Păi, a fost odată, ca niciodată, caci, după cum bine știm, daca

nu ar fi... nu s-ar povesti! Si mai ales există întotdeauna fie un

prinț frumos și bogat și o fată frumoasă, dar săracă, care se
întâlnesc (știm noi că nu din întâmplare), se plac și se iubesc, se
căsătoresc, fac o droaie de copii, iar apoi, trăiesc fericiți, până la
adânci bătrâneți...fie... invers – ea frumoasă și bogată, el băiat
sărac, dar politicos și perseverent. Finalul tot fericit.
După cca. 30 de ani de serviciu și locuit în bloc, la oraș, am
reușit destul de greu să îmi conving soțul, să ne mutăm – cu
cățel și cu purcel, la țară... de fapt, cu cățelul Cico – bichon
havanez și Cezar-Iulius - tată, Iulia și Madonna – surori –
pisicuțe birmaneze. Mai întâi am închiriat o casă, care stătea
părăsită – într-o comună din apropierea orașului. Ne-am
bucurat extrem cu toții de marea schimbare. Aveam acum o
curte, soare, grădină, apă, vecini, de toate... dar mai ales, din
când în când musafiri din toate categoriile, căci asemenea
oricărei case rămasă mult timp neîngrijită, casa noastră avea
gardurile mai mult lipsă... mi-aș fi dorit foarte mult să am un
câine de curte, pentru pază, dar și pentru că iubeam foarte mult
câinii. Mai avuseserăm un dog german, Nefertiti, care din
nefericire după 11 ani a plecat, lăsându-ne în urma ei o
suferință pe care doar amintirile dulci ale prezenței ei de
prințesă africană o mai puteau din când, lumina.
Așa că într-o bună zi, am decis să mergem să înfiem un câine de
la adăpostul de câini, adăpost despre care, oricum, auziserăm
lucruri cumplite. Ajunși în locul cu pricina am constatat că de
mult timp fusese mutat. Unde, nu am putut afla. Așa că am
revenit acasă cu părerea de rău că iubitul nostru bichon Cico nu
avea încă un prieten pentru joacă. Sau măcar așa credeam.
Există la țară un obicei nu tocmai de lăudat. Creștinii locuitori ai
satelor, nu își hrănesc câinii și pisicile prea bine. Așa că la noi în
curte mai mereu veneau câinii ori pisicile vecinilor. Din când în
când le lăsam într-un vas de mâncare. Orice aveam.
Dar într-o zi, am fost foarte surprinsă să vină acasă Cico, foate
entuziasmat, cu un prieten. Mama, uite ce am găsit! Un câine
negru, cu ochii aurii, de statură mijlocie, puțin timid, dar foarte
flămând după privirea rugătoare. Tocmai voiam să scap de
resturile unei ciorbe de pește. Așa că l-am invitat pe noul sosit
să mă însoțească acolo unde îi hrăneam pe musafiri. Și am
plecat să îmi văd de treabă. După ce a terminat de mâncat,
musafirul meu cu blăniță neagră, strălucitoare, a venit la mine
în prag, m-a privit foarte ferm în ochi, mi-a mulțumit și mi-a
declarat: Eu de la tine, nu mai plec!
Si un timp a rămas să se joace cu Cico, după care a dispărut.
Mai apărea din când în când și îl trimiteam seara să îl aducă în
casă pe năstrușnicul de Cico uitat pe undeva prin sat cu joaca. Si
întotdeauna se întorcea aducând după sine, prințișorul meu
alb.
Dar într-o altă zi, nu a mai venit singur... A venit însoțit de o
tânără roșcată, cu blăniță deasă... și picioare lungi, coadă
stufoasă și privire sfioasă. Și ei îi este foame. Poți să ne ajuți? Cu
mare drag!! Cățelușa cea sfioasă dispărea repede după ce
termina de mâncat. Avea la gât o curelușă, sau mai degrabă o
sârmă, tot din zestrea vieții lor de ființe nedreptățite. Dar nu
pleca niciodată fără să mulțumească, și mai ales, fără să ia
puțină mâncare pe care o ducea la ea acasă. Așa am aflat că
undeva, ea avea puișori. Mergea la ei să îi hrănească.
Intre timp, pisicuțele noastre, Iulia și Madonna, mai pe scurt Iuli
și Made, aflaseră de viața tentantă în libertate. Așa că se
rotunjeau văzând cu ochii, mai ales că satul nostru dispunea și
de niște motani superbi, roșcați și foarte insistenți.
Ne bucuram zi după zi cu toții de vară, de libertate, de
năstrușniciile prietenilor noștri patrupezi.
Totuși am dorit să aflăm ai cui sunt cei doi câini, pe care după 2
– 3 luni îi simțeam că făceau parte din familia noastră. Așa că
într-o bună zi am întrebat-o pe fata care ne aducea zilnic lapte
dacă știe ceva despre ei. Am fi dorit să îi adoptăm. O, câinii
aceia? cățelușa roșcată și câinele negru? Fură găini. Toată
lumea îi alungă când îi vede. Le-a murit stăpânul acum un an.
De atunci nimeni nu mai are grijă de ei... Vai, am simțit cum mă
inundă un val de lacrimi și de speranță... Bieții de ei! Pot să îi
păstrez? Pot fi ai mei? Da.
Așa că Black sau Scânteioare a devenit un câine foarte sigur pe
sine, devotat și tată-bonă pentru ceea ce avea să urmeze... căci
de tânăra roșcată, numită acum Frumoasa – Frumu, avea să se
îndrăgostească iremediabil Cico. Atât de iremediabil încât
plângea tot timpul dacă îl luam de lângă ea, plângea și somn, iar
dacă plecam cu el în oraș, ori altundeva, era disperat până se
întorcea.
Așa cum era de așteptat, marea dragoste a rodit, apărând trei
ghemotoace roșcate, frumoase și foarte solicitate de copii din
vechini. Pe care cu totală dăruire, le-a inițiat în arta de a fi cățel,
mult prea iubitorul Black. Unul dintre ei a devenit actualul Face
– numit așa pentru fața lui inteligentă și expresivă.