Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Văd cum faptele se leagă şi se împlinesc una pe alta. Hrănind cu pâine un amărât
atunci când a avut mijloace, i s-a întors plata, exact atunci când a avut mai multă
nevoie de ea. „Şi pâinea aceea, primită ca din senin, mi-a salvat viaţa, îmi
spune Marcel Petrişor. Este pâinea şi spirit, fără îndoială…”
Marcel Petrişor ne povestea acestea, mie care-l vânam încă pe părintele Calciu,
şi celor care se mai aflau atunci pe holul Casei de Cultură a Studenţilor. Dar
apărea ba vreun reporter de la radio, ba vreun cotidian, pentru a consemna vizita
la Galaţi a părintelui Calciu. Momentul plecării oaspeţilor se apropia, iar trenul
nu aşteaptă. Aşa că am ales să-i însoţesc până la Brăila şi să stăm de vorbă
liniştiţi în compartiment. Zis şi făcut. Cei doi mari prieteni, Marcel Petrişor şi
Calciu Dumitreasa, mi-au luat bilet şi ne-am urcat la locurile noastre. Nici nu s-a
pus trenul în mişcare, că am şi început să dicutăm.
Iulian Grigoriu: Aţi fost închis de către comunişti încă din timpul primei
studenţii, când eraţi în anul doi la medicină. După o detenţie de 16 ani (din
1948 în 1963), aţi urmat Institutul de Filologie din Bucureşti, secţia franceză-
română, după absolvire, devenind profesor la seminarul teologic, dar şi student
la teologie. Ce a însemnat temniţa ca determinant al constituirii dumneavoastre
spirituale? V-aţi schimbat opţiunile acolo? Cum aţi rezistat?
I.G.: – Ar fi educativ să ne spuneţi cum aţi simţit iadul acela de care mai
vorbesc sfinţii… dar aş fi vrut să vă întreb dacă tot acolo a existat întâlnirea, a
dumneavoastră, sau a altuia, cu lumina lui Iisus. Cum a fost întâlnirea cu El,
dacă aţi a avut o întâlnire mistică şi dacă aceasta se poate traduce în concepte?
Prezenţa lui Iisus… a fost pentru prima dată cînd am avut această viziune… şi
cred că aceasta a fost lumina lui Hristos… Cert este că n-am mai simţit
închisoarea, n-am mai simţit trupul, n-am mai simţit nimic. Nu mă vedeam pe
mine, dar vedeam ceea ce era în faţa mea. Şi… pe urmă s-a stins această
lumină… şi am intrat în condiţia obişnuită a vieţii. Dar aveam o linişte şi o
iubire extraordinare…
(Sunt conştient că omul din faţa mea îmi vorbeşte despre cea mai înaltă, cel mai
scump, intim şi important moment al vieţii sale… îmi închipui că este un
mărturisitor, un mesager al adevărului de dincolo ce i s-a preînchipuit şi-mi
doresc ca această clipă să mijlocească între mine şi Iisus, înţelegând că sfinţii şi
martirii prin suferinţa şi trăirea lor mijlocitoare dau sens existenţei, neantizându-
i absurdul).
… apoi, când a venit ofiţerul de serviciu, care era un om dur, când era treaz, dar
el nu prea umbla treaz… când era beat, era de treabă… a intrat în celulă, el ştia
că eu am să-i spun „Hristos a Înviat!””, eu ştiam ce o să-mi răspundă…. era ca o
repetiţie, ne cunoşteam de foarte multă vreme… eu i-am spus „Hristos a Înviat!”
şi el mi-a răspuns, aşa cum mă aşteptam… „Ce, l-ai văzut tu?”… „Nu, nu L-am
văzut, dar pentru autoritatea celor care l-au văzut şi a celor care au murit pentru
acest adevăr, eu cred… Ce, dumneata ai văzut Polul Nord, sau Polul Sud, sau
măcar pe Stalin, l-ai văzut?, nu, dar ştii de la cei care l-au văzut şi ţi-au spus şi
ţie, şi crezi în ei”… Şi atunci am simţit că m-a părăsit îngerul! Pentru că eu am
căutat să-i argumentez. Pe urmă am descifrat: cum, să argumentez Învierea lui
Hristos? Trebuia să procedez simplu, la fel cum am făcut cu gadianul. Să-i
vestesc Învierea şi el să-mi confirme. Eu am căutat să argumentez. Şi am ieşit
din lumină. Am devenit teolog.
Pr. Calciu: Sunt convins că este loc pentru multe cuvinte. Eu consider că acele
cuvinte au fost de fapt viaţa mea. Tot ce am scris ulterior nu a putut să
depăşească cele „Şapte cuvinte…”. A fost o inspiraţie divină. Eu ţineam
cuvintele miercuri seara. Deseori, marţi seara, sau miercuri dimineaţa, nu ştiam
ce o să spun. Dar atunci Dumnezeu îmi trimitea fie un text biblic, fie o
întâmplare, un eveniment care atunci se petrecea, şi atunci puteam să scriu
predica, pe care o băteam la maşină, o multiplicam şi o trimiteam la câţiva
studenţi, pentru că nu puteam să fac prea multe şi citeam predica, nu o rosteam.
Ca să nu fiu acuzat că am spus altceva decât ceea ce am scris acolo. Şi în felul
acesta, Securitatea nu mi-a putut pune nimic în spate în privinţa cuvintelor
pentru tineri. Bine, mi-au pus tot felul de păcate în spate, sau ticăloşii sau crime
pe care le inventau ei. Dar am vrut ca această perioadă a vieţii mele să fie curată.
Să nu se poată spune nimic despre ea, decât ceea ce este scris. Ştiam că ele ajung
la Securitate. Ulterior, purtam convorbiri personale, dar nu ieşeam în discuţiile
cu studenţii din ceea ce scrisesem acolo. Adică, mergeam pe aceeaşi linie.
Pr. Calciu: Mi-a spus că i-a fost foarte frică, dar că a stat până la sfârşit.
I.G.: În urma acestor predici, un Consiliu eparhial v-a suspendat din postul de
profesor. Aş vrea să vă reamintesc aici numele unora care au depus zel în
compromiterea Dvs. Mai ştiţi ceva despre ei, sau cum îi priviţi astăzi?
Episcopul Roman Ialomiţeanu, de la Inspectoratul cultelor pe capitală, Niţă
Pascu, directorul Seminarului teologic, Veniamin Micle, părintele Moldovan,
preotul Octavian Popescu, consilierul cultural Ilie Georgescu şi acestea sub
tăcerea patriarhului Iustin Moisescu… Chiar am înţeles că aţi fost denigrat
ulterior în presă inclusiv de Dumitru Popescu… care actualmente este un
respectabil profesor decan la facultatea de Teologie din Bucureşti… Cum îi
consideraţi pe aceşti oameni?
I.G: Totuşi, acesta este o atitudine etică. Dar nu aveţi datoria morală de a le
atrage atenţia într-un fel?
Pr. Calciu: Păi majoritatea sunt morţi. Cred că acum ei ar trebui să-mi atragă
mie atenţia… Ha, ha…
I.G.: Deci chiar dacă v-au denigrat într-un fel, Dumneavoastră îi….
Pr. Calciu: Să ştiţi că nici atuncea, eu nu le-am spus prietenilor mei: Veniţi
alături de mine. Nici ăstuia nu i-am cerut, zice Calciu arătând spre Marcel
Petrişor. Da’ pentru că e prost, el a venit… noi tot timpul eram împreună.
I.G.: Cert este că aceste „cuvinte” v-au atras excluderea din învăţământ şi o
nouă detenţie în cele din urmă.
Pr. Calciu: Eu cred că dacă nu mă excludeau din Biserică, n-aş fi fost arestat.
Dar aşa, n-am mai avut nici o pavăză. Şi m-au arestat, m-au condamnat…
Pr. Calciu: Şi m-a pus în libertate. A fost o lungă discuţie între mine şi
Securitate. Aceasta, pentru că nu vroiau ca eu să ies prin decret, ci printr-o
cerere de graţiere. Adică, să mă determine să fac o cerere de graţiere… De ce
eşti trufaş, fii umil! îmi spuneau. Fii umil, cere iertare, este conducător. Ce
spune Sf. Apostol Pavel? Supuneţi-vă stăpânirii cele mai înalte… ei scoteau din
Biblie, că dracul ştie multă teologie. ŞI totuşi, n-am cedat. Mărturisesc că am
avut momente de îndoială. Că nu poţi rămâne indiferent când ţi se spune că eşti
un trufaş. Un creştin nu este trufaş. Iulian Apostatul când a început să persecute
religia creştină, când veneau episcopii să se plângă, le spunea, da, dar voi aţi
făcut votul sărăciei; voi vreţi averi, voi vreţi mânăstiri, duceţi-vă în catacombe.
Le răspundea cu argumente biblice. Ca şi satana lui Iisus Hristos în ispitire. Şi
am pus în balanţă multă vreme (…) şi m-am rugat şi am ezitat….
Pr. Calciu: A fost o chestie, când Andrei, băiatul meu, care avea 13 ani,
Securitatea l-a îndoctrinat şi i-au spus: uite, tatăl tău nu vrea să iasă din
închisoare. El n-are nici un pic de dragoste pentru tine. El pune mai înainte
mândria lui, să iasă erou al Bisericii şi erou naţional şi te lasă pe tine aşa. Că
familia era urmărită de Securitate, profesorii se temeau, că şi în clasă veneau
securişti şi stăteau acolo… Andrei exact asta mi-a spus. Am ştiut că nu e de la
el. Zice „eşti mândru, ţii mai mult la mândrie decât ne iubeşti pe noi!” Şi asta m-
a lovit în inimă. Dar tot n-am cedat. Nu ştiu, a fost un înger care m-a ajutat!
Pr. Calciu: Şi m-a eliberat… Nici n-am ştiut. Cu o zi înainte – (părintele îmi
face semn că pot să înregistrez)… m-a chemat colonelul, cum îl chema?, Vasile,
dar nu mai ştiu cum, care era pe Securitate pe toată ţara… n-are nici o
importanţă, l-am uitat şi eu… şi mi-a spus că aici îmi vor putrezi oasele, şi
nimeni, nici familia nu va avea idee unde îmi zac ciolanele…
Pr. Calciu: Prin cercetare! Mă întrebam: lucrul acesta care mi se cere să-l fac
este bun? Pun eu înaintea iubirii de Dumnezeu, iubirea de familie? Iubesc mai
mult pe mamă, pe tată, pe soţie pe copil decât pe Dumnezeu? În Biblie sunt toate
soluţiile. Şi atunci puneam în cercetare. Sunt acolo sau nu sunt acolo? În
vechime, în familiile romane, cei care se lepădau de credinţa lor se numeau
lapşi. Erau mulţi, erau mii şi mii de oameni. Când s-a terminat persecuţia, s-a
pus problema lapşilor. Ce facem cu toată această lume care sub presiune a cedat,
a spus, da, jertfesc idolilor, pe ăştia îi dăm afară din Biserică? Că toţi băteau la
poarta Bisericii. Toţi stăteau la uşa Bisericii în afară şi cereau să fie reprimiţi. Şi
pentru iconomie au fost iertaţi şi au reintrat în Biserică. Eu nu vroiam să fiu
printre lapşi. Adică vroiam să fiu printre aceia care muriseră în închisoare…
Dealtfel când am intrat în închisoare, nu mi-am pus problema că voi mai ieşi
vreodată.
Exista ceva în mine, dincolo poate de curajul meu, sau de încăpăţânarea mea,
care mă susţinea.
Marcel Petrişor: La el, este vorba despre identitatea noţiunii de neam cu cea de
naţiune. Pe vremea aceea, nu exista noţiunea de naţiune. Dar neamul are
suportul ontologic care să ofere agumentul covârşitor naţionalismului. Naţiunea
nu este o categorie istorică. Ea apare în istorie, dar fundamentul ei este unul
ontologic, care este acest neam.
– România Tare… zice Calciu hâtru. Dar tare la spirit. Că nu poţi să te pui cu
americanii. Tare în convingerea ta şi tare în viziunea ta istorică. (se discută liber
şi dezorganizat pe această temă. Îmi dau seama că ar fi bună o revistă cu acest
titlu… ceva mai tare decât „Plaiul cu boi” al lui Dinescu)
Pr. Calciu: A avut, dar au fost forţe diabolice care l-au împiedicat… Nu mă
refer, ştiu eu, la comploturi internaţionale… au fost forţe diabolice interioare
care au oprit această răscumpărare a vinei. Şi aceste forţe s-au mai exprimat prin
decepţie, slăbiciune morală, prin oameni care au pus mâna pe stăpânire…
(Îmi răspunde Marcel Petrişor): Hai să-ţi spun. Este un lucru foarte bun, de
ce? dacă te uiţi în dosarele noastre…
Orice şef de instituţie în perioada aia era obligat să dea informaţii şi era cercetat
de un om din Securitate. Trebuia să facă un raport. De exemplu: am auzit,
părinte, că în parohia dumneavostră, este unul aşa şi-aşa. Popa Cristescu, de
exemplu, zicea că „Da, dom’le, am auzit de el, dar nu ştiu ce face. Şi scria
ofiţerul de securitate: acest om pe care l-am putut întreba, la un moment dat nu a
mai vrut să ne dea informaţii – deşi urmăritul era din parohia lui – pentru că s-a
îmbolnăvit. A invocat boala. Săracul popă, de frică să nu-l mai întrebe, a invocat
boala. Acuma pot eu să spun de popa din satul meu, acest popă Cristescu, că el a
fost turnător? Nu! Dar toţi preoţii erau obligaţi să primească vizita. Ce spuneau,
asta este important. Dacă au deformat informaţiile şi dacă au spus, ori au semnat
ceva ce li se cerea de Securitate, atunci, da, este vorba de o culpă oarecare sau o
laşitate, că nu au putut zice nu!
I.G.: Deci lucrurile sunt în aşa măsură amestecate, încât n-ar mai fi relevante?
Mi se răspunde: – Bineînţeles că nu!
I.G.: Voiam să vă mai întreb un lucru. Trăiţi în America. Dar cum aţi plecat?
La un an după domiciliu forţat, aţi plecat…
Pr. Calciu: Am fost primit foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu, am avut un
episcop care s-a îngrijit de mine, care n-a ţinut cont de caterisirea mea şi am fost
un fel de preot misionar, la Detroit am fost la parohie şi am vorbit, am fost în
Europa, apoi am fost acreditat pe lângă biserica de aicea, din Washington,
băiatul şi-a terminat studiile, a făcut dreptul şi este avocat…
Pr. Calciu: Pe mine ceea ce m-a supărat a fost intervenţia lor în Kosovo şi am
scris multe articole şi am protestat, şi în scris, împreună cu toţi episcopii noştri
ortodocşi, am trimis şi la Casa Albă, şi la ziare, n-au publicat nimic, ceea ce
înseamnă că cenzura este ca şi la noi. N-au publicat şi nici n-au răspuns în vreun
fel. Şi am fost foarte supărat pe ei. Iar în legătură cu războiul de astăzi, Bush,
care nu este o inteligenţă strălucită, trebuie s-o recunoaştem, se află sub
influenţa fundamentaliştilor protestanţi, dar el este un credincios.
Pr. Calciu: Da, dar astea i le scriu alţii, dar el le admite, deci este un om
credincios. Şi aceştia îl împing spre susţinerea Israelului, pentru că Israelul
trebuie curăţat pentru a grăbi venirea Mântuitorului, cum susţin ei. Deci vede un
fel de misiune apocaliptică în acţiunea lui de acolo. De aceea el s-a îndreptat
spre Irak, nu pentru că Irakul ar fi cel mai mare pericol, ci pentru că în vederea
acestei curăţiri, Irakul este un pericol pentru Israel. Că, de exemplu, în Irak, 3%
din populaţie este creştin ortodoxă, un ministru şi un viceministru sunt creştini
ortodocşi… ceea ce, în Arabia Saudită, nu ar fi putut să fie, te spânzura imediat,
dacă aveai o Biblie. Deci nu creştinii sunt persecutaţi acolo, ci există vrăjmăşia
dintre Irak şi Israelul care este ameninţat. Israelul trebuie apărat şi purificat,
pentru că până Israelul nu va fi convertit la creştinism, nu va veni sfârşitul. Ei
încearcă să facă lucrul acesta; sau, să salveze Israelul. Ideea aceasta circulă
demult. Când am ajuns eu în America am auzit ideea aceasta şi m-am tulburat
foarte mult. Adică, palestinienii trebuie alungaţi din Israel, trebuie înfăptuită
curăţirea Israelului de toate neamurile, pentru ca venirea Mântuitorului să fie
pregătită. Sigur, sunt convins că dincolo de această justificare a cercurilor
fundamentaliste din America, există interese economice, politice, cei care joacă
pe tema aceasta, fără să creadă nimic din ea. Dar lui Bush îi acord această
circumstanţă. Cred că el este mânat şi de intenţii religioase, în mare măsură…
– Doamne ajută!
– S-a întâmplat chestiunea asta: era bătrânul moş Ierhan în celulă cu un băiat
mai tânăr. Şi la un moment dat, moş Ierhan e dus la carceră, nu mai ştiu pentru
care motiv. În sfârşit după câteva zile, îl aduc gardienii înapoi în celulă. Săracul,
slăbit la optzeci şi ceva de ani, ce să mai… dar tânărul camarad de celulă, n-a
mai putut de revoltă şi a început să zică: Uite ce i-aţi făcut acestui leu al
Bucovinei, sunteţi vinovaţi şi nu ştiu mai ce, şi criminalilor… şi după aia,
plutonierul, colonelul, Gheorghiu sau Goiciu, care mai era, au ieşit din celulă…
şi moş Ierhan îi spune lui Costică Zmeu, că aşa-l chema pe ăsta mai tânăr, zice:
măi, Costică, tare mi-o plăcut cum ai vorbit, da cu „leu al Bucovinei”, s-o laşi
mai moale…