Scriitorul lunii ianuarie 2019:

Andreea Răsuceanu, pentru romanul „O formă de viață necunoscută“, apărut la

Editura Humanitas.

Andreea Răsuceanu născută la 1979 este scriitor, critic literar și editor. A absolvit
Facultatea de Litere, la Universitatea din București, în 2002, secția română-engleză,
urmând ulterior un masterat de teoria și practica imaginii, în cadrul Centrului de
Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea București. Și-a susținut doctoratul, cu
lucrarea Mahalaua Mântulesei – drumul către modernitate, în 2009, tot în cadrul CESI. A
urmat o bursă postdoctorală (2010-2013), cu stagii de cercetare la Sorbonne Nouvelle
– Paris 3.

Publicații: romanul O formă de viață necunoscută (Humanitas), 2018, care a fost

nominalizat la Premiile “Sofia Nădejde”, Premiile revistei Observator cultural, Gala
Premiilor Radio România Cultural, Premiul Național de Proză ”Ziarul de Iași” (lista
scurtă), Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franța), și pentru care a primit
premiul Scriitorul lunii ianuarie, desemnat de Uniunea Scriitorilor din România și
Premiul pentru proză al revistei Ateneu. Fragmente din roman au fost traduse în
engleză, franceză, turcă și spaniolă. S-a spus despre O formă de viață necunoscută că e
una dintre cele mai importante, mai inventive și bine scrise cărți publicate în
literatura recentă.

A debutat cu proză, în revista Cuvântul, în 1999, publicând ulterior cronici, interviuri,

articole de specialitate în cele mai importante reviste literare românești: România
literară, Viața Românească, Observator cultural, Revista 22, Bucureștiul Cultural, Idei în
dialog, Dilema veche, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din
limba engleză și prefețe. A predat cursuri de presă culturală românească, cultură și
civilizație, limbă și literatură engleză.

Prima ei carte, Cele două Mântulese, a apărut la Editura Vremea, în anul 2009.

A primit premiul Tânărul critic al anului 2013, în cadrul Galei tinerilor scriitori.

Fragment din romanul „O formă de viață necunoscută“

Zvonurile că domnitorul n-avea s-o mai ducă multă vreme și că sus, în dealul
Cotrocenilor, răsunau deja vaietele doamnelor de la curte, deși nici o cârpă neagră nu
flutura în vânt ca jos, în mahalale, și că țara fremăta în furtuna unei noi schimbări
abia ajungeau la gospodăriile înecate în verdele de-acum tot mai fad, mai palid, mai
mâncat de rugina care se-ntindea ca o moarte lentă și foșnăitoare peste livezi. Marele
zgomot se oprea la gardul din lemn, dincolo de poarta casei, iar înăuntru lucrurile se
petreceau ca întotdeauna, și rosturile curții și ale treburilor de toamnă treceau
înaintea oricăror întâmplări care se petreceau în afara ei. Însăși capitala rămăsese
încremenită în aerul gros al toamnei și părea că nici nu respiră. Stancăi îi plăcea
liniștea asta, că vârtejul de vorbe ce pornea din ulița cea mare sau dinspre curtea
domnească se oprea undeva la marginea livezii, pierzându-se în crengile mici și
răsucite ale pomilor. Cu tot felul de schimbări se obișnuiseră oamenii, cu succesiunile
rapide ale domnitorilor la tron, cu schimburile între Iași și București și cu revenirea
uneori a aceleiași figuri, iubite sau detestate, în oraș. Nu se mai gândeau decât dacă
vor crește taxele și, când era cazul, cum o să le fie cu un domn străin. Oricum, nimic
nu tulbura cu adevărat liniștea și pofta de viață a bucureștenilor, dacă nu era boala
neagră, cu buboaiele care aduceau moartea în numai câteva ceasuri, sau vreun
cutremur care dărâma turlele bisericilor. Dar bucureștenii nu uitaseră că Hâda își
făcuse cândva drum până la palat, îl luase cu ea până și pe domn, tânăr și încă în
scaun, cuprins de fierbințeală și chinuit de vedenii îngrozitoare. Alții ziceau că
lungoarea îl omorâse pe Ioan Mavrocordat, dar erau doar vorbe. Când pe tron se
întorsese fratele lui, Nicolae, ciuma bântuia pe ulițele orașului și foametea îi înrăise
pe oameni. Nicolae micșorase însă dările către turci și adusese făină în țară,
dovedindu-se drept și înțelept, așa ceruse cronicarilor moldoveni să-l amintească în
hrisoave. Până la urmă obținu de la Poartă mai mult decât speraseră oamenii,
obișnuiți cu birurile grele și răutatea diavolească a turcilor, care deseori depășeau
hotarele raialelor și-o porneau primejdios spre satele vecine punând mâna pe ele și
cerând zeciuiala.
Acum însă domnitorul lâncezea în odăile unde nu se putea respira din pricina
fumului aromat. Mari cățuie de argint suspendate de tavane mișcau aerul din
încăperi, ca niște pendule uriașe, împinse pe rând de doi copii de casă, așezați în
colțuri diferite. Amețiți de mirosurile grele și hipnotizați de vâjâitul scurt al vaselor
cu mirodenii, abia dacă-și mai puteau deschide ochii. Ironia soartei, domnitorul care
urâse atâta buruiana otrăvitoare a nicotianei - și bucureștenii nu puteau uita
poveștile despre soldații care aruncau în vâlvătăi șirurile de frunze arămii întinse să
se usuce la soare - se sufoca acum în fumul atât de gros, că locuitorii palatului se
ciocneau unii de alții bâjbâind în noaptea parfumată care se așternuse peste tot, chiar
și în miez de zi. Mulți ziceau însă că nu ciuma îl răpunea pe domnitor, ci otrava pe
care i-o strecuraseră dușmanii chiar în leacurile care-ar fi trebuit să îl salveze. Mai
mult, că cine știe cum i se potrivise greșit teriacul, și asta îi grăbise sfârșitul. Muri în
primele zile ale lui septembrie, când începuseră să îngălbenească primele frunze în
București. Atât durase ca sufletul să părăsească corpul bolnav, cât îi luase unei frunze
din creștetul teiului domnesc să atingă pământul, într-o spirală rapidă prin aer.
Oamenii erau iarăși pe străzi, căci boala păru să se retragă imediat ce răclița sfântă
ajunse sus, în dealul Mitropoliei. De la boierii din Divan până la ultimul boiangiu din
ulița care le purta numele, bucureștenii fură cu toții convinși că sfântul nu-l ajutase
pe domnitor pentru că murise de otravă, nu de boala care se domolise pe nesimțite,
plecând probabil din oraș așa cum și venise, ascunsă în cutele vreunei mantale de
călătorie.
Când, câteva luni mai târziu, Stanca începu să se gândească la construirea
bisericii, Mihai Racoviță se pregătea să urce pe tron, profitând de răscoala
albanezului Patrona Halil, care puse capăt Perioadei Lalelei. Floarea care înnebunise
întreg imperiul cu contururile ei delicate, și totuși cărnoase, un simbol al voluptății,
căci amintea de floarea de carne care se deschidea pretutindeni în odăile haremurilor,
pentru prinți și sultani, în bordelurile de pe malurile Bosforului, ori chiar în dosul
zidurilor, pe străduțele întunecoase ale Fanarului, pentru oricine, era acum peste tot.
Era în forma și numele turbanelor de osmanlâi, țesută cu fir de aur pe veșminte,
pictată cu roșu de sânge-nchegat pe vasele de ceramică, dar mai ales în grădinile din
Stambul, care la vremea apusului făceau aerul din jur să pară incandescent cu
flăcările lor îndreptate spre cer ca niște săgeți. Stanca avea în ladă un șal lung și greu
de mătase, de culoarea șofranului, care făcea ape-ape, pe ele unduia forma alungită,
fragilă a lalelei, întreruptă uneori de buchetele mici, abia conturate, de hiacint. I-l
adusese Mantu dintr-un drum făcut la Stambul, împreună cu o pereche de cercei cu
boabe mici și transparente dintr-un cristal în culoarea asfințitului, prin care lumina
nu trecea, rămânea înăuntru, făcându-i să lumineze discret în întuneric chiar și
noaptea, ca niște licurici.
Pe când atingea absentă mătasea cu ape a șalului, Stanca nu se gândea însă la
asta, nici la floarea care avusese atâta putere cât să schimbe soarta unui imperiu, ci la
bărbatul ei, la vânturile Bosforului care poate îi băteau acum trupul putrezit prin cine
știe ce văgăuni, vedea ca aievea culoarul lung, nesfârșit al mării de culoarea
turcoazelor, despre care el îi povestise în atâtea rânduri, și pe care ea și-o imagina ca
pe o Dâmboviță mai largă, fără apele ei tulburi, verzui, minaretele strălucitoare
decupate pe cerul curbat, aurul care poleia acoperișurile și părea să se scurgă la
nesfârșit din aer, din norii rari, sau poate din străfundurile timpului, când imperiul
nici nu exista încă. Stambulul nu e un oraș, îi spunea el, e o oglindă a lumii, și Stanca
vedea în pupilele mărite, ca ale pisicilor în întuneric, toate grozăviile despre care
povestea. Casele mici și lungi, îngrămădite pe malurile Cornului de Aur, ulițele
povârnite, care urcă spre marile moschei, corăbiile cu pânze care trec atât de aproape
de ferestrele caselor că ți se pare că le-ai putea atinge, chiar și un turn înalt, din piatră
porfirie, care în lumina trecută a asfințitului ia nuanța vinului ghiulghiuliu de
Cernătești. Povestind, Mantu vedea de-adevăratelea orașul, zidurile groase de la
Topkapî, străduțele ferite care se scurg pe lângă el, și mai ales, dar despre asta nu-i
poate povesti Stancăi, ochii verzi, alungiți ai lui Bilge, clinchetul brățărilor ei care-l
tulburase mai mult ca orice, pasul ei ușor și rotund.
Dar abia când ajunge cu povestea la bazarul cel mare, imaginația celor doi
devine una, și Stanca e și ea în vânzoleala de-acolo, vede cu ochii minții mătăsurile
de atâtea feluri, că nici negustorii nu le știu numele la toate, vândute cu toptanul,
șalurile de cașmir cu modele mărunte, florale, șalvarii de mătase alage, de culoarea
naramzului sau a bobocului de trandafir, meșii de piele fină ca mătasea, ceaiul de
măr sau negru, parfumat cu iasomie și rodie, podoabele grele din aur, tremurătoarele
cu boabe mici de turcoaz, perlă sau mărgean, papucii cusuți cu pietre, cu vârful
întors, zăbunuri din sandal de Veneția, tarabele cu dulciuri transparente, sâmburi și
salep. Aude și ea vocile negustorilor care-și strigă marfa, și inima i se strânge. Oricare
din ei ar fi putut să… Vedeniile năvălesc în încăpere odată cu ultimele raze ale
soarelui. E din nou în casa ei, primită de dotă, în mijlocul livezii de meri și duzi, atât
de aproape și totuși atât de departe de curtea care freamătă de câteva zile, în
așteptarea noului domnitor. Cine știe ce va aduce ziua de mâine, se gândește Stanca,
și se mai gândește s-o trimită pe Marghioala la prăvălie, după puțin ceai cu iasomie.