cu Irina. Căuta cu mult
meşteşug să n-o mai întâlnească. Seara, venea acasă târziu, când
ştia că şi Irina şi mamă-sa dorm.
Irina crezuse că situaţia aceasta va dura cel mult o săptămână.
După aceea, Titi, care – fireşte – o iubeşte, va veni, îşi va cere
iertare, va spune că rămâne mai departe chiriaşul lor şi viaţa îşi
va relua cursul normal. Dar zilele, săptămânile treceau şi Titi nu
dădea niciun semn de pocăinţă. Dimpotrivă. Anumite detalii
arătau că, în adevăr, se pregăteşte de mutat. Aşa, de pildă,
începuse să-şi împacheteze cărţile…
Irina, spăimântată de perspectiva despărţirii, îşi înfrân- sese
marea ei mândrie de copil răsfăţat şi-i lăsase în odaia lui, pe
măsuţa de noapte, un bilet: „îmi datorezi cel puţin o explicaţie. Te
aştept astă-seară la 8, în Piaţa Romană”.
 Aşteptase până la 9, în seara ploioasă de toamnă. Femeile, care
o vedeau măsurând trotuarul, îi aruncaseră priviri ironice. Unii
trecători încercaseră să intre în vorbă cu ea: – Pe cine aştepţi,
domnişoară? Un şofer oprise maşina la marginea trotuarului şi
deschisese portiera: – Nu mergeţi cu mine, domnişoară?
Umilită, jignită, distrusă sufleteşte, Irina continuase totuşi să
aştepte. Târziu, când a simţit că i-au îngheţat picioarele şi că
umezeala serii i-a pătruns în oase, a pornit încet, cu gesturi de
automat, spre casă.
Când a văzut-o mamă-sa, s-a speriat:
— Ce ai, maică? Eşti bolnavă?
Era vânătă la faţă. Ploaia îi ştersese fardul de pe obraz. Buzele
erau aproape albe. Tremura toată. Îi clănţăneau dinţii şi nu putea
vorbi. Doar în ochii mari, înroşiţi de plâns, era o lumină tragică,
aşa, ca un strigăt de durere, ca un geamăt de mare jale.
— Ce ai, maică? — a răcnit Ecaterina Preda, cuprinsă de
spaimă. Ce ai, fetiţa mea, spune…
Irina nu s-a mai putut stăpâni. A izbucnit în plâns. A întins
mâinile ca pentru o chemare în ajutor sau ca şi când ar fi vrut să
se agaţe de o ultimă salvare şi s-a prăbuşit în braţele slăbănoage
ale mamă-sei. A plâns îndelung pe pieptul ei. Bătrâna a mângâiat-
o uşor pe păr, murmurând printre buzele uscate:
— Taci, fetiţa mea, taci… O să îndreptăm noi lucrurile… Numai
să-mi spui tu ce ai… ce pot face eu pentru tine… Fac orice, numai
să-ţi fie ţie bine… Ticălosul de Dima… De la el ni se trag toate…
Taci, fetiţa mea… O să se schimbe lucrurile… Ai niţică răbdare…
Clinele de Dima ne-a distrus casa… Dar ai niţică răbdare, fetiţo…
Târziu, când Irina s-a mai potolit, bătrâna a aşezat-o ca pe un
copil, pe canapeaua din sufragerie. A dezbrăcat-o încet, cu grijă,
ca şi când s-ar fi ferit s-o mişte prea brusc. S-a minunat cât de
uzi îi sunt pantofii şi ciorapii. A încălzit pe maşina de gătit, în
bucătărie, o cărămidă şi i-a pus-o la picioare, ca să se
dezmorţească. A fricţionat-o pe genunchi cu spirt.
— Să nu răceşti, fetiţa mea… Mâine, să nu te duci la birou… Să
stai acasă… Am să te îngrijesc eu…
A învelit-o cu un pled călduros. I-a adus ceaiul fierbinte şi
sticluţa cu rom.
Irina sta cu ochii închişi. După aşteptarea îndelungă din
stradă, după cuvintele grosolane ale trecătorilor, după invitaţia
şoferului, după acel sentiment de umilire şi de singurătate –
îngrijirile acestea ale mame-sei îi făceau bine, îi aduceau în suflet
o căldură plăcută şi trebuincioasă, întinse mâna, aproape fără să-
şi dea seama, cuprinse gâtul bătrânei cu braţul, îi plecă încet
capul şi o sărută cu duioşie.
Atunci, Ecaterina Preda izbucni în plâns. De când n-a mai
sărutat-o astfel fiioă-sa? Şi cât trebuie să sufere, cât de nenorocită
trebuie să fie, ca s-o sărute cu atâta tandreţe?
…Şi Ecaterina Preda plânse mult la sânul fetei. Mereu cu ochii
închişi, Irina spuse:
— Nu mai plânge, mamă… Nu e nimic grav…
— Da, da, fetiţa mea… Nu-i aşa că nu e nimic grav? O să
treacă… Haide, bea-ţi ceaiul cât este cald. O să-ţi facă bine…
Canalia de Dima… Lui trebuie să-i mulţumim că am ajuns aici…
Dar or să se îndrepte lucrurile… O să vezi, fetiţa mea…
*
A doua zi, de dimineaţă, Ecaterina Preda intră în odaia lui Titi
Gănescu, hotărâtă să-i vorbească. Gănescu,. Însă, plecase cu
noaptea-n cap, ca să nu se întâlnească cu fata.
Uitându-se prin cameră, cu mai multă atenţie decât până
atunci, bătrâna băgă de seamă că chiriaşul şi-a cam strâns
lucrurile. Se pregăteşte de mutare.».
Lângă pat – o foaie de hârtie ghemuită nervos, aruncată acolo
cu ură, sau, poate, uitată fără voie… Ecaterina se plecă, ridică
hârtia, o desfăcu. Era scrisul Irinei. Citi: „Te-am aşteptat un ceas
în ploaie şi n-ai venit. Vreau să sper că n-ai uitat tot ce mi-ai
făgăduit şi nici tot ce ţi-am dat. Dacă până astă-seară nu vii să-mi
dai o explicaţie, nu mai garantez de mine. S-ar putea să vii prea
târziu, adică să nu mă mai găseşti în viaţă”.
Ecaterina simţi că se învârteşte odaia cu ea. Se răzimă de pat,
ca să nu se prăbuşească. Acum, ştia tot. În sufletul ei se făcuse o
lumină mare şi cumplită: – Câinele de Dima!
XIX
ÎN DIMINEAŢA ACEEA, ALEXANDRU DIMA SE trezi mai
devreme decât obişnuia. Întâiul lui gând fu: azi, va vorbi la
Cameră. La aceeaşi oră, preşedintele consiliului e plictisit;
ministrul Ivaşcu e îngrijorat; Dimitrie Grecu întrezăreşte porţile
masive ale Văcăreştilor; Elena Giuriadis tremură de spaimă;
deputatul Tornescu şi senatorul Carian poate că n-au închis ochii
toată noaptea… În ministere, „excelenţele” îşi fac bagajele… Şefii
de cabinet adună hârtiile secrete, care nu trebuie să rămână prin
sertare. Parlamentarii guvernamentali se gândesc cu melancolie
că trebuie să se întoarcă la casele lor mai înainte de vreme, că
pierd diurnele şi permisele de liberă circulaţie pe calea ferată, că
unii dintre ei nu şi-au îaciS poate toate afacerile, că pe toţi îi
aşteaptă opoziţia. În provincie, prefecţii pun rânduială în cele din
urmă dosare. Toată această lume, care se credea temeinic
statornicită la putere până la sfârşitul legislaturii, trebuie să
părăsească linia, ca o trupă în debandadă. Toţi îl urăsc pe el, pe
Alexandru Dima, răsturnătorul de ministere, omul care
„guvernează din opoziţie” şi care „ia puterea la termen fix”.
Dima zâmbi ©u mulţumire. Îi plăcea să se simtă tare,
atotputernic, temut. Valul de ură, pe care-l simţea cu instinctul
lui atât de viu, îl incinta ca o proslăvire, îl desfăta ca un imn de
laudă. Ura aceasta, care-l asalta neputincioasă, îi dădea măsura
forţei lui, îi trezea conştiinţa atotputerniciei lui, îl înviora, îl
stimula.
Va fi chemat să formeze guvernul până în seară sau mâine
dimineaţă? Era singurul detaliu pe care nu-l ştia. Oricum, mâine
la prânz va fi din nou preşedinte de consiliu… Asupra acestui
lucru nu avea nicio îndoială. Şi totul i se părea simplu, firesc…
Aşa trebuia să fie!
îşi aduse aminte că, până în clipa aceea, nu s-a gândit cum va
împărţi ministerele. Asta nu i s-a mai întâmplat niciodată î A fost
atât de zbuciumat în vremea din urmă…
Va alcătui lista după şedinţa Camerei. De altfel, în linii mari,
alcătuirea guvernului era schiţată mai de demult, în capul lui.
Asupra subsecretarilor de stat rămâne să se fixeze…
Între atâtea preocupări, abia îşi mai aminti de Sonia, De ce nu
s-o fi întors încă, de la Paris? Ciudată femeie…
îndată, gândurile şefului opoziţiei se întoarseră la politică. În el,
era mulţumit că a scăpat de obsedanta imagine a Soniei. Era
mulţumit şi mândru de sine.
…Aşadar, va forma ministerul. Departamentele mai puţin
importante nu-l îngrijorează. Conştient de autoritatea lui, ştie că
aproape toţi ceilalţi miniştri trăiesc prin el, sub controlul lui.
Oamenii contează foarte puţin, în faţa personalităţii lui
dominatoare. Va utiliza câţiva bătrâni, cei cu drepturi câştigate,
ca să nu stâriiească nemulţumiri. Va introduce câţiva tineri, ca să
nu pricinuiască proteste. Cu această reţetă simplă, izbutea
totdeauna. De altfel, nimeni în partid nu cuteza să i se
împotrivească. Toate revoltele amuţeau în anticamera lui. O ştia
prea bine…
El va lua Internele, ca de obicei. Lui Mircea Christian îi va da
Justiţia. Prin el, va avea în mână conducerea anchetei judiciare,
pe care o va deschide în afacerea’furniturilor. Nu trebuie să se
meargă prea departe în asemenea chestiuni deosebit de gingaşe. Ε
bine să se tragă toate foloasele politice, dar numai atât. Deci,
până la alegeri, „Scandalul B.C.A.” va fi exploatat în presă, în
manifeste şi în discursurile electorale. Se vor lua interogatorii ră-
smătoare. Se va anunţa iminenta arestare a lui Ivaşcu şi a lui
Dimitrie Grecu. Nu trebuie arestat însă niciunul dintre aceştia. Ar
fi primejdios- să se creeze precedente de felul acesta. Un
parlamentar sau doi ţinuţi o luna la Văcăreşti, – atâta este "de
ajuns pentru a compromite partidul advers. După aceea, târziu,
peste trei-patru ani, când se va da hotărârea definitivă, procesul
se va încheia cu câteva condamnări fără importanţă. Trebuie
foarte mult tact şi foarte multă măsură în mânuirea acestor
afaceri. Trebuie lovit un partid, dar nu trebuie nimicit un întreg
regim. Da, Christian e foarte bun la Justiţie…
Alexandru Dima îşi aduse aminte că vreo câţiva partizani îşi fac
iluzia că vor fi miniştri. La ora asta, îşi pregătesc fracurile.
Femeile lor se şi văd neveste de excelenţe… Bieţii oameni! Mâine
vor fi dezamăgiţi şi-l vor duşmăni…
Când coborî în birou, Alexandru Dima găsi – ca în toate
dimineţile – corespondenţa şi ziarele. Citi în grabă scrisorile. Erau
urări de izbândă din partea „amicilor de- yotaţi”, care în felul
acesta nădăjduiau să atragă atenţia şefului asupra lor, în ceasul
împărţirii supremelor demnităţi: – „Să nu mă uite tocmai acum!” –
îşi spusese fiecare dintre ei, în momentul în care-i expediase
scrisoarea sau telegrama caldă şi entuziastă.
Când desfăcu ultimul plic, Dima avu o uşoară părere de rău: în
sufletul lui, undeva, într-o cută ascunsă, se furişase nădejdea că
printre aceste scrisori va găsi şi un ciivâbt de la Sonia Cruceanu.
Nu găsise nimic. Sonia nu-i scrisese. Două rânduri din parte-i, i-
ar fi plăcut; aproape că i-ar fi făcut bine sufleteşte…
Frunzări ziarele. Toate vorbeau numai de afacerea furniturilor.
Cele mai multe dădeau ca sigură căderea guvernului. Unele dintre
ele încercau să schiţeze alcătuirea cabinetului Dima. Erau vechii
ministeriabili, care la fiecare schimbare de guvern solicitau
reporterilor favoarea de a fi trecuţi ca viitoare excelenţe „La Muncă
sau la Sănătate” ori „la Comunicaţii sau ia Lucrări Publice”. Dima
ghicea cu uşurinţă, în fiecare notiţă, cine este inspiratorul, ce
scop urmăreşte. Zâmbind, îşi spuse cu mândrie: – Oamenii
aceştia nu vor să priceapă că în partidul meu, nu se pot urca
treptele băncii ministeriale prin ecouri de presă. Ministerele mele
le alcătuiesc eu, aici, în biroul meu. Ele nu pot fi făcute de
reporteri amabili, după dorinţele aspiranţilor neosteniţi, pe^colţul
meselor de redacţie…
Virgil Cruceanu intră cel dinţii, în dimineaţa aceea în biroul lui
Dima:
— Eşti aşa de vesel, Virgil…
— Dragă Alexandre, am comandat şampania pentru astă-
seară…
— Haide, haide, nu te grăbi, fiindcă…
— Bătrâne ipocrit! — îl apostrofă Virgil.
Râseră amândoi cu poftă, ca doi ştrengari care ştiu că farsa lor
va izbuti de minune.
Apoi, Virgil spuse:
— Am văzut, şi aseară şi azi, foarte multă lume. Impresia
generală este că lupta e deplin câştigată. În tabăra lor, nimeni nu-
şi mai face iluzia că ar putea rămâne la guvern după ora 6 seara…
Şi acum, te las, ca să nu Je obosesc.
Virgil îi strânse mâna, cu toată buna, calda lui prietenie.
Alexandru îi mulţumi cu un zâmbet. Rămase singur, multă vreme
îngândurat. Îşi dădea seama că îl iubea, că îl iubea încă pe Virgil,
cu aceeaşi dragoste. Lucrul acesta i se părea ciudat. Dar atunci,
Sonia?
Viaţa este o bestie! Da, da, e adevărat lucrul acesta Viaţa roade,
macină, nimiceşte, desfigurează. Sufletul omului este plin de taine
şi de contradicţii. Dacă ar şti adevărul, Virgil l-ar judeca aspru, l-
ar învinui, l-ar vrăj- măşi. Şi totuşi, el– Alexandru – l-ar iubi şi
atunci, ca şi azi, ca şi la obârşia vechii lor amiciţii.
Fiecare om judecă numai din punctul lui de vedere. Din pricina
aceasta, viaţa este atât de sălbatică…
Sosi Mircea Christian. Îi aducea cele mai noi veşti. În toate
ministerele, se făceau, în adevăr, pregătiri de plecare. Internele
expediase prefecţilor telegrame cifrate în acest sens.
Ascultându-l, Dima ghici că tânărul fost subsecretar de. Stc, t
arde de nerăbdare să ştie ce departament i se va încredinţa.
Socoti că e bine să-i spună. Era singurul, faţă de care făcea
asemenea indiscreţii. Atâta devotament trebuia răsplătit,
încurajat, stimulat.
— Christian, la început tu trebuie să iei Justiţia…
Ştia că vestea nu-i va fi tocmai plăcută: Christian vroia un
departament mai viu, mai activ. De aceea, Dima subliniase: „la
început”. Se grăbi să adauge:
— Ε absolută nevoie. Trebuie să avem în mână firele anchetei
în afacerea furniturilor. Cunoşti principiile mele: e nevoie de
măsură. Excesul de zel, în asemenea chestiuni delicate, duce la
rezultate dezastruoase. N-am încredere decât în tine… După
aceea, vei avea compensaţia ce ţi se cuvine.
Christian, adine măgulit, mulţumi cu sinceră emoţiune. Dima îl
bătu prieteneşte pe umăr.
Dima rămase iarăşi singur în birou. Se uită la ceasornic: 11.
Sonia n-a dat niciun semn de viaţă. Lucrul acesta îl contraria. La
urma urmei, şi el se gândeşte prea mult la atari detalii. Azi trebuie
să aibă spiritul limpede.
Valetul aduse lista celor ce aşteptau în anticameră. Dima o citi
atent. Cei mai mulţi erau foşti miniştri. Vin, desigur, să-şi
revendice portofoliile. Câţiva erau „aspiranţii neosteniţi”, cum îi
numea el. Nu va primi pe nimeni. Nu vrea să se enerveze şi nici să
se ostenească. Aşa făcea totdeauna, în zilele marilor discursuri.
Deschise uşa, larg. Trecu în anticameră. Strânse mâinile celor
de faţă. Distribui surâsuri şi glume în dreapta şi în stânga. Apoi,
se scuză:
— Dragii mei, vă rog să mă iertaţi… Trebuie să-mi revăd notele,
pentru interpelarea de după-amiază. Mâine, la ora aceasta, sunt
la dispoziţia dumneavoastră.
— Mâine, adică, să venim la preşedinţia de consiliu – glumi un
bătrân care de două decenii umbla după un portofoliu. Toţi riseră
cu veselia puţin nervoasă a oamenilor care abia aşteaptă
împlinirea unei mari bucurii. Dima îşi luă rămas bun de la
fiecare, cu aceeaşi risipă de zâmbete şi de glume.
Când se întoarse în birou, ştia că toţi îl duşmănesc fiindcă nu
le-a dat asigurările pentru care veniseră. Dar
Dima nu-i duşmănea. Adine cunoscător al oamenilor, îi
înţelegea pe toţi, în toate micile lor vanităţi…
Valetul intră:
— Parisul la telefon, domnule preşedinte..;
Ridicând receptorul, Dima se surprinse uşor emoţionat. Lucrul
acesta i se păru o slăbiciune şi îl necăji. Glasul Soniei Cruceanu
sună armonios în pâlnie: – „Te-am deranjat, Alexandre?” – „Nu
Sonia, defel… Ascult.” – „Te-am chemat, ca să-ţi spun cât regret
că nu te pot auzi astăzi după-amiază. Mi se pare că, de când ne
cunoaştem, este primul tău discurs la care nu sunt de faţă. Aşa
e?” – „Da, Sonia şi îmi pare nespus de rău… Auzi? Neînchipuit de
rău…” – „Şi mie, Alexandre. Sunt absolut sigură de succes. Ştii,
eu nu m-am îndoit niciodată de succes în această afacere… Ţi-
aduci aminte?” – „Da, Sonia… Aşa este.” – „Este de prisos, deci,
să-ţi mai doresc o izbândă, de care sunt sigură, cu totul sigură…
Auzi? Vreau să-ţi dau şi o informaţie: ziarele franceze de azi-
dimineaţă dau ca sigură chemarea ta la guvern, încă în cursul
zilei. Toate comentează faptul extrem de favorabil. Aici, ai o presă
excelentă.” – „Mulţymeso, Sonia. Îţi mulţumesc mult. Dar tu…
(uşoară şovăire, pauză); tu… când te întorci?” Urmă o lungă clipă
de tăcere. Apoi, glasul Soniei se auzi iarăşi, de data aceasta puţin
voalat: – „Am să viu. Trebuie să viu, Alexandre”. I se păruse lui?
Sonia accentuase într-un chip deosebit, plin de făgăduinţe pe
acel,. Trebuie". — „Îţi mulţumesc, Sonia."
Punând receptorul pe furcă, auzea încă ultimele ei cuvinte:
„Trebuie să viu, Alexandre”. Nu-şi putu stăpâni un surâs de
mulţumire.
Zoe Dima intră în birou: s – Ai vorbit cu Sonia?
— Da, draga mea…
— Foarte drăguţă, ca întotdeauna. Mi-a spus şi mie că ai o
presă cât se poate de favorabilă la Paris. Asta este minunat,
dragul meu, nu-i aşa?
— Fireşte, draga mea…
Zoe îl simţi mulţumit. În ochii, în zâmbetul, în mişcările lui, se
vedea dorinţa de viaţă, de izbânclă. Era Ale- xandru din marile zile
de luptă. Alexandru de odinioară, fără umbre de îndoială, fără
ezitări, fără semne de enervare. Era omul sigur de sine. Era
biruitorul.
— Dragul meu, sunt fericită…
— Îmi pare foarte bine…
— Sunt fericită, fiindcă te văd mulţumit… fiindcă te văd aşa
cum erai tu înainte… Te las, ca să nu te obosesc…
Zoe, în zilele de felul acesta, avea marele dar de a se şterge ca o
umbră, de-a dispare din viaţa lui Dima. Era prezentă cu toate
îngrijirile mărunte, care-i trebuiau lui. Dar ştia să nu-l ostenească
prin prezenţa ei fizică.
Alexandru deschise sertarul biroului, ca să-şi revadă încă o
dată notele interpelării. Dar privirile lui căzură pe micul petic de
hârtie, pe care o mână stângace în mânuirea condeiului
aşternuse, cu străduinţi mari, cuvintele ridicole, dar
ameninţătoare: „L-ai ucis pe Preda. Teme-te de răzbunare”.
Se uită lung la foaia grosolană de hârtie – hârtie de băcănie – la
scrisul acela neîndemânatic… Uitase, în dimineaţa-aceea, de
scrisoarea aceasta. Şi-acum, după convorbirea cu Sonia, când era
aşa de mulţumit, când simţea iarăşi pofta de a trăi şi dorinţa de a
învinge – acum îi reapărea în faţa ochilor ameninţarea, la care nu
se mai gândise…
Se ridică de la birou şi, instinctiv, se duse la fereastră. Privi în
stradă. Picături dese şi mici de ploaie cădeau pe asfaltul lucios.
Nu aştepta nimeni în faţa porţii…
Azi, va trebui să-şi ia unele măsuri de apărare, fireşte, fără să
spună nimănui. Maşina va trebui să meargă mai repede… Şi nu
pe Calea Victoriei, fiindcă oprirea la încrucişările cu celelalte
străzi este primejdioasă. La Cameră, va trebui să intre mai iute în
sala paşilor pierduţi… Acum, i-ar părea rău dacă…
Dima clătină nervos din cap, ca să-şi oprească gândul aci. Nu
vroia să-şi spună nici măcar lui însuşi, în taină: – „Dacă m-ar
ucide…”
Scoase din sertarul biroului dosarul B.C.A. În dorinţa de a nu
se mai gândi la scrisoarea ameninţătoare, începu să recitească
piesele de dosar, pe care le cunoştea foarte bine.
Când sfârşi, luă notele răzleţe, în care fixase punctele principale
ale interpelării.
*
Valetul vesti că masa e servită.
Alexandru Dima mâncă singur. Aşa obişnuia în zilele în care
trebuia să vorbească la Cameră, Nu o ceruse lămurit niciodată.
Dar Zoe înţelesese de la începutul căsniciei că aşa ar dori
Alexandru. În timpul mesei, singur, liniştit, făcea în gând cele din
urmă retuşări ale discursului, pe care urma să-l rostească peste
două ore. Totdeauna, mai găsea ceva de schimbat: renunţa la un
pasaj, care i se părea inutil; schimba rânduirea materiei; adăuga
un argument, care-i venise tocmai atunci în minte…
Mircea Christian veni, potrivit obiceiului, îndată după masă, ca
să-l ia la Cameră. După acelaşi obicei, Zoe Dima trebuia să vină
cu maşina cealaltă, însoţită de Virgil Cruceanu şi de Sonia.
…Astăzi, Sonia nu vine… — gândi Alexandru.
îşi luă rămas bun de la Virgil şi de la Zoe, căutând să-şi
ascundă sub un zâmbet tristeţea. Coborî în birou, urmat de
Christian. În vreme ce acesta punea în servietă dosarul B.C.Α.,
Dima se uită încă o dată pe fereastră: nimeni în faţa casei. Ploaia
cădea mereu, metodic, ca o tortură a nervilor, dezolant. Privi
îndelung trotuarul lucios.
— Mergem? — întrebă Christian.
Dima tresări, ca şi când s-ar fi temut ca tânărul lui colaborator
să nu-i fi bănuit gândul. Învălui într-o privire cuprinzătoare
biroul: ar fi voit să se vadă cât mai repede, înapoi, aici, în jilţul lui,
după şedinţa Camerei, la adăpost de orice primejdie… Aştepta
seara ca o eliberare…
Se urcă în maşină. Christian luă loc în stânga lui, ţinând pe
genunchi servieta, care cuprindea dosarul B.C.A. Dima porunci:
— La Cameră, dar nu pe Calea Victoriei, fiindcă întâr- ziem
prea mult. Mergi pe străzi mai libere şi mergi mai iute… Apoi către
Christian: – Vreau să am câteva clipe, înainte de deschiderea
şedinţei…
Ascuitându-se, Dima fu mulţumit de vocea lui: era clară şi
fermă.
Până la Cameră, tăcu. Christian credea că îşi rememorează
discursul. La colţurile străzilor, Dima se uita lung, căutând
printre trecători, o bătrână… o mână uscată… un revolver…
XX
ÎN DUP A-AMIAZA PLOIOASA DE TOAMNĂ, MA- şinile urcau,
sforăind greu, Dealul Patriarhiei, către Palatul Cameri
Deputaţilor. Erau două lanţuri strânse şi ne- sfârşite, de
automobile; unul suia, celălalt cobora. Nicio verigă nu era la fel cu
cealaltă. Erau toate culorile, toate formele, toate mărcile de la cele
mai scumpe şi până la cele mai ieftine. Dar toate erau curate,
strălucitoare sub ploaia tristă şi continuă, – toate păreau aproape
noi. Prin geamurile uşor aburite se zăreau, ca nişte umbre,
siluetele vagi ale celor din lăuntru. Erau deputaţi, senatori,
prefecţi din oraşele apropiate de Bucureşti, veniţi să afle cu o clipă
mai degrabă rezultatul marei dezbateri de care atârna şi soarta
lor; erau foşti şi viitori miniştri, tineri şefi de cabinet preocupaţi
să-şi ascundă anii puţini în atitudini grave, solemne, de
personalităţi foarte importante; erau opozanţi care-şi trădau în
fiecare gest satisfacţia brutală a apropiatei veniri la putere şi
guvernamentali trişti, mohorâţi, cu priviri absente, stăpâniţi de
presimţirea căderii în opoziţie; erau samsari din lumea bună, care
purtau impecabil haina neagră şi monoclul, dar care ştiau’ să se
tocmească apring chiar şi pentru un comision de câteva mii de lei;
erau femei care trăiau pe seama tinereţii lor şi erau bătrâne, care
nu consimţeau să se dea bătute în lupta eu vârsta; era toată acea
lume parfumată şi franţuzită, care umple în zilele de audienţă
anticamerele ministeriale şi a cărei existenţă de belşug şi
trândăvie atârnă de o „aprobare” rentabilă pusă în colţul unei
petiţii oarecare… Toţi îşi mărturiseau fără voie, prin gesturi,
nerăbdarea, înfrigurarea, nervozitatea. Numai şoferii îşi păstrau
rigi- ditatea lor profesională; erau calmi ca marii chirurgi în toiul
operaţiunilor celor mai grave, – ca înalţii diplomaţi în ora
dezlănţuirii conflictelor internaţionale…
Pe partea cealaltă a aleii, maşinile care îşi depuseseră stăpânii
la intrarea Camerei, coborau goale, eliberate, uşoare.
În timpul acesta, pe trotuar, în ploaie, se înghesuia mulţimea.
Studenţi, dornici să asculte un mare discurs, să vadă o dezbatere
importantă; provinciali stângaci, cu umbrele imense, veniţi la
Bucureşti cu micile lor necazuri şi care, în cursul dimineţii, nu
putuseră din pricina „evenimentelor ce se precipită” să obţină
audienţa salvatoare; partizani de mâna a treia, care nădăjduiau
încă să obţină măcar acum, în ceasul ultim, scrisoarea de
recomandaţie după care umblau de săptămâni de zile: agenţi
electorali, cărora „le mirosea a alegeri”, cum presimt câinii de
vânătoare apropierea sălbătăciunii; mahalagii, care se socoteau
datori să fie de faţă şi să strige, la ieşirea şefului, „trăiască ai
noştri”; toată acea clientelă pestriţă şi gălăgioasă, interesată şi
venală, care ocupa în mod obişnuit galeriile publice; oameni, pe
care uşierii îi îmbrânceau cu brutalitate, îi uitau prin sălile de
aşteptare şi nu-i lăsau „să se urce sus”, pentru că nu puteau da
bacşişurile necesare…
*
Gheorghe Tăutu, primul redactor al „Conştiinţei”, urca pe jos
Dealul Patriarhiei. De la „Continental”, unde dejunase, şi până
aci, cercetase toate staţiile, dar nicăieri nu găsise un taxi liber.
Bucureştenii şi bucureştencele, provincialii şi provincialele, sub
biciuirea ploii, luaseră cu asalt toate maşinile. Lui Tăutu, însă, îi
plăcea să umble prin ploaie: i se părea că gândurile şi
sentimentele se rânduiesc, disciplinate, în ritmul monoton al
picăturilor de apă. Cu -miinile înfundate în buzunarele imense ale
demi-paltonului englezesc, larg – una din puţinele mândrii ale
restrânsei lui garderobe; binecu- vântând născocirea pantofilor cu
talpă dublă, atât de potriviţi, pentru o vreme aşa de aspră; cu
borul pălăriei tras asupra ochilor, Tăutu se uita distrat la toată
forfoteala de oameni, la tot furnicarul acesta, la lanţul de
automobile. Venea la această şedinţă, cum venise la atâtea
„şedinţe mari”, fără nicio emoţie, fără nicio curiozitate. Ştia că
Alexandru Dima va rosti un discurs de răsunet; ştia că „bietul
Ivaşcu” va răspunde submediocru; ştia că guvernul va trebui să
demisioneze; ştia că partidul democrat va fi chemat la cârmă…
Lui oare ce-i vor da? înţelesese vag, dintr-o aluzie a lui Mircea
Christian, că-l vor „face” deputat pe undeva… Perspectiva aceasta
nu-l încânta defel. Nu numai că nu avea nicio pasiune, dar nu
simţea nici măcar o cât de slabă înclinare pentru politica activă.
Dacă l-ar alege, ştia că nu se va urca niciodată la tribună. Nu
doar că n-ar îi putut rosti şi el un discurs, mai bun decât atâtea
câte au suportat zidurile bătrâne ale Camerei! Dar lucrul acesta i
se părea de prisos. Cunoştea prea bine culisele politice şi ştia că
discursurile majoritarilor nu schimbă niciodată hotărârile
guvernului. Va fi, deci, unul dintre cei atâţia mameluci, care vin,
iscălesc condica de prezenţă, intră în şedinţă, ascultă sau citesc
ziarele, încasează diurna şi pleacă… Pe deasupra, va avea
obişnuitele plictiseli: cetăţenii îl vor asalta cu petiţii, cu solicitări…
Va trebui să cutreiere ministerele pentru treburi mărunte, dar
încurcate… Nu, ar fi mult mai bine dacă i-ar da altceva: deputăţia
nu este pentru el! Bineînţeles, dacă nu-i vor oferi decât atât, va
trebui s-o primească. Pentru diurnă… Ar fi trebuit să vorbească
din vreme cu Christian. Idealul lui era să-l trimită ataşat de presă
la Paris. Doi-trei ani, cât vor sta „ai noştri’4 la putere, ar evada
din mediul banal al Bucureştilor, ar trăi în atmosfera Apusului,
ba poate că şi-ar putea termina acolo romanul început acum
atâţia ani şi părăsit undeva, într-un colţ prăfuit de sertar. Îşi
aduse vag aminte de caietul acela, din care scrisese vreo sută de
file şi pe care nu-l mai cercetase de mult, fiindcă i· se părea că din
scoarţele lui se desprinde o mustrare mută, dar cu atât mai
amară.
…Da, ar fi trebuit să-i vorbească lui Christian. Dar nu o făcuse.
Aşa era firea lui! li era cu neputinţă să ceară ceva pentru sine…
 Un automobil, care urca în goană dealul, îl stropi cu noroi –
„Idiotule” – strigă necăjit Tăutu, dar în aceeaşi
14 – Scandal clipă îşi dădu seama ca strigătul lui a sunat în
gol, că şoferul nu-l auzise şi că indignarea lui era ridicolă. Câţiva
mahalagii, care erau în preajma lui, râseră cu voie bună, Unul îi
spuse peste umăr, cu o satisfacţie răutăcioasă:
— Ţi-a cam feştelit paltonul, boierule!
Tăutu se uită cu melancolie la stropii de noroi care punctau
stofa englezească,
— Nu-i nimic – zise mahalagiul Era domnul ministru Ivaşcu,
săracu… Deseară, n-o să ne mai stropească cu noroi!
Tăutu zârnbi şi el, şi trecu mai departe.
Agenţi de poliţie şi comisari se vânturau în sus şi în jos,
autoritori, solemni, gălăgioşi.
— Circulaţi, domnilor, circulaţi…
— Dacă n-aveţi bilete de intrare, nu mai pierdeţi vremea…
Tribunele sunt pline, nu mai intră nimeni…
Unii, care îl cunoşteau, salutară pe Tăutu mai stăruitor decât
până atunci. Era prima mărturisire de supunere a autorităţii, în
faţa guvernului de mâine…
Sub clopotniţa Patriarhiei, un subcomisar tinerel, sfrijit,
spunea cu melancolie unui coleg:
— Eu sunt numai detaşat aici. N-am apucat să mă transfere
definitiv. Dacă vin ăştia noii, te pomeneşti că mă trimite îndărăt la
Vaslui…
Tăutu prinse din zbor destăinuirea aceasta. Era unul din
multele semne de schimbare a regimului. Cineva îl prinse de braţ.
Tăutu, adâncit în gânduri, tresări. Era Tina Vicu, prietena lui. N-o
mai văzuse de la sfârşitul verii, de când actriţa plecase la Iaşi,
unde începuseră repetiţiile.
— Ce faci, tânăra mea zeiţă? Ce destin minunat mi-a hărăzit
fericirea de a te revedea? — o întâmpină Tăutu, sărutându-i mâna
mică şi rece.
— Dragă, am venit cu schimbarea asta de guvern. Ştiu că vin ai
tăi la putere şi c-o să fi tare şi mare. Să nu mă laşi, dragă…
Trebuie să mă aduci la Bucureşti, la Naţional! Trebuie.’. Auzi? Să
nu-mi spui că nu poţi, că mă supăr… La Iaşi, mă sinucid…
Tăutu o asigură că o va aduce la Bucureşti şi o întrebă dacă
vrea să intre în Cameră, ca să asiste la şedinţă. Tina Vicu declară
că n-are ce să caute. Astea sunt treburi pentru bărbaţi. A venit
până în deal, ca să-l găsească pe el# fiindcă între timp se mutase
şi…
— Păcătos cum eşti, nu mi-ai scris noua adresă, infa- muie!
Era felul obişnuit al lui Tăutu „de-a rupe cu trecutul’** îşi
schimba camera mobilată, fără să spună unde s-a mutat Cât
despre numărul de telefon, acesta nu figura în carte, Tăutu se
jură că i-a scris o carte poştală, în care i-a indicat noua locuinţă,
dar poşta… x
— Mincinosule! — îi spuse Tina fără răutate, fiindcă era
deprinsă cu asemenea procedee: „toţi bărbaţii sunt la fel 1”
Luară înţelegere să se întâinească seara, la 9. Tina va veni să-l
ia de la redacţie.
Tăutu intră în Cameră. Uşierul, gras şi rumen la faţă, cu livrea
albastră zebrată de fireturi aurii, îl salută adine „mai adânc ca de
obicei, zâmbindu-i cu subînţelesuri: ştia şi el că, peste câteva ore,
Tăutu va fi „la guvern".
*
*
Sala paşilor pierduţi, culoarele şi bufetul aveau aspectul
marilor şedinţe. Nu mai erau obişnuiţii după-amiezilor banale,
deputaţii conştiincioşi şi punctuali, mereu aceiaşi, oamenii care
nu mai aveau altă treabă – cei mai mulţi dintre ei profesori scoşi
la pensie, avocaţi retraşi din profesiune, alcătuind o mică familie
ce se întrunea în fiecare zi. După dejun, mai mult la bufetul
Camerei, în jurul unui ceai, decât în incintă. Nu mai erau
figuranţii de totdeauna ai şedinţelor fără însemnătate. Pe aceştia,
curiozitatea lui Tăutu îi căuta inutil. Nu izbutea să-i mai
descopere, în furnicarul, în vălmăşagul de figuri noi, pe care nu le
mai întâlnise niciodată. Deputaţi, care stăteau mai mult în
provincie, acasă la ei – colegii îi puteau iscăli în condica de
prezenţă şi, de altfel, diurna se putea încasa chiar fără această
iscălitură – veniseră acum, să vadă „cum se desfăşoară
evenimentele”. Mulţi senatori părăsiseră şedinţa maturului corp,
ca să fie de faţă la marea luptă din Cameră. În afară de reporterii
parlamentari, totdeauna aceiaşi, veniseră redactorii principali,
primii redactori şi chiar vreo doi-trei directori de ziare, care nu
urcau cu anii Dealul Patriarhiei, fiindcă nu apăreau decât la
„şedinţele decisive”, şefi de cabinet, prefecţi, samsari, actori,
literaţi, caricaturişti, – toţi se amestecau, alcătuind un bizar
mozaic de chipuri.
 Tăutu urmărea cu stăruinţa unui savant aplecat asupra
microscopului această năvală de oameni noi. Îi plăcea să
ghicească ce l-a adus pe fiecare, în ziua aceasta, la Cameră. Unii
au fost mânaţi de curiozitate. Alţii nădăjduiesc să obţină
aprobarea unei cereri… Cei mai îndrăzneţi se mişcă în voie, ca la
ei acasă. Salută, zâmbesc, schimbă glume, îşi împărtăşesc
impresii. Timizii se strecoară pe lângă ziduri; ar vrea să ocupe o
masă la bufet, dar nu cutează; se aşază pe o bancă, dar se tem să
nu atragă atenţia asupra lor – de aceea se ridică repede şi pornesc
mai departe, în căutarea unui cunoscut, pe care nu izbutesc să-l
întâlnească.
Pe ferestrele înalte şi largi, ploaia de toamnă se prelinge încet,
stăruitor şi enervant. Radiatoarele caloriferului împrăştie o
căldură uşoară. Covorul verde, care se întinde pe întregul culoar,
e moale, adânc, catifelat. Jilţurile acoperite cu piele sunt
încăpătoare şi te primesc cu voie bună între braţele lor. La bufet,
ceaiul e bun. Ţigările sunt mai bune decât în oraş. Chelnerii
umblă fără zgomot. Totul e plăcut, confortabil; totul te îmbie la
lene… Dar, în $upă-amiaza aceasta, nimeni nu leneveşte; toată
lumea e agitată. Grupurile se fac şi se desfac cu repeziciune: în
cinci minute, făcând înconjurul incintei, întâlneşti acelaşi om în
cinci locuri diferite; uiţi că l-ai mai văzut, că l-ai mai salutat, îl
saluţi din nou, îţi strânge mâna iarăşi… Ori- cât de obişnuit ai fi
cu nervozitatea care domină aceste şedinţe senzaţionale, încet-
încet atmosfera te prinde, te domină. Te trezeşti tu însuţi atras în
marele vârtej, întrebându-te: ce va spune Dima, ce va răspunde
Ivaşcu, ce documente se vor aduce la tribună, care va fi rezultatul
final al interpelării? Cineva a spus în taină: – „Dima are facsimilul
scrisorii de comision a lui Ivaşcu”. În mai puţin de un sfert de
ceas, zvonul a făcut înconjurul culuarelor. Nimeni nu-l mai
controlează. Nimeni nu mai judecă Nime ί nu se gândeşte că un
ministru, când se hotărăşte să ia comision, nu-şi face o scrisoare
comercială, -ca un samsar oarecare. Toată lumea crede… În
frământarea aceasta, totul ţi se pare cu putinţă… Cifrele
comisioanelor circulă din gură în gură. Milioane, zeci ele milioane!
— „Aşa de mult?” – „Sigur, dragă… Ε o afacere colosală…” –
„Cutare a luat treizeci şi opt de milioane.” – „Cifră precisă. Nici
mai mult nici mai puţin…” Cel care o spune, pare că a fost de faţă
la împărţirea banilor. — „Dimitrie Grecu a venit?” – „Aş, cum o să
vi£? În momentul acesta, e citat la Parchet… Până în seară, se
emite mandatul. La noapte, doarme la Văcăreşti.” Peste câteva
minute, Grecu apare surâzător pe culoarele Camerei. — „S-a
învârtit. Probabil că-l arestează mâine…” – „Crezi?” – „O ştiu
precis.” O ştie toată lumea. De unde? Nimeni n-ar putea-o spune.
Cade guvernul întreg? Se prăbuşeşte numai Ivaşcu, autorul
contractului B.C.A.? Părerile sunt împărţite. Cei mai mulţi şi cei
mai serioşi cred că va cădea întreg guvernul…
Prefectul poliţiei a sosit în grabă şi a intrat în cabinetul
primului ministru. Ce s-a întâmpiat? Un domn scund, slab, cu
ochelari, pe care nu-l cunoaşte nimeni, dar care vorbeşte cu toată
lumea, ştie ce s-a întâmpiat: s-a făcut o descindere la Elena
Giuriadis şi s-a ridicat un material bogat şi extrem de
compromiţător… îndată, toată lumea află lucrul acesta. Un bătrân
reporter parlamentar pune lucrurile la punct: – „Gogoşi! Elena
Giuriadis e în tribuna doamnelor, râde, vorbeşte…” – „Poate că
descinderea s-a făcut tocmai acum, când ea lipseşte de acasă…”
Prefectul poliţiei a părăsit grăbit Palatul Camerei. Gazetarii l-au
întrebat: – „Ce mai e nou, dom’le general?” Prefectul a răspuns cu
zâmbelul lui amical: – „E bine, băieţi, e bine!” Ce o fi însemnând
asta? Fiecare are o tălmăcire… Unii cred că „e bine” pentru
guvern. Alţii, dimpotrivă: prefectul poliţiei a fost nurpit de Dima,
s-a menţinut sub mai multe guverne, dar a rămas omul lui
Dima… „E bine”, deci, pentru Dima, pentru opoziţie…
Mereu soseşte lume nouă: avocaţi, câţiva profesori
universitari… în oraş a încetat aproape orice activitate. La fa-
cultâţi, nu se mai fac cursuri. La tribunal, se amină procesele.
Fiecare vrea să fie de faţă la şedinţă, ca în Spania – la luptele de
tauri.
Au căzut toate barierele, rânduite de regulamentul Camerei.
Cine nu mai are loc sus în tribune, intră jos în incintă. Chestorii,
atât de severi de obicei, nu se mai împotrivesc. Ei ştiu că peste
câteva ore guvernul va cădea, parlamentul va fi dizolvat şi ei înşişi
vor fi simpli particulari, De ce să facă exces de zel în ultimele cinci
minute? De ce să-şi creeze duşmănii tocmai acum, la spartul
târgului?
Deputaţii, care nu şi-au încasat diurna la zi, se strecoară la
casieria Camerei, puţin jenaţi, oarecum pe furiş, ca şi când ar
săvârşi o faptă de ruşine: – „Eu cât mai am de primit?” Fiecare îşi
ia banii, iscăleşte chitanţa şi se întoarce pe culoare.
Majoritatea guvernamentală, pare o trupă în debandadă. Niciun
ministru nu se mai arată pe culoare, ca în zilele liniştite, ca să
spună glume, să ironizeze opoziţia, să profetizeze că;, vom sta
până la încheierea legislaturii". Toţi miniştrii sunt în cabinetul
„Primului". Uşierul are poruncă să nu lase pe nimeni să intre.
Este o ultimă consfătuire, înainte de deschiderea şedinţei.
„Excelenţele sunt absente” – a remarcat un glumeţ răutăcios.
Faptul acesta a sporit panica din rândurile majorităţii
guvernamentale. Cei „iniţiaţi” au început să se deprindă cu ideea
că astă-seară vor fi simpli particulari. Dar „trupa” ’, deputaţii
anonimi, speră încă într-o minune. Nu se poate! „Primul” trebuie
să găsească el un mijloc „de-a salva corabia în ceasul al
doisprezecelea”.
Toată această lume emoţionată, enervată, îngrijorată – o parte
din pricina apropiatei prăbuşiri, partea cealaltă din cauza
seducătoarei perspective a puterii – este bântuită de o sete
cumplită. Toţi se abat o clipă pe la bufet. Ceaiuri, siropuri,
oranjade, citronade, băuturi reci şi băuturi calde se consumă pe
nerăsuflate. Puţini sunt cei care au răbdare să se aşeze la mese.
Cei mai mulţi sorb paharele iute, în picioare şi pleacă mai
departe. Unde? Pe culoare… Poate vor întâlni pe cineva, care să le
dea o veste nouă. Fiecare înconjură incinta de zeci şi zeci de ori,
fără rost, în neştire. Nimeni n-are niciun rost, dar toţi sunt
preocupaţi. Nimeni nu caută pe nimeni, dar fiecare solicită din
ochi o informaţie. Nimeni n-are nicio treabă, dar toţi se frământă.
Telefoanele zbârnâie neîncetat. Uşierii aleargă şi strigă: – „Dom’
deputat Cutare să vorbească cu Brăila”. — „Dom* deputat Cutare
să vorbească cu SeverinuL” Cei rămaşi acasă cheamă, desperaţi,
Bucureştii, ca să afle ştiri. Ce se crede? Ce se spune? Ce se
nădăjduieşte?
Peste tot este un „du-te, vino” neîntrerupt. De ce nu se deschide
şedinţa? — se întreabă fiecare. Nerăbdarea i-a cucerit pe toţi. Şi
guvernamentalii şi opozanţii ar vrea să se termine mai repede „să
se aleagă într-un fel”. Starea aceasta de încordare a nervilor nu
mai poate ţine…
*
Un fior lung străbătu culoarele, bufetul: sosise Alexandru
Dima…
înalt, drept, cu profilul acvilin de pasăre de pradă, cu pasul
elastic, cu privirea dominatoare, şeful opoziţiei răspundea la
salutări, strângea mâinile celor mai apropiaţi, doza savant
amabilitatea, îşi calcula zâmbetele. Partizani şi adversari, toţi îl
priveau cu admiraţie şi cu invidie. Era omul zilei. Era mai tare
decât guvernul, fiindcă în mâna lui era soarta guvernului. Asupra
lui erau ţintuite toate privirile. Publicul din tribune, oamenii
aceştia care se frământă pe culoare, şi milioanele, care stau
dincolo de zidurile Camerei şi aşteaptă rezultatul, toţi spânzură de
cuvân- tul lui Dima, de voinţa lui, de ambiţia lui…
Mircea Christian, care îl însoţea, chemă pe unul din
funcţionarii Camerei şi-i spuse autoritar şi solemn:
— Anunţă, te rog, pe Domnul preşedinte al Adunării că Domnul
preşedinte Dima a sosit…
— Prea bine, Dom’le ministru…
Ca şi în război, în lupta parlamentară existau mici
aranjamente, mărunte cruţări reciproce. Între altele, era ştiut că
şeful opoziţiei – atunci când are să interpeleze guvernul – nu
trebuie să aştepte pe culoare.
*
între timp, consfătuirea ministerială se sfârşise… Se sfârşise,
bineînţeles, fără niciun rezultat,
Venerabilul preşedinte de consiliu – boier moldovean ele fină
cultură, de nezdruncinat prestigiu şi de o cinste fără pată –
ascultase cu melancolie, vreme de trei sferturi de oră, naivităţile
miniştrilor săi, mângâindu-şi barba-i mare, albă, impecabilă.
Aşadar, aceştia sunt colaboratorii lui! Hoţi şi proşti..; Gândind
astfel, boierul îi privea pe rând, cu dispreţ. Singur Ivaşcu e cinstit.
Şi tocmai asupra lui a căzut năpasta, tocmai pe el l-a prins! în
alte împrejurări, boierul – cu spiritul lui subtil, ar fi râs cu poftă
de această cruzime a destinului. Dar azi, boierul era tare
amărât… El ştia că prezidează pentru cea din urmă oară un
guvern. La vârsta lui, nu-i mai era îngăduită iluzia unei reveniri la
cârmă. Va pleca deci de la putere, va intra în mormânt şi în istorie
ca „Preşedinte al scandalului B.C.A,” – cum spuneau gazetele-
revolver… Trist şi nemeritat sfârşit! Şi totul din pricina acestei
colecţii de imbecili şi incorecţi…
Astfel gândea cu tristeţe bătrânul boier moldovean, prîvindu-şi
miniştri, care nu-i puteau fi de niciun folos, nu puteau găsi nicio
soluţie într-un ceas greu.
Când se vesti că a sosit Alexandru Dima, preşedintele
consiliului spuse scurt şi cu vădită plictiseală:
— Bine… să deschidă şedinţa…
 XXI
SONERIILE ZBÂRNÂIRĂ LUNG, PRELUNG, PE toate culoarele.
Uşierii repetară de zeci de ori formula obişnuită:
/
— Domnii deputaţi sunt rugaţi să poftească În incintă…
— Domnii deputaţi sunt rugaţi să poftească în incintă…
Toţi se grăbiră să--şi ocupe locurile. În mai puţin de cinci
minute, culoarele pe care mişunau, se înghesuiau atâţia oameni,
fură cu desăvârşire goale. La bufet, rămăseseră numai chelnerii în
haine albe…
Incinta era ticsită. Deputaţi, senatori, prefecţi, secretari
generali, şeii de cabinet, directori de ministere, gazetari, actori,
oameni cu profesiuni sau fără, oameni cunoscuţi sau anonimi,
umpleau amfiteatrul până la cea din urmă bancă, până la cel din
urmă loc. Cei care nu mai găsiseră locuri, stăteau în picioare,
înghesuiţi, striviţi, în cadrul uşilor ce dădeau spre culoar.
Mircea Christian căuta cu privirea pe eroii principali ai
conflictului. Inginerul Dimitrie Grecu şedea în fundul incintei.
— Tipul bravează – îşi spuse Christian. În adevăr, secretarul
general de la Comunicaţii îşi înfipsese monoclul în arcada
ochiului, încremenise într-o atitudine rigidă, cu pieptul bombat,
cu capul dat puţin pe spate, cu eleganţa sobră din care îşi făcuse
o adevărată faimă. Christian se gândi că mâine va fi ministru de
Justiţie, iar Grecu va fi citat la Parchet. Lucrul acesta îi pricinui o
plăcere puţin răutăcioasă… Deputatul Tomescu îşi găsise un loc
în vecinătatea băncii ministeriale. Vroia „să susţină” pe ministrul
Ivaşcu dând semnalul „aplauzelor îndelung prelungite” şi al
strigătelor de bravo, când acesta îşi va rosti discursul de apărare.
Nădăjduia că „făcând atmosferă”, s-ar mai putea salva ceva… în
spatele lui Tomescu luase loc senatorul Carian, roşu,
congestinoat, plimbând mereu pe ceafa grasă o batistă mare, cu
chenar albastru. Carian îşi trăda îngrijorarea…
în tribuna doamnelor, Elena Giuriadis îşi găsise loc tocmai
lângă Zoe Dima. Christian se aplecă la urechea lui Dima. Şi-i
şopti lucrul acesta. Dima, fără să-şi ridice privirea, zâmbi.
În celelalte tribune, Christian, găsi nenumărate figuri
cunoscute, prieteni ai guvernului şi partizani înfocaţi ai opoziţiei
într-un amestec de mozaic.
Membrii guvernului – în frunte cu venerabilul preşedinte – se
iviră, toţi în aceeaşi clipă, pe banca ministe- rială. Deputaţii din
majoritate se ridicară în picioare, ca la o comandă auzită numai
de ei, şi izbucniră în aplauze şi strigăte de bravo, care durară zece
minute. Aceasta făcea parte din ritualul marilor dezbateri… Când
ovaţiile se sfâr- şiră, membrii guvernului îşi ocupară fotoliile.
Ivaşcu şedea lângă preşedintele, consiliului, care îi vorbea în
şoaptă, zâm~ bindu-i. Boierul moldovean vroia astfel să arate
deschis că se afla în cei mai buni termeni cu ministrul învinuit
pentru contractul B.C.A.
Preşedintele Adunării – un bătrân scund, gras şi chel, fost de
mai multe ori ministru, om de treabă cu mari simpatii chiar în
rândurile opoziţiei – grăi:
— Şedinţa e deschisă. Domnul secretar va citi procesul verbal
al şedinţei precedente…
Un tânăr fără relief urcă treptele tribunei şi citi, repede şi mai
mult mormăit, un text pe care nimeni nu vroia să-l auză.
Secretarul însuşi părea ruşinat că ocupă timpul cu o formalitate
fără însemnătate, când toată lumea aştepta lupta cea mare…
în cuprinsul incintei, coborâse înserarea timpurie de toamnă.
Se aprinseră becurile. Lumina năvăli, multă şi brutală.
Preşedintele rosti:
— Domnul deputat Alexandru Dima are cuvintuî…
Atunci, se făcu o tăcere mare. Părea că se aude până şi
respiraţia oamenilor. De sus, din tribune şi până jos, toţi şedeau
încordaţi, cu gâturile întinse, cu urechile aţintite, cu ochii ficşi,
într-un efort, într-o concentrare supremă şi obştească, vroind
parcă să nu scape nicio silabă, niciun gest din ceea ce va urma.
Dima urcă cele trei trepte^ ale tribunei cu mişcările lui elastice,
puţin leneşe, cu acea înfăţişare maiestuoasă, dar nepăsătoare, cu
acel aer al omului care stăpâneşte fără să vrea şi fără nicio
străduinţă din parte-i. Deputaţii opoziţiei, în picioare, îl aclamară
îndelung. Dima folosi acest răstimp ca să rânduiască pe pupitru
cele două file de hâr- tie – notele interpelării. Nu venea niciodată
la tribună cu dosare voluminoase. Era, aceasta, una din multele
lui cochetării. Apoi, învălui incinta într-o privire mândră.
Cunoştea aspectul sălii, mereu acelaşi când lua el cuvin tul,
mereu înţesată de oameni atenţi; cunoştea priveliştea, pe care i-o
ofereau zecile de perechi de ochi, care nici măcar nu clipeau, ci-l
ţintuiau intr-o aşteptare înfrigurată.
Când ovaţiile partizanilor săi încetară, se statornici iarăşi
aceeaşi tăcere deplină, aproape religioasă.
 Dima rosti: „Domnilor deputaţi.. /’ îşi auzi glasul ferm, metalic,
şi-i plăcu.
Primele fraze porniră lente, cu răstimpuri destul de mari între
cuvinte. Aşa vorbea totdeauna, la Început, până se încălzea, până
se familiariza cu ascultătorii, până simţea că-i stăpâneşte şi că
toţi sunt o simplă jucărie în mâinile lui de neîntrecut meşteşugar
al tribunei.
După o introducere banală, ridică vocea:
— Am, domnilor, mai înainte de a intra în fondul acestei urâte
afaceri, datoria de a face aici o mărturisire publică. (Se întoarse
către banca ministerială şi privi fix în ochii bătrânului preşedinte
de consiliu.) Adversar neînduplecat pe toate tărâmurile al politicii
dumneavoastră, înţeleg să fiu însă un adversar leal. Ţin, deci, să
declar aici că nimic din ceea ce voi spune nu se referă şi deci nu
vă poate atinge pe dumneavoastră, domnule prim ministru.
Cinstea, prestigiul, autoritatea dumneavoastră morală este în
afara oricărei discuţiuni, nu numai pentru mine, dai· pentru ţara
întreagă.
Deputaţii din opoziţie se ridicară iarăşi şi ovaţionară îndelung.
Membrii majorităţii se văzură siliţi să se asocieze acestor ovaţiuni,
fiind vorba de şeful lor. Pe care Dima îl scosese cavalereşte din
cauză. Astfel, prin una din marile lui abilităţi, Dima avea în faţa
lui în picioare, întreaga Cameră, fără deosebire de partide, unită
în aceeaşi manifestaţie.
Ropotul aplauzelor se stinse încet.
Dima urmă;
— Am, domnilor, o a doua datorie morală. În această • urâtă
afacere, un om şi-a curmat firul zilelor. Un om fără îndoială
nevinovat: directorul Preda, din Ministerul Comunicaţiilor,
— Pe care l-aţi asasinat dumneavoastră – întrerupse o voce,
undeva, în fundul incintei.
— Tăcere î Ruşine! — strigară deputaţii opoziţiei.
2VJ
Dima opri zarva cu un gest autoritar şi întrebă scurt; aspru, cu
sprâncenele încruntate:
— Cine a făcut această afirmaţie deosebit de gravă pentru
mine?
Nu răspunse nimeni. Toţi întoarseră capetele înapoi, ca să-l
vadă pe întrerupător. Zadarnic. Omul nu vroia să iasă la iveală.
Deputaţii opoziţiei strigară iarăşi: – Cine a întrerupt?
 — Cine a vorbit de asasinate?
— Cine este curajosul? Guvernamentalii încercară să răspundă
prin vociferări. Într-o clipă, tumultul atinse punctul cel mai înalt.
Nu se mai auzeau fraze sau cuvinte. Era o mare, o ctimplită
rostogolire de sunete, o avalanşă de stridenţe. Se schiţau gesturi
de ameninţare. Majoritari şi opozanţi se înfruntau, de la om la
om, cu fălcile încleştate, cu pumnii strânşi, ca şi când ar fi avut
de împărţit cine ştie ce averi, cine ştie ce moşii… Frunţile tuturor
erau încruntate. Ochii injectaţi. Gâturile încordate şi venele
umflate.
Dima îi privea atent. În vacarmul acesta, el prinsese un singur
crâmpei de frază: – „Dumneavoastră l-aţi asasinat”. În acelaşi
moment, reapăruse în faţa ochilor lui scrisoarea de ameninţare pe
care o avea acasă, în sertarul biroului: fiecare cuvânt, fiecare
silabă, fiecare literă se desenea în aer, aşa cum era scrisă–
stângaci – pe hârtia groasă de băcănie. Fără să vrea, ridică ochii
sus, spre tribunele publice: căuta un cap de bătrână, doi ochi
plini de ură, o mână slabă, încreţită de ani şi de munci
domestice… şi, poate, un revolver… Nu descoperi însă, în
mozaicul de chipuri, capul pe care şi-l închipuise el…
Dima, revenit la realitatea imediată printr-un mare efort de
voinţa, urmă:
— Domnilor, mi s-a spus că am asasinat, că sunt un asasin…
Când asemenea insulte circulă în foile fără răspundere, eu nu am
nimic, de spus. Dar când un reprezentant al naţiunii vine şi
afirmă, aci. Un asemenea lucru, eu tre- * bule să ştiu cine este
acela. Cu atât mai rău pentru el, dacă nu are curajul a se da pe
faţă.
Mircea Christian se ridică din banca sa:
— Îmi daţi voie? (După ce primi încuviinţarea oratorului şi a
preşedintelui, Christian urmă): Pomnule preşedinte, s-a afirmat
aci un lucru extrem de grav. Noi ce- rem: sau ca domnul deputat,
care a făcut afirmaţia, să-şi ia răspunderea; sau, dacă nu are
acest curaj, această afirmaţie să nu apară în darea de seamă a
şedinţei, la „Monitorul Oficial”.
Preşedintele Camerei se uită la primul ministru. Acesta îi făcu
un semn discret, din cap, ca o aprobare. Atunci, preşedintele
spuse:
— Domnilor, eu. Regret că domnul deputat, care a întrerupt,
nu-şi ia răspunderea vorbelor sale. Ca atare, aceste vorbe nu vor
apare la „Monitor”. Domnul deputat Dima are cuvântul în
continuare.
în mai puţin de cinci minute, Dima dobândea al doilea succes.
Guvernamentalii simţiră, în asemenea împrejurări, că au
pierdut partida. Majoritatea, în această stare de deprimare, nu
mai putea să reacţioneze. Dima vorbea stăpân pe sine, sigur de
izbândă. El ataca în plin. Nimeni nu mai cuteza să-l întrerupă;
Discursul se desfăşura într-o tăcere de biserică.
Ministrul Ivaşcu privea cu ochii mici, înfundaţi în grăsime. De
ce nu întrerupe nimeni? De ce tac toţi? S-au prostit… Cel puţin să
urle, să huiduiască, să facă ceva… La început, Ivaşcu era
deznădăjduit. Pe urmă, fu cuprins de panică. Puterea de magician
a lui Dima îl spăi- mânta ca o vrajă, ca un blestem. Se petrecea
ceva grav, cumplit şi nimeni nu încerca o împotrivire,
Ivaşcu se simţea, în clipa aceea, un acuzat fără apărare…
În fundul incintei, Dimitrie Grecu trăia aceeaşi stare
sufletească, agravată de o deplină şi amănunţită sesizare a
situaţiei Din fiecare gest al lui Dima, din privirea îndobitocită a lui
Ivaşcu, din atitudinea resemnată a majorităţii, Grecu îşi dădea
seama că totul s-a sfârşit… Va fi numai o prăbuşire politică? Vor
fi şi urmări penale?
între timp Dima adusese un călduros omagiu „memoriei
vrednicului slujbaş al statului, directorul Preda”. În fraze
emoţionante, dar sobre, şeful opoziţiei se apărase de învinuirea de
a fi autorul moral al sinuciderii acestui inocent…
Dima se opri. Pauza fu măsurată cu înaltă pricepere: cele
câteva secunde de tăcere deplină prevesteau un atac în plin, o
lovitură decisivă.
Măsurind tribuna cu paşi mari, eu mâinile la spate, cu bărbia
în piept, cu ochii în pământ, Dima se opri deodată, ridică brusc
capul, roti priviri vii asupra incintei şi urmă:
— Eu nu l-am cunoscut pe Preda, domnilor. N-am vorbit
niciodată cu el. Este însă, în partidul dumneavoastră, este în
mijlocul, în intimitatea dumneavoastră, un om… un înalt
funcţionar al statului… colaboratorul intim al domnului ministru
de Comunicaţii… Omul acesta, atât de apropiat de
dumneavoastră, a avut la Sinaia, într-unul din marile hoteluri,
ultima convoii) ire cu Preda. Ce i-a spus Preda? Nu ştiu. Ce i-a
răspuns omul dumneavoastră? Nu ştiu. Ştiu că, ieşind de acolo,
Preda s-a sinucis. Ştiu că martori vrednici de încredere afirmă că
Preda urca scările hotelului de lux răcnind:, eu n-am furat… eu
nu sunt hoţ…" Domnilor, căutaţi cu adevărat pe asasinul lui
Preda? Ei bine, căutaţi-l în mijlocul dumneavoastră. Asasinul lui
Preda este autorul formidabilei afaceri, scandalosului contract
B.C.A.
Toate privirile se aţintiră asupra lui Dimitrie Grecu. Acesta
încercă o clipă să le înfrunte. Apoi, se dădu bătut: având aerul că
îşi şterge monoclul cu batista, plecă ochii în jos.
Dima îşi dezvolta, mai departe, interpelarea. Analiza contractul
B.C.A. Cerceta preţurile. Arăta cât de exagerate sunt. Apăsa cu
meşteşug pe anumite nepotriviri de cifre. Reliefa graba cu care s-
au împlinit complicatele formalităţi de birou. Trecea de la
insinuare, la învinuirea directă şi de la învinuirea directă, se
retrăgea imediat pe terenul de- ducţiumlor. Cu o logică strânsă,
cu o inegalabilă artă de a grada efectele şi de a rândui
argumentele, Dima izbutea să scoată din fiecare filă a dosarului
un cap de acuzare; din orice detaliu, un motiv de suspiciune.
Majoritari şi opozanţi. Îl urmăreau cu aceeaşi încordare. Unii îl
urau. Ceilalţi îl admirau. Dar şi unii şi alţii îl invidiau pentru
eleganţa cu care stăpânea tribuna, pentru prestanţa cu care
domina adunarea, pentru abilitatea cu care ataca problema.
Expunerea lui nu era nicio clipă greoaie. Dimpotrivă: avea ceva
din farmecul unei pagini literare, în care senzaţionalul se îmbină
armonios cu esteticul.
Mircea Christian şopti lui Virgil Cruceanu:
— De mult n-am mai avut o zi aşa de bună… Ε mai mult decât
ne aşteptam noi…
Virgil Cruceanu, care-l urmărea cu toată dragostea lui de
prieten devotat, răspunse tot în şoaptă:
— Christian, tocmai mă întrebam: când a pregătit acest
splendid rechizitoriu? Ε omul celor mai mari surprize…
Când şi când, Virgil se uita sus, în tribuna doamnelor, la Zoe
Dima. Privirile lor se întâlneau în aceeaşi pornire admirativă
pentru Alexandru.
*
Zoe avea darul de a asista la asemenea şedinţe, de a trăi
emoţiile fiecărei clipe, fără a lăsa să se întrevadă nicio tresărire pe
faţa ei. Cu obrazul liniştit, cy privirea calmă, fără niciun gest, ştia
să-şi înăbuşe şi bucuriile clipelor de izbândă şi neliniştea acelor
momente când, fie şi numai în aparenţă, Alexandru părea a fi pus
în inferioritate prin- tr-o în ti ^rupere sau printr-un val de
protestări din partea majorităţii.
Lângă ea, Elena Giuriadis îşi stăpânea cu anevoânţă enervarea.
Elena Giuriadis ştia că vecina ei este Zoe Dima, după cum Zoe
ştia că stă alături de Elena. Dar nu se cunoscuseră, nu se
întâlniseră niciodată, nicăieri, – aşa că trebuia să-şi pară
străine… Elena privea uneori cu coada ochiului pe Zoe şi o
admira pentru calmul ce-şi impunea. Din când în când, Elena
căuta cu ochii pe Ivaşcu, pe Grecu, pe Tomescu, pe Carian… Toţi
păreau doborâţi de discursul lui Dima. Niciunul nu părea în stare
să-i ţină piept…
— Ce fac toţi patru idioţii? — se întreba Elena Giuriadis
deznădăjduită, având în faţă perspectiva sălilor întunecate ale
Parchetului. Ar fi vrut să coboare de acolo, din tribuni, să-l
zgâlţâie pe Ivaşcu, să-l trezească, să-l readucă la realitate şi să-i
răcnească: – Apără-te, apă- ră-ne… Ar fi vrut să-l ia de guler pe
deputatul Tomescu, pe Grecu. Dar în ciuda acestei frământări,
Elena Giuriadis trebuia să pară calmă, să surâdă şi să asculte, ca
şi când dezbaterea η-ar fi interesat-o decât ca o curiozitate, ca o
luptă de tauri sau ca un meci de box, unde îţi este indiferent cine
va ieşi învingător… m
În fundul incintei, răzimat de canatul unei uşi, Gheor- ghe
Tăutu asculta şi se surprindea, spre marea lui mirare, pasionat
pentru această dezbatere. Îi părea bine că Dima are un atât de
strălucit succes. Scepticismul lui de totdeauna 11 părăsise în
clipa aceea. Fusese atras, cucerit, dominat de atmosfera de
presiune care stăpânea Adunarea. I se părea că ceva din izbânda
lui Dima se răsfrânge şi asupra lui…
Un bătrân reporter parlamentar, care şedea în spatele lui
Tăutu, nu-şi putu reţine exclamaţia:
— Dima ăsta e formidabil… Niciodată n-a fost ca azi…
Să ştii că a intrat în anul morţii î Pe onoarea mea!
*
Domnul Marinică, omul de încredere al lui Dimitrie Grecu,
având darul de a răzbate peste tot, răzbătuse şi în incinta
Camerei. Ochii lui nervoşi, de om mic, slab, intoxicat cu alcool şi
nicotină, se mişcau de la Dima, stăpân pe tribună, la Grecu,
covârşit, nimicit în jilţul în care încremenise, de când i se rostisfe
numele, ia începutul interpelării. Domnul Marinică îşi dădea
seama că „stăpânul” e doborât. Mâine, va fi poate arestat… Iar el,
Marinică, va trebui să reînceapă viaţa de chin, fără bani de masă
şi de chirie, fără o profesiune, fără putinţa de a clştiga o sută de
lei…
I se. Părea de prisos să asculte, mai departe, interpelarea lui
Dima. Se strecură fără zgomot afară. Pe culoar, nimeni. Chiar şi
uşierii şi chelnerii de la bufet, mascaţi după draperiile de pluş
verde, urmăreau dezbaterea.
Marinică străbătu sala paşilor pierduţi şi ieşi afară, în ploaie,
cu capul gol: avea nevoie de aer rece. Aprinse o ţigară. Asupra
Dealului Patriarhiei coborâse întunericul. Jos, în vale, prin pânza
deasă a picăturilor de apă, se vedeau luminile cenuşii ale
oraşului…
în faţa Camerei, aşteptau cei care nu putuseră răzbate
înlăuntru: agenţi electorali, mahalagii, curioşi. Toţi aceştia vor
aclam ι pe învingător. Adică, pe Dima. Pentru Marinică nu mai era
nicio îndoială: Dima câştigase partida… Totul e, acum, pierdut
pentru Grecu şi pentru cei din jurul lui.
Trăgând adine din ţigară, simţind pe frunte ploaia rece şi
liniştitoare, Marinică zări în mulţimea ce aştepta acolo, la ieşire,
un cap de bătrână, o figură cunoscută… ochii vii, bântuiţi parcă
de o febră lăuntrică… obrajii supţi… buzele subţiri, albe, fără
sânge… Unde a mai întâlnit chipul acesta? îşi aminti repede: era
Ecaterina Preda, căreia îi smulsese într-o dimineaţă, cu puţine
zile înainte, scrisoarea prin care îl învinuia pe Dima de
sinuciderea lui Preda. Din păcate, scrisoarea a fost de prisos. I-a
dat bătrânei zece mii de lei degeaba. Dima e învingător. Ce o fi
căutând femeia aici, în faţa Camerei, în ploaie? Desigur, a venit să
ceară vreun ajutor…
Temându-se că-l va recunoaşte şi vroind să evite o în- tâlnire
atât de neplăcută, domnul Marinică renunţă la binefacerile
aerului rece şi intră iarăşi în Cameră…
Alexandru Dima îşi încheia discursul, cerând plecarea
guvernului. Frazele scurte, poruncitoare, cădeau ca lovituri de
secure peste capetele plecate ale majorităţii. În fiecare dintre
ascultători, începând cu primul ministru şi sfârşind cu cel mai
tânăr şef de cabinet, se adâncise convingerea că nu mai există
scăpare… Dima era învingător!
Când preşedintele suspendă şedinţa, toată lumea care stătuse
vreme de o oră şi un sfert – (atât durase interpelarea lui Dima) –
într-o încordare neîntreruptă, năvăli la. Bufet. Toţi cereau băuturi
răcoritoare. Toţi se grăbeau să-şi aprindă ţigările. Batistele se
plimbau pe feţele roşii, pe cefele congestionate şi năduşite.
Alexandru Dima, înconjurat de Mircea Christian, Virgil
Cruceanu şi alţi prieteni, primea felicitări. El păstra aceeaşi
atitudine rece, de dominare, ca şi când toate aceste omagii i s-ar fi
cuvenit de drept.
Mulţi dintre membrii majorităţii, simţind în Dima pe stăpânul
de mâine, veniră să-l felicite pe furiş…
Ce va răspunde Ivaşcu? Ce atitudine va lua primul ministru, în
al cărui cabinet se adunaseră toţi membrii guvernului în timpul
suspendării de şedinţă? întrebările şi zvonurile, stârnite de
curiozitatea obştească, treceau din gură în gură.
Virgil Cruceanu se desprinse din grupul credincioşilor, care îl
înconjurau cu devoţiune pe Alexandru Dima, şi urcă scările, spre
tribunele publice. Vroia să împărtăşească bucuria marelui succes
cu Zoe.
— A.fost formidabil – spuse Virgil. În vocea lui caldă, în ochii lui
umezi, în gesturile entuziaste, se destăinuia adânca, sincera,
curata lui prietenie pentru Alexandru.
Zoe, care ieşise din tribună şi se plimba în tovărăşia lui Virgil
pe culoar, spuse încet, ca să nu fie auzită de cei din jur:
— În adevăr, Virgil, niciodată nu l-şm văzut ca astăzi…
— Nu-i aşa, Zoe? Toţi o spun… Majoritarii sunt pur şi simplu
desfiinţaţi…
— Ce se crede? Vor demisiona?
— Fără îndoială… Ivaşcu ia cuvântul numai pentru o apărare
personală. Politiceşte, procesul e judecat…
Toate privirile erau aţintite asupra Zoei. Priviri de admiraţie.
Priviri de invidie. Priviri de ură. Zoe le vedea, le înţelegea, le
simţea, iar pe cele pe care nu izbutea să le vadă, le bănuia.
în cadrul unei ferestre stătea Elena Giuriadis. Cu spatele spre
culoare, ca să nu vadă pe nimeni şi ca să n-o vadă nimeni…
Privea afară, în întunericul serii de toamnă ploioasă. De acolo, de
pe Dealul Patriarhiei, se vedeau jos, în vale, luminile multe şi
felurite ale Bucureştilor. Elena simţea cum o învăluie, înceată şi
grea, deznădejdea… Mâine, poate chiar astă-seară, va fi chemată
la Parchet… Va aştepta îndelung pe culoarele cenuşii şi triste. Va
vedea comisari şi grefieri vulgari şi impertinenţi, care vor fi fericiţi
să jignească şi să umilească o femeie încă frumoasă.
elegantă, bogată, parfumată… Va avea să răspundă la
interogatorii nesfârşite, cu întrebări întortocheate şi perfide…
Ziarele vor scrie despre ea, în acel ton dispreţuitor, în care se scrie
despre toţi cei ce eşuează în anticamerele cabinetelor de
instrucţie. Va fi poate arestată… Văcăreştii… A fost o dată acolo,
cu un comitet de doamne, ca să împartă daruri deţinuţilor într-un
ajun de Crăciun…
Toate femeile care o bârfiseră şi o pizmuiseră până acum, se vor
repezi asupră-i ca păsările de pradă. Viaţa ei intimă va fi subiect
de discuţie în saloane, la ceaiuri, ia recepţii…
Elena îşi dădea seama abia acum, cât de singură, cât de
părăsită este în vălmăşagul Bucureştilor, unde trăire până acum
cu iluzia că are prieteni, că are devotament^ că are „cercul ei”.
Prieteni de zile bune. Devotamente peit- tru clipele de belşug. În
cel dintâi minut greu, – ηίιηφν nimeni…’
Elena simţi lacrimile în ochi.
Cineva îi atinse uşor braţul. Elena tresări. Era tânărul Bob
Mogoş, care se^ apropiase stângaci. El îi sărută mina… Ar fi voit
să-i spună ceva, s-o mângâie, s-o încurajeze, clar nu găsea
cuvântul. El nu se pricepea la lucruri de felul acesta; nu era omul
ceasurilor grele şi al împrejurărilor serioase…
Elena înţelese efortul mut al lui Bob şi-i mulţumi cu un surâs
prietenesc.
— Bietul Bob e băiat, bun, dar ce poate face el?
Veni şi senatorul Carian. Gâfâia.
— Afurisitele astea de scări… La anii mei şi la kilogramele
mele… Săru’ mâna, coană Eleno… Salutare, dom’le Bob… Ei, ce
mai veste-poveste?
Bob se retrase discret. Ştia că trebuie sa se retragă… Elena
întrebă nervoasă:
— Ai mai auzit ceva?
— Demisionăm…
— S-a hotărât definitiv?
— Definitiv…
— Ce prostie! — şuieră Elena, cu ură, printre dinţii încleştaţi.
«— Mie-mi spui? Vina toată o are primul ministru. L-a apucat
un acces de boierie şi de demnitate. Toţi trag de el să rămână, să
treacă hopul… El – nu! O ţine una şi bună: cinste, conştiinţă
curată şi alte baliverne de felul ăsta… în sfârşit, ce mai ala-bala:
ne-am curăţat! O să fie vai de capul nostru! Fiindcă, înţelegi mata:
într-un fel te prezinţi la Parchet când eşti la putere, când uşa
ministrului de Justiţie îţi este deschisă şi cu totul în alt fel, când
nu mai eşti decât un pârlit de opozant…
Elena Giuriadis se uita la cunoscuţii care o salutau şi treceau
mai departe, Niciunul nu se mai oprea să-i vorbească, aşa cum
făceau în alte dăţi, când erau fericiţi să-i sărute mâna, s-o întrebe
de sănătate, s-o vadă zâmbind…
Dimitrie Grecu, secretarul general, încercase de trei ori să aibă
o ultimă convorbire cu Ivaşcu, ca să-i mai dea curaj, să-i mai
spună câte ceva în legătură cu răspunsul ce trebuia să se dea lui
Dima. Dar Ivaşcu, împreună cu ceilalţi miniştri, era în consfătuire
cu preşedintele consiliului. Nu putea intra nimeni…
Dimitrie Grecu se plimba nervos prin faţa cabinetului primului
ministru. Aprindea ţigară după ţigară. Uşierii îl priveau,
ascunzându-şi zâmbetele de mulţumire. Oameni din popor, ei se
simţeau răzbunaţi când un „grangur” se prăbuşeşte…
Grecu se întreba ce hotărâre va lua „Primul”? El îşi dădea
seama că acolo, în absenţa lui, fără sfatul lui, se decide nu atât
soarta guvernului, cât propria lui soartă… Mai ales, propria lui
soartă! A, dacă ar fi acolo, dacă ar putea lua cuvântul, dacă le-ar
putea da tuturor ceva din energia, din dârzenia lui…
*
Soneriile începură iarăşi să zbârnâie.
— Domnii deputaţi sunt rugaţi să poftească în şedinţă…
— Domnii deputaţi sunt rugaţi să poftească în şedinţă…
Chemarea monotonă a uşierilor sună pe’culoare.
Membrii guvernului ocupară banca ministerială. Toţi aveau
chipuri întunecate, care mărturiseau fără voce care este
„situaţia”…
Preşedintele rosti:
— Domnul ministru al Comunicaţiilor are cuvâniuL;
Majoritatea încercă o manifestaţie de simpatie. Dar aclamaţiile
sunau în gol, fără convingere, fără avânt.
Ivaşcu se ridică anevoie, ca şi când învinuirea lui Dima l-ar fi
apăsat ca o povară. Roti ochii înfundaţi în grăsime peste capetele
deputaţilor, se răzimă cu mâinile scurte şi grase de marginea
băncii ministeriale şi începu:
— Domnilor deputaţi, eu ştiu că am aici şi prieteni şi
adversari… dar eu cred că nu este aici nimeni care să se
îndoiască de cinstea mea personală…
Opoziţia strigă:
 — Demisia! Demisia!
Cu vocea lui comună, puţin stridentă, cu fraza lungă şi
deslânată, cu gesturile fără eleganţă şi chiar fără rându- ială, —H
Ivaşcu găsi totuşi câteva accente în adevăr emoţionante, când
vorbi despre trecutul lui de muncă şi de cinste. Mărturisi că s-a
ridicat de jos, numai prin muncă, urcând anevoie treaptă cu
treaptă.
Astfel, obţinu în câteva rânduri aplauzele sincere ale
majorităţii.
Numai Dimitrie Grecu, în fundul incintei, îşi dădea seama cu
spaimă că Ivaşcu nu rosteşte discursul pe care i-l dăduse el, cu o
săptămână mai înainte, ci îşi face un discurs al·său…
Şi, în adevăr, Ivaşcu – după această introducere, care
constituia o apărare personală – spuse:
— Domnilor, eu sunt convins şi astăzi că afacerea B.C.A. Este o
afacere curată, că acest contract este folositor statului. Dacă n-aş
fi fost convins de aceasta, nu l-aş fi semnat. Domnul Dima crede
contrariu. D-sa crede că afacerea B.C.A. Este o pungăşie. Ei, bine,
domnilor, justiţia va decide. Şi dacă vor fi vinovaţi, oricât de sus
ar fi ei puşi, oricine ar fi ei, vă asigur că-şi vor lua pedeapsa…
Aplauzele izbucniră iarăşi.; Din nou striga opoziţia:
— B^-misia! Demisia î
Dimitrie Grecu puse ochii în pămmi: era din clipa aceasta,
definitiv pierdut.
După ce Ivaşcu făcu o lungă şi încâlcâtă expunere a
contractului, cu detalii de prisos şi cm prea multe cifre, îşi
termină discursul afirmând încă o dată buna lui credinţă.
Preşedintele suspendă iarăşi şedinţa.
Ce va spune primul ministru?
Aceasta era întrebarea, pe care şi-o punea fiecare.
Unii pretindeau că va solidariza întreg guvernul cu contractul
B.C.A. Alţii, dimpotrivă, ştiau că primul ministru va anunţa
hotărârea sa de a se retrage de la guvern, pentru a facilita
ancheta judiciară, ce urmează a se deschide…
în timpul acesta, preşedintele Camerei ocupă fotoliul
prezidenţial şi. În faţa celor vreo cincisprezece deputaţi care
rămăseseră în incintă, declară şedinţa închisă.
Ce se întâmplase?
Se află numaidecât că, în ultimul moment, primul ministru
renunţase să mai facă vreo declaraţie şi plecase să lamineze
demisia întregului cabinet. „.
Toată lumea se îndreptă spre ieşire,. „
*
Alexandru Dima străbătu sala paşilor pierduţi întovărăşit de
Mircea Christian. În calea lui, toate capetele se plecau, toate
spinările se Mugeau în-unghi drept, toate feţele se sileau să
zâmbească plat.
Toţi se prosternau în faţa noului stăpân „
Dima răspundea rece, nepăsător.
Când ieşi afară, în seara, udă de toamnă, uşierul strigă:
— Maşina domnului preşedinte Dima! Maşina domnului
preşedinte Dima…
în aceeaşi clipă, Alexandru Dima se trezi faţă în faţă cu un cap
de bătrâna, cu obrajii scofâlciţi, ochii lucind bolnăvicios, buzele
albe… O mină uscată, cu, vinele negre şi îngroşate. Ţeava
revolverului luci în raza becului puternic ce lumina uşa Camerei.
Totul fu mai puţin de o secundă, dar lui Dima i se păru o veşnicie.
De ce nu-i smulge cineva revolverul din mină? — se întrebă el,
convins că fe* meia stă de mult timp cu arma îndreptată
împotrivă-i. În aceeaşi clipă, glonţul porni.
Alexandru Dima se prăbuşi în sânge, pe treptele Adunării
Deputaţilor, cu faţa în sus, cu ochii holbaţi spre cerul sur,
plumburiu, din care ploaia de toamnă monotonă şi stăruitoare
cădea mereu, cădea neîncetat…
SFÂRŞIT
DIN ISTORICUL PRIMEI EDIŢII
Romanul Scandal al lai Tudor Teodorescu-Branişie a văzut
lumina tiparului în ianuarie 1945, cum se menţionează, de altfelpe
ultima filă a cărţii, la editura „Forum”, înfiinţată curând după 23
August 1944.
în ordinea apariţiei scrierilor beletristice ale lui Branişte, Scandal
se află situat între romanul Prinţul, editat de „Socec” în 1944 (eu
reeditări în 1961 şi 1965 şi cu o nouă ediţie, în 1984, la editura
„Eminescu”, prefaţată de un amplu studiu asupra scriitorului,
datorat lui Valeriu Râpeaâiu) şi romanul Primăvara apele vin mari,
publicat de Editura Tineretului în 1961.
Dacă Prinţul, precum a mărturisit-o însuşi autorul, a fost scris
între 1940—1944, când publicistul democrat a re fuzat să lucreze
în presa controlată de cenzura antones- ciană, iar Primăvara apele
vin mari a avut un proces ceva mai lung de elaborare, între 1955—
1960, romanul Scandal are, pare-se, ca perioadă de gestaţie, anii
premergători declanşării celui de al doilea război mondial, respectiv
1937— 1938. Ce ne face să înclinăm spre aceste date?
Se ştie că Teodorescu-Branişte a lucrat mulţi ani în redacţia
ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, pe care le-a şi condus,
împreună cu Mihail Sadoveanu şi B. Brănişteanu, de la 21
noiembrie 1936 până la 30 decembrie 1937, când cele două
publicaţii au fost suprimate de guvernul A.C. Cuza – Octaviun
Goga. De la sfârşitul anului 1937 până în octombrie 1939, când
a scos ziarul „Jurnalul”, suprimat şi el de guvernul Ion
Gigurtu în iulie 1940, Teodor eseu- Branişte a activat în
presă numai în calitate de colaborator, îndeosebi la revista
„Adevărul literar şi artisticmai puţin la cotidianul „Lumea
Românească" (director Zaharia Stancu) ş.a.
Consultând la Biblioteca Academiei colecţia pe ultimii doi
ani de existenţă ai „Adevărului literar şi artistic” (care şi-a
încetat apariţia în mai 1939), am avut surpriza ca în
numărul purtând data de 28 noiembrie 1938, să găsim, la
pagina 11 a revistei3 de „însemnări şi polemicio notă scurtă
dar destul de explicită în ce priveşte geneza romanului
Scandal. În această notă, intitulată Scandal în lumea bună, se
spun următoarele: „D. Tudor Teodorescu-Branişte a terminat
un nou roman care va apare chiar în cursul acestei iernL
Titlul probabil va fi Scandal în lumea bună. Acţiunea se
petrece între anii 1928—1930, în lumea politică, teatrală şi
gazetărească
Ce informaţii documentare valabile ne oferă această
concretă însemnare literară, în legătură cu romanul care
apare acum în cea de a doua ediţie? în primul rând că, în
noiembrie 1938, Branişte terminase de scris cartea, de vreme
ce revista – la care totuşi scriitorul se număra printre
colaboratori – anunţa cititorilor o apropiată apariţie („chiar
în cursul acestei ierni”). De aici putem deduce că romanul a
fost scris între 1937—1938 – sau, în orice caz, atunci
definitivat – când scriitorul era desprins de obligaţii
gazetăreşti cotidiene. Mai aflăm apoi că titlul ini~ ţial era
Scandal în lumea bună, pe care scriitorul l-a scurtat ulterior,
dovedind un instinct literar remarcabil, deşi chiar la
începutul romanului, încheia descrierea unui episod cu
fraza: „Din ziua aceea, «scandalul în lumea bună»
începuse…”
Dar nota din prestigioasa revistă ne mai dă un amănunt
nâi lipsit de interes; anume că acţiunea se derulează între
anii 1928—1930 şi că eroii ei nu aparţin domeniului
ficţiunii, ci sunt personaje aparţinând unor medii din
societatea românească a epocii. Ce l-a determinat pe scriitor
să amine tipărirea romanului până în iarna 1944—1945,
rămâne, desigur, o mtrebarţ la care cu greu s-ar găsi ras-
punsul cert. Sigur este că datele comunicate în 1938 de
„Adevărul literar, şi artistic” le regăsim consemnate – sub
altă formă – într-un document aflat în arhiva Tudor Teo-
dorescu-Branişte. Este verba de un tabel în care scriitorul
inserase, în ordinea apariţiei lor, toate titlurile scrierilor
sale, însoţite de foarte scurte explicaţii privind subiectul
abordat, tabel întocmit probabil la solicitarea unui for
politico-administrativ, spre sfârşitul anului 1960, când avea
sub tipar noua ediţie din Prinţul şi romanul Primăvara apele
vin mari. La poziţia 15 din acest tabelân dreptul titlului
Scandal, scriitorul preciza că romanul e o „Cronică a vieţii
politice dintre cele două războaie mondiale” şi lăsa a se
înţelege că la elaborarea lui s-a folosit şi de materialul
furnizat de o scandaloasă afacere de furnituri militare,
dezvăluită în acei ani, afacere în care fuseseră implicate
numeroase persoane sus-puse, acuzate de a fi încasat
importante comisioane.
Desigur, la lectura după ani, după decenii, a unui roman
ce avea la vremea când se petrece acţiunea o adresă precisă,
eventuala identificare a evenimentului propriu- zis şi a
personajelor din jurul lui, la care se referă scriitorul, nu mai
poate prezenta vreun interes. Pentru cititorul de azi şi a
celui de mâine, romanul Scandal trăieşte şi va trăi prin
faptul că scriitorul a reuşit să transfigureze o cronică de
actualitate politică într-o creaţie epică pulsând de viaţă, de
pitoresc şi de autenticitate. Şi asta cu atât mai mult, cu cât
intriga romanului e susţinută, este ţesută prin aducerea în
seenă a unei întregi galerii de personaje, cu meşteşug
conturate, din care nu lipsesc oameni politici şi gazetari,
doamne din Jânalta societate" şi actriţe de mâna a doua,
oameni cumsecade dar şi lichele, funcţionari cu rang înalt
şi veleităţi dar şi făpturi umile care cad victimă propriilor
lor slăbiciuni.
Deşi apărut într-o perioadă de mari frământări şi
prefaceri atât pe plan intern cât şi extern (cu numai câteva
luni înainte de capitularea Germaniei hitleriste), romanul
Scandal n-u putut să nu reţină atenţia comentatorilor ce
urmăreau mersul vieţii Utemre în general şi evoluţia
scrisului lui Teodorescu-Branişte în special. Astfely într-o amplă
cronică literară publicată în revista „Democraţia” (director Anton
Dumitriu)., criticul Ion Biberi nota: „Scandal, romanul apărut recent
la editura «Forum» e rodul unei observaţii îndelungi a vieţii sociale
româneşti, în care materialul de observaţie apare transfigurat şi
decantat de ecourile concretului sau a referinţelor precise şi
identificabile, pentru a ajunge la un portret ideal al unei pulsaţii
sociale surprinse în mecanismele ei esenţiale de funcţionare.
Mediul politic românesc din anii premergători războiului este
înfăţişat în formele sale intime de manifestare, cu procedeele,
mentalitatea, oamenii şi atmosfera lui specifică”. Criticul aprecia
îndeosebi desfăşurarea „firească, organică, a acţiunii, care îşi află
motivarea în ea însăşi” şi al cărei izvor trebuie căutat în puterea
autorului de „individualizare, precisă „conturată, a personajelor".
D. Tudor Teodorescu-Branişte— constata cronicarul –
procedează, în această privinţă, metodic. Intrarea în scenă a unui
personaj este precedată totdeauna de un rezumativ, sintetic, am
zice caractereologic… Trebuie să remarcăm că arta definiţiei
rezumative, în «raccourci» a eroilor, ajunge la d. Tu’dor Teodorescu-
Branişte, la o adevărată virtuozitate. Putinţa de a închide o viaţă în
câteva linii sau într-un crâmpei de monolog prin mijlocirea căreia
noul personaj se defineşte, este într-adevăr excepţională".
Scriitorul Demostene Botez, în revista „Torţa” (director M.
Sevastos), făcea la riadul său o judicioasă analiză a romanului,
subliniind între altele:. „Scandalul d-lui Branişte e o privelişte
parlamentară de altă dată, cu guvern, cu opoziţie, cu deputaţi, cu
manevre, cu sfori, cu damă voalată, cu niscaiva afaceri, cu ţapi
ispăşitori, cât interpelări, chiar cu sensibilităţi de oameni
cumsecade, şi toate paralel cu viaţa personală şi intimă a
oamenilor, cu dezamăgiri, căsnicii obo. Site şi câte o dragoste care
poate să fie pură”. Autorul comentariului, observând că romanul „e
scris cu adâncă omenie”, căci aceasta era, de altfel, „menajeria
oamenilor epocii, cu «tare» multe şi uşurele$ dar fără un violente şi
adversităţi ireductibile”, conchi- dea: „Azi, citind Scandalul d-lui
Branişte, m-am oprit în faţa unui fragment de viaţă de
odinioară. El se petrece deunăzi şi-i parcă istorie.
Personajele trăiesc încă, le-am văzut şi noi la lucru, le-am
încrucişat pe trotoare, le-am dat mâna şi totuşi ceea ce au
trăit şi a fost prins de dl. Bra- nişte e un capitol închis. Cine
n-a cunoscut figurile unei crize politice de odinioară, le
găseşte în filmul d-lui Branişte, Ε o frescă vie, cu acţiune, cu
tipuri reale, cu viaţă adevărată. Oare ce poate cere mai mult
publicul de la un romancier?!”
Mai concis în comentariul asupra romanului, dar nu mai
puţin la obiect în aprecieri, Camil Baltazar remarca într-o
notă inserată în „Universul literar”: „Zugrav al fră-
mântărilor şi devenirilor politice şi sociale, dl. Branişte are
privilegiul de a fi fost martorul nemijlocit al evenimentelor
şi faptelor pe care le narează, astfel că substanţa scrisului
d-sale palpită de o viaţă văzută şi trăită la sursa”.
Alţi comentatori nu s-au putut abţine de a face o paralelă
între ochiul atent al scriitorului care a disecat în Prinţul o
societate în descompunere şi fresca politică de subtile
nuanţări pe care Branişte a conturat-o în Scandal,
Astfel, sub semnătura G.D. (Geo Dumitrescu), ziarul
„Victoria” de sub conducerea lui N.D. Cocea, semnalând
apariţia noului roman scria; „Scandal se cheamă ημηΐ roman
al d-lui Tudor Teodorescu-Branişte, distinsul gazetar
democrat, de la a cărui pană am cunoscut numai lucrări
susceptibile de laudă şi interes. Ultima carte pe care o
publicase dl. Teodorescu-Branişte, apărută acum an an (în
1944 n.n.) era romanul Prinţul, despre care critica s-a grăbit
să pronunţe recunoaşteri categorice. Prinţul era un fel de
proces-verbal obiectiv şi îndemânatic al nobilimii româneşti
vetustă şi în descompunere, şi silueta centrală a cărţii,
schiţată cu bune scrupuluri realiste de condeiul unui
prozator avizat, trebuie să rămână la un capitol inedit,
dacă nu aproape virgin, al romanului românesc, Noua carte,
Scandal, promite o lectură de acelaşi ton şi substanţă, din
acelaşi domeniu social, în care ă. Branişte face figură de
maestruj
Se cuvine să menţionăm că reeditarea actualului volum s-
a făcut după ediţia primă, din 1945s şi că în transcrierea
textului n-au fost operate decât corecturile cerute de
eliminarea unor evidente greşeli de tipar, sau punerea lui la
zi3 în conformitate cu regulile ortografice şi de punctuaţie
actualmente în vigoare.
CONSTANTIN DARIE.